SECTOR² ~oare n. 1) Subdiviziune administrativ-teritorială într-un oraș. 2) Domeniu de activitate; compartiment. ~ economic. 3) Zonă de acțiune a unei unități militare. /<fr. secteur, lat. sector, germ. Sektor

SECTOR s.n. 1. (Mat.) Porțiune dintr-un plan mărginită de două raze concurente și de arcul unei curbe cuprins între cele două raze. ♦ Piesă în formă de sector de cerc. 2. Parte, porțiune limitată dintr-o suprafață. ♦ (Mil.) Zona de acțiune a unei unități. 3. Domeniu sau ramură de activitate. ♦ Diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unități administrativ-teritoriale. ♦ Sector social-economic = parte a economiei bazată pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție. [Cf. fr. secteur, rus. sektor, lat. sector < secare – a tăia].

SECTOR s. n. 1. (mat.) porțiune dintr-un cerc între două raze concurente. ◊ piesă sau organ de mașină în formă de sector de cerc. 2. porțiune limitată dintr-o suprafață. ◊ (mil.) zona de acțiune a unei unități. ◊ porțiune dintr-un drum care intră în raza unei unități de construcție sau de întreținere. 3. domeniu, ramură de activitate. ◊ diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unități administrativ-teritoriale. ♦ ~ social-economic = parte a economiei bazată pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție. (< fr. secteur, lat. sector)

ORDIN DE MISIUNE document oficial în care se înregistrează efectuarea fiecărui zbor cuprinzând diverse date legate de tipul aeronavei, componența echipajului, scopul zborului, zona de acțiune sau ruta, înălțimea maximă de zbor etc.

parohie, parohii s. f. (intl.) zonă de acțiune a unei bande de hoți.

SECTOR, sectoare, s. n. 1. (Geom.) Porțiune dintr-un plan, limitată de două raze concurente și de arcul unei curbe cuprins între aceste raze. 2. Fiecare dintre zonele corespunzătoare unei delimitări de orice natură a unei suprafețe; porțiune limitată dintr-o suprafață. Aleele erau zvîntate și soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părțile. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ Zonă de acțiune a unei unități militare, porțiune limitată pe un front de război. Sectorul nostru e aproape, trei kilometri în linie dreaptă, prin pădure. C. PETRESCU, Î. II 16. La vreo treizeci de metri în stînga, începe sectorul căpitanului Cervenco. REBREANU, P. S. 92. ◊ Sector mort = suprafață care nu intră în raza proiectilelor, care este ferită de loviturile acestora. ♦ (Învechit) Subîmpărțire administrativă (mai ales într-un oraș), constituind o unitate administrativă; (astăzi) raion. 3. Compartiment, domeniu sau ramură în cadrul unei activități, al unei instituții etc. Sînt secretar de sector și m-am lăudat mereu cu oamenii mei. DAVIDOGLU, M. 62. Producția, în toate sectoarele, e în plină creștere. STANCU, U.R.S.S. 158.

ecran sn [At: ALEXI, W. / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr écran] 1 (Înv) Paravan de protecție împotriva flăcărilor, a scânteilor la șemineu. 2 Suprafață mată, de obicei albă, de pânză, hârtie etc., montată vertical, pe care se proiectează imagini produse de aparate de proiecție. 3 (Îs) ~ cinematografic Ansamblu format din carcasă, ramă și ecranul (2) propriu-zis, confecționat din pânză acoperită cu o soluție specială. 4 (Pex) Cinematograf. 5 (Îs) Micul ~ Televizor. 6 (Pex; îas) Televiziune. 7 (Îs) ~ luminescent Perete de sticlă, plan sau ușor curbat, pe care se formează imaginea într-un tub catodic, în instalații de raze X etc. 8-9 (Teh) Perete sau înveliș de protecție împotriva căldurii, a radiațiilor etc. 10 (Îs) ~ electromagnetic Înveliș metalic folosit pentru protecția unor circuite sau elemente de circuit electric împotriva acțiunii câmpului electromagnetic exterior. 11 (Îs) ~ de etanșare Element al unui baraj (sau al unui dig) destinat să împiedice trecerea apelor de infiltrație. 12 (Îs) ~ electrostatic Ecran constituit din foi, din plase sau din rețele de materiale conducătoare, folosit pentru protecția unei anumite zone contra acțiunii câmpului electrostatic.

