oblicii sn vz obicei

OBICEI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă și îndelungată a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. (Sociol.) Mod tradițional de comportare caracteristic unui popor, unui grup social; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție. 4. (Jur.) Cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în Țările Române în Evul Mediu. [PI. și: obiceie] – Din bg. običaj.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Linie care, în raport cu alta sau cu un plan face un unghi diferit de nouăzeci sau de o sută optzeci de grade. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

OBLICI, oblicesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A dibui, a descoperi, a găsi. 2. Tranz. și intranz. A afla, a prinde de veste, a auzi. – Din sl. obličiti.

obiceai sn vz obicei

obicei sn [At: TETRAEV. (1574), 250 / V: (îrg) ~eai, ~cii, (înv) obliceai, (reg) ~er, obli~, oblicii, oblicer, obri~, obricer / Pl: ~uri și (îvp) ~ie / E: bg обичай] 1 Mod de a se purta, a se îmbrăca etc., comune unui popor, unui grup de oameni etc. Si: datină, tradiție, (înv) obicină (1). 2 (Iuz; îs) Logofăt de ~iuri Maestru de ceremonii. 3 (Înv, determinând verbul „a face”) Datină religioasă Si: (înv) obicină (2) 4 (Îvr) Organizație juridică Si: (înv) obicină (3). 5 (Îvr) Lege. 6 Deprindere câștigată de cineva prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni Si: (înv) obicină (5). 7 Fel particular de a se purta sau de a face ceva Si: învăț, obișnuință, (înv) obicină (6). 8 (Îlav) De ~ De regulă. 9 (Îlv) A avea ~ (sau ~iul, pop, de ~) A obișnui. 10 Tabiet. 11 (Îs) ~ul locului (sau pământului, pământesc) Lege nescrisă stabilită de practica îndelungată a vieții unei colectivități. 12-13 (Îas) (Drept sau) obligație fixate prin tradiție. 14 (Îvr; îe) A pune limbii ~ A se reține de la vorbă. 15 (Înv) Impozit.

obicer sn vz obicei

obicii sn vz obicei

oblic, ~ă [At: AMFILOHIE, E. 140/15 / V: (îvr) ~cfă / Pl: ~ici, ~ice / E: lat obliquus, fr oblique] 1 a Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan. 2 a (D. cilindri și prisme) Care are generatoarele, respectiv muchiile, înclinate față de bază. 3 a (D. conuri și piramide) Cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. 4 a (D. ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple Si: codat. 5 a (Fig; d. priviri) Bănuitor. 6 a (Fig; d. priviri) Pieziș. 7 a (Grm; îs) Caz ~ Nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, în afară de nominativ și vocativ. 8 sf (Gmt) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° față de altă dreaptă sau de alt unghi.

obliceai sn vz obicei

oblicei sn vz obicei

oblicer sn vz obicei

oblicfă a vz oblic

oblici¹ vt [At: CORESI, EV. 5 / V: (îrg) h~ / Pzi: ~cesc / E: vsl обличити] 1 (Înv) A dovedi. 2 (Înv) A dojeni. 3 (Înv) A pedepsi. 4 (Îvp) A prinde de veste Si: a afla, a auzi. 5 (Îvp) A descoperi.

obricei sn vz obicei

obricer sn vz obicei

CASTIGAT RIDENDO MORES (lat.) = Cu rîsul îndrepți obiceiurile.

EINMAL IST KEINMAL (germ.) = Odată nu este obiceiu.

*OBLIC I. adj. 1 Pieziș, înclinat, plecat într’o parte: linie ~ă 👉 TAB. XXXIII ¶ 2 📖 Cazuri ~e, genitivul și dativul. II. OBLICĂ (pl. -ce) sf. 📐 Linie oblică [fr. < lat.].

†OBLICI (-icesc) vb. tr. și intr. A afla, a descoperi, a observa; a zări: oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți (ODOB.); au început ei a se văiera, pentru că li era frică să nu-i oblicească cineva (SB.); se uita repede, să vază de nu-l oblicește careva (GRIG.); Eu din oaste-am oblicit Că puica s’a logodit (VOR.) [vsl. obličiti].

QUOT CAPITA, TOT SENSUS (lat.) = Cîte capete, atîtea păreri. Cîte bordeie atîtea obiceie.

