MANIE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. – Din ngr. manía, fr. manie.

manie sf [At: MEȘT. DOFT. I, 47^v/6 / Pl: ~ii / E: ngr μανία, fr manie] 1 (Înv) Nebunie furioasă. 2 Boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei. 3 (Pex) Idee fixă. 4 Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată, ridicolă și enervantă Vz capriciu, toană.

MANIE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. V. capriciu, toană. – Din ngr. manía, fr. manie.

MANIE, manii, s. f. Stare psihică patologică în care conștiința și sentimentele se concentrează asupra unei idei fixe, ducînd adesea la o depresiune a individului. Era bun și foarte simpatic tuturor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. I 243. ♦ (Cu sens atenuat) Înclinare exagerată și lipsită de rațiune, preocupare obsedantă pentru ceva; deprindere bizară, capriciu, toană. Nimeni nu ridica nici o plîngere împotriva maniei lui. GALACTION, O. I 30. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105. Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase. ALECSANDRI, O. P. 306.

MANIE s.f. 1. Stare psihică bolnăvicioasă manifestată prin obsesia unei idei fixe. 2. Obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. [Gen. -iei. / cf. fr. manie, lat. mania, gr. mania – furie].

-MANIE Element secund de compunere savantă cu semnificația „obsesie patologică”. [< fr. -manie, cf. lat. mania, gr. mania – furie].

MANIE¹ s. f. boală mintală manifestată prin dispoziție euforică, succesiune rapidă și incoerentă a ideilor. ◊ obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. (< ngr. manie, fr. manie)

MANIE ~i f. 1) Stare patologică caracterizată prin diverse tulburări mintale (exaltare euforică, instabilitate, incoerență de idei și de activitate motrice). 2) Tulburare a spiritului, manifestată prin prezența unei idei fixe. 3) Obișnuință exagerată și obsedantă; purtare ciudată. /<ngr. mania, fr. manie

manie f. 1. nebunie în care imaginațiunea e mereu obsedată de o idee fixă: mania persecuțiunilor; 2. deprindere bizară, gust excesiv: mania jocului, a colecțiunilor.

1) *maníe f. (vgr. manía, de unde vine și rom. mînie). Nebunie parțială în care imaginațiunea e izbită de o idee fixă: mania persecuțiuniĭ (că eștĭ persecutat). Fig. Obiceĭ bizar, ridicul: a avea mania discursurilor funebre.

2) *-maníe (d. manie 1. Sufix care înseamnă „ĭubire exagerată de”: bibliomanie.

MANIA, maniez, vb. I. Tranz. (Livr.) A mânui, a manipula. [Pr.: -ni-a] – Din fr. manier.

mania vt [At: NEGULICI / P: ~ni-a / Pzi: ~iez / E: fr manier] (Frî) 1 (C. i. mecanisme, sisteme tehnice) A manevra (3). 2 (C. i. obiecte) A mânui (1).

mănia v vz mânia

mănie sf vz mânie¹ corectat(ă)

mânia [At: PSALT. HUR. 49^v/21 / V: (îrg) măn~ / Pzi: mânii și (îrg) mâniu / E: mânie¹] 1 vr A se lăsa cuprins de mânie¹ (1). 2 vr A se supăra. 3 vt (Înv; c. i. cuvintele) A nesocoti.

mânie¹ sf [At: PSALT. 226 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ii / E: ngr μανία] 1 Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva Si: furie. 2 Supărare. 3 (D. oameni; îla) Iute (sau grabnic, rău) la ~ Care se înfurie ușor. 4 (Îvr; îlav) Într-o ~ Cuprins subit de un acces de enervare, de furie. 5 Pornire dușmănoasă și statornică împotriva cuiva Si: resentiment. 6 (Pop; îlv) A ține (cuiva) ~ A dușmăni. 7 (Reg; îlv) A-și pune ~ A se supăra. 8 (Îal) A se încăpățâna. 9 (Îvp) Nenorocire.

mânie² sf [At: ALR 1, 917/9 / Pl: ~ii / E: mână¹ + -ie] (Reg) Mâner (1).

