exil sn [At: (a. 1834) CR, 294¹/21 / V: (înv) ~iu, esil, esiliu (pl: esilie), (îvr) ~ium, ezil / P: eg-zil / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr exil, lat exsilium] 1 Pedeapsă (aplicată în trecut mai ales pentru delicte politice) care constă în îndepărtarea definitivă sau temporară a unei persoane din țara sa (sau din localitatea de origine) Si: surghiun, (iuz) izgnamie, izgoană. 2-3 Situație în care se găsește un exilat² (1, 3). 4-5 Perioadă de timp în cursul căreia o persoană se află în exil (1, 3). 6 Loc de exil (1). 7 Părăsire de bunăvoie a țării (sau localității) de origine (mai ales pentru a scăpa de persecuții) Cf refugiu, (înv) băjenie, pribegie.