UNE FOIS N’EST PAS COUTUME (fr.) = Odată nu face obiceiul. Cu o floare nu se face primăvară.

OBICEI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în țările românești în timpul orânduirii feudale. [Pl. și: obiceie] – Din bg. običaj.

OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri și prisme) Care are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vârful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦ Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2. (Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica română cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, cu excepția nominativului și a vocativului. – Din lat. obliquus, fr. oblique.

OBLICI, oblicesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. A dibui, a descoperi, a găsi. 2. Tranz. și intranz. A alia, a prinde de veste, a auzi. – Din sl. obličiti.

OBICEI, obiceiuri și (rar) obiceie, s. n. 1. Deprindere cîștigată prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. Obiceiul să stau de vorbă cu sătenii bătrîni îl am de copil. SADOVEANU, O. VII 242. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească. NEGRUZZI, S. I 148. Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, de cele mai multe ori, în genere. Ieșise mai curînd ca de obicei, ca să asculte zvonul cel dulce al paserilor. SADOVEANU, D. P. 45. Titu Herdelea găsi pe Roșu mai ursuz ca de obicei. REBREANU, R. I 299. Lumea se aduna ca de obicei pe cheu la sosirea vaporului. BART, E. 317. Lîngă leagăn cîntul Mamei de obicei e trist. COȘBUC, P. I 265. ◊ Expr. A avea obicei sau obiceiul (sau de obicei) = a obișnui. Știind că împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce, i-a pregătit acum una. CREANGĂ, P. 97. Nu mai am de obicei Ca-n zilele acele Să mă îmbăt și de scîntei Din stele. EMINESCU, O. I 187. Sfarmă-Piatră. avea obicei, cînd se punea la masă, să înghită mai întîi șepte-opt bolovani. NEGRUZZI, S. I 246. 2. Rînduială, deprindere consacrată; uz, fel, chip de a se purta, de a se îmbrăca etc., comune unui popor sau unei comunități omenești; datină. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei. EMINESCU, O. I 151. Vede că îi aduc dulceți. – O, ce bun obicei! NEGRUZZI, S. I 70. Îndată după aceea, pre obiceiul războiului, centră ca cetatea să se predea. BĂLCESCU, O. II 113. Cîte bordeie, atitea obiceie. 3. (Învechit) Lege nescrisă, drept statornicit prin tradiție. Ostașii aveau multe privilegii sau obiceie, după cum se zicea p-atunci. BĂLCESCU, O. I 17. Belea ochi și căsca gura Ca să vază crăngi uscate De propietar iertate, Fiind verzile oprite C-obiceiuri legiuite. PANN, P. V. I 89. Obiceiul pămîntului v. pămînt.

OBLIC, -Ă, oblici, -e, adj. 1. Care e înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; pieziș, plecat, aplecat. În lumina oblică a soarelui de toamnă, scăpărară arme. SADOVEANU, Z. C. 11. O rază oblică străpungea frunzele. C. PETRESCU, S. 142. La bătălia de la Sibiu... vedem pe Mihai a da rînduielii sale de bătălie o poziție oblică. BĂLCESCU, O. I 29. ◊ (Adverbial) O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă. C. PETRESCU, C. V. 212. ♦ (Despre cilindre și prisme) Care are generatoarele sau muchiile înclinate față de bază; (despre conuri și piramide) cu dreapta care unește vîrful cu centrul bazei înclinată față de bază. ♦ (Despre ochi) Cu colțurile exterioare ridicate spre tîmple; codat. Era într-adevăr foarte tînără, cu obrajii mari albi de tot, cu ochii negri puțin oblici. CAMIL PETRESCU, N. 4 2. (În opoziție cu caz direct, numai în expr.) Caz oblic = nume dat uneori în gramatica romînă cazurilor genitiv și dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent, tuturor cazurilor, afară de nominativ și vocativ.