INDE IRAE (lat.) (Juvenal, Satire) = De aice mînia. I-am spus verde totul; inde irae.

RĂSPUNSUL BLÎND ÎNLĂTURĂ MÎNIA = Vorba dulce, mult aduce.

SINE IRA ET STUDIO (lat.) = Fără ură și favoare. Critica asupra unei opere trebue făcută sine ira et studio.

MANIA, maniez, vb. I. Tranz. (Înv.) A mânui, a manipula. [Pr.: -ni-a] – Din fr. manier.

MANIA, maniez, vb. I. Tranz. (Franțuzism învechit) A mînui. Știi să maniezi armele, Radule? ALECSANDRI, T. 1290. ◊ Fig. A discerne ceea ce este adevăr de ceea ce este minciună în cifrele ce maniază. I. IONESCU, M. 11. – Pronunțat: -ni-a.

MÎNIA, mînii, vb. I. Refl. A se lăsa cuprins de mînie, a-și ieși din fire, a se înfuria, a se supăra. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci... îi aducea sara cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I 31. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») Boierul se mînie pe soția sa. ISPIRESCU, L. 69. Se mînie văcarul pre sat; satul nu știe nimic. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Se mînie foarte de înșelăciunea... împărătească. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. și: mîniu (ALECSANDRI, T. I 205).

MÎNIE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.

A SE MÂNIA mă mânii intranz. 1) A fi cuprins de mânie. 2) A-și manifesta nemulțumirea (față de cineva sau de ceva) printr-o atitudine ostilă; a se supăra. [Sil. -ni-a] /Din mânie

A MÂNIA mânii tranz. A face să se mânie. [Sil. -ni-a] /Din mânie

MÂNIE ~i f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. * Iute (grabnic, rău) la ~ care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o ~ într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată și ostilă față de cineva; supărare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănțuire a forțelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. manía

manià v. 1. a se servi cu mâna: a mania o armă; 2. fig. se zice de modul de a uza de instrumentele cugetării: a mania o limbă; 3. a dirija, a conduce, a administra: a mania afaceri, bani.

mâniá v. a (se) supăra foarte.

mânie f. iritațiune violentă asupra cuiva, furie subită și trecătoare. [Gr. bizantin MANÌA].

*maniéz v. tr. (fr. manier, îld. maneier, lat. pop. *manizare, it. maneggiare, a mînui, d. lat. manus, mînă. V. manej, manelă, remaniez). Mînuĭesc, umblu cu, întrebuințez: a mania armele, niște banĭ, (fig.) o limbă.

mîníe f. (vgr. manía, lat. mánia. V. manie, menadă). Iritațiune, furie, supărare: el răspunse plin de mînie, feara rănită venea spre noî plină de mînie. Mînia luî Dumnezeŭ, grozăvie, cataclizm: era o ploaĭe mînia luĭ Dumnezeŭ! V. pedeapsă.

mîniĭ, a -á v. tr. (d. mînie. – Eŭ mîniĭ, tu mîniĭ). Umplu de mînie, supăr, înfuriĭ, irit: a mînia pe Dumnezeŭ. V. refl. Mă supăr, mă irit, mă umplu de cĭudă.

manie s. f., art. mania, g.-d. art. maniei; pl. manii, art. maniile (desp. -ni-i-)

manie s. f., art. mania, g.-d. art. maniei; pl. manii, art. maniile

manie s. f., art. mania, g.-d. art. maniei; pl. manii, art. maniile

mania (a ~) (livr.) (desp. -ni-a) vb., ind. prez. 1 sg. maniez (desp. -ni-ez), 3 maniază, 1 pl. maniem; conj. prez. 1 sg. să maniez, 3 să manieze; ger. maniind (desp. -ni-ind)

mânia (a ~) (desp. -ni-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 mânie (desp. -ni-e), 1 pl. mâniem; conj. prez. 1 și 2 sg. să mânii, 3 să mânie; ger. mâniind (desp. -ni-ind)

