MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. – Din ngr. manía, fr. manie.

manie sf [At: MEȘT. DOFT. I, 47^v/6 / Pl: ~ii / E: ngr μανία, fr manie] 1 (Înv) Nebunie furioasă. 2 Boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei. 3 (Pex) Idee fixă. 4 Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată, ridicolă și enervantă Vz capriciu, toană.

MANÍE, manii, s. f. 1. Boală mintală manifestată prin euforie, stare de excitație psihomotorie, logoree, halucinații, incoerență a gândirii etc.; p. ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva; deprindere bizară. V. capriciu, toană. – Din ngr. manía, fr. manie.

MANÍE, manii, s. f. Stare psihică patologică în care conștiința și sentimentele se concentrează asupra unei idei fixe, ducînd adesea la o depresiune a individului. Era bun și foarte simpatic tuturor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. I 243. ♦ (Cu sens atenuat) Înclinare exagerată și lipsită de rațiune, preocupare obsedantă pentru ceva; deprindere bizară, capriciu, toană. Nimeni nu ridica nici o plîngere împotriva maniei lui. GALACTION, O. I 30. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105. Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase. ALECSANDRI, O. P. 306.

-MANÍE Element secund de compunere savantă cu semnificația „obsesie patologică”. [< fr. -manie, cf. lat. mania, gr. mania – furie].

MANÍE s.f. 1. Stare psihică bolnăvicioasă manifestată prin obsesia unei idei fixe. 2. Obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. [Gen. -iei. / cf. fr. manie, lat. mania, gr. mania – furie].

-MANÍE² elem. man²-.

MANÍE¹ s. f. boală mintală manifestată prin dispoziție euforică, succesiune rapidă și incoerentă a ideilor. ◊ obsesie, preocupare exclusivă pentru ceva; ciudățenie, toană. (< ngr. manie, fr. manie)

MANÍE ~i f. 1) Stare patologică caracterizată prin diverse tulburări mintale (exaltare euforică, instabilitate, incoerență de idei și de activitate motrice). 2) Tulburare a spiritului, manifestată prin prezența unei idei fixe. 3) Obișnuință exagerată și obsedantă; purtare ciudată. /<ngr. mania, fr. manie

manie f. 1. nebunie în care imaginațiunea e mereu obsedată de o idee fixă: mania persecuțiunilor; 2. deprindere bizară, gust excesiv: mania jocului, a colecțiunilor.

1) *maníe f. (vgr. manía, de unde vine și rom. mînie). Nebunie parțială în care imaginațiunea e izbită de o idee fixă: mania persecuțiuniĭ (că eștĭ persecutat). Fig. Obiceĭ bizar, ridicul: a avea mania discursurilor funebre.

2) *-maníe (d. manie 1. Sufix care înseamnă „ĭubire exagerată de”: bibliomanie.

MANIÁ, maniez, vb. I. Tranz. (Livr.) A mânui, a manipula. [Pr.: -ni-a] – Din fr. manier.

mania vt [At: NEGULICI / P: ~ni-a / Pzi: ~iez / E: fr manier] (Frî) 1 (C. i. mecanisme, sisteme tehnice) A manevra (3). 2 (C. i. obiecte) A mânui (1).

mănia v vz mânia

mănie sf vz mânie¹

mânia [At: PSALT. HUR. 49^v/21 / V: (îrg) măn~ / Pzi: mânii și (îrg) mâniu / E: mânie¹] 1 vr A se lăsa cuprins de mânie¹ (1). 2 vr A se supăra. 3 vt (Înv; c. i. cuvintele) A nesocoti.

mânie² sf [At: ALR 1, 917/9 / Pl: ~ii / E: mână¹ + -ie] (Reg) Mâner (1).

mânie¹ sf [At: PSALT. 226 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ii / E: ngr μανία] 1 Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva Si: furie. 2 Supărare. 3 (D. oameni; îla) Iute (sau grabnic, rău) la ~ Care se înfurie ușor. 4 (Îvr; îlav) Într-o ~ Cuprins subit de un acces de enervare, de furie. 5 Pornire dușmănoasă și statornică împotriva cuiva Si: resentiment. 6 (Pop; îlv) A ține (cuiva) ~ A dușmăni. 7 (Reg; îlv) A-și pune ~ A se supăra. 8 (Îal) A se încăpățâna. 9 (Îvp) Nenorocire.