OBLICI, oblicesc, vb. IV. Tranz. (Popular și arhaizant) 1. A descoperi, a dibui; a găsi. E mîța de la vecina, Că mi-a oblicit, slănina. MARIAN, S. 136. Au început ei a se văiera pentru că le era frică să nu-i oblicească cineva. SBIERA, P. 5. Mîndro, de dragostea noastă Răsărit-a pom în coastă... Dușmanii l-au oblicit, Cu securile-au ieșit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 2. A afla, a auzi în taină, a prinde de veste, a simți. Eu socot că are o pricină, de aceea întîrzie. – Știi ceva? ai oblicit ceva? SADOVEANU, B. 39. Finii și vecinii, Dacă-mi obliciră Ce vrea lelea Firă, Mi se învoiră. COȘBUC, P. II 152. ◊ Absol. Mărculeț s-a dus de-acasă, Și turcu a d-oblicit... Și rău l-a batjocorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ◊ Intranz. Oblicind din nou despre sosirea boierilor pribegiți, cu oaste, Chiajna nu se turbură prea mult. ODOBESCU, S. I 115.

OBLIC, -Ă adj. Înclinat față de o dreaptă sau față de un plan; care nu este drept, care nu este perpendicular; pieziș. ◊ Caz oblic = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (ca genitivul, dativul, ablativul etc.). // s.f. (Mat.) Dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta sau pe planul dat. [Cf. fr. oblique, lat. obliquus].

OBLIC, -Ă I. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș. ♦ (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.). II. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului. II. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat. (< fr. oblique, lat. obliquus)

OBICEI obiceiuri n. 1) Însușire dobândită cu timpul prin practică și devenită trăsătură caracteristică; obișnuință; deprindere. ◊ A avea obicei (sau obiceiul) a obișnui. 2) Lege nescrisă, consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei comunități de oameni; datină; cutumă. ◊ Câte bordeie, atâtea obiceie fiecare cu tradițiile sale. De obicei în mod obișnuit; de regulă. Ca de obicei ca întotdeauna. /

OBLIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care se află sub un unghi față de orizontală; pieziș; costiș. Linie ~că. Poziție ~că. Rază ~că. 2) (despre ochi) Care are colțurile ridicate spre tâmple; codat. 3) (despre privire) Care vădește suspiciune; iscoditor. 4) gram.: Caz ~ orice caz în afară de nominativ. [Sil. o-blic] /<lat. obliquus, fr. oblique

OBLICĂ ~ce f. mat. Linie dreaptă care formează cu un plan sau cu o altă dreaptă un unghi diferit de 0° sau de 90°. [Sil. -bli-] /<lat. obliquus, fr. oblique

A OBLICI ~esc tranz. înv. 1) A găsi după multă căutare; a dibui. 2) A prinde de veste; a afla. [Sil. -bli-] /<sl. oblițiti

obiceiu n. 1. deprindere: obiceiu străbun; 2. (mai ales la pl.) deprinderi contractate din apucături, în vieață: obiceiuri copilărești; 3. legi tradiționale sau nescrise, drept stabilit de uz și având putere de lege: obiceiul pământului a durat la noi până la Condicile lui Caragea și Calimah (1817). [Slav. OBYČAĬ].

oblic a. pieziș, care e înclinat: linie oblică. ║ oblică f. linie oblică.

oblicì v. a afla în taină: oblicind despre sosirea boierilor OD. [Slav. OBLIČITI, a arăta].

obicéĭ n., pl. ĭurĭ și maĭ rar eĭe (vsl. obyčaĭ, [bg. sîrb. običaĭ] d. uciti-učon, îl învăț pe altu. V. obișnuĭesc, năuc, ucenic). Abitudine, uz, datină, deprindere, modu în care facĭ un lucru pe care-l facĭ des: fie-care țară are obiceĭurile eĭ, e un vechĭ obiceĭ de a se pune morților un ban în mînă, Româniĭ aŭ obiceĭ să joace hora, acest copil are obiceĭ să fure (saŭ: obiceĭu de a fura), lupu are obiceĭ să ucidă maĭ multe oĭ de cît poate mînca, obiceĭurile urîte se numesc „năravurĭ”. Obiceĭu pămîntuluĭ, dreptu consuetudinar, legĭ tradiționale după care se conduce un popor: obiceĭu pămîntuluĭ a durat în Moldova pînă la Condica luĭ Calimah, și în Țara Românească pînă la Condica luĭ Caragea (1817). Prov. Cîte bordeĭe atîtea obiceĭe, fie-care om saŭ loc are obiceĭurile luĭ. De obiceĭ, de ordinar, de cele maĭ multe orĭ. Ca de obiceĭ, după obiceĭ, ca maĭ tot-de-a-una, conform obiceĭuluĭ. V. namaz.