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile (desp. -ni-i-)

mania (a ~) (livr.) (-ni-a) vb., ind. prez. 3 maniază, 1 pl. maniem (-ni-em); conj. prez. 3 să manieze; ger. maniind (-ni-ind)

mânia (a ~) (-ni-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 mânie (-ni-e), 1 pl. mâniem; conj. prez. 3 să mânie; ger. mâniind (-ni-ind)

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile

mania vb. (sil. -ni-a), ind. prez. 1 sg. maniez, 3 sg. și pl. maniază, 1 pl. maniem (sil. -ni-em); conj. prez. 3 sg. și pl. manieze; ger. maniind (sil. -ni-ind)

mânia vb. (sil. -ni-a), ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 sg. și pl. mânie (sil. -ni-e), 1 pl. mâniem; ger. mâniind (sil. -ni-ind)

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile

mania (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. maniază, 1 pl. maniem, ger. maniind)

mînia (i-a) (ind. prez. 1 sg. mînii)

mâniu, -nii 2, -nie 3, -niam 1 imp.

mînie (mînii), s. f. – Supărare, furie. Lat. pop. mania, din gr. μάνια (Pușcariu 1087) cf. alb. mëni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui manie, s. f., din fr. manie, cu der. maniac, adj., din fr. maniaque. Der. mînia, vb. (a irita, a înfuria); mîniac, s. m. (dansator, echilibrist), din ngr. μανιαϰός „nebun”, cu fonetismul apropiat de mînie (Tiktin), sec. XVIII, înv.; mîniecie, s. f. (șarlatanie), înv.; mînios, adj. (supărat, înfuriat).

-MANIE „obsesie patologică”. ◊ gr. mania „furie, nebunie” > fr. -manie, germ. id., it. -mania > rom. -manie.

Mania, în mitologia romană, veche divinitate de origine obscură. Mania era considerată drept mama manilor (v. și Manes).

AB IRATO (lat.) la mânie – A acționa ab irato.

CONSILIO MELIUS VINCES QUAM IRACUNDIA (lat.) mai mult câștigi prin blândețe decât prin mânie – Publius Syrus, „Sententiae”, 129.

DIES IRAE (lat.) ziua mâniei (a Judecății de Apoi) – Primele cuvinte ale unui cântec religios medieval, făcând parte din liturghia morților la catolici; p. ext. ziua răfuielilor.

INDE IRAE ET LACRIMAE (lat.) de aici mânii și lacrimi – Iuvenal, „Satirae”, I, 168. Satira usturătoare a lui Caius Lucilius a stârnit furia contemporanilor vizați de el.

IRA FUROR BREVIS EST (lat.) mânia este o scurtă nebunie – Horațiu, „Epistulae”, 1, 2, 62.

QUAMLIBET INFIRMAS ADIUVAT IRA MANUS (lat.) mânia dă putere chiar și brațelor slabe – Ovidiu, „Amores”, I, 7.

SINE IRA ET STUDIO (lat.) fără mânie și părtinire – Tacit, „Annales”, I, 1. Caracterizare a obiectivității științifice și condiție a obiectivității în genere.

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

Mănie, -aciul v. Manuel IV 3, 7.

MANIE s. v. idee fixă.

MANIE s. (MED.) monomanie, obsesie, psihoză, idee fixă. (Are ~ persecuției.)