MANIÁ, maniez, vb. I. Tranz. (Înv.) A mânui, a manipula. [Pr.: -ni-a] – Din fr. manier.

MANIÁ, maniez, vb. I. Tranz. (Franțuzism învechit) A mînui. Știi să maniezi armele, Radule? ALECSANDRI, T. 1290. ◊ Fig. A discerne ceea ce este adevăr de ceea ce este minciună în cifrele ce maniază. I. IONESCU, M. 11. – Pronunțat: -ni-a.

MÎNIÁ, mînii, vb. I. Refl. A se lăsa cuprins de mînie, a-și ieși din fire, a se înfuria, a se supăra. Se mînia foc cînd scripcarul Dadaci... îi aducea sara cîte doi-trei puișori. CAMILAR, N. I 31. De mă mai necăjești așa, bădie, să știi că mă mînii foc. HOGAȘ, M. N. 24. Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») Boierul se mînie pe soția sa. ISPIRESCU, L. 69. Se mînie văcarul pre sat; satul nu știe nimic. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Se mînie foarte de înșelăciunea... împărătească. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. și: mîniu (ALECSANDRI, T. I 205).

MÎNÍE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.

A MÂNIÁ mânii tranz. A face să se mânie. [Sil. -ni-a] /Din mânie

A SE MÂNIÁ mă mânii intranz. 1) A fi cuprins de mânie. 2) A-și manifesta nemulțumirea (față de cineva sau de ceva) printr-o atitudine ostilă; a se supăra. [Sil. -ni-a] /Din mânie

MÂNÍE ~i f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. * Iute (grabnic, rău) la ~ care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o ~ într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată și ostilă față de cineva; supărare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănțuire a forțelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. manía

manià v. 1. a se servi cu mâna: a mania o armă; 2. fig. se zice de modul de a uza de instrumentele cugetării: a mania o limbă; 3. a dirija, a conduce, a administra: a mania afaceri, bani.

mâniá v. a (se) supăra foarte.

mânie f. iritațiune violentă asupra cuiva, furie subită și trecătoare. [Gr. bizantin MANÌA].

*maniéz v. tr. (fr. manier, îld. maneier, lat. pop. *manizare, it. maneggiare, a mînui, d. lat. manus, mînă. V. manej, manelă, remaniez). Mînuĭesc, umblu cu, întrebuințez: a mania armele, niște banĭ, (fig.) o limbă.

mîníe f. (vgr. manía, lat. mánia. V. manie, menadă). Iritațiune, furie, supărare: el răspunse plin de mînie, feara rănită venea spre noî́ plină de mînie. Mînia luî́ Dumnezeŭ, grozăvie, cataclizm: era o ploaĭe mînia luĭ Dumnezeŭ! V. pedeapsă.

mî́niĭ, a -á v. tr. (d. mînie. – Eŭ mîniĭ, tu mîniĭ). Umplu de mînie, supăr, înfuriĭ, irit: a mînia pe Dumnezeŭ. V. refl. Mă supăr, mă irit, mă umplu de cĭudă.

manie s. f., art. mania, g.-d. art. maniei; pl. manii, art. maniile

maníe s. f., art. manía, g.-d. art. maníei; pl. maníi, art. maníile

mania (a ~) (livr.) (-ni-a) vb., ind. prez. 3 maniază, 1 pl. maniem (-ni-em); conj. prez. 3 să manieze; ger. maniind (-ni-ind)

mânia (a ~) (-ni-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 mânie (-ni-e), 1 pl. mâniem; conj. prez. 3 să mânie; ger. mâniind (-ni-ind)

