BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță-de-vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

bucium² sn [At: LB / V: ~cime, ~ă / Pl: ~e / E: nct] (Pop) 1 Trunchi de arbore Si: buștean, butuc, buturugă, tulpină. 2 (Spc) Butuc de viță de vie Si: muzuc. 3 Butuc de roți.

bucium² s.n. (pop.) 1 Trunchi sau buștean (de arbore). ♦ Spec. Butuc de viță-de-vie. 2 Butuc (al roții carului). • pl. -e. /cf. bucium¹.

BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță de vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BUCIUM², buciume, s. n. (Popular) Trunchi sau tulpină de arbore; (mai ales) butuc de viță de vie. Plantarea viei se face în două chipuri: 1. Sau se taie de la bucium vițe alese și coapte... 2. Sau se îngroapă buciumul. IONESCU, M. 370. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peștilor Și bucium răchiților. BIBICESCU, P. P. 273. Pasăre pestriță Pe bucium se puse, Pasărea zbură, Buciumu secă. ȘEZ. IV 27.

BUCIUM², buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau tulpină de arbore; (în special) butuc de viță de vie. 2. Butucul roții carului, în care sînt înfipte spițele. – V. arom. bucium, megl. buciun „buștean”.

bucium m. trunchiu, butuc (mai ales de viță): la buciumul viței trei vlăstari cresc PANN. [Origină necunoscută].

bucime sn vz bucium²

buciumă sf vz bucium²

búcen V. bucĭum.

bucium s. n., pl. buciume

bucium s. n., pl. buciume

bucium (instrument, trunchi) s. n., pl. buciume

BUCIUM s. v. buștean, butuc, buturugă, ciot.

BUCIUM s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc.

BUCIUM s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc. (~ de viță.)

bucium s. v. BUȘTEAN. BUTUC. BUTURUGĂ. CIOT.

bucium (buciume), s. n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s. m. (coșar); buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.

bucium², buciume, s.n. 1. Butuc la roata de lemn; butan. ■ Atestat cu acest sens în Chioar și Codru, dar și în centrul și nordul Crișanei. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ■ (top.) Bucium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008); Bucium, deal pe Valea Vinului (Vișeul de Mijloc) (Mihali, 2015: 61), Buciumi, sat aparținând de orașul Șomcuta Mare (zona Chioar). – Et. nec (MDA).

bucium², buciume, s.n. – 1. Butuc la roata de lemn; butan. 2. Trunchi, tulpină de arbore, buștean. ♦ (top.) Bucium, pădure, deal, pășune în Dealul Mare, Stoiceni, Fântânele, Vima Mică, Poienile Izei, Săcel, Șieu (Vișovan, 2008). – Et. nec. (DA, DEX, MDA).

bucium, -e, s.n. – Butuc la roata de lemn; butan. – Et. nec. (DA, DEX).

BUCIUMUL, periodic „politic, literar, comercial”. A apărut la Paris, apoi la București, în anii 1862-1864. Stil jurnalistic modern, marcat de personalitatea dinamică și polemică a directorului C. Bolliac.