MANIE. Subst. Manie, monomanie, obsesie, obsesiune (înv.), obsedare, idee fixă; patimă; ciudățenie, toană, păsărică (fam.). Algomanie (livr.); anglomanie; bibliomanie; cleptomanie; dipsomanie; dromomanie (rar); eteromanie; galomanie; gastrolatrie (fam.); ginecomanie (livr.); grafomanie, graforee, scribomanie, scriptomanie (depr.); grandomanie, megalomanie; melomanie, muzicomanie; nimfomanie; nosomanie; piromanie; posteriomanie; toxicomanie, morfinomanie. Maniac, monoman, obsedat; cleptoman; cocainoman; dipsoman; eteroman; gastrolatru (fam.); grafoman, scriboman, scriptoman (rar, depr.); grandoman, megaloman; meloman, muzicoman; mitoman; piroman; toxicoman. Adj. Maniac, monoman, obsedat; maniacal, obsesiv, obsedant. Vb. A avea idei fixe, a fi obsedat. A obseda, a urmări, a preocupa, a chinui. V. boală, fobie, nebunie.

MANIA vb. v. manevra, manipula, mânui.

MÂNIA vb. v. înfuria.

MÂNIE s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.

MÂNIE s. v. furie.

mania vb. v. MANEVRA. MANIPULA. MÎNUI.

MÎNIA vb. a (se) înfuria, (pop.) a (se) îndrăci, a (se) oțărî, (înv. și reg.) a (se) stîrni, (prin Transilv.) a (se) rînzoi, (înv.) a (se) scîrbi, a (se) urgisi, (fam.) a (se) burzului, a (se) zborși. (fig.) a (se) ardeia, a turba, (reg. fig.) a (se) scociorî. (S-a ~ cumplit pe ei.)

MÎNIE s. furie, înverșunare, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) năvîrlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

mînie s. v. CALAMITATE. CATASTROFĂ. DEZASTRU. FLAGEL. GROZĂVIE. NĂPASTĂ. NENOROCIRE. PACOSTE. POTOP. PRĂPĂD. PUSTIIRE. SINISTRU. URGIE.

MÎNIE. Subst. Mînie, furie, înfuriere, turbare (fig.), turbăciune (rar), acces de furie, năbădăi (pop. și fam.), năbădaică (reg.). Enervare, nervozitate, nervi, iritație, iritare, iritabilitate, irascibilitate, excitație, surescitare, ațîțare. Ură, ciudă, pică (pop.), necaz, bănat (reg.). Înverșunare, îndîrjire, întărîtare. Pornire, dezlănțuire, răbufnire, izbucnire, violență, explozie (fig.), puseu (fig.). Adj. Mînios, mîniat, furios, înfuriat, supărat, nervos, scos din fire, turbat (fig.), furibund, plin de furie, plin de mînie. Enervat, iritat, excitat, surescitat. Ațîțat, incitat (livr.), întărîtat, înciudat, ciudos; înverșunat, pornit, îndîrjit, aprins (fig.); violent, furtunos (fig.), năprasnic, dezlănțuit. Irascibil, iritabil, excitabil, susceptibil, recalcitrant, supărăcios, nervos, nevricos (fam.); coleric, aprig, țîfnos (pop.), iute (grabnic, rău) la mînie. Vb. A fi mînios, a fi furios, a fi supărat, a avea (a fi cu) draci, a nu vedea (lumea) înaintea ochilor, a fi foc și pară, a face spumă la gură, a fi cu o falcă în cer și cu una în pămînt, a fierbe de mînie (furie), a fierbe sîngele în cineva, a spumega de furie (mînie); a (se) mînia, a (se) supăra, a (se) înfuria, a (se) irita, a (se) enerva, a (se) surescita, a turba (fig.), a crăpa de ciudă (de necaz); a deveni furios, a i se urca (cuiva) sîngele la cap, a i se face negru înaintea ochilor, a scoate luleaua de la ciubuc, a-i veni (cuiva) muștarul la nas, a i se sui (cuiva) piperul la nas, a i se umfla (cuiva) pipota, a i se încleșta (cuiva) pumnii și fălcile, a-i tremura (a-i fumega) (cuiva) nasul, a-l apuca pe cineva pîrțagul, a lua foc, a se face foc și pară, a-și pierde cumpătul (sărita), a se înroși de furie, a se face negru la față, a-și ieși din fire, a-și pierde firea, a-și ieși din pepeni (țîțîni, balamale), a-i da (cuiva) oala în foc, a-i sări muștarul, a-i sări țîfna (țandăra, bîzdîcul, obada), a-și pierde sărita, a-i veni cuiva (toți) dracii, a i se ridica (cuiva) sîngele la creieri, a se face foc și catran (de mînie), a fierbe mațele în cineva, a se face borș, a-i da (cuiva) borșul în foc, a-l apuca (pe cineva) năbădăile, a-i crăpa (a-i plesni) (cuiva) fierea de mînie, a se face leu-paraleu. A enerva, a mînia, a irita, a supăra, a ațîța, a înverșuna, a îndîrji, a face să turbeze, a face sînge rău (cuiva), a-i da (cuiva) cu piper la nas, a călca pe nervi, a scoate (pe cineva) din răbdări (din minți, din sărite, din răboj, din pepeni, din boii lui). A se porni, a se dezlănțui, a izbucni, a exploda (fig.). Adv. Cu mînie, cu furie, cu ciudă; fără socoteală, nebunește, orbește; ca un bezmetic, ca un nebun. V. ceartă, dușmănie, iritare, nebunie, nestăpînire, provocare, supărare, temperament.

