aciuare sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 192 / V: ~uiare / P: a-ciu-a~ / Pl: ~uări / E: aciua] (Îrg) 1 Adăpostire. 2 Odihnire. 3 (Pex) Liniștire. corectată

ACIUÁRE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

ACIUÁRE s. f. Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei. [Pr.: -ciu-a-] – V. aciua.

ACIUÁRE S. f. Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei; adăpostire, adăpost, refugiu. Vîntul stinge luminele, și ploaia, vărsîndu-se în șiroaie, silește pre toți a-și căuta aciuare prin chilii. NEGRUZZI, S. I 215. – Pronunțat: -ciu-a-. – Variantă: aciuíre s. f.

ACIUÁRE s. f. Acțiunea de a (se) aciua și rezultatul ei; adăpost, refugiu. [Pr.: -ciu-a-]

acioa^[1] v vz aciua

aciua vtr [At: CORESI, ap. HEM 192 / P: a-ciu-a / V: ~uia / Pzi: ~uez / E: lat accubiliare] (Îrg) 1-2 A (se) adăposti. 3-4 A (se) odihni. 5-6 (Pex) A (se) liniști.

aciui vtr vz aciua

aciuia vtr [At: VĂCĂRESCUL, IST. 284 / Pzi: ~iesc / E: aciua] (Pfm) 1-6 A (se) aciua (1-6).

ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. (Pop.) A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. A-și găsi refugiu, a se stabili (vremelnic), a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși, a se aciola, a se agesti. ♦ Tranz. (Rar) A da adăpost. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I, aciuí vb. IV] – Lat. *accubiliare.

ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. 1. A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a căuta ocrotire, a se pripăși, a se oploși (undeva sau pe lîngă cineva); a se aciola. Fata se văicărea și ea, că nu știa... unde să se aciueze. ISPIRESCU, L. 335. Nici o lighioaie nu se poate aciua pe lîngă casă de răul vostru. CREANGĂ, A. 37. ◊ Tranz. (Rar) A adăposti. Căpătă învoire de la femeia lui să-i aciueze [pe copii] în casă. ȘEZ. I 66. 2. (Rar) A se odihni, a se culca. Mănîncă și după aceea se aciuează. SBIERA, P. 58. – Pronunțat: -ciu-a. – Variante: aciuiá (STANCU, D. 120, NEGRUZZI, S. I 118) vb. I, aciuí, aciuiesc (POPESCU, B. II 84), vb. IV.

ACIUÍRE s. f. v. aciuare.

ACIUÁ, aciuez, vb. I. Refl. 1. A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost undeva sau pe lângă cineva; a se pripăși, a se oploși. ♦ Tranz. (Rar) A da adăpost. 2. (Rar) A se odihni, a se culca. [Pr.: -ciu-a. – Var.: aciuiá vb. I] – Lat. *accubiliare.

ACIUIÁ vb. I. v. aciua.

A SE ACIUÁ mă ~éz intranz. (despre ființe pribege) A-și găsi adăpost; a se pripăși; a se oploși. [Sil. -ciu-a] /<lat. accubiliare

A ACIUÁ ~éz tranz. A face să se aciueze; a adăposti; a oploși. /<lat. accubiliare

aciuà v. 1. a se adăposti (termen ciobănesc): păstorii se aciuează cu a lor turme ’n munții învecinați NEGR.; 2. cu sensul generalizat: nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă de răul vostru CR. [Cf. lat. ACQUIERE].