*oblíc, -ă adj. (lat. obliquus). Peziș, în veref, diagonal, înclinat față de perpendiculară: linie oblică. Adv. În mod oblic: a înainta oblic. – Fals óblic.

1) oblicésc v. tr. (vsl. ob-ličiti, a arăta, a acuza, d. ličiti, a anunța). Vechĭ. – Daŭ pe față, vădesc. Înfrunt (Ps. S.). Azĭ. Mold. Trans. Descoper urma, adulmec, daŭ de: porniră unde obliciseră că se țin caiĭ lăsațĭ slobozĭ (Sadov. VR. 1913, 7, 29). V. zăpsesc.

2) *oblicésc v. intr. (d. oblic; fr. obliquer; lat. obliquare). Arm. Merg oblic, cotesc, ocolesc: a oblici la stînga.

obicei (de ~) / (în tempo rapid) de-obicei loc. adv.

obicei s. n., pl. obiceiuri / (în expr.) obiceie

!oblic (înclinat) (desp. o-blic) adj. m., pl. oblici; adj. f., (linie) s. f. oblică, pl. oblice

oblici (a ~) (a dibui, a afla) (înv., pop.) (desp. o-bli-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oblicesc, 3 sg. oblicește, imperf. 1 obliceam; conj. prez. 1 sg. să oblicesc, 3 să oblicească

obicei s. n., pl. obiceiuri

oblic (înclinat) (o-blic) adj. m., pl. oblici; f. oblică, pl. oblice

oblici (a ~) (a dibui, a afla) (înv., pop.) (o-bli-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oblicesc, imperf. 3 sg. oblicea; conj. prez. 3 să oblicească

de obicei loc. adv.

obicei s. n., pl. obiceiuri

oblic adj. m. (sil. -blic), pl. oblici; f. sg. oblică, pl. oblice

oblici vb. (sil. -bli-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oblicesc, imperf. 3 sg. oblicea; conj. prez. 3 sg. și pl. oblicească

obiceiu, -ceiuri.

oblic.

obicei (obiceiuri), s. n. – 1. Uz, practică, stil. – 2. (Înv.) Tradiție, obiceiul pămîntului. – 3. (Înv.) Privilegiu. – 4. (Înv.) Contribuție, impozit. – Var. ob(l)icer(iu). Sl. obyčaj, din učiti „a învăța”, cf. ucenic, năuc (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 219), cf. bg., sb., cr., slov. običaj. Var., rare, arată o încrucișare cu oblici (Tiktin). – Der. obiceinic, adj. (înv., uzual, de stil); obicină, s. f. (înv., obicei), din sl. obyčinu „obișnuit”, sec. XVII; obicinui (azi redus la obișnui), vb. (a se deprinde, a se familiariza; a avea obiceiul; a practica); obicinuelnic, adj. (înv., obișnuit, uzual); obicinuință (var. modernă obișnuință), s. f. (obicei, uz, uzanță; familiaritate); obicinuit (var. obișnuit), adj. (uzual); obicinit, adj. (înv., obișnuit); neobișnuit, adj. (insolit); desobișnui, vb. (a se dezvăța).

oblic (oblică), adj. – Pieziș. Fr. oblique, din lat. obliquus. Accentul se poate datora influenței lui oblu. – Der. oblicitate, s. f., după fr. obliquité.

oblici (oblicesc, oblicit), vb. – 1. A manifesta. – 2. A descoperi, a revela. – 3. A se informa, a-și da seama, a se impune. – 4. (Mold., Trans.) A adulmeca, a urmări, a cerceta. Sl. obličiti „a manifesta” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Miklosich, Lexicon, 469; Tiktin). Sec. XVI, înv., în afară de ultimul sens. – Der. oblicitor, s. m. (înv., denunțător).

