33 de definiții pentru mânie

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÂNIE, mânii, s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mânie = care se înfurie ușor; irascibil. ♦ Necaz, ciudă. 2. (Pop.; adesea determinat prin „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pământului”) Prăpăd, urgie, grozăvie, nenorocire, calamitate. – Lat. mania.

MÂNIE, mânii, s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; furie, supărare mare. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mânie = care se înfurie ușor; irascibil. ♦ Necaz, ciudă. 2. (Pop.; adesea determinat prin „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pământului”) Prăpăd, urgie, grozăvie, nenorocire, calamitate. – Lat. mania.

mânie1 sf [At: PSALT. 226 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ii / E: ngr μανία] 1 Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva Si: furie. 2 Supărare. 3 (D. oameni; îla) Iute (sau grabnic, rău) la ~ Care se înfurie ușor. 4 (Îvr; îlav) Într-o ~ Cuprins subit de un acces de enervare, de furie. 5 Pornire dușmănoasă și statornică împotriva cuiva Si: resentiment. 6 (Pop; îlv) A ține (cuiva) ~ A dușmăni. 7 (Reg; îlv) A-și pune ~ A se supăra. 8 (Îal) A se încăpățâna. 9 (Îvp) Nenorocire.

mânie2 sf [At: ALR 1, 917/9 / Pl: ~ii / E: mână1 + -ie] (Reg) Mâner (1).

MÂNIE ~i f. 1) Stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază; furie stăpânită. * Iute (grabnic, rău) la ~ care se enervează foarte repede; irascibil; iritabil. Într-o ~ într-un moment de enervare, de iritare. 2) Atitudine rezervată și ostilă față de cineva; supărare. 3): ~a lui Dumnezeu (Domnului, cerului) dezlănțuire a forțelor naturii; stihie; prăpăd. /<lat. manía

mânie f. iritațiune violentă asupra cuiva, furie subită și trecătoare. [Gr. bizantin MANÌA].

MÎNIE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.

mîníe f. (vgr. manía, lat. mánia. V. manie, menadă). Iritațiune, furie, supărare: el răspunse plin de mînie, feara rănită venea spre noî plină de mînie. Mînia luî Dumnezeŭ, grozăvie, cataclizm: era o ploaĭe mînia luĭ Dumnezeŭ! V. pedeapsă.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile (desp. -ni-i-)

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile

mânie s. f., art. mânia, g.-d. art. mâniei; pl. mânii, art. mâniile

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

MÂNIE s. v. calamitate, catastrofă, dezastru, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie.

mînie s. v. CALAMITATE. CATASTROFĂ. DEZASTRU. FLAGEL. GROZĂVIE. NĂPASTĂ. NENOROCIRE. PACOSTE. POTOP. PRĂPĂD. PUSTIIRE. SINISTRU. URGIE.

MÎNIE s. furie, înverșunare, (rar) înfuriere, (pop. și fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oțăreală, oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) năvîrlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

Dicționare etimologice

Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

mînie (mînii), s. f. – Supărare, furie. Lat. pop. mania, din gr. μάνια (Pușcariu 1087) cf. alb. mëni (Meyer 283; Philippide, II, 647). E dubletul lui manie, s. f., din fr. manie, cu der. maniac, adj., din fr. maniaque. Der. mînia, vb. (a irita, a înfuria); mîniac, s. m. (dansator, echilibrist), din ngr. μανιαϰός „nebun”, cu fonetismul apropiat de mînie (Tiktin), sec. XVIII, înv.; mîniecie, s. f. (șarlatanie), înv.; mînios, adj. (supărat, înfuriat).

