3 intrări

46 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

bucium2 sn [At: LB / V: ~cime, ~ă / Pl: ~e / E: nct] (Pop) 1 Trunchi de arbore Si: buștean, butuc, buturugă, tulpină. 2 (Spc) Butuc de viță de vie Si: muzuc. 3 Butuc de roți.

bucium1 sn [At: CORESI, P. S. 223 / V: bucen, bucim, bucin, buciun / Pl: ~e / E: lat bucinum] 1 Instrument muzical de suflat, de formă tubulară, tronconic, din lemn de tei, cireș sau din metal, folosit mai ales de către ciobani. 2 (Pan) Hârtie sau pânză răsucită în formă de bucium (1) Cf cilindru, sul, tub. 3 (Reg) Coș.

BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: búcin s. n.] – Lat. bucinum.

BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: búcin s. n.] – Lat. bucinum.

BÚCIUM2, buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță-de-vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BÚCIUM2, buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță de vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BUCIÚM2, buciume, s. n. (Popular) Trunchi sau tulpină de arbore; (mai ales) butuc de viță de vie. Plantarea viei se face în două chipuri: 1. Sau se taie de la bucium vițe alese și coapte... 2. Sau se îngroapă buciumul. IONESCU, M. 370. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peștilor Și bucium răchiților. BIBICESCU, P. P. 273. Pasăre pestriță Pe bucium se puse, Pasărea zbură, Buciumu secă. ȘEZ. IV 27.

BUCIÚM1, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri și jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani și de oamenii de la munte, mai ales pentru chemări și semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag, Și din bucium cîteodată Să cînt hora legănată. COȘBUC, P. I 167. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune,- Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în care se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. – Variantă: (1, Transilv.) búcin (BUDAI-DELEANU, Ț. 257) s. n.

BÚCIUM2, buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau tulpină de arbore; (în special) butuc de viță de vie. 2. Butucul roții carului, în care sunt înfipte spițele. – V. arom. bucium, megl. buciun „buștean”.

BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung, făcut din coajă de tei sau din lemn și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale; tulnic. ♦ Sunet scos cu acest instrument. [Var.: (reg.) búcin s. n.] – Lat. bucinum.

BÚCIUM ~e n. Instrument muzical de suflat, având forma unui tub conic, lung de aproape 3 m, confecționat din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobanii de la munte) pentru chemări sau semnale. [Sil. -cium] /<lat. bucinum

bucium n. 1. instrument muzical, în formă de țeavă puțin încovoiată, lungă dela 8 – 9 palme, se face din coaje de teiu legat cu coaje de cireș; odinioară trâmbița ostașului (cu care da semnalul de luptă), azi fluierul ciobanului: buciumul vuiește ’n munte, sună valea de cimpoiu AL. [Vechiu-rom. și Tr. bucin («cu glas de bucin», Moxa = lat. BUCCINA].

bucium m. trunchiu, butuc (mai ales de viță): la buciumul viței trei vlăstari cresc PANN. [Origină necunoscută].

1) búcĭum n., pl. e (lat. búcina, probabil din *bovicina, d. bos, boŭ, și canere, a cînta. V. zbucĭum). Mare trîmbiță (de peste doĭ metrĭ) făcută din doage supțirĭ legate cu coajă de teĭ orĭ de altceva (azĭ făcută și din tinichea), întrebuințată la dat semnale la munte, ĭar în vechime și la războĭ. S.m. Vechĭ. Trunchĭ, butuc, tulpină: bucĭumu vițeĭ. – Vechĭ búcin, bucĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen. În Trans. și túlnic.

2) búcĭum, a - v. intr. (lat. búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum: ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume: a bucĭuma o veste. – Și -ez. Vechĭ. búcin, búcĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen.

buciumá [At: TETRAEV. (1574), 208 / V: ~ciná, ~ciuná / Pzi: bucium / E: lat bucinare] 1 vi A sufla din bucium1 (1) (sau din alte instrumente) Si: a trâmbița. 2 vt (Fig) A spune ceva la toată lumea, în gura mare Si: a anunța, a vesti. 3 vt (Spc) A lăuda. 4 vi (Reg) A plânge. 5 vi (D. lupi; rar) A urla.

BÚCIN s. n. v. bucium1.

BÚCIN s. n. v. bucium1.

BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium1. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium1. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

BUCIUMÁ2, búcium, vb. I. 1. Intranz. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pădurii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, în țară a buciumat, Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. Fig. Toamna căzuse. Vînturile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Șiretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. Tranz. A anunța, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste, Veți buciuma în patru lîhturi veste. TOMA, C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrîni; toamna își buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230.

arată toate definițiile

Intrare: bucium
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bucium
  • buciumul
  • buciumu‑
plural
  • buciume
  • buciumele
genitiv-dativ singular
  • bucium
  • buciumului
plural
  • buciume
  • buciumelor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • bucin
  • bucinul
  • bucinu‑
plural
  • bucine
  • bucinele
genitiv-dativ singular
  • bucin
  • bucinului
plural
  • bucine
  • bucinelor
vocativ singular
plural
Intrare: Bucium
Bucium nume propriu
nume propriu (I3)
  • Bucium
Intrare: buciuma (cânta)
buciuma (cânta) verb grupa I conjugarea I
verb (VT2.1)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • buciuma
  • buciumare
  • buciumat
  • buciumatu‑
  • buciumând
  • buciumându‑
singular plural
  • buciumă
  • buciumați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • bucium
(să)
  • bucium
  • buciumam
  • buciumai
  • buciumasem
a II-a (tu)
  • buciumi
(să)
  • buciumi
  • buciumai
  • buciumași
  • buciumaseși
a III-a (el, ea)
  • buciumă
(să)
  • buciume
  • buciuma
  • buciumă
  • buciumase
plural I (noi)
  • buciumăm
(să)
  • buciumăm
  • buciumam
  • buciumarăm
  • buciumaserăm
  • buciumasem
a II-a (voi)
  • buciumați
(să)
  • buciumați
  • buciumați
  • buciumarăți
  • buciumaserăți
  • buciumaseți
a III-a (ei, ele)
  • buciumă
(să)
  • buciume
  • buciumau
  • buciuma
  • buciumaseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)