UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

uz sn [At: HELIADE, O. I, 151 / V: (Trs; înv) uzuș / S și: us / Pl: -uri / E: lat usus, it uso] 1 Folosire a unui lucru Si: utilizare. 2 Punere în funcțiune pentru producerea unui efect care satisface o cerință Si: utilizare. 3 Acționare a unei facultăți fizice sau mintale Si: utilizare. 4 Folosire (3). 5 (Îla) Scos (sau ieșit) din ~ Care nu mai circulă. 6 (Îe) A fi în ~ A servi o colectivitate. 7 (Îae) A se obișnui să se facă, să se practice. 8 (Îe) A face ~ de... A uza de... 9 (Îe) Pentru ~ul (sau pentru ~ ...) ori de ~ (urmat de determinări) Destinat să se practice, să circule într-un anumit fel, într-un anumit mediu. 10 (Spc) Utilizare efectivă (conform normelor) a elementelor de limbă, realizarea lor (corectă) în vorbire, într-o epocă dată, de către toți vorbitorii. 11 Modul de folosire a acestor norme. 12 (Jur; șîs drept de ~) Drept real principal în temeiul cămia o persoană poate folosi un lucm proprietate a altuia și poate trage foloasele necesare satisfacerii trebuințelor sale și ale familiei sale. 13 Fel de a fi, de a acționa care cu timpul devine obișnuit într-o anumită societate, într-un anumit domeniu etc. Si: obicei, uzanță (1), uzaj (1). 14 (D. elemente de limbă; îla) Ieșit din ~ Care nu se mai utilizează în vorbire la un moment dat. 15 (Înv; îla) Afară din ~ Care nu se conformează unui fel obișnuit de a se comporta sau de a vorbi în societate. 16 (Spc) Respect față de conduita obișnuită într-o anumită societate, bunele maniere Si: manieră.

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

UZ s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi; folosire, întrebuințare, folosință. Produse de uz casnic. ▭ Această persoană... a pierdut de mult un ochi și uzul comod al mîinii drepte. CARAGIALE, O. II 227. ◊ Expr. A face uz de... = a (se) folosi de... În primul rînd Meyerhold nu face uz de cortină. SAHIA, U.R.S.S. 152. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește, care nu se mai întrebuințează. Acolo sînt piesele scoase din uz care nu mai pot fi reparate și care vor fi vîndute la fier vechi. DEMETRIUS, C. 16. Sînt amîndoi acum... zvîrliți ca obiectele scoase din uz. C. PETRESCU, Î. II 253. ♦ Mod de folosire curentă a unui cuvînt. Limba scrisă este mai îngrijită decît cea vorbită, respectă mai strict normele, fixate prin tradiție literară și prin uz, ale limbii. IORDAN, L. R. 19. 2. (Jur.) Drept de a se folosi de un obiect care este proprietatea altuia. 3. (Franțuzism) Uzanță. [Poporul a păstrat] portul, uzurile și moravurile. MACEDONSKI, O. IV 114. ◊ Expr. A fi afară din uz = (despre cuvinte sau expresii) a fi neobișnuit, neconform cu uzanțele sau cu un anumit mod de a vorbi în societate. A! Domnule conservator, această expresiune nu este parlamentară, e afară din uz. ALECSANDRI, T. 1688. 4. (Învechit) Comportare, manieră. Trebuie să luăm lucrurile cu uzul subțire și cînd vei dovedi că este adevărat ceea ce-mi spui, atunci îl vom pedepsi după vină. FILIMON, C. 245.

UZ s.n. 1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămîne proprietatea altuia. 2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso].

UZ s. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso)

UZ ~uri n. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesități); întrebuințare; folosire. ◊ Scos (sau ieșit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANȚĂ. 3) lingv. Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparține altei persoane. /<lat. usus, it. uso

uz n. 1. acțiunea și dreptul de a uza; 2. întrebuințarea ordinară a vorbelor, așa cum se practică de majoritatea națiunii: uzul e norma vorbirii, vorbă ieșită din uz; 3. datină în genere adoptată: uzuri nupțiale; 4. experiența societății, deprinderea bunelor maniere: îi lipsește uzul.