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

MÎNIE. Subst. Mînie, furie, înfuriere, turbare (fig.), turbăciune (rar), acces de furie, năbădăi (pop. și fam.), năbădaică (reg.). Enervare, nervozitate, nervi, iritație, iritare, iritabilitate, irascibilitate, excitație, surescitare, ațîțare. Ură, ciudă, pică (pop.), necaz, bănat (reg.). Înverșunare, îndîrjire, întărîtare. Pornire, dezlănțuire, răbufnire, izbucnire, violență, explozie (fig.), puseu (fig.). Adj. Mînios, mîniat, furios, înfuriat, supărat, nervos, scos din fire, turbat (fig.), furibund, plin de furie, plin de mînie. Enervat, iritat, excitat, surescitat. Ațîțat, incitat (livr.), întărîtat, înciudat, ciudos; înverșunat, pornit, îndîrjit, aprins (fig.); violent, furtunos (fig.), năprasnic, dezlănțuit. Irascibil, iritabil, excitabil, susceptibil, recalcitrant, supărăcios, nervos, nevricos (fam.); coleric, aprig, țîfnos (pop.), iute (grabnic, rău) la mînie. Vb. A fi mînios, a fi furios, a fi supărat, a avea (a fi cu) draci, a nu vedea (lumea) înaintea ochilor, a fi foc și pară, a face spumă la gură, a fi cu o falcă în cer și cu una în pămînt, a fierbe de mînie (furie), a fierte sîngele în cineva, a spumega de furie (mînie); a (se) mînia, a (se) supăra, a (se) înfuria, a (se) irita, a (se) enerva, a (se) surescita, a turba (fig.), a crăpa de ciudă (de necaz); a deveni furios, a i se urca (cuiva) sîngele la cap, a i se face negru înaintea ochilor, a scoate luleaua de la ciubuc, a-i veni (cuiva) muștarul la nas, a i se sui (cuiva) piperul la nas, a i se umfla (cuiva) pipota, a i se încleșta (cuiva) pumnii și fălcile, a-i tremura (a-i fumega) (cuiva) nasul, a-l apuca pe cineva pîrțagul, a lua foc, a se face foc și pară, a-și pierde cumpătul (sărita), a se înroși de furie, a se face negru la față, a-și ieși din fire, a-și pierde firea, a-și ieși din pepeni (țîțîni, balamale), a-i da (cuiva) oala în foc, a-i sări muștarul, a-i sări țîfna (țandăra, bîzdîcul, obada), a-și pierde sărita, a-i veni cuiva (toți) dracii, a i se ridica (cuiva) sîngele la creieri, a se face foc și catran (de mînie), a fierbe mațele în cineva, a se face borș, a-i da (cuiva) borșul în foc, a-l apuca (pe cineva) năbădăile, a-i crăpa (a-i plesni) (cuiva) fierea de mînie, a se face leu-paraleu. A enerva, a mînia, a irita, a supăra, a ațîța, a înverșuna, a îndîrji, a face să turbeze, a face sînge rău (cuiva), a-i da (cuiva) cu piper la nas, a călca pe nervi, a scoate (pe cineva) din răbdări (din minți, din sărite, din răboj, din pepeni, din boii lui). A se porni, a se dezlănțui, a izbucni, a exploda (fig.). Adv. Cu mînie, cu furie, cu ciudă; fără socoteală, nebunește, orbește; ca un bezmetic, ca un nebun. V. ceartă, dușmănie, iritare, nebunie, nestăpînire, provocare, supărare, temperament.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

AB IRATO (lat.) la mânie – A acționa ab irato.

CONSILIO MELIUS VINCES QUAM IRACUNDIA (lat.) mai mult câștigi prin blândețe decât prin mânie – Publius Syrus, „Sententiae”, 129.

DIES IRAE (lat.) ziua mâniei (a Judecății de Apoi) – Primele cuvinte ale unui cântec religios medieval, făcând parte din liturghia morților la catolici; p. ext. ziua răfuielilor.

INDE IRAE ET LACRIMAE (lat.) de aici mânii și lacrimi – Iuvenal, „Satirae”, I, 168. Satira usturătoare a lui Caius Lucilius a stârnit furia contemporanilor vizați de el.

IRA FUROR BREVIS EST (lat.) mânia este o scurtă nebunie – Horațiu, „Epistulae”, 1, 2, 62.

QUAMLIBET INFIRMAS ADIUVAT IRA MANUS (lat.) mânia dă putere chiar și brațelor slabe – Ovidiu, „Amores”, I, 7.

SINE IRA ET STUDIO (lat.) fără mânie și părtinire – Tacit, „Annales”, I, 1. Caracterizare a obiectivității științifice și condiție a obiectivității în genere.

TANTANAE ANIMIS COELESTIBUS IRAE? (lat.) (încape) atâta mânie în sufletele zeilor? – Vergiliu, „Eneida”, I, 11. Referire la ura constantă a Iunonei împotriva troienilor. În genere, aluzie la resentimente statornice.

