ORATOR, -OARE, oratori, -oare, s. m. și f. Persoană care compune și rostește un discurs; persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.

ORATORIE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi convingător și frumos în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

ORATORIU¹, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală amplă, pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert și care ilustrează o acțiune dramatică; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Capelă mică sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune fără acces public; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.

orator sm [At: CHEIA ÎN. 91^r/24 / V: (înv) ~e / A și: orator / Pl: ~ii / E: lat orator, -oris, fr orateur] 1 Persoană care rostește un discurs în fața publicului. 2 Persoană care are talentul de a vorbi frumos în public Si: retor. 3 (Înv) Sol. 4 (Înv) Ambasador. 5 (Înv) Primar al unui sat sau al unui târg Si: vornic.

oratore sm vz orator

oratorie² sf vz oratoriu¹

oratorie¹ sf [At: DDRF / Pl: ~ii / E: lat oratoria] 1 Artă de a compune și de a rosti discursuri Si: (rar) oratorism (1). 2 Artă de a vorbi în fața publicului Si: elocvență, (rar) oratorism (2).

oratoriu¹ sn [At: NEGULICI / V: (rar) ~ie sf / Pl: ~ii / E: lat oratorium, cf fr oratoire] 1 Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali Si: orație (5). 2 (Prc) Cantată. 3-4 (Înv) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune Si: capelă, paraclis. 5 (Rel) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. 6 (Îs) Ordinul ~lui Ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri.

oratoriu², ~orie a [At: BARIȚIU, P. A. I, 193 / Pl: ~ii / E: lat oratorius, -a, -um] 1-6 (Înv) Oratoric (1-6).

ORATOR, oratori, s. m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în fața unui public; retor. – Din lat. orator, fr. orateur.

ORATORIE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență, retorică, oratorism. – Din lat. oratoria. Cf. it. oratoria.

ORATORIU¹, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali și destinată a fi interpretată în concert; p. restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. – Din lat. oratorium. Cf. it. oratorio, fr. oratoire.

ORATOR, oratori, s. m. Persoană care rostește un discurs, care vorbește în fața unui public; persoană care are talentul de a vorbi frumos în public. Țărănimea strînsă cap lîngă cap asculta oratori improvizați. SADOVEANU, O. VI 477. Între multiplele calități politice ce-și atribuia prefectul era și aceea de neîntrecut orator poporan. REBREANU, R. II 86. Nu putea da-ncredințare, Slavă ăstui orator. ALEXANDRESCU, M. 280.

ORATORIE s. f. Arta de a compune și de a rosti discursuri; arta de a vorbi în public; elocvență. V. retorică. Din prea numeroase motive Bălcescu nu iubea oratoria. CAMIL PETRESCU, O. II 32.

ORATORIU, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor și soliști vocali; (prin restricție) cantată. Oratoriile de Bach. 2. (Învechit) Mic edificiu sau încăpere, separată sau făcînd parte dintr-o locuință, destinată să servească drept loc de rugăciune; paraclis. Oratoriul este într-un turn mic. Are numai o fereastră cu gratii. NEGRUZZI, S. III 430.

ORATOR s.m. Cel care ține un discurs; vorbitor (la o conferință etc.); om care are darul vorbirii, care vorbește frumos. [Cf. lat. orator, fr. orateur].

ORATORIE s.f. Arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență; oratorism, retorică. [Gen. -iei. / < lat. oratoria, cf. it. oratoria].

ORATORIU s.n. 1. Edificiu (capelă, paraclis, încăpere etc., situate de obicei în mănăstiri, biserici) rezervat reuniunilor făcute pentru rugăciuni. ◊ Ordinul Oratoriului = ordin călugăresc catolic de „buni vorbitori”, întemeiat la Roma în sec. XVI de Philippo de Neri. 2. (Muz.) Lucrare vocal-simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică pentru cor, soliști și orchestră; (p. restr.) cantată. 3. (Rel.) Denumire a mai multor ordine și asociații religioase. [Pron. -riu. / cf. lat. oratorium, it. oratorio, fr. oratoire].

