bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

BUCIUM² (pl. -me) sn. 🎼 Instrument muzical alcătuit dintr’un tub lung de peste un metru, atingînd în unele regiuni dimensiuni extraordinare, ca, de pildă în Bucov., unde are uneori o lungime de aproape 3 metri; e făcut din coajă de teiu sau din doage subțiri de lemn (de teiu ori de paltin), învelite cu coajă de cireș; în unele părți e făcut din tinichea; la capătul de jos, tubul se lărgește și e puțin încovoiat; întrebuințat odinioară ca instrument muzical de războiu pentru strîngerea oștilor, astăzi nu se mai folosește decît de ciobanii din unele regiuni (🖼 630): de cîte ori n’au răsunat codrii... de ~ul vitejilor noștri plăieși! (VLAH.) ¶ 2 pr. anal. Sul de hîrtie, de pînză, etc. ¶ 3 Teacă de metal, etc., în formă de cilindru, în care se păstrează acte făcute sul: nu mă puteam opri de a tot scoate din ~ul ei de tinichea și de a-mi citi și răsciti numele (GN.) [lat. bucĭna].

BUCIUM, com. în jud. Alba; 2.105 loc. (1991). Expl. de min. auroargentifere, cunoscute din epoca romană (sec. 2-3), pirită cupriferă și min. complexe. Important centru de cojocărit (cojoace și pieptare frumos ornamentate); bogat port popular. Pe terit. com. se află Detunatele. Turism.

BUCIUM subst. 1. – frecv. mold. (Dm 59; Ștef; Isp II²; Buciumau, Ieremia (Cat mold II; 17 A I 182); – zis și Bucim Candrea (16 A III 169 – 170). 2. Buciumaș (Glos); – St (17 B IV 184); – N. (Tut). 3. Bucimeti t. (17 B I 357). 4. Bucina b. (AO VII 34).