Ne sutor ultra crepidam (lat. „Cizmarule, nu mai sus de sandală!”, adică : Cizmarul să nu-și dea părerea decît despre încălțăminte) – Plinius-cel-Bătrîn, în lucrarea sa enciclopedică Istoria naturală (cartea a 35-a, 10, paragraf 36) povestește că pictorul grec Apelles, care a trăit și la Roma, expusese într-o zi un tablou în fața publicului. Un cizmar din mulțime găsi că sandala unui personaj din acea pictură era greșit făcută. Apelles a acceptat critica și a retușat sandala. Dar cînd cizmarul a început să-i judece și restul lucrării, pictorul l-a oprit, spunîndu-i tranșant: „Ne sutor ultra crepidam”. De atunci, cuvintele acestea și-au extins zona de acțiune de la cizmar la orice altă persoană și de la sandală la orice alt subiect. În general expresia se aplică oricui se încumetă să dea lecții și sfaturi într-un domeniu în care nu se pricepe. O întîlnim uneori și în varianta: „Sutor ne supra crepidam”, care are absolut același înțeles. În limba germană găsim proverbul echivalent;: „Schuster, bleib' bei deinen Leisten!” (Cizmarule, rămîi la calapoadele tale!). O zicală românească cu sens apropiat ar fi: „Fiecare cu meșteșugul său”. LIT.

PELAGIC, -Ă adj. Format sub acțiunea mării; marin. ♦ Zonă pelagică = zonă din largul mărilor și oceanelor, începînd de la adîncimea de 200 m pînă la fundul apei. ♦ (Despre plante și animale) Care plutește sau înoată liber în zona pelagică. [< fr. pélagique, cf. gr. pelagos – mare].

acreție, acreționare, (engl. = accretion, accretionary) 1. mărirea volumului unui corp prin adaos de noi particule; 2. în conceptul tectonicii globale, procesul ce are loc în zona riftului medio-oceanic, prin care noi efuziuni de bazalte se adaugă crustei oceanice. 3. (petrogr. sedim.), creșterea gradată a unor corpusculi sau lamine de sedimente prin adiție sau adeziune de noi particule; a. poate fi mecanică (produsă prin rularea și îngrămădirea clastelor), chimică (de precipitare) sau biotică, efect al activității unor org.; a. algală conduce la formarea stromatolitelor și oncolitelor; 4. (sedim.), creșterea gradată, imperceptibilă, a zonelor de uscat prin acțiunea curenților de aer (depunerea nisipurilor pe plaje) sau a apei (în cazul sedimentării fluviatile: depunerea aluviunilor în malul convex al unui râu, în urma eroziunii pe care acesta o exercită în malul concav, formarea barierelor de nisip în zonele de șelf etc.

SUPREMAȚIE AERIANĂ situație în care un beligerant deține superioritatea netă a mijloacelor de atac aerian, având asigurată inițiativa și posibilitatea desfășurării acțiunilor aeriene proprii fără o ripostă puternică din partea adversarului care nu poate acționa sistematic cu aviația și apărarea antiaeriană. Supremația aeriană este o condiție esențială pentru desfășurarea acțiunilor de luptă pe uscat și pe mare. În funcție de amploarea în timp și spațiu supremația aeriană poate fi: strategică (cuprinde întregul front al acțiunilor și întreaga durată a acțiunilor strategice), operativă (cuprinde zone importante din frontul operațiunilor militare și perioade de timp mai mari), tactică/locală (limitată la un raion și la o perioadă de timp anumită). Lupta pentru cucerirea supremației aeriene cuprinde: nimicirea în aer și pe aerodromuri a aviației inamicului, acoperirea aeriană a trupelor, lovirea și distrugerea depozitelor de carburanți și lubrifianți, muniții de aviație, și întreprinderilor constructoare de avioane și a industriei petroliere, dezorganizarea sistemului de conducere a aviației de vânătoare.

