ORATÓRIU (< fr., it.) s. n. 1. Compoziție muzicală amplă pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert, și care ilustrează o acțiune dramatică (inițial cu subiect religios). A apărut la sfârșitul sec. 16, în Italia. Prima compoziție de acest tip a fost „Reprezentația despre suflet și trup” (Roma, 1600) de Emilio Cavalieri. Tipul clasic de o. a fost creat de Haendel, iar Bach l-a ridicat la o măiestrie artistică deosebită. Compozitori care au scris o.: Berthoven, Mendelssohn-Bartholdy, Berlioz, Listz, Dvořák, Haydn, Schumann, Prokofiev, Honegger, Șostakovici, Franck, Schönberg, Hindemith, Stravinski, E. Elgar, Penderecki; în muzica românească: P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu. V. cantată. 2. (În Evul Mediu) Încăpere într-o locuință particulară sau capelă mică, izolată, care servea ca loc de rugăciune, nefiind destinată cultului public.