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile

maniá vb. (sil. -ni-a), ind. prez. 1 sg. maniéz, 3 sg. și pl. maniáză, 1 pl. maniém (sil. -ni-em); conj. prez. 3 sg. și pl. maniéze; ger. maniínd (sil. -ni-ind)

mâniá vb. (sil. -ni-a), ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. mânii, 3 sg. și pl. mânie (sil. -ni-e), 1 pl. mâniém; ger. mâniínd (sil. -ni-ind)

mâníe s. f., art. mânía, g.-d. art. mâníei; pl. mâníi, art. mâníile

mania (i-a) (ind. prez. 3 sg. și pl. maniază, 1 pl. maniem, ger. maniind)

mînia (i-a) (ind. prez. 1 sg. mînii)

mâniu, -nii 2, -nie 3, -niam 1 imp.

MANÍE s. v. idee fixă.

MANIE s. (MED.) monomanie, obsesie, psihoză, idee fixă. (Are ~ persecuției.)

Manie ≠ fobie

MANIÁ vb. v. manevra, manipula, mânui.

MÂNIÁ vb. v. înfuria.

MÂNÍE s. v. furie.

MÂNÍE s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.

mania vb. v. MANEVRA. MANIPULA. MÎNUI.

MÎNIA vb. a (se) înfuria, (pop.) a (se) îndrăci, a (se) oțărî, (înv. și reg.) a (se) stîrni, (prin Transilv.) a (se) rînzoi, (înv.) a (se) scîrbi, a (se) urgisi, (fam.) a (se) burzului, a (se) zborși. (fig.) a (se) ardeia, a turba, (reg. fig.) a (se) scociorî. (S-a ~ cumplit pe ei.)

MÎNIE s. furie, înverșunare, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) năvîrlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

mînie s. v. CALAMITATE. CATASTROFĂ. DEZASTRU. FLAGEL. GROZĂVIE. NĂPASTĂ. NENOROCIRE. PACOSTE. POTOP. PRĂPĂD. PUSTIIRE. SINISTRU. URGIE.

A se mânia ≠ a se dezmânia

mîníe (mâníi), s. f. – Supărare, furie. Lat. pop. mania, din gr. μάνια (Pușcariu 1087) cf. alb. mëni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui manie, s. f., din fr. manie, cu der. maniac, adj., din fr. maniaque. Der. mînia, vb. (a irita, a înfuria); mîniac, s. m. (dansator, echilibrist), din ngr. μανιαϰός „nebun”, cu fonetismul apropiat de mînie (Tiktin), sec. XVIII, înv.; mîniecie, s. f. (șarlatanie), înv.; mînios, adj. (supărat, înfuriat).

MANIE. Subst. Manie, monomanie, obsesie, obsesiune (înv.), obsedare, idee fixă; patimă; ciudățenie, toană, păsărică (fam.). Algomanie (livr.); anglomanie; bibliomanie; cleptomanie; dipsomanie; dromomanie (rar); eteromanie; galomanie; gastrolatrie (fam.); ginecomanie (livr.); grafomanie, graforee, scribomanie, scriptomanie (depr.); grandomanie, megalomanie; melomanie, muzicomanie; nimfomanie; nosomanie; piromanie; posteriomanie; toxicomanie, morfinomanie. Maniac, monoman, obsedat; cleptoman; cocainoman; dipsoman; eteroman; gastrolatru (fam.); grafoman, scriboman, scriptoman (rar, depr.); grandoman, megaloman; meloman, muzicoman; mitoman; piroman; toxicoman. Adj. Maniac, monoman, obsedat; maniacal, obsesiv, obsedant. Vb. A avea idei fixe, a fi obsedat. A obseda, a urmări, a preocupa, a chinui. V. boală, fobie, nebunie.

