baltac sn vz baltag

baltác s.n. v. baltag.

†BALTAC, BĂLTAC¹ (pl. -ace) Mold. Bucov.. BALTAG, BĂLTAG (pl. -age) sn. 1 ⚔️ Armă veche, un fel de secure cu două tăișuri; la curtea domnească din Moldova, era într’o vreme semnul caracteristic al agăi, înlocuit apoi prin topuz: pînă la Grigore-Vodă, în domnia a doua, aga purta baltag și cinstea i se păzea la această rînduială (LET.) ¶ 2 ⚔️ Arma haiducilor din trecut, întrebuințată încă pe alocuri de ciobani: Căci au arme oțelite Și baltage țintuite (MAR.) ¶ 3 Un fel de toporaș ușor, cu coada foarte lungă de corn (🖼 330): dese lovituri de baltag răstoarnă stejarii urieși (ZNN.) [tc. baltak].

BALTAG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, folosit și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltac s. n.] – Cf. tc. balta.

BÂLTÂC interj. (Rar) Bâldâbâc. – Onomatopee.

baldac sn vz baltag

baltag sn [At: (a. 1624) ap. HEM 3065 / V: (reg) ~tac, băl~, ~dac / Pl: ~age, (rar; în poezie) ~agi, ~uri / E: tc baltak] 1-2 (Îvp) Armă veche ca o secure (cu două tăișuri) sau ca un topor cu coadă lungă din lemn tare. 3-4 (Îvp) Lovitură aplicată cu baltagul (1-2). 5 (Înv; Mol) Semnul distinctiv al agăi la curtea domnească din Moldova. 6 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. 7 Lovitură cu baltagul (6). 8 Armă a ciobanilor sau a sătenilor asemănătoare cu baltagul (1). 9 Lovitură aplicată cu baltagul (8). 10 (Rar) Măciucă. 11 (Rar) Lovitură aplicată cu baltagul (10).

băltac^2[1] sn vz baltag

băltac¹ sn [At: COSTINESCU / Pl: ~ace / E: baltă + -ac] (Reg) Băltoacă (1).

băltag² sn vz baltag

bâltâc^[1] [At: LM / E: fo] (Rar) Bâldâbâc.

baldác s.n. v. baltag.

baltág s.n. 1 Topor mic și ușor, cu coada lungă, uneori cu două tăișuri, care este folosit și ca armă. 2 Lovitură aplicată cu baltagul. I-a dat un baltag peste mînă. 3 (în Ev. Med., în Mold.) Semn distinctiv al demnității de agă. 4 Secure (ferecată sau țintuită) pe care o purtau haiducii. • pl. -uri, -ge. și baldác, baltác s.n. /<tc. baltak.

băltác s.n. (reg.) Băltoacă. • pl. -ce. /baltă + -ac.

bîltîc interj. (fam.) Bîldîbîc. • /onomat.

BALTAG², BĂLTĂGAN sm. (HASD.) Vînt puternic.

BALTAG¹, BĂLTAG (pl. -age) sn. 👉 BALTAC.

BĂLTAC² (pl. -ace) sn. 1 Mică îngrămădire de apă de ploaie: dacă plouă mult, încît ar sta apa ~e pe cîmp, închidem gurile drumurilor în șanțurile de la deal (I.-GH.) ¶ 2 Apă sau alt lichid vărsat în mare cantitate pe jos: văzînd pe balaur mort într’un ~ de sînge (ISP.) [baltă].

BĂLTĂCEL, BĂLTĂGEL (pl. -ele) sn. dim. BALTAC¹ BALTAG¹.

BĂLTÎC! sau BÎLTÎC! interj. (L.M.) (R.-COD.). BÎLDĂBÎC [baltă]

BÎLTÎC! interj. BÎLDÎBÎC: pune mîna pe fratele cel mai mare și... îI aruncă ~ într’unul din cazane (R.-CDD.).

BALTAG, baltage, s. n. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă. ♦ Fig. Lovitură aplicată cu acest topor. [Pl. și: baltaguri. - Var.: (reg.) baltac s. n.] – Cf. tc. balta.

BÂLTÂC interj. Bâldâbâc. – Onomatopee.

BALTAG, baltage și baltaguri, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, F. J. 546. 2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦ Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (Munt.) baltac (TEODORESCU, P. P. 289) s. n.

BALTAG, baltage, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă, întrebuințat ca armă. ♦ (Înv. și arh.) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă. 2. Măciucă; ghioagă. ♦ Fig. Lovitură de baltag. [Pl. și: baltaguri. – Var.: (reg.) baltac s. n.] – Tc. balta.