Grupul celor cinci, denumire generică sub care sunt cunoscuți compozitorii reuniți în jurul anului 1860, pentru a da un impuls nou muzicii ruse. Nucleul g. l-au constituit Balkirev și primul său discipol Cui. După scurt timp li s-au alăturat Musorgski, Rimski-Korsakov și Borodin. Înainte de a impune prin operele lor, de valoare inegală, compozitorii din g. s-au afirmat prin programul lor estetic proclamat de criticul de artă V. Stasov, principalul purtător de cuvânt al grupării, pe care el o numea „mănunchiul puternic”. „Manifestul” celor cinci poate fi rezumat în câteva idei principale: valorificarea folc. rus și al popoarelor orientale ca principală sursă de inspirație; prioritate a formelor* muzicale libere asupra marilor structuri clasice; căutarea unei fuziuni intime dintre cuvânt și sunet, considerată ca expresie a „adevărului vieții” (Musorgski: „În afară de adevăr, nimic nu este frumos; aș vrea ca personajele mele să vorbească pe scenă așa cum vorbesc oamenii vii, adevărați”); importanța precumpănitoare acordată operei* și cântecului; reflectarea artistică – prin opere și „drame muzicale populare” (Musorgski) – a unor mari momente ale istoriei naționale. După aproximativ un deceniu de activitate comună, coeziunea g. se destramă, fără însă ca membrii săi să-și schimbe crezul. Acțiunea lor devine mai mai degrabă personală. De fapt, abia de atunci înainte (după 1870) încep să apară marile creații ale lui Musorgski, Borodin și Rimski-Korsakov, relevante pentru realizarea artistică a programului ideologic al g. Meritul istoric al „celor cinci” este de a fi proclamat necesitatea unei întoarceri a muzicienilor către izvoarele creației pop. și ale istoriei naționale. Prin răsunetul ei europ., acțiunea g. a depășit zona culturii ruse, deschizând drumul pentru dezvoltarea și afirmarea altor școli muzicale naționale.

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă „apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip” (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit „travaliu variantic” – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].

GAZA, gazez, vb. I. Tranz. A expune un spațiu limitat acțiunii unor gaze toxice, pentru otrăvirea anumitor organisme vii (paraziți, șoareci și insecte). ♦ A expune o zonă militară sau civilă acțiunii unor substanțe toxice, cu scopul exterminării în masă a armatei sau a populației (mijloc de luptă interzis de convențiile internaționale, dar folosit în războaiele imperialiste); a expune o persoană acțiunii mortale a gazelor într-o încăpere închisă (mijloc folosit de fasciștii germani împotriva populației civile). Zeci și sute de mii de copilași, smulși din brațele ocrotitoare ale mamelor, au fost gazați [de fasciștii germani] cu a cruzime de neînchipuit. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9/3.

rază sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 249 / V: (îrg) raz (Pl: razi sm, ~zuri sn) / Pl: ~ze, (îrg) reze, (reg) răzi / E: ml radia] 1 Linie dreaptă după care se propagă lumina. 2 Fascicul subțire de lumină. 3 Traiectorie luminoasă. 4 (Îvr; îe) A da ~ A fi originar din... Si: a descinde (5). 5 Lumină. 6 (Fig) Licărire. 7 (Fiz) Radiație (2). 8 (Și eliptic; îs) ~ze (sau Roentgen)] Unde electromagnetice cu lungimi de undă mult mai mici decât acelea ale luminii. 9 (Reg; mpl) Radiografie (1). 10 (Mat) Distanță constatată de la centrul unui cerc până la orice punct de pe circumferință sau de la centrul unei sfere până la orice punct de pe suprafața ei. 11 (Mat) Segment de dreaptă care funcționează ca rază (10). 12 (Fig) Arie pe care se exercită o acțiune Si: (înv) raion (1), zonă. 13 (Fig) Arie pe care se întinde puterea sau influența cuiva sau a ceva. 14 (Reg) Creangă (1). 15 Fiecare dintre ramificațiile coarnelor cerbului. 16 (Reg) Fiecare dintre fofezele vârtelniței. 17 (Reg) Fiecare dintre cele patm lemne ale urzitoarei, prinse de capetele crucilor, pe care se întind firele la urzit. 18 (Reg) Bețe de lemn înfipte în perete pe care se urzește. 19 (Reg) Totalul sau o parte a firelor de urzeală de pe vârtelniță sau urzitor. 20 (Reg) Fiecare dintre cercurile concentrice ale unui copac, după care se poate stabili vârsta acestuia. 21 (Reg; art.; lpl) Numele unei constelații nedefinite mai îndeaproape. 22 (Reg; Îs) ~zele nopții Calea Lactee. 23 (Reg; șîc ~za-soarelui) Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 24 (Bot; îc) ~zele-soarelui Năvalnic (Scolopendrium vulgare$).

NIVAȚIE ~i f. Modelare a reliefului sub acțiunea succesivă a înghețurilor în zonele înalte ale munților. /<fr. nivation

DIAPIRISM s.n. (Geol.) Proces de migrațiune lentă a unor roci din zonele profunde spre suprafață sub acțiunea presiunii din scoarța terestră. [Cf. it. diapirismo < gr. dia – prin, peirein – a străpunge].

