alleluia (aliluia) (< ebr. Hillel yah! „Lăudați pe Iehova”), cântec de laudă, aclamație*, în practica muzicală sinagogală, ca refren* al unui psalm*. Încă din sec. 4 apare și la Roma unde, ca și în țara de origine, avea un caracter bogat melismatic*, ceea ce presupunea cântarea sa de către cântăreți profesioniști, într-o manieră responsorială*. A. a fost preluată de către toate liturghiile* creștine, păstrându-și în general caracterul resposorial și melismatic. ♦ În misă există două tipuri de a.: a. antifonică*, în general silabică, servind de text al unui antifon (II); a. responsorială, ce se cântă după gradual*. Forma mai dezvoltată a acesteia din urmă, de factură simetrică, are schema: A, intonație (I, 3) + jubilius – B, verset (versus*) – A, repriza a. A fost introdusă în misa pentru întregul an de către Papa Grigorie I (590-604). Vocalizele (1) din a. au contribuit direct la nașterea secvențelor (I, 1). ♦ În liturghia ort., a. este legată de evanghelie, de heruvic* și de alte momente fiind prezentă și la panahidă (1); este încă mai melismatică decât aceea a misei. ♦ În serviciul religios protestant, a. are diverse funcțiuni. Luther a ordonat-o în formula missae și urmează astfel unul coral*; dotată cu noi melodii, a. atrage cu timpul interesul compozitorilor (ex. celebru, A. din oratoriul Messias de Haendel).