Manie ≠ fobie

A se mânia ≠ a se dezmânia

Inde irae (lat. „De aici mîniile”), Iuvenal, Satira I, vers. 168 – Se referă la poetul satiric latin Lucilius: „Cînd aprigul Lucilius ia pana ca o spadă amenințătoare, criminalul roșește și sufletu-i îngheață; sudoarea remușcării îi năpădește pieptul: inde irae (de aici mînia sa) și lacrimile care prevestesc răzbunarea lui”. Aceste două cuvinte servesc deci pentru a exprima motivele furiei sau supărării cuiva. Poetul Mihai Codreanu are în ciclul Turnul de fildeș un sonet intitulat Inde irae. Se mai folosește și forma completă din Iuvenal: inde irae et lacrimae (de aici vin supărările și lacrimile). În romanul César Birotteau de Balzac, unul dintre personaje spune: – „Dă-te la Rabourdin, cu hotărîre și îndrăzneală. Mă înțelegi: inde irae!” LIT.

Ira furor brevis est (lat. „Mînia e o scurtă nebunie”) – spune Horațiu în Epistole (cartea I, epistola II, versul 62). Se pare însă că această maximă are o vîrstă mai înaintată, deoarece Cicero, în Tusculane (IV, 23) precizează: „Iram bene Ennius initium dixit insaniae” (Bine a spus Ennius, că furia e începutul nebuniei). Or, Ennius a fost unul dintre cei mai vechi poeți latini și a trăit cu două sute de ani înaintea lui Horațiu. La rîndul lui, a împrumutat probabil zicala de la greci, el fiind născut în Grecia. Dar dacă paternitatea expresiei e controversată, în schimb i se cunose precis „urmașii”. Unul dintre ei: sfatul lui Shakespeare din piesa A douăsprezecea noapte (act. IV, sc. 1): „Let thy fair wisdom, not thy passion, sway!” (Dă ascultare înțelepciunii, nu mîniei tale!). Alt „urmaș”: proverbul nostru „Omul la mînie cade-n nebunie”. LIT.

Iupiter, te mînii, atunci n-ai dreptate! – Expresia ar fi varianta unei fraze cu înțeles similar, aparținind satiricului grec Lucian; sau o dezvoltare a lui „Iupiter pluvius, Iupiter tonans” (Iupiter dătătorul de ploi, Iupiter tunătorul), expresie a lui Aristotel tradusă în latină (De mundo, 7). Plutarh face o aluzie în Viețile paralele (Despre Marcellus, cap. XII), unde povestește că Marcellus „a fost ales consul cu unanimitatea voturilor, dar deoarece chiar atunci zeul a tunat (e vorba de Iupiter care avea atributul de Tonans, tunătorul), preoții n-au socotit semnalul prielnic”. Înțelesul locuțiunii este că cine-i sigur pe dreptatea sa, pe adevărul ce-l susține, acela nu recurge la violențe, nu înlocuiește argumentele prin invective, nu tună și fulgeră ca Iupiter. Expresia e frecvent întîlnită în literatura rusă: Turgheniev (Rudin), Cehov (Plictisul vieții), Dostoevski (Frații Karamazov) etc. LIT.