-MANIE „obsesie patologică”. ◊ gr. mania „furie, nebunie” > fr. -manie, germ. id., it. -mania > rom. -manie.

MÎNIE. Subst. Mînie, furie, înfuriere, turbare (fig.), turbăciune (rar), acces de furie, năbădăi (pop. și fam.), năbădaică (reg.). Enervare, nervozitate, nervi, iritație, iritare, iritabilitate, irascibilitate, excitație, surescitare, ațîțare. Ură, ciudă, pică (pop.), necaz, bănat (reg.). Înverșunare, îndîrjire, întărîtare. Pornire, dezlănțuire, răbufnire, izbucnire, violență, explozie (fig.), puseu (fig.). Adj. Mînios, mîniat, furios, înfuriat, supărat, nervos, scos din fire, turbat (fig.), furibund, plin de furie, plin de mînie. Enervat, iritat, excitat, surescitat. Ațîțat, incitat (livr.), întărîtat, înciudat, ciudos; înverșunat, pornit, îndîrjit, aprins (fig.); violent, furtunos (fig.), năprasnic, dezlănțuit. Irascibil, iritabil, excitabil, susceptibil, recalcitrant, supărăcios, nervos, nevricos (fam.); coleric, aprig, țîfnos (pop.), iute (grabnic, rău) la mînie. Vb. A fi mînios, a fi furios, a fi supărat, a avea (a fi cu) draci, a nu vedea (lumea) înaintea ochilor, a fi foc și pară, a face spumă la gură, a fi cu o falcă în cer și cu una în pămînt, a fierbe de mînie (furie), a fierte sîngele în cineva, a spumega de furie (mînie); a (se) mînia, a (se) supăra, a (se) înfuria, a (se) irita, a (se) enerva, a (se) surescita, a turba (fig.), a crăpa de ciudă (de necaz); a deveni furios, a i se urca (cuiva) sîngele la cap, a i se face negru înaintea ochilor, a scoate luleaua de la ciubuc, a-i veni (cuiva) muștarul la nas, a i se sui (cuiva) piperul la nas, a i se umfla (cuiva) pipota, a i se încleșta (cuiva) pumnii și fălcile, a-i tremura (a-i fumega) (cuiva) nasul, a-l apuca pe cineva pîrțagul, a lua foc, a se face foc și pară, a-și pierde cumpătul (sărita), a se înroși de furie, a se face negru la față, a-și ieși din fire, a-și pierde firea, a-și ieși din pepeni (țîțîni, balamale), a-i da (cuiva) oala în foc, a-i sări muștarul, a-i sări țîfna (țandăra, bîzdîcul, obada), a-și pierde sărita, a-i veni cuiva (toți) dracii, a i se ridica (cuiva) sîngele la creieri, a se face foc și catran (de mînie), a fierbe mațele în cineva, a se face borș, a-i da (cuiva) borșul în foc, a-l apuca (pe cineva) năbădăile, a-i crăpa (a-i plesni) (cuiva) fierea de mînie, a se face leu-paraleu. A enerva, a mînia, a irita, a supăra, a ațîța, a înverșuna, a îndîrji, a face să turbeze, a face sînge rău (cuiva), a-i da (cuiva) cu piper la nas, a călca pe nervi, a scoate (pe cineva) din răbdări (din minți, din sărite, din răboj, din pepeni, din boii lui). A se porni, a se dezlănțui, a izbucni, a exploda (fig.). Adv. Cu mînie, cu furie, cu ciudă; fără socoteală, nebunește, orbește; ca un bezmetic, ca un nebun. V. ceartă, dușmănie, iritare, nebunie, nestăpînire, provocare, supărare, temperament.

Mania, în mitologia romană, veche divinitate de origine obscură. Mania era considerată drept mama manilor (v. și Manes).