DIAPIRISM s. n. migrațiune lentă a unor roci din zonele profunde spre suprafață sub acțiunea presiunii din scoarța terestră. (< it. diapirismo)

PELAGIC¹, -Ă adj. 1. (despre depozite) format sub acțiunea mării; marin; pelagial (I). 2. ♦ zonă ~ă = zonă din largul mărilor și oceanelor. 3. (despre organisme) din această zonă. (< fr. pélagique)

diapirism sn [At: MDENC / P: di-a~ / Pl: ~e / E: it diapirismo] (Glg) Proces de migrare lentă a unor roci din zonele profunde spre suprafață sub acțiunea presiunii din scoarța terestră.

TEATRU ~e n. 1) Instituție de cultură care se ocupă cu punerea în scenă a operelor dramatice sau muzicale. ~ de revistă. ~ de păpuși. ~ de operă. 2) Clădire în care se află această instituție. ◊ ~ de vară loc special amenajat într-o grădină publică, unde au loc reprezentații artistice vara. 3) Prezentare pe scenă a unei opere dramatice; spectacol dramatic. ◊ De ~ care este destinat scenei; teatral. 4) Arta de a reprezenta pe scenă opere dramatice; profesie de actor. 5) Ansamblu de opere dramatice (aparținând unui scriitor, unei școli literare sau unei epoci); dramaturgie. 6) pop. Discuție aprinsă care atrage atenția celor din jur. ◊ A face (sau a juca) ~ a se preface. 7) Loc de desfășurare (a unei acțiuni, a unui eveniment etc.). ◊ ~ de operații (sau de război) zonă în care are loc o acțiune militară; câmp de luptă. [Sil. tea-tru] /<lat. theatrum, ngr. théatron, fr. theâtre, germ. Theater

STRANGULARE s. f. 1. acțiunea de a strangula; gâtuire; strangulație. 2. zonă de reducere a secțiunii unui lichid aflat într-o conductă. ◊ îngustare a unui drum. (< strangula)

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

REZERVÁȚIE (< fr., engl.) s. f. 1. Întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitatea să trăiască anumite grupuri de băștinași păstrându-și stilul specific de viață (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geografice etc. de interes științific sau peisagistic. În funcție de modul de administrare și obiectivele urmărite se disting: Rezervație a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafață mare și cuprinde un complex de ecosisteme terestre și acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a terit., ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Fac parte dintr-o rețea internațională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul și Biosfera” (MAB), care cuprinde eșantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. În cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervație științifică, zone tampon, cu rol de protecție a ariilor strict protejate, în care sunt admise activități limitate de valorificare s resurselor disponibile, zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează acțiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiționale sau ecologice, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Rezervație naturală = arie care are ca scop protecție și conservarea unor ecosisteme naturale și seminaturale și a unor specii de plante sau animale importante sub aspect faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervațiilor naturale are în vedere (în funcție de natura lor) măsuri active de asigurare a menținerii habitatelor și protejare a anumitor specii, grupa de specii sau comunități vegetale și animale. Pe lângă activități științifice pot fi admise, după caz, activități turistice sau recreaționale organizate. În unele cazuri sunt admise activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menținerea specificului locului (ex. cosirea fânețelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eșantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite alcătuite din specii relativ comune. Totuși multe dintre rezervații au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervații botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice – geomorfologice, paleontologice (numite șu puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervații au caracter complex: acolo unde s-a păstrat o vegetație abundentă, cu un anumit specific, există de cele mai multe ori și o faună interesantă, ambele adesea asociate și cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervații din România se numără rezervații botanice ca Bosanci Ponoare și Bosanci Frumoasa din Pod. Sucevei, Fântânița – Murfatlar din Dobrogea, Fânațele Clujului, Fânațele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din Pod. Transilvaniei, șesul Craiul Scărița – Belioara din M-ții Apuseni, Pietrele Roșii – Tulgheș și mlaștinile cu relicte glaciare din Carpații Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul și pârâul Pețea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervații zoologice ca rezervația pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din Pod. Transilvaniei; rezervații mixte: vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-continentală la limită de areal, în unica stațiune din țară, Valea lui David de lângă Iași cu floră și faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului și iezerul Șurian cu peisaj glaciar, floră și faună alpină și subalpină, Cheile Sohodului din munții Vâlcan, Cheia Turzii din M-ții Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori și Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră și faună sudică; rezervații geologice: Creasta Cocoșului din m-ții Gutâi, muntele Puciosu și Valea Iadului cu emanații postvulcanice din Carpații Orientali, blocurile de calcar de la Bădila – Sarea lui Buzău din Subcarpați, coloanele de de bazalt de la Detunate și olistolitele din M-ții Apuseni, bazaltele de la Racoș, Râpa Roșie de la Sebeș; rezervații paleontologice: rezervația Chiuzbaia de la poalele m-ților Igniș (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla – Pietricica – Cernegura din împrejurimile orașului Piatra Neamț, cu abundente urme de pești fosili din Oligocen, Mălușteni din pod. Bârladului și dealul Repedea de la Iași, Suslănești (muscelele Argeșului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Cretacicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniți; peșteri ocrotite: Peștera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului al poalele Vâlcanului, Topolnița în pod. Mehedinți, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei și Peștera de la Movile din Dobrogea; rezervații forestiere: arboretele de castan de la Tismana și cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din M-ții Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ții Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervație științifică = arie care are ca scop protecția și conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. În cadrul ei se asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibil neperturbate, nefiind admise decât activități științifice nedistructive, cu acordul forului științific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porțiune din interiorul unui parc național sau natural care necesită măsuri speciale de protecție și în care nu este permis accesul publicului.

