obișnuință sf [At: GHEORGACHI, ap. LET². III, 321 / V: (îrg) obicin~ / Pl: ~țe / E: obișnui + -ință] 1 Deprindere. 2 Datină. 3-4 Utilizare (frecventă). 5 (Îlav) Din (sau după, prin) ~ Potrivit obiceiului. 6 (Înv; îlav) Preste obicinuință Contrar obiceiului. 7 Familiarizare.

OBIȘNUINȚĂ, obișnuințe, s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva, de a avea un anumit obicei. Loc. adv. Din obișnuință = în virtutea deprinderii, potrivit obiceiului. Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care, din obișnuință dăscălicească, nu putea vorbi. C. PETRESCU, Î. I 15. Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință. REBREANU, R. II 17. – Variantă: obicinuință (pronunțat -bici-) (CONACHI, P. 81) s. f.

OBIȘNUINȚĂ ~e f. 1) Însușire dobândită cu timpul, prin practică, și devenită trăsătură caracteristică; obicei; deprindere. ◊ Din ~ în virtutea deprinderii. 2) Pricepere căpătată prin repetarea aceleiași acțiuni; deprindere [G.-D. obișnuinței] /a (se) obișnui + suf. ~ință

obișnuință f. obiceiu anumit, deprindere căpătată.

obișnuínță f., pl. e (d. obișnuĭesc). Obiceĭ, deprindere: fiecare cu obișnuințele luĭ. – Vechĭ obicĭnuință. V. namaz.

obicinuință sf vz obișnuință

OBICINUINȚĂ, OBIȘNUINȚĂ (pl. -țe) sf. Lucru cu care s’a obicinuit, s’a deprins cineva, deprindere: o face din ~ ¶¶ C. NEOBICINUINȚĂ, lipsă de obicinuință.

obișnuință s. f., g.-d. art. obișnuinței; pl. obișnuințe

obișnuință s. f., g.-d. art. obișnuinței; pl. obișnuințe

obișnuință s. f., g.-d. art. obișnuinței; pl. obișnuințe

CONSUETUDO QUASI ALTERA NATURA (lat.) obișnuința este o a doua natură – Cicero, „De finibus bonorum et malorum”, V, 25.

OBIȘNUINȚĂ s. 1. v. obicei. 2. (mai ales la pl.) v. tabiet. 3. v. fire.

OBIȘNUINȚĂ s. 1. deprindere, obicei, (înv. și pop.) nărav, (pop.) învăț, treabă, (înv. și reg.) nacafa, (prin Olt.) săbaș, (înv.) învățătură, obicină. (Conform ~, a plecat la plimbare.) 2. (mai ales la pl.) apucătură, deprindere, obicei, tabiet, (înv.) taifet. (Are ~ele lui zilnice.) 3. apucătură, deprindere, fire, nărav, obicei, (Ban.) ogod. (I-am aflat ~.)

Consuetudo quasi altera natura (lat. „Obișnuința e a doua natură”) – Cugetare a lui Cicero (De finibus, V, 25). A devenit proverb în multe limbi. LIT.

OBIȘNUINȚĂ s. f. Faptul de a fi obișnuit cu ceva; deprindere, obicei; datină. Într-această dzi au fost obiceiu de se uda cu apă... unii pe alții, și mai în toate breslile era această obicinuință. gheorgachi, let². iii, 321. Obicinuința nenorocirilor te-au făcut ca toate spre mai rău să le înțălegi. aethiopica, 44^r/8. Fieștecare după măsura faptei cei rele are pedeapsa sa rînduită în legi și în obicinuințe. șincai, hr. iii, 190/4. Văduvele... cu aceeași de mai înainte obicinuință, se cuvine să aibă numărul acel de scutelnici (a. 1818). uricariul, iv, 185/17. Obicinuința armelor da amazoanilor un chip mai războinic. beldiman, n. p. i, 83/7. De la dînșii bună obicinuință am luat. zilot, ap. ddrf. Iar vrîsta, obicinuința... Stîmpără zborul cel iute [al iubirii], conachi, p. 277, cf. polizu, ddrf, șăineanu, barcianu, alexi, w. Repetiția prelungită și împinsă într-o directivă uniformă și unitară produce obișnuințe. ralea, s. t. ii, 13. Se vede că avea obicinuința să vorbească la club. camil petrescu, o. iii, 218. ◊ loc. adv. Din (sau după, prin) obișnuință = potrivit obiceiului, conform datinii, în virtutea deprinderii. Izbăveaște după obicinuință pre norodul tău. mineiul (1776), 208^v1/1. Prin această a noastră domnească țidulă... rînduim casa răsurelor... sub epitropia d-sale logofătului... după vechea obicinuință cu hotărîta și legiuita leafă (a. 1814). uricariul, i, 221. Două inimi... deprinse numai prin obicinuință la simpatie. conachi, p. 81. Țăranii se uitau toți după brișcă, mai mult din obișnuință, rebreanu, r.ii, 17. Scoase... un creion... fără de care din obișnuință nu putea vorbi. c. petrescu, î. i, 15. (Învechit) Preste obicinuință = contrar obiceiului, neobișnuit. Ploaia carea rămîne pre pămînt... îndată preste obicinui [n]ță să uscă. calendariu (1814), 84/10. ♦ Întrebuințare, uz. Orice limbă proastă a norodului numai prin mijlocul obicinuinții cîștigă o putere încît nu poate a se lăsa să o stăpînească și să-i ia locul o altă limbă. cr (1829), 218¹/31. Generalizarea unei asemenea inovații de rostire se datorește imitației și obișnuinței. pușcariu, l. r. i, 72. – pl.: obișnuințe. – Și: obicinuință (pronunțat -bici-) s. f. – Obișnui + suf. -ință.