AB IRATO (lat.) la mânie – A acționa ab irato.

CONSILIO MELIUS VINCES QUAM IRACUNDIA (lat.) mai mult câștigi prin blândețe decât prin mânie – Publius Syrus, „Sententiae”, 129.

DIES IRAE (lat.) ziua mâniei (a Judecății de Apoi) – Primele cuvinte ale unui cântec religios medieval, făcând parte din liturghia morților la catolici; p. ext. ziua răfuielilor.

INDE IRAE ET LACRIMAE (lat.) de aici mânii și lacrimi – Iuvenal, „Satirae”, I, 168. Satira usturătoare a lui Caius Lucilius a stârnit furia contemporanilor vizați de el.

IRA FUROR BREVIS EST (lat.) mânia este o scurtă nebunie – Horațiu, „Epistulae”, 1, 2, 62.

QUAMLIBET INFIRMAS ADIUVAT IRA MANUS (lat.) mânia dă putere chiar și brațelor slabe – Ovidiu, „Amores”, I, 7.

SINE IRA ET STUDIO (lat.) fără mânie și părtinire – Tacit, „Annales”, I, 1. Caracterizare a obiectivității științifice și condiție a obiectivității în genere.

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

Mănie, -aciul v. Manuel IV 3, 7.

MANIE s. f. 1. (Învechit) Nebunie furioasă; (astăzi) boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei; p. e x t. idee fixă. Mania, adică nebunie re. MEȘT. DOFT. I, 47^v/6. Mania să zice despre întinderea tuturor patimilor aduși la o oarecare covlrșire. VÎRNAV, L. 138^v/15, cf. CORNEA, E. II, 149/29. Mania sa cea vătămătoare. . . era ideea ce-și făcuse că de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară, NEGRUZZI, S. I, 207. Era bun și foarte simpatic tutulor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. VI, 255. Construindu-și o viață retrasă în turn și în noapte, apăsată de boli nervoase. . . și de manii egoiste, V. ROM. septembrie 1954, 167. Tatăl fusese. . . liber cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 2. Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată (ridicolă și enervantă). V. t o a n ă, c a p r i c i u. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie. DACIA LIT. XI/13. Mania disputelor teologice. CALENDAR (1851), 29/22. Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului. FILIMON, O. I, 178. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă și franțdzistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105, cf. 13, C. PETRESCU, C. V. 8. Ai mania mărturisirilor și a precizărilor. SADOVEANU, O. IX, 61, cf. 140, 457. Are mania nevinovată de a face piese de teatru. CĂLINESCU, I. 177. Mania sa de a se salva prin cuvinte, în loc de a cita idei sau fapte. RALEA, S. T. III, 55. - Pl.: manii. – Din ngr. μανία, fr. manie.

MANIA vb. I. T r a n z. (Franțuzism ieșit din uz) 1. (Complementul indică mecanisme, sisteme tehnice etc.) A mînui, a manipula. [Nație] ce maniază nencetat armele. ROM. LIT. 382²/24, cf. FILIMON, O. II, 341. Știi să maniezi armele, Radule? ALECSANDRI, T. 1290. ◊ (Rar, cu alte complemente) A discerne cbea ce este adevăr din ceea ce este minciună în cifrele ce maniază. I. IONESCU, M. 11. 2. (Complementul indică oameni) A conduce după voie, a face să acționeze după o comandă ; a mînui. Cf. NEGULICI. În „Noaptea furtunoasă” sînt mai puține persoane, de aceea erau mai ușor de maniat. GHEREA, ST. CR. I, 358, cf. ȘĂINEANU, D. U. ◊ Refl. pas. Anevoie de a se mania (tracta). . . nu știi dincotro să-l apuci, cum să-l mulțumești. FIS. 117. – Pronunțat: -ni-a. – Prez. ind.: maniez. – Din fr. manier.

MĂNÍE s. f. v. mînie¹.