DIVERSIUNE, diversiuni, s. f. 1. Încercare de a schimba cursul unei acțiuni, de a abate intențiile, gîndurile sau planurile cuiva; deviere, abatere. Ștefan încearcă o diversiune...: Nu facem o partidă [de ping- pong]? SEBASTIAN, T. 103. 2. Acțiune politică cu caracter demagogic întreprinsă de guvernele reacționare, cu scopul de a atrage în direcții false atenția opiniei publice și activitatea clasei muncitoare, abătînd-o de la problemele vitale și de la adevăratele ei interese. 3. Acțiune militară făcută cu scopul de a abate atenția și forțele inamicului de la direcția principală de atac sau din zona în care se pregătesc anumite acțiuni. – Pronunțat: -si-u-.

PERFECT s. n. (< lat. perfectus, cf. it. perfetto, fr. parfait, germ. perfekt): timp al verbului care exprimă o acțiune petrecută și încheiată în trecut; trecut. Pentru limba română există un p. al indicativului, un p. al conjunctivului, un p. al condițional-optativ-potențialului, un p. al prezumtivului și un p. al infinitivului (v. indicativ, conjunctiv, condițional-optativ-potential, prezumtiv și infinitiv). ◊ ~ simplu: timp al modului indicativ (simplu, absolut), care exprimă o acțiune trecută și încheiată de curând, apropiată de prezent (pentru vorbitorii graiului oltean sau pentru cei din zonele limitrofe este vorba de o acțiune încheiată în cadrul aceleiași zile). Este alcătuit din radicalul invariabil al verbului, la care se adaugă sufixul temporal ce-i e caracteristic (-a-, -u-, -i- sau -î-) și desinențele de persoană (-i, -și, zero, -răm, -răți, -ră): cântai, lucrai, tăcui, făcui, venii, sosii, coborâi, hotărâi etc. Este concurat tot mai mult de p. compus, îngustându-i-se aria de întrebuințare. Apare mai ales în narațiuni, ca timp al relatării, care dinamizează acțiunea, apropiind-o de momentul vorbirii. Poate avea și alte semnificații temporale: de perfect compus, subliniind atitudinea disprețuitoare a vorbitorului („Făcuși și tu mare ispravă!”) sau de prezent, subliniind atitudinea familiară a vorbitorului („Eu mă cam dusei, dragii mei!”). ◊ ~ compus: timp al modului indicativ (compus, absolut), care exprimă o acțiune trecută și încheiată, dar neprecizată în timp în raport cu momentul vorbirii (pentru vorbitorii graiului oltean sau pentru cei din zonele limitrofe este vorba de un proces încheiat cel puțin cu o zi înainte de momentul vorbirii). Este timpul trecut cu cea mai mare frecvență în limba română (mai ales în vorbirea dialogată). Este alcătuit din formele specializate de prezent ale auxiliarului morfologic a avea (forme care marchează categoriile gramaticale de număr și de persoană) – am, ai, a, am, ați, au + participiul trecut invariabil al verbului de conjugat: am cântat, am lucrat, am tăcut, am făcut, am venit, am sosit, am coborât, am hotărât etc. Poate avea și alte semnificații: o semnificație temporală de prezent („- Taci odată! – Am tăcut” – I. L. Caragiale) sau de viitor („Dacă nu-mi aduci sălățile, să știi că te-am șters de pe fața pământului” – Ion Creangă), precum și o semnificație modală de conjunctiv, în subdialectul muntean („Trebuie că a venit” = „Trebuie să fi venit”).

