manie sf [At: MEȘT. DOFT. I, 47^v/6 / Pl: ~ii / E: ngr μανία, fr manie] 1 (Înv) Nebunie furioasă. 2 Boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei. 3 (Pex) Idee fixă. 4 Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată, ridicolă și enervantă Vz capriciu, toană.

MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. – Din ngr. manía, fr. manie.

MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. V. capriciu, toană. – Din ngr. manía, fr. manie.

MANÍE, manii, s. f. Stare psihică patologică în care conștiința și sentimentele se concentrează asupra unei idei fixe, ducînd adesea la o depresiune a individului. Era bun și foarte simpatic tuturor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. I 243. ♦ (Cu sens atenuat) Înclinare exagerată și lipsită de rațiune, preocupare obsedantă pentru ceva; deprindere bizară, capriciu, toană. Nimeni nu ridica nici o plîngere împotriva maniei lui. GALACTION, O. I 30. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105. Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase. ALECSANDRI, O. P. 306.

-MANÍE Element secund de compunere savantă cu semnificația „obsesie patologică”. [< fr. -manie, cf. lat. mania, gr. mania – furie].

MANÍE s.f. 1. Stare psihică bolnăvicioasă manifestată prin obsesia unei idei fixe. 2. Obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. [Gen. -iei. / cf. fr. manie, lat. mania, gr. mania – furie].

MANÍE¹ s. f. boală mintală manifestată prin dispoziție euforică, succesiune rapidă și incoerentă a ideilor. ◊ obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. (< ngr. manie, fr. manie)

-MANÍE² elem. man²-.

MANÍE ~i f. 1) Stare patologică caracterizată prin diverse tulburări mintale (exaltare euforică, instabilitate, incoerență de idei și de activitate motrice). 2) Tulburare a spiritului, manifestată prin prezența unei idei fixe. 3) Obișnuință exagerată și obsedantă; purtare ciudată. /<ngr. mania, fr. manie

manie f. 1. nebunie în care imaginațiunea e mereu obsedată de o idee fixă: mania persecuțiunilor; 2. deprindere bizară, gust excesiv: mania jocului, a colecțiunilor.

2) *-maníe (d. manie 1. Sufix care înseamnă „ĭubire exagerată de”: bibliomanie.

1) *maníe f. (vgr. manía, de unde vine și rom. mînie). Nebunie parțială în care imaginațiunea e izbită de o idee fixă: mania persecuțiuniĭ (că eștĭ persecutat). Fig. Obiceĭ bizar, ridicul: a avea mania discursurilor funebre.

mania vt [At: NEGULICI / P: ~ni-a / Pzi: ~iez / E: fr manier] (Frî) 1 (C. i. mecanisme, sisteme tehnice) A manevra (3). 2 (C. i. obiecte) A mânui (1).

mănie sf vz mânie¹

mânia [At: PSALT. HUR. 49^v/21 / V: (îrg) măn~ / Pzi: mânii și (îrg) mâniu / E: mânie¹] 1 vr A se lăsa cuprins de mânie¹ (1). 2 vr A se supăra. 3 vt (Înv; c. i. cuvintele) A nesocoti.

mânia v vz mânia

mânie¹ sf [At: PSALT. 226 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ii / E: ngr μανία] 1 Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva Și: furie. 2 Supărare. 3 (D. oameni; îla) Iute (sau grabnic, rău) la ~ Care se înfurie ușor. 4 (Îvr; îlav) Într-o ~ Cuprins subit de un acces de enervare, de furie. 5 Pornire dușmănoasă și statornică împotriva cuiva Și: resentiment. 6 (Pop; îlv) A ține (cuiva) ~ A dușmăni. 7 (Reg; îlv) A-și pune ~ A se supăra. 8 (Îal) A se încăpățâna. 9 (Îvp) Nenorocire.

mânie² sf [At: ALR 1, 917/9 / Pl: ~ii / E: mână¹ + -ie] (Reg) Mâner (1).

MANIÁ, maniez, vb. I. Tranz. (Livr.) A mânui, a manipula. [Pr.: -ni-a] – Din fr. manier.