ȚÎRÎI² (-rîiu), ȚIRlI (-riiu, -riesc) vb. intr. 1 A cînta ca greierii, a scoate un sunet ascuțit, pițigăiat: se tîra binișor, să vază ce face lăcusta de țîrîie așa de tare (BR.-VN.); Țiriesc încet ca greieri, Printre negre, vechi zidiri (EMIN.); se putea auzi cum țîrîiau și forfoteau gîngăniile (CAR.); despre glasul păsărilor: cînd țîrîesc vrăbiile, are să se strice vremea (ȘEZ.); hulubul țîrîe acolo în legea lui (VAS.); saltă dintr’o brazdă neagră o ciocîrlie care fîlfîe pe deasupra noastră și țîrîe ușurel (SAD.) ¶ 2 = ȚÎRLÎI: după ce bău paharul, începu să țîrîe încet din scripcă (SAD.) [onom.].

ȚÎRÎITĂ sf. Cu țîrîita loc. adv. Puțin cîte puțin, cîte puțin deodată, picătură cu picătură: simbria o scotea Duminecile cu țîrîita (RET.); de la o vreme, începu să răsufle cu greu și să mănînce cu țîrîita (SLV.); în sfera conștiinței lui nu poți introduce decît cu țîrîita o anumită provizie intelectuală (VLAH.); aduni cu țîrîita și împarți cu nemiluita (ZNN.) [țîrîi¹].

ȚÎRÎI¹, pers. 3 țîrîie și țîrîiește, vb. IV. Intranz. 1. A cădea picătură cu picătură, a curge cîte puțin, cu intermitență (și producînd un zgomot caracteristic). Ploaia de toamnă țirîia subțire. SADOVEANU, O. I 385. Picăturile țîrîind în strașina hanului, după furtuna năprasnică de peste zi. C. PETRESCU, A. R. 188. ◊ Fig. În încăpere lampa era trasă; O lumină somnoroasă, spălăcită, țîrîia, ca o negură tomnatecă, peste lucrurile adormite. DAN, U. 22. ♦ A lăsa să curgă apa de care este pătruns sau îmbibat, a se scurge de apă pe încetul (făcînd un zgomot caracteristic). Soarele bătea de către amiază și streșinile din sat de la Tarcău țîrîiau, sticlind șiraguri de mărgele vii. SADOVEANU, B. 113. ♦ Impers. A bura, a burnița. Afară țîrîia mărunt din pîcla fumurie. SADOVEANU, O. III 93. ♦ Tranz. A face să curgă puțin cîte puțin, a da drumul pe încetul, în cantități mici. Cînd văd că începe să fiarbă, țîrîie... făină din mînă. PAMFILE, I. C. 24. 2. (Despre insecte, mai ales despre greieri și cosași, și despre unele păsări) A scoate sunete repetate, caracteristice, scurte, ascuțite și tremurătoare. Prin ierburile foșnitoare țîrîiau cosașii. CAMILAR, N. I 107. Greierii țîrîie monoton în liniștea mare; îngînarea lor tristă pare că izvorăște din negura veacurilor. SADOVEANU, O. I 284. Se putea auzi cum țîrîiau și forfoteau gîngăniile. CARAGIALE, O. III 52. Cînd țîrîiesc vrăbiile, are să se strice vremea. ȘEZ. VI 62. ◊ (Prin analogie, rar, despre persoane) Care bomboană? Ce bomboană? țîrîi fetița. SADOVEANU, O. VIII 233. ◊ Fig. Și în cea dintîi clipă de revărsare a luminii, grija, care țîrîie la urechea plugarului ca un greier, îl scoală. GÎRLEANU, L. 37. Amintiri Țîrîiesc încet ca greieri Printre negre, vechi zidiri. EMINESCU, O. I 105. 3. (Despre sonerii) A suna, a zbîrnîi ușor, tremurat. 4. (Rar, despre instrumente cu coarde) A răsuna în vibrații scurte și tremurătoare, lipsite de adîncime; (despre muzicanți) a cînta în acest mod. Țîrîia nesigur cu arcușul pe strune. REBREANU, I. 21.

ȚÎRÎI², țîrîi, vb. IV. Tranz. (Regional) A repara, ciorapii astupînd găurile printr-o țesătură făcută cu acul.

A ȚÂRÂI² țârâi tranz. reg. (ciorapi, haine etc.) A repara, refăcând țesătura cu acul; a țese. /<ucr. țiruvati