DEZIPERITARE s.f. Acțiunea de îndepărtare a iperitei dintr-o zonă infectată. [Et. incertă].

anemoclaste, (engl.= anemoclast) fragmente de roci dezagregate și modelate prin acțiunea vântului; a. se întâlnesc frecvent în zonele deșertice de tip → hamada. Termenul a fost introdus de Grabau în 1904.

caolinizare, (engl.= kaolinization) proces secundar prin care min. preexistente (în special silicați de aluminiu, feldspați și mice) sunt înlocuite prin caolinit. C. poate fi efectul unor transformări exogene în cadrul scoarței de alterare sau efectul deter-minat de acțiunea soluțiilor hidrotermale cu reacție acidă în zone cu activitate vulcanică. Sin. caolinizare.

zonă-tampon s. f. ◊ „[...] la câteva ore după semnarea documentelor finale ale acordului de dezangajare dintre Siria și Israel, în zona înălțimilor Golan, unitățile de observatori ai O.N.U. au încercat să ocupe, miercuri, zona-tampon dintre armatele siriană și israeliană.” Sc. 6 VI 74 p. 6. ◊ „[...] a continuat acțiunea de amplasare a unităților libaneze în zonele-tampon care separă părțile implicate în conflict.” I.B. 23 IV 84 p. 8 (din zonă + tampon)

METAMORFÍSM (< fr. {i}; meta- + gr. morphe „formă”) s. n. (GEOL.) Transformarea în stare solidă a rocilor (mineralogică, chimică și structurală) sub influența căldurii (m. de contact termic), a presiunii din zonele de dislocație (m. dinamic), a soluțiilor metamorfozante (m. metasomatic) sau a acțiunii combinate a presiunii și temperaturii din zonele de orogeneză (m. dinamometric sau regional). În procesele de m. iau naștere rocile metamorfice (corneene, skarne, șisturi cristaline) și zăcăminte de substanțe minerale utile. ◊ M. regional = cel mai important proces de metamorfism, prin care, în zonele de orogeneză, iau naștere șisturi cristaline (filite, cuarțite, micașisturi, gnaisuri, amfibolite, calcare cristaline etc.), roci intens transformate și cutate. ◊ M. retrograd = retromorfism, diaftoreză.

boom [bum] s.n. 1 (econ.) Denumire dată unei perioade de avînt economic, caracterizată prin creșterea producției, a profiturilor, a consumului și investițiilor, prin intensificarea speculațiilor la bursă, prin umflarea prețurilor mărfurilor și a cursului hîrtiilor de valoare, prin scăderea șomajului etc. și care este urmată, de obicei, de o stare de depresiune. ◊ Boom militar = avînt artificial al producției, determinat de militarizarea economiei. ♦ (și boom demografic) Creșterea considerabilă, într-un termen relativ scurt, a populației dintr-o anumită zonă geografică. 2 (fin.) Creștere bruscă a valorii acțiunilor la bursă. 3 Prosperitate rapidă, avînt, de obicei de scurtă durată. Se constată un „boom” al studiourilorfoto. 4 Eveniment excepțional. Venirea actorului londonez este considerată un veritabil „boom” al anului. 5 (sport) Acțiune ofensivă. • pl. -uri. /<engl. boom.

SCLEROSFERĂ s. f. zonă externă a stratisferei în care rocile, sub acțiunea presiunii și a temperaturii, sunt casante la deformațiile tectonice. (< germ. Sklerosphäre)

RAMSAR, localitate în Iran, pe litoralul S al Mării Caspice (loc important de iernare pentru multe păsări de apă), unde în 1971 a fost semnată Convenția asupra zonelor umede, cunoscută și sub numele de Convenția R. Această convenție, la care au aderat treptat cele mai multe țări ale lumii, creează un cadru pentru conservarea și utilizarea rațională a zonelor umede și a resurselor lor. Sunt prevăzute acțiuni la nivel local, național, regional și de cooperare internațională. Pe baza ei au fost puse sub ocrotire numeroase arii importante pentru conservarea biodiversității, pentru protecția unor specii sau comunități rare sau periclitate, a unor locuri de cuibărit, iernat sau popas în timpul migrației pentru păsări de apă și limicole, locuri de depunere a icrelor etc., aceste arii fiind cunoscute sub numele de situri R. Cele mai valoroase dintre acestea sunt înscrise pe lista R. de zone umede de importanță internațională. România a aderat la Convenția R. în 1991.