Let thy fair wisdom, not thy passion, sway! (engl. „Dă ascultare înțelepciunii, nu mîniei!”) – Vers din Shakespeare, a ajuns proverb. Se găsește în piesa Ce doriți sau A douăsprezecea noapte (act IV, sc. 1). Vezi: Ira furor brevis est. BIB.

Schönheit bändigt allen Zorn. (germ. „Frumusețea îmblînzește orice mînie”) – Goethe, Faust, partea a II-a, act. 3. Corul spune frumoasei Elena: „O, femeie minunată, nu disprețui cinstea de a avea supremul bun!... Își apleacă și cel mai dîrz bărbat simțirea în fața frumuseții”… (trad. Lucian Blaga). LIT.

Sine ira et studio (lat. Fără ură și părtinire") – Tacit, chiar la începutul Analelor sale (I, 1), spune că s-a hotărît să scrie istoria unor evenimente foarte îndepărtate și că o va face sine ira et studio, exprimînd prin aceste cuvinte necesitatea de a se respecta adevărul istoric. IST.

MANIE s. f. 1. (Învechit) Nebunie furioasă; (astăzi) boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei; p. e x t. idee fixă. Mania, adică nebunie re. MEȘT. DOFT. I, 47^v/6. Mania să zice despre întinderea tuturor patimilor aduși la o oarecare covlrșire. VÎRNAV, L. 138^v/15, cf. CORNEA, E. II, 149/29. Mania sa cea vătămătoare. . . era ideea ce-și făcuse că de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară, NEGRUZZI, S. I, 207. Era bun și foarte simpatic tutulor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. VI, 255. Construindu-și o viață retrasă în turn și în noapte, apăsată de boli nervoase. . . și de manii egoiste, V. ROM. septembrie 1954, 167. Tatăl fusese. . . liber cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 2. Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată (ridicolă și enervantă). V. t o a n ă, c a p r i c i u. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie. DACIA LIT. XI/13. Mania disputelor teologice. CALENDAR (1851), 29/22. Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului. FILIMON, O. I, 178. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă și franțdzistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105, cf. 13, C. PETRESCU, C. V. 8. Ai mania mărturisirilor și a precizărilor. SADOVEANU, O. IX, 61, cf. 140, 457. Are mania nevinovată de a face piese de teatru. CĂLINESCU, I. 177. Mania sa de a se salva prin cuvinte, în loc de a cita idei sau fapte. RALEA, S. T. III, 55. - Pl.: manii. – Din ngr. μανία, fr. manie.

MANIA vb. I. T r a n z. (Franțuzism ieșit din uz) 1. (Complementul indică mecanisme, sisteme tehnice etc.) A mînui, a manipula. [Nație] ce maniază nencetat armele. ROM. LIT. 382²/24, cf. FILIMON, O. II, 341. Știi să maniezi armele, Radule? ALECSANDRI, T. 1290. ◊ (Rar, cu alte complemente) A discerne cbea ce este adevăr din ceea ce este minciună în cifrele ce maniază. I. IONESCU, M. 11. 2. (Complementul indică oameni) A conduce după voie, a face să acționeze după o comandă ; a mînui. Cf. NEGULICI. În „Noaptea furtunoasă” sînt mai puține persoane, de aceea erau mai ușor de maniat. GHEREA, ST. CR. I, 358, cf. ȘĂINEANU, D. U. ◊ Refl. pas. Anevoie de a se mania (tracta). . . nu știi dincotro să-l apuci, cum să-l mulțumești. FIS. 117. – Pronunțat: -ni-a. – Prez. ind.: maniez. – Din fr. manier.