BĂLTAC, băltace, s. n. (Reg.) Băltoacă. – Din baltă + suf. -ac.

BÎLTÎC interj. Bîldîbîc. – Onomatopee.

BALTAG ~ge n. 1) Topor mic, de obicei cu două tăișuri și cu coadă lungă, folosit în trecut și ca armă (mai ales de către ciobani). 2) Lovitură aplicată cu o asemenea armă. [Pl. și baltaguri] /<turc. balta

baltag n. 1. armă în formă de topor cu două ascuțișuri: baltagul era insigniul Agăi; 2. lovitură cu baltagul: veți lua fiecare câte o sută de baltage NEGR. [Turc. BALTAK].

băltac n. baltă mică: un băltac de sânge ISP.

băltâc! int. exprimă mersul greoiu prin bălți și noroaie.

baltág și (vechĭ) -ác, n. pl. e (turc. baltak, baltag și balta). O armă în formă de secure cu doŭă tăișurĭ (care în Mold. era atributu agăĭ, ca mai tîrziŭ topuzu). Azĭ securice cu coada foarte lungă. Lovitură de securice. – Și baltageác, pl. ece. V. halebardă.

bîltîc și hîltîc, interj. care arată zgomotu bîltîcĭeliĭ (rus. bultyh și boltýlĭ, bîldîbîc. V. bîldîbîc, tîlvîc).

baltag s. n., pl. baltage

băltac (băltoacă) (reg.) s. n., pl. băltace

baltag s. n., pl. baltage

băltac (băltoacă) (reg.) s. n., pl. băltace

baltag s.n., pl. baltage / baltaguri

băltac s. n., pl. băltace

bâltâc interj.

baltag, -ge.

baltag (baltage), s. n. – Topor cu coadă lungă, armă. – Var. baltac, băltag, băltac. Tc. baltak (Roesler 588; Șeineanu, II, 37; Lokotsch 207; Ronzevalle 46), cf. cuman. balta (Kuun 124). Menționat din sec. XVII. Din tc. provin și ngr. μπαλτᾶς, bg. baltija. Der. baltagiu, s. m. (soldat înarmat cu baltag), din tc. baltaci (sec. XVIII), este înv.

BÎLTÎC interj. Exprimă zgomotul ritmic al unei ciocniri, în special al căderii în apă. V. și bîc. (prob. contaminare din baltă)

BALTÁG (< tc.) s. n. (În ev. med. în Moldova) Topor mic și ușor, cu două tăișuri și cu coadă lungă de lemn, folosit ca armă; era și semnul distinctiv al demnității de agă ♦ (În N Moldovei) Topor mic, ornamentat, purtat de vătășel la nuntă.

Bălt/ac, -ci, -escu, -in v. Baltă 2 – 5.

BALTAG s. (înv.) chilom.

BĂLTAC s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc.

BÂLTÂC interj. v. bâldâbâc.

BALTAG s. (înv.) chilom. (~ era folosit ca armă de luptă.)

băltac s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.

bîltîc interj. v. BÎLDÎBÎC.

BALTAC s.n. v. baltag. substantiv neutru

BALTAG s.n. (Mold., ȚR) Toporișcă, secure cu unul sau două tăișuri și cu coada lungă. A: Au lovit lăcata cu baltagul de au stricat-o. NECULCE. Pănă la Grigorie-Vodă în domnia a doua, aga purta baltag. GHEORGACHI. B: Scoase baltacul lui și lovi pre săracul acela în tîmpla capului și-l omorî. MĂRGĂRITARE (1746). Variante: baltac (MĂRGĂRITARE, 1746). Etimologie: cf. tc. balta. Vezi și baltagi-baș. substantiv neutru

baltag, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. 1. Secure mică: „Bâltagu-i pruncu săcurii” (ALRRM, 1973; h. 745). 2. (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). ■ „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ■ (onom.) Baltag, nume de familie în jud. Maram. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

băltag, s.n. v. baltag.

baltag, baltaguri, (băltag, bâltag), s.n. – (înv.) Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar, 1980: 5). „Inițial armă de luptă, apoi armă de vânătoare, armă de apărare ciobănească, apoi simplu baston, a rămas acum doar un element de recuzită a chemătorilor la nuntă” (Bănățeanu, 1969: 205). ♦ (onom.) Baltag, nume de familie în Maramureș. – Din tc. baltak „topor” (Șăineanu, MDA); cf. tc. balta (DLRM, DEX).

baltag, -uri, (băltag, bâltag), s.n. – Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă: „Cu baltagu-ncolțurat” (Calendar 1980: 5). – Din tc. baltak (Șeineanu cf. DER).