ORATOR s. m. cel care ține un discurs; vorbitor; om care are darul vorbirii. (< lat. orator, fr. orateur)

ORATORIE s. f. arta de a întocmi și de a ține discursuri; elocvență, retorică. (< lat., it. oratoria)

ORATORIU s. n. lucrare vocal-simfonică de mare întindere, pe o temă dramatică, pentru soliști, cor și orchestră. (< lat. oratorium, it. oratoriu, fr. oratoire)

cantată-oratoriu s. f. (muz.) Compoziție vocal-instrumentală în mai multe părți, având la bază un libret cu o desfășurare dramatică ◊ „Nu departe ca sferă emoțională (de unde o anume monotonie a programului) s-a aflat cantata-oratoriu «Mihai Viteazul» de V.H.” Sc. 29 X 78 p. 4 (din cantată + oratoriu; D.Muz.)

spectacol-oratoriu s. n. Spectacol în cadrul căruia se interpretează un oratoriu ◊ „Spectacol-oratoriu.” Cont. 12 XII 69 p. 4. ◊ „Am avut prilejul să văd la Budapesta un spectacol-oratoriu cu trei piese într-un act [...]” R.lit. 31 XII 70 p. 25 (din spectacol + oratoriu)

ORATOR ~i m. 1) Persoană care ține un discurs în public (făcând uz de un stil elevat). 2) Persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; vorbitor. /<lat. orator, fr. orateur

ORATORIE f. Arta de a ține discursuri, de a vorbi în fața publicului. /<lat. oratoria

ORATORIU¹ ~i n. 1) Compoziție muzicală de proporții, scrisă pe un libret cu subiect lirico-dramatic de natură religioasă sau, de cele mai multe ori, laică și interpretată de cor, soliști și orchestra simfonică. /<it., fr. oratorio

ORATORIU² ~i n. 1) înv. Biserică mică într-un cimitir; paraclis; capelă. 2) înv. Loc dintr-o încăpere rezervat rugăciunii; capelă; paraclis. [Sil. -riu] /<lat. oratorium, fr. oratoire

orator m. cel ce vorbește în public.

oratoriu n. 1. mică capelă particulară; 2. Muz. specie de dramă lirică cu coprinsul religios. ║ a. oratoric.

oratór, -oáre s. (lat. orátor, -óris, d. orare, a vorbi. V. oral). Care ține discurs: Cicerone fu cel maĭ mare orator al Romeĭ. Om elocŭent: a fi născut orator. V. retor.

*oratóric, -ă adj. (d. orator, după retoric). Relativ la elocŭență: genu oratoric. – Rar oratóriŭ, -ie (lat. oratorius).

*oratoríe f. (d. orator). Elocŭență.

*oratóriŭ n. (lat. oratorium, d. orare, a ruga). Loc de rugăcĭune (mică capelă), într’o casă. Un fel de dramă muzicală, cu subiect religios (it. oratorio): oratoriile luĭ Haendel.

orator s. m., pl. oratori

oratorie s. f., art. oratoria, g.-d. oratorii, art. oratoriei

oratoriu¹ (înv.) [riu pron. rĭu] adj. m., f. oratorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. oratorii

oratoriu² [riu pron. rĭu] s. n., art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (desp. -ri-i-)

orator s. m., pl. oratori

oratorie s. f., art. oratoria, g.-d. oratorii, art. oratoriei

oratoriu² [riu pron. rĭu] s. n., art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (-ri-i-)

oratoriu¹ (înv.) [riu pron. rĭu] adj. m., f. oratorie (-ri-e); pl. m. și f. oratorii

orator s. m., pl. oratori

oratorie s. f., art. oratoria, g.-d. oratorii, art. oratoriei

oratoriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. oratorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. oratorii

oratoriu s. n. [-ria pron. -riu], art. oratoriul; pl. oratorii, art. oratoriile (sil. -ri-i-)

oratoriu

orator (Demostene, marele orator).

oratoriu, -rii (capelă; bucată muzicală).

ORATOR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare ~.) 2. v. conferențiar.

ORATORIE s. v. retorică.

ORATORIU s. v. paraclis.

ORATOR s. 1. retor, (prin Bucov.) predicant. (Un mare ~.) 2. conferențiar, vorbitor, (rar) cuvîntător. (Un ~ bine documentat.)

ORATORIE s. elocvență, retorică, (înv.) limbuție, ritorie. (Arta ~.)

oratoriu s. v. PARACLIS.

oratoriu (< lat. oratorium), lucrare muzicală de mari proporții, cu caracter dramatic, pentru soliști*, cor (1) și orchestră*, divizată în mai multe părți, prezentată exclusiv în cadrul concertului (1). Își trage rădăcina din misterele medievale (v. dramă liturgică), foarte populare în sec. 16. Se apreciază că prima lucrare de acest gen a fost prezentată la Roma, în 1600 (La rappresentatione di Anima e di Corpo de Emilio Cavalieri). Un alt compozitor it., G. Carissimi ocupă un loc important în evoluția o. și în stabilirea viitoarei sale forme prin introducerea recitatorului care narează subiectul, montarea și costumele fiind excluse din acest moment. Alessandro Scarlatti introduce o altă schimbare și anume, înlocuiește în unele părți aria (1) cu recitativul* pentru a evita monotonia. Printre creațiile sale reprezentative se numără: Sacrificiul lui Avraam, Martiriul Sfintei Teodosia. După acest început fructuos, genul intră, cu scurte perioade de revenire, în declin o dată cu creșterea interesului pentru operă*, gen cu care nu de puține ori se confundă (de ex. Moise în Egipt de Rossini). În Germania, o. s-a desprins din Geistliches Schauspiel, un spectacol pe text religios însoțit de muzică, ce se apropia ca formă* și conținut mai mult din pasiune*. În sec. 17-18 dintre compozitorii germ. cu creații reprezentative se numără: H. Schütz, Reinhard Keiser, J. Mattheson, G. Ph. Telemann și G. Fr. Händel, acesta din urmă lăsând lucrări de referință: Saul, Israel în Egipt, Jephta, Josua, Judas Maccabeus, Acis și Galatea, Hercule. În sec. 19: Felix Mendelssohn-Bartholdy (Paul, Elias), Robert Schumann (o. laic Paradis și Peri). Un loc aparte în creația de o. ocupă lucrările lui Joseph Haydn Creațiunea și Anotimpurile ce se mențin până astăzi în repertoriul curent. În Franța, introduce o. M.A. Charpentier (1634-1704), elev al lui G. Carissimi. Aici genul nu se bucură de adeziunea publicului larg. Totuși numele unor Jean-Baptiste Lully, Jean-François Lesueur și, mai târziu, cel al lui H. Berlioz, C. Franck, V d’Indy rămân legate și de literatura genului. În sec. 20, o. capătă o nouă dimensiune în viziunea unor creatori ca: Șostakovici (Cântarea pădurilor), Prokofiev (De strajă păcii), Honegger (Ioana pe rug, Regele David), Stravinski (Oedipus Rex), W. Walton (Sărbătoarea lui Belshazzar). Compozitorii români au găsit în o. un gen predilect pentru a înfățișa eroismul evidențiat de marile evenimente istorice: Tudor Vladimirescu, Grivița noastră, Soarele neatârnării (Gh. Dumitrescu), Horia (A. Mendelsohn), Cântare străbunilor (R Georgescu), Un pământ numit România (L. Glodeanu), largul diapazon tematic reflectându-se în creații ca: O. Patimile și Învierea Domnului, O. bizantin de Crăciun (P. Constantinescu), Miorița (în viziunile lui S. Toduță și A. Vieru), precum și Canti per Europa de Th. Grigoriu.

ORATOR (< fr. orateur < lat. orator, derivat din orare, a vorbi) Persoană înzestrată cu darul vorbirii alese, pe care cei vechi îl considerau ca pe un bărbat de seamă, iscusit în arta vorbirii (pir bonus dicendi peritus). În De oratore, Cicero definește pe orator ca pe un om de inimă și de spirit, care nu ignoră nimic din ceea ce un om cinstit trebuie să știe și care își pune talentul în slujba adevărului și a virtuții.

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

ORATÓRIU (< fr., it.) s. n. 1. Compoziție muzicală amplă pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert, și care ilustrează o acțiune dramatică (inițial cu subiect religios). A apărut la sfârșitul sec. 16, în Italia. Prima compoziție de acest tip a fost „Reprezentația despre suflet și trup” (Roma, 1600) de Emilio Cavalieri. Tipul clasic de o. a fost creat de Haendel, iar Bach l-a ridicat la o măiestrie artistică deosebită. Compozitori care au scris o.: Berthoven, Mendelssohn-Bartholdy, Berlioz, Listz, Dvořák, Haydn, Schumann, Prokofiev, Honegger, Șostakovici, Franck, Schönberg, Hindemith, Stravinski, E. Elgar, Penderecki; în muzica românească: P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu. V. cantată. 2. (În Evul Mediu) Încăpere într-o locuință particulară sau capelă mică, izolată, care servea ca loc de rugăciune, nefiind destinată cultului public.

POETA NASCITUR, ORATOR FIT (lat.) poet te naști, orator devii – Lipsa talentului poetic nu poate fi compensată prin studiu.

Nascuntur poetae, fiunt oratores (lat. „Poeții se nasc, oratorii se fac”) – susține retorul roman Quintilan în tratatul lui De institutione oratoria, de unde ne-a rămas și fraza citată, mai mult pentru prima parte decît pentru a doua, care e îndoielnică. Quintilian voia să spună că darul poeziei e înnăscut, pe cînd orator poți deveni (se pare că s-a inspirat din exemplul lui Demostene) prin exerciții, studiu, meșteșug. În epoca modernă, prin parafrazarea acestei fraze s-au format expresiile: „născut, nu făcut”, „talentat te naști, instruit devii” etc. LIT.