MĂNIÁ vb. I v. mînia.

MĂNÍE s. f. v. mînie¹.

MÎNIÁ vb. I. R e f l. A se lăsa sau a fi cuprins de mînie¹ (1), a se supăra tare, a-și ieși din fire; a se înfuria; (cu sens atenuat) a se supăra. V. i n d i g n a, e n e r v a. D[oa]me împîn[su]-ne-ai și zdrobitu-ne-ai; mîniiatu-te-ai și miluitu-ne-ai. PSALT. HUR. 49^v/21. Nu pără în cumplit mănie-se, nece in veacu vrăjbeaște. PSALT. 211, cf. 146, 175, 226, 271. Mînie-se și nu vrea să între. CORESI, EV. 22, cf. 32, 213, 302, 470, 541, id. PS. 36/11, 232/6, CUV. D. BĂTR. II, 149/6. Tată-său deaca auzi aceastea să mînie (cca 1600-1625). GCR I, 66/26, cf. 66/28. De va ceare neștine ceva vreun lucru la altul și el nu-i va da, iară el să va măniia. . . pre acesta să-l pedepsească ca pre un fur. PRAV. 38, cf. 85, 255, N. TEST. (1648), 90^v/5. Deaca greși Adam, Dumnădzău să mânie pre semențiia omenească (a. 1661). GCR I, 182/7. Să mânie pre dînsul domnul lui și-l deade pre dînsul muncitorilor, pînă cînd va da toată datoriia lui. CHEIA ÎN. 13^r/26. Și cînd te mînii nu face Rău altuia ce nu-ți place. DOSOFTEI, PS. 18/19, cf. 15/13. Luați certare ca să nu să mânie D[o]mnul (a. 1683). GCR I, 270/8. El mai cu asupră să mînie și striga: nu voi să mai fiu cu tine în singurătate (a. 1692). id. ib. 305/13, cf. LEX. MARS. 217. Împăratul nemțăscu, mîniindu-să pre solii Ardialului, au poroncit solilor să iasă den Praga. N. COSTIN, L. 601. Iară păcătosul va prăvi și se va măniia, cu dinții va scrășca și se va topi (a. 1710). GCR I, 368/19. Nu te face a te mîniia pre mine (a. 1773). id. ib. ii, 96/4. Chelul. . . orice i-ar zice neștine, nu să mînie, iar de-i va zice chel, să aprinde. MUIMULEANU ap. GCR II, 246/35, cf. LB. De ce te mînii pre mine, Căci mă pierd cînd cat la tine. CONACHI, P. 153, cf. POLIZU. Se mînie foarte de înșelăciunea, nemulțumirea și perfidia împărătească. BĂLCESCU, M. V. 412. Nu te mînia pre lume. NEGRUZZI, S. I, 250, cf. PONTBRIANT, D. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul național. ALECSANDRI, T. I, 156, cf. 205, 292. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. 174. Mulțămiam crîșmăriței tot cu sărutări, pînă ce se făcea că se mănie și iar fugea dintre noi. CREANGĂ, A. 98, cf. id. P. 253. S-a mîniat și mai tare, a început s-o înjure. CARAGIALE, O. 272. Boierul se mînie pe soția sa și o pedepsi. ISPIRESCU, L. 69. De să mînie apoi nu mai vede naintea ochilor. DELAVRANCEA, S. 11. Îi părea că vorbesc acolo foarte mulți oameni, că se ceartă, se mănie, se descurajazâ. AGÎRBICEANU, L. T. 319. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Acum se mira și se mînia văzînd că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui. REBREANU, I. 369. Nici nu s-a mîniat, nici nu a ridicat glasul, cînd a văzut barbat străin în casa lui. SADOVEANU, O. VII, 292. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci, meșter pe tot regimentul în prinsul puilor, îi aducea, sara, cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I, 31. S-au mîniat rău cei din Budapesta, că ne-am dus iarăși la arhiducele Franz Ferdinand. VORNIC, P. 180. Corbul că se mănia și din plisc așa grăia. JARNIK-BÎRSEANU, 204, cf. 493. M-aș lecui de toată mînia, dacă mi-ar jupi atuncia pielea de pe spate acela asupra căruia mă mîniu eu. SBIERA, P. 8. Eli mai tari s-o mînietu, Carnea ńi-o mîncatu, Sîngele ni-o băut. MAT. FOLK. 1540, cf. 1541, ȘEZ. VI, 90. Ei s-a mîniat, Cu araciu l-a-ncărcat. PĂSCULESCU, P. 301. M-am mâniat pe tine. ALR I 1545/885, cf. ALR II 3507/250, 3704/848, 3729/141. În care cămeșă s-a măniet, într-aceea s-a desmînia. ZANNE, P. I, 55. Nici cu pricină, nici fără pricină, să te mînii vreodată, id. ib. VIII, 386, cf. 387. (F i g.) Cînd Carpații se mînie pe petreni. . . le trimit nori ca să-și verse ploaie piste tîrgul lor. NEGRUZZI, S. I, 195. Tranz. f a c t. Derep-ce mănie necuratul Dumnedzeu ? PSALT. 15, cf. 126, 223, 315. Și cîți ispitiră și mîniiară Dumnezeu urîți fură și periră. CORESI, EV. 141, cf. 63, 150, 156, 216, 290. Și eu întărit ei nu în limbi, în limbă neînțeleaptă măniu ei. id. PS. 414/5. Săgetătorii vor mănia și vor oști pre el. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/25. Iară eu de pururea te măniiu (cca 1633). GCR I, 80/11. Iartă pre cela ce te-au păgubit și te-au măniiat. VARLAAM, C. 266. Cind va îndemna neștine pre altul și-l întărită de-l mânie . . . acela să cheamă svătuitoriu răutății. PRAV. 300. Să nu măniem pre Dúmnedzău cu viiață rea. N. TEST. (1648), 203^v/10. Că te, Doamne, măniiară Clevetindu-te prin țară. DOSOFTEI, PS. 22/1, cf. 32/12, 34/8. Ne-au măniiat cu puțină greșală a lui. CHEIA ÎN. 14^r/2. Cu greu iaste a face metanii și a da milostenie, a ierta oamenilor supărările și nedireptățile cu care l-au măniiat. ib. 18^r/15, cf. 16^r/18. Faceți răul înaintea Domnului Dumnezeului vostru, ca să-l mâniați pre el. BIBLIA (1688), 133¹/8. Am mâniat pre Dumnezău (a. 1750). GCR II, 48/19. Cu multe răotăți te mînie pre tine. MINEIUL (1776), 156^v1/25. Fără îndoială, să-mi doresc o asemenea moarte însemnează să mînii și mai mult pe Dumnezeu. GALACTION, O.187. Îi era teamă că o mîniaseră spusele lui. CAMIL PETRESCU, O. III, 77, cf. CIAUȘANU, GL., ALR I 1436, 1563, ALR II 3715. ♦ T r a n z. (Învechit; cu complementul „cuvintele”) A nesocoti, a desconsidera. Tremease înturearecu și înturerecă, că mâniară (a m ă r î r ă D) cuventele lui. PSALT. 220. Măniară cuventele Dzeului și sfatului de-susului înteritară. ib. 229. - Prez. ind.: mînii și (învechit și regional) miniu. - Și: (învechit și regional) măniá vb. I. – V. mînie¹.

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

MÎNÍE² s. f. (Regional) Mîner (1) (Cărbunari-Moldova Nouă). ALR I 917/9. - Pl. mînii. – Mînă¹ + suf. -ie.