STRANGULARE s.f. Acțiunea de a strangula și rezultatul ei; gîtuire; strangulație. ♦ Zonă de reducere a secțiunii unui lichid aflat într-o conductă. [< strangula].

deșertic, sistem depozițional ~ (engl.= desert) (sedim.), domeniu continental de sedimentare localizat în zone cu climat cald și arid și dominat de acțiunea erozivă și acumulativă a vântului. Astfel, în s.d.d. se acumulează faciesuri foarte diferite: → hamade, → erg-uri, → serir-uri, → ued-uri și zone → sabkha continental. Trăsăturile diag-nostice sunt: nisipurile bine sortate, ondulațiile eoliene, crăpăturile de uscare și mineralele evaporitice. Uneori sin. cu eolian.

RADIOLOCATOR mijloc radiotehnic utilizat în radiolocație (v.) constituit dintr-un emițător de fascicule radio și un receptor care captează undele reflectate de obstacolele întâlnite, bazându-se pe determinarea intervalului de timp dintre emisie și recepție, putându-se calcula depărtarea până la obstacolul întâlnit. Elementul principal al radiolocatorului este osciloscopul catodic, al cărui ecran este gradat în unități de măsură a distanței. Baleiajul pe orizontală este realizat cu o frecvență egală cu cea a emiterii fasciculelor de impulsuri. În momentul emisiei pe plăcile de deflexie verticale se aplică un impuls de tensiune, iar semnalul recepționat este aplicat acelorași plăci, ecranul osciloscopului prezentând două deviații, una prezentând semnalul inițial, iar cealaltă pe cel reflectat. Radiolocatorul determină și coordonatele unei ținte (azimut, unghi de înălțare, distanță și înălțime de zbor) folosind un sistem de coordonate (rectangular, cilindric, conic sau sferic). Radiolocatorul determină și viteza de mișcare a țintei prin radiogoniometrie. Azimutul țintei se determină prin metode bazate pe acțiunea dirijată a sistemului de antene (semnal maxim reflectat, zone cu semnale egale etc.) citindu-se în sensul acelor de ceasornic și măsurat în unități unghiulare (grade și minute). Unghiul de înălțare al țintei în plan vertical se citește de la planul orizontal în sus. Pentru radiolocatorul de bord se poate citi de la axul de zbor al avionului în sus și în jos. Distanța se determină măsurând intervalul necesar de timp propagării undelor electromagnetice la țintă și înapoi. Înălțimea de zbor se determină după calcularea unghiului de înălțare, utilizându-se monograme, abace sau goniometre. Există radiolocatoare: monoimpuls (fiecare impuls reflectat conține informații complete despre poziția țintei în coordonate unghiulare și distanțe, prin compararea simultană a amplitudinii și fazelor semnalelor de către un sistem de antene de recepție cu unul sau mai mulți ???; sunt utilizate pentru însoțirea automată a țintei) și coerente (separă țintele mobile de cele fixe prin compararea semnalelor recepționate cu o oscilație de referință. Radiolocatorul meteo indică la bordul aeronavelor pe un ecran imaginea meteo din fața aeronavei până la o distanță de 350-550 Km și un gizment de 120°, ± 60° față de axa longitudinală a aeronavei, avertizând piloții asupra zonelor de furtună. Norii apar pe ecran cu o nuanță deschisă, centrul furtunii fiind de un alb strălucitor.