oblică, dimensiune ~. Termenul desemnează atât incidența obiectelor sonore* pe cele două axe (verticală – a frecvențelor* și orizontală – a timpului) într-un plan înclinat care urmează un traseu cu limitele și direcțiile grav-acut sau acut-grav, ori un „desen” (în cazul general de unison*) repartizat mai multor voci (2) ale căror intrări (1) (sau ieșiri) se produc succesiv, realizând două aspecte grafice de bază ce țin în special de ritmul muzical: ↗ și ↘ de unde rezultă combinații (multiple), de două, trei, patru etc., comtururi (respectiv două ^↗_↘ și ^↘_↗ etc.) cât și un mijloc de expresie prin care se poate produce o stare de tensiune, prin acumulări sau rarefieri de obiecte sonore (voci, instrumente* etc.) implicând densitatea și dinamica muzicală. Apariția o. este posibilă în toate categoriile sintactice [v. sintaxă (2)], dar în decursul istoriei muzicii a fost utilizată cu precădere în monodie* (traseu melodic ascendent, descendent, ce tinde spre un punct de maximă expresie, acut sau grav) și polifonie* (desfășurarea pe diagonală în polif. latentă, intrările succesive de voci în stilul fugato*, stilul imitativ* generând planuri de evoluție în diagonală ascendentă, descendentă sau în evantai* etc., toate acestea practicate îndeosebi de compozitorii barocului*). Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 au reintrodus o. cu funcție importantă în compoziție* datorită tendinței de geometrizare și a preocupării pentru grafismul partiturii*. Astfel, o. este tot mai prezentă în omografie, eterofonie*, textură*, fiind folosită atât în realizarea simetriilor* cât și a tensiunilor sonore (prin acumulare și rarefiere). În acest sens, au apărut fragmente muzicale ce urmăresc o. în lucrări de A. Honegger, P. Hindemith (prin mișcarea contrară a unor acorduri* – deci omofonie); în procedeul Klangfarbenmelodie* utilizat de A. Schönberg, A. Webern etc. (distribuția pe diagonală – un aspect nou al polif. serialiștilor, remarcată de P. Boulez), în lucrări de K. Penderecki, W. Lutosławski etc. (ce vizează diferite simetrii sonore) în texturile lui Xenakis (pante de glissando* etc.), în coralurile omofone cu intrări succesive ale lui W.G. Berger, sau în scriiturile imediate (ce îmbină mai multe categorii sintactice) ale lui A. Stroe, cu mențiunea că există câteva lucrări ale acestui compozitor în care o. joacă un rol hotărâtor în desemnarea traseelor muzicale (Canto I: traseu grav-acut; Canto II: traseu acut-grav – exemple de formă muzicală pe o o. și Arcade; o. prin vectori melodici determinați de un algoritm); o. apare în multe alte lucrări compuse după 1950.

OBICEI s. 1. v. fire. 2. deprindere, obișnuință, (livr.) habitudine, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~ ului a plecat la plimbare.) 3. v. tabiet. 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. datină. 6. v. cutumă. 7. v. uzanță.

OBICEI s. v. bir, dare, impozit.

OBLIC adj., adv. 1. adj. v. înclinat. 2. adv. pieziș, (pop.) ponciș, (reg.) șoldiș, (Transilv. și Ban.) cordiș, (Olt. și Munt.) păliș. (Poteca coboară ~.) 3. adv. v. transversal. 4. adj., adv. v. diagonal. 5. adj., adv. v. pieziș.

OBLICI vb. v. afla, auzi, bate, condamna, descoperi, găsi, osândi, pedepsi, ști.

obicei s. v. BIR. DARE. IMPOZIT.

OBICEI s. 1. apucătură, deprindere, fire, nărav, obișnuință, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.) 2. deprindere, obișnuință, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~ a plecat la plimbare.) 3. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obișnuință, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 4. (la pl.) apucătură, comportament, comportare, conduită, deprindere, maniere (pl.), moravuri (pl.), năravuri (pl.), purtare, (pop.) modă, (Țransilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~urile astea?) 5. datină, fel, rînduială, tradiție, uz, uzanță, (înv. și pop.) rînd, (pop.) dată, lege, (înv. și reg.) pomană, (reg.) orîndă, (Țransilv.) sucă, (prin Ban.) zacon, (înv.) pravilă, predanie, șart, tocmeală, (turcism înv.) adet. (Așa-i ~ din bătrîni.) 6. (JUR.) consuetudine, cutumă, datină, tradiție, uz, uzanță. (Practică consacrată prin ~.) 7. regulă, rînduială, tipic, uz, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?)