*uz n., pl. urĭ (lat. usus). Întrebuințare, folosință: lucrurile se tocesc pin uz. Obiceĭ, practică: vorbă ĭeșită din uz, uzu e norma vorbiriĭ, uzurile poporuluĭ la Crăcĭun. Manieră, experiența societățiĭ: îĭ lipsește uzu lumiĭ.

uzuș sn vz uz

AB ABUSU AD USUM NON VALET CONSEQUENTIA (lat.) (Max. jurid.) = Abuzarea de un lucru nu este un argument contra întrebuințării lui.

uz s. n., pl. uzuri

uz s. n., pl. uzuri

uz s. n., pl. uzuri

uz.

UZ s. 1. v. folosință. 2. circulație. (Cuvinte ieșite din ~.) 3. v. datină. 4. v. cutumă. 5. v. uzanță.

UZ s. 1. folosință, folosire, întrebuințare, utilizare, (înv.) uzaj. (Obiecte de ~ strict.) 2. circulație. (Cuvinte ieșite din ~.) 3. datină, fel, obicei, rînduială, tradiție, uzanță, (înv. și pop.) rînd, (pop.) dată, lege, (înv. și reg.) pomană, (reg.) orîndă, (Transilv.) sucă, (prin Ban.) zacon, (înv.) pravilă, predanie, șart, tocmeală, (turcism înv.) adet. (Așa-i ~ din bătrîni.) 4. (JUR.) consuetudine, cutumă, datină, obicei, tradiție, uzanță. (Practică consacrată prin ~.) 5. obicei, regulă, rînduială, tipic, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?)

uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanță, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din lat. usucapio; uzufruct, s. n., din lat. usufructus; uzufructar, s. m., din fr. usufructaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur.

UZ s. n. (< lat. usus, cf. fr. us, it. uso): folosire, întrebuințare obișnuită, comună, frecventă a unui cuvânt. Termen folosit în sintagma ieșit (ă) din uz (cu referire la un cuvânt sau la o expresie). ◊ ~ limbii: mișcare permanentă de adaptare a structurii unei limbi la necesitățile social-culturale ale vorbitorilor ei. Se opune normei (v.).

ABUSUS NON TOLLIT USUM (lat.) abuzul nu împiedică uzul – Maximă din vechiul drept francez. Teama de a săvârși un abuz (de drept) nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului.

AD USUM DELPHINI (lat.) pentru uzul Delfinului – Mențiune pe edițiile din clasicii latini întocmite de Bossuet și Huet pentru fiul lui Ludovic al XIV-lea, ediții din care erau omise pasaje licențioase. În sens ironic, ediție prescurtată, epurată.

Ad usum Delphini (lat. „Pentru folosința Delfinului”) – Le Dauphin, adică Delfinul, era titlul acordat fiului mai mare al regilor Franței. Primind însărcinarea de a-l educa pe Dauphin, moștenitorul regelui Ludovic al XIV-lea, învățații Bossuet și Huet, amîndoi prelați, au alcătuit ediții speciale, prelucrate din clasicii latini, îndepărtînd cu grijă preacuvioasă părțile pe care le-au considerat frivole, vulgare. De atunci, despre cărțile, publicațiile, discursurile din care au fosti extrase pasajele socotite dăunătoare, sau despre cele cărora li s-au făcut adăugiri ticluite cu un anume scop, se spune în ironie că sînt întocmite „ad usum delphini”! Vorbind despre felul cum dascălii greci de odinioară îi instruiau pe feciorii de boieri, Ion Ghica notează în Scrisorile către V. Alecsandri: „Metoda și programul de învățătură era același pentru toți. Începeau cu Eclogarion…, un fel de crestomație ad usum delphini” (Editura tineretului, 1955, pag. 77). IST.

Ius et norma loquendi... (lat. „Uzul și normele limbajului”) Horațiu Ars poetica (vers. 73) – Poetul își exprimă convingerea că: „Multe cuvinte care au dispărut vor renaște și multe care astăzi sînt la cinste mare vor dispărea, dacă așa cere uzul care este în materie de limbă arbitrul ce face legi și norme”. LIT.