SNÆFELLSJÖKULL, masiv muntos vulcanic în partea de V a Islandei, pe o pen. care mărginește la N G. Faxa; 1.446 m. Aici se găsește ghețarul omonim. A constituit sursa de inspirație a lui Jules Verne, care și-a plasat acțiunea romanului său „Călătorie spre centrul Pământului” în această zonă.

bătaie s.f. I 1 Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu un băț etc.; spec. pedeapsă corporală, prin lovire. I-a dat o bătaie zdravănă. ◊ Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = (în trecut) lovituri date la palmă (cu linia) elevilor ca pedeapsă. Bătaie de moarte (sau soră cu moartea) = bătaie strașnică. ◊ Loc.vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A mînca (o) bătaie = a) a primi bătaie de la cineva, a fi bătut; b) a fi învins (într-o competiție, într-o luptă, într-o acțiune etc.). A stinge (sau a snopi, a zvînta) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte tare, foarte rău. A da bătaie (sau bătăi) = a face ceva foarte repede; a grăbi, a zori. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; ext. faptă urîtă. A lua (pe cineva) în bătaie de joc = a lua (pe cineva) în batjocură, în rîs. A administra cuiva o bătaie v. administra. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap v. cap. O mamă de bătaie v. mamă. A mîntuipe cineva în bătaie v. mîntui. A omorî (pe cineva) în bătaie v. omorî. A răzbi (pe cineva) cu bătaia (sau în bătaie, în bătăi) v. răzbi. A face (pe cineva) tobă de bătaie v. tobă. A-i da (sau a-i trage) (cuiva) un toc de bătaie v. toc. ** Totalitatea loviturilor reciproce pe care și le dau între ele două sau mai multe persoane. Bătaia dintre ei n-a durat mult timp. 2 (pop.) Bătălie, luptă; război. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie (EMIN.). ♦ (înv.) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștei (BĂLC.). 3 Înfrîngere, eșec. Echipa a suferit prima bătaie pe teren propriu. 4 Expr. A pune ceva la bătaie = a) a oferi ceva, spre a fi consumat, cheltuit etc.; b) a risca (ceva). 5 (biol.) Fecundarea icrelor. Bătaia peștilor. 6 (Perioadă de) împerechere, împreunare a unor animale sau păsări. Bătaia cocoșilor-de-munte. 7 (pop.) Lătrat scurt și ritmic al dinilor. II 1 Lovire (repetată) a unui obiect (de sau cu altul). ◊ Bătaia porumbului = lovire repetată a cocenilor de porumb cu un băț, pentru desfacerea boabelor. 2 Lovitură dată într-un obiect; bocăneală, ciocănit. Se aud bătăi în ușă. ◊ 3 Lovitură a vatalei la războiul de țesut ♦ (țes.) Băteală, bătătură. 4 Stîrnire a peștelui prin lovirea apei (cu un băț). 5 Goană, hăituială a vînatului. 6 Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. 7 (med.) Fiecare dintre contracțiile cardiace; pulsație. 8 Zgomot (ritmic) produs de un mecanism în funcțiune, de un motor etc. Bătaia pendulei. 9 Fenomen dăunător care apare la mișcarea de rotație a unui corp solid cînd axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotație. Rulmenții au o bătaie. 10 Zgomot anormal, periodic, determinat de funcționarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. Bătaia planetarelor. 11 Distanță pînă la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc. sau pînă la care poate acționa o instalație emițătoare ori de aruncare. Bătaia unui radio-emițător. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor); ext. într-o zonă periculoasă. ♦ Fel în care o armă trimite proiectilul; traiectoria unui proiectil. 12 Distanță pînă la care poate vedea cineva; rază vizuală. 13 Adiere. Bătaia vîntului. 14 Cădere a ploii, a grindinei etc. Stătea zgribulit în bătaia ploii. 15 Arșiță, dogoreală. Cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.). 16 Lumină. În bătaia farului, peisajul era splendid. 17 (muz.) Indicare a măsurii, într-un anumit tempo, prin mișcări ale mîinii sau ale baghetei. 18 (sport) Zonă în care sînt aliniați jucătorii la oină. 19 (sport) Loc optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. • pl. -ăi. g.-d. -ăii. /lat. batt(u)alia.

toaletare s. f. Acțiunea de a curăța și face mai estetic ◊ „Și în zona Casei Scânteii s-au efectuat lucrări de toaletare a spațiilor verzi [...]” I.B. 2 IV 84 p. 3. ◊ „Se va face și toaletarea arborilor, plantându-se puieți în locul celor bătrâni și uscați.” Libertatea 2 X 95 p. 2 (din toaleta; DN3)

MARCAJ s. n. Acțiunea de a m a r c a și rezultatul ei; marcare. 1. (Concretizat) Semn făcut pentru a recunoaște un lucru sau a-l deosebi de alt lucru asemănător; spe c. semn convențional care indică ceva. Marcajul noului drum se schimbă. Pe indicatoare apare o bandă galbenă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4833, cf. nr. 4845. 2. (Sport) Supraveghere a unor jucători din echipa