Inde irae (lat. „De aici mîniile”), Iuvenal, Satira I, vers. 168 – Se referă la poetul satiric latin Lucilius: „Cînd aprigul Lucilius ia pana ca o spadă amenințătoare, criminalul roșește și sufletu-i îngheață; sudoarea remușcării îi năpădește pieptul: inde irae (de aici mînia sa) și lacrimile care prevestesc răzbunarea lui”. Aceste două cuvinte servesc deci pentru a exprima motivele furiei sau supărării cuiva. Poetul Mihai Codreanu are în ciclul Turnul de fildeș un sonet intitulat Inde irae. Se mai folosește și forma completă din Iuvenal: inde irae et lacrimae (de aici vin supărările și lacrimile). În romanul César Birotteau de Balzac, unul dintre personaje spune: – „Dă-te la Rabourdin, cu hotărîre și îndrăzneală. Mă înțelegi: inde irae!” LIT.

Ira furor brevis est (lat. „Mînia e o scurtă nebunie”) – spune Horațiu în Epistole (cartea I, epistola II, versul 62). Se pare însă că această maximă are o vîrstă mai înaintată, deoarece Cicero, în Tusculane (IV, 23) precizează: „Iram bene Ennius initium dixit insaniae” (Bine a spus Ennius, că furia e începutul nebuniei). Or, Ennius a fost unul dintre cei mai vechi poeți latini și a trăit cu două sute de ani înaintea lui Horațiu. La rîndul lui, a împrumutat probabil zicala de la greci, el fiind născut în Grecia. Dar dacă paternitatea expresiei e controversată, în schimb i se cunose precis „urmașii”. Unul dintre ei: sfatul lui Shakespeare din piesa A douăsprezecea noapte (act. IV, sc. 1): „Let thy fair wisdom, not thy passion, sway!” (Dă ascultare înțelepciunii, nu mîniei tale!). Alt „urmaș”: proverbul nostru „Omul la mînie cade-n nebunie”. LIT.

Let thy fair wisdom, not thy passion, sway! (engl. „Dă ascultare înțelepciunii, nu mîniei!”) – Vers din Shakespeare, a ajuns proverb. Se găsește în piesa Ce doriți sau A douăsprezecea noapte (act IV, sc. 1). Vezi: Ira furor brevis est. BIB.

Schönheit bändigt allen Zorn. (germ. „Frumusețea îmblînzește orice mînie”) – Goethe, Faust, partea a II-a, act. 3. Corul spune frumoasei Elena: „O, femeie minunată, nu disprețui cinstea de a avea supremul bun!... Își apleacă și cel mai dîrz bărbat simțirea în fața frumuseții”… (trad. Lucian Blaga). LIT.

Sine ira et studio (lat. Fără ură și părtinire") – Tacit, chiar la începutul Analelor sale (I, 1), spune că s-a hotărît să scrie istoria unor evenimente foarte îndepărtate și că o va face sine ira et studio, exprimînd prin aceste cuvinte necesitatea de a se respecta adevărul istoric. IST.

Dicționare neclasificate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

MÎNIE1 s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine.De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînieadunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

MÎNÍE2 s. f. (Regional) Mîner (1) (Cărbunari-Moldova Nouă). ALR I 917/9. - Pl. mînii.Mînă1 + suf. -ie.

Intrare: mânie
substantiv feminin (F134)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • mânie
  • mânia
plural
  • mânii
  • mâniile
genitiv-dativ singular
  • mânii
  • mâniei
plural
  • mânii
  • mâniilor
vocativ singular
plural
mănie
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

mânie, mâniisubstantiv feminin

  • 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva; supărare mare. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. DLRLC
    • format_quote Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. DLRLC
    • format_quote Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. DLRLC
    • format_quote A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. DLRLC
    • 1.1. Ciudă, necaz. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune adjectivală Iute (sau grabnic, rău) la mânie = care se înfurie ușor. DEX '09 DEX '98 DLRLC
      • format_quote Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. DLRLC
    • chat_bubble locuțiune adverbială neobișnuit Într-o mânie = într-un moment de mânie. DLRLC
      • format_quote De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. DLRLC
  • 2. popular Adesea determinat prin „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pământului”: calamitate, grozăvie, nenorocire, prăpăd, urgie. DEX '09 DEX '98 DLRLC
    • format_quote Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. DLRLC
    • format_quote Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. DLRLC
    • format_quote (cu sens) atenuat Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.