OBLIC adj., adv. 1. adj. aplecat, înclinat, pieziș, plecat, povîrnit, (rar) teșos, (reg.) ponciș, prăvălat, prăvălatic. (Coasta ~ a dealului.) 2. adv. pieziș, (pop.) ponciș, (reg.) șoldiș, (Transilv. și Ban.) cordiș, (Olt. și Munt.) păliș. (Poteca coboară ~.) 3. adv. curmeziș, pieziș, transversal. (Taie ~ suprafața obiectului.) 4. adj., adv. diagonal, înclinat, pieziș, (înv.) piezișat. (Linie ~.) 5. adj., adv. cruciș, pieziș. (Orientare ~ a unor linii.)

oblici vb. v. AFLA. AUZI. BATE. CONDAMNA. DESCOPERI. GĂSI. OSÎNDI. PEDEPSI. ȘTI.

OBICEI. Subst. Obicei, obișnuință, obicinuință (înv.), deprindere, habitudine (livr.), consuetudine; învăț, învățătură; apucătură (fig.), a doua natură, nărav, nărăveală (pop.), nărăvire (pop.), nărăvie (reg.), zăcon (reg.); tabiet, cusur, viciu, patimă, manie. Datină, tradiție, tradițiune (înv.), cutumă, obiceiul locului (pămîntului), lege nescrisă. Moravuri, bunele moravuri. Ritual, rit, cult, ceremonie, ceremonial, canon, protocol. Ordine, normă, regulă, tipic, uz, uzaj, uzanță, rînduială, rînduire, orînduială, convenție, conveniență. Adaptare, adaptație, acomodare, familiarizare, aclimatizare, naturalizare; domesticire, îmblînzire, dresare, dresură, dresaj. Rutină, practică, conservatorism, conservatism, anchilozare (fig.), formalism; conformism, tradiționalism, convenționalism, canonicitate. Regulă generală, drum bătut (fig.); loc comun. Tradiționalist, conservator, rutinar, tipicar, maniac. Adj. Obișnuit, uzual, uzitat, familiar, curent, comun, frecvent, cotidian. Tradițional, tradiționalist, consuetudinar, cutumiar; învechit, ruginit (fig.), rutinar, stereotip. Convențional, convenționalist, protocolar, canonic, canonial (rar), ritual, ritualic (rar). Stabil, fix, imuabil, neschimbat, invariabil; consacrat, prestabilit, fixat. Încetățenit, înrădăcinat; aclimatizat, naturalizat, domesticit, îmblînzit, dresat. Obișnuit, deprins, învățat, familiarizat, cu tabieturi, nărăvit (pop). Maniac, maniacal. Vb. A avea obicei (obiceiul, de obicei), a fi obișnuit, a avea obișnuință, a obișnui, a-și face un obicei; a-și face tabietul. A se obișnui, a se deprinde, a se familiariza, a se învăța, a căpăta un obicei, a fi învățat ca mîța la lapte, a se adapta, a se aclimatiza, a se naturaliza, a se acomoda, a se conforma. A prinde rădăcini, a deveni regulă, a intra în uz. A se împămînteni, a se încetățeni, a se fixa, a se prestabili. A obișnui, a deprinde pe cinevâ cu..., a învăța; a adapta, a acomoda, a aclimatiza; a domestici, a îmblînzi, a dresa. Adv. În mod obișnuit, de obicei, de regulă; după datină, conform tradiției; după tipic; din obișnuință, potrivit obiceiului. V. comportare, învățare, lege.

More maiorum (lat. „După obiceiul strămoșilor”) – Ostașii romani, chemați pe cîmpul de bătălie, obișnuiau să făgăduiască la plecare că vor lupta cu vitejie more maiorum. De atunci expresia se aplică în toate împrejurările, cînd e vorba de respectarea unor tradiții moștenite de la străbuni. IST.

Une fois n’est pas coutume (fr. „O dată nu e obicei”) – vezi Einmal ist keinmal. FOL.

Usus tyrannus (lat. „Obiceiul tiran”) – expresie care atestă că obiceiul devine cîteodată stăpînul nostru, ne conduce și chiar ne tiranizează. Un mod mai ferm, mai răspicat de a spune că obișnuința e a doua natură.

Vulpes pilum mutat, non mores (lat. „Vulpea își schimbă părul, dar obiceiurile nu”) – Suetoniu, în Viața lui Vespasian (XII). Nu se poate preciza dacă e o frază originală sau un proverb citat. A ajuns zicală în multe limbi. La noi se spune: lupul își schimbă părul, dar năravul ba! LIT.