oratoric, ~ă a [At: FL (1838), 131/4 / Pl: ~ici, ~ice / E: orator + -ic] 1-2 Care aparține oratorului (1-2) Si: (înv) oratoriu (1-2). 3-4 Privitor (la orator sau) la oratorie Si: (înv) oratoriu (3-4). 5-6 De orator (1-2) Si: (înv) oratoriu (5-6).

ORATORIC, -Ă, oratorici, -e, adj. De orator, care aparține oratorului, privitor la orator sau la oratorie. Talent oratoric. ▭ După stilul artistic, cel mai apropiat de cel familiar este stilul oratoric. IORDAN, L. R. 130. Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică. C. PETRESCU, Î. II 105.

ORATORIC, -Ă adj. Referitor la orator sau la oratorie. [< orator + -ic].

ORATORIC, -Ă adj. referitor la orator(ie). (< germ. oratorisch)

ORATORIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de oratori; propriu oratorilor. ◊ Artă ~că oratorie. /orator + suf. ~ic

oratoric a. ce ține de elocvență: genul oratoric.

*oratóric, -ă adj. (d. orator, după retoric). Relativ la elocŭență: genu oratoric. – Rar oratóriŭ, -ie (lat. oratorius).

oratoric adj. m., pl. oratorici; f. oratorică, pl. oratorice

oratoric adj. m., pl. oratorici; f. oratorică, pl. oratorice

oratoric adj. m., pl. oratorici; f. sg. oratorică, pl. oratorice

ORATORIC, -Ă adj. (< orator + suf. -ic): în sintagma stil oratoric (v.).

afereză oratorică (gr. aphairesis, lat. remotio „îndepărtare”, „înlăturare”), figură retorică prin care se respinge ceea ce este de respins, enunțându-se ceea ce este, în adevăr de prețuit, la o persoană sau la mai multe (P): „Căci voi, oameni nobili, socotesc că, năzuind spre fapte strălucite, nu ați râvnit, cum cred unii prea ușor, la bani, doriți totdeauna chiar de cel mai bogat și vestit, n-ați săvârșit fapte de violență și n-ați impus poporului o putere cu totul nedorită, ci ați căutat afecțiunea cetățenilor și gloria, iar gloria este, pe bună dreptate, lauda faptelor.” (Cicero; H.-G., p. 285)

antistază oratorică (gr. antistasis „contrazicere cu ajutorul comparației”), figură prin care cel învinuit de o faptă se apără arătând că, dacă ar fi făcut altfel, ar fi fost mai rău (P): Exemplu: răspunsul dat senatului de consulul C. Hostilius Mancinus, care a justificat tratatul cu numantinii susținând că altfel ar fi sacrificat întreaga armată. (Q., vol. II, p. 257)

definiție oratorică (sau poetică), figură de stil care constă în definirea obiectului cu ajutorul unor imagini poetice; în primul rând: omeoza sau comparația (P): „Sănătatea e ca o iapă albă, trece dealul n-o mai vezi.” (Pop). D. oratorică este o formă scurtă, lapidară, ca o maximă sau sentință: „E jertfa lui de sine, aprinsă de-o idee. Ideea, ca și lupta și pâinea,-i tot femeie.” (T. Arghezi) Definiția poetică a stilului lui Rebreanu, care se datorește lui G. Călinescu: „Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ținută în palmă; câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde și urletul mării.” D. oratorică poate îmbrăca și o formă compozițională, cum ar fi schița-anecdotă: „- Cum vi se pare Schönberg – a fost întrebat autorul lui Pygmalion cu ocazia unui concert al Filarmonicii din Londra. – Un imens frig polar, care amintește de primele sau, dacă vreți, de ultimele dimineți ale lumii, a răspuns Shaw. – Dar Debussy? – Urma vântului care a trecut peste tărâmuri îndepărtate, a furat ce-a putut din palmieri și din porturile meridionale, risipindu-le esențele în arpegii și pianissime lunare.” (G. Sbârcea)

diereză oratorică (gr. diairesis „diviziunea unui lucru în părțile lui componente”), figură prin care se face enumerarea distributivă a faptelor (I): „hic Dolopum manus, hic saevus tendebat Achilles, classibus hic locus, hic acies certare solebant” [aici se aflau cetele Dolopilor, aici își întindea cortul mâniosul Achile, aici era locul pentru corăbii, aici obișnuiau să se confrunte trupele dușmane] (Eneida, → L-, § 765). Sin. merismos, designatio, distributio.

silepsă oratorică, figură în care unul și același cuvânt (substantiv, adjectiv, verb) este folosit, în același enunț, cu două sensuri: unul propriu și altul figurat (A): „Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde-omenești fumuri [sens figurat] ca fumurile [sens propriu] pier”. (Gr. Alexandrescu) Un joc, oarecum ingenios, de s. o. a cuvântului praf: „Praful să se aleagă [metaforic] de acest praf de pușcă [catachreză], zise pușca scuturându-se de praf [sens propriu].” (Adrian Păunescu) Tot s. o. trebuie să considerăm și folosirea unui cuvânt cu funcție de sinecdocă (figură care nu este un trop) în opoziție cu el însuși repetat ca termen al unei sinestezii (care are sensul absolut de trop): „Nu-i răsărise, privind făpturile încântătoare întâlnite în saloanele marchizului de Lyonne, înfășurate în mătase (sinecdocă) și în mătasea melodiilor [sinestezie]...” (Radu Boureanu) S. o. ilustrează o formă sugestivă a metaforei și comparației, care ajută unui epitet figurat să fie puternic plasticizant prin evocarea, în același timp, și a imaginii obiectului concret, purtător al însușirii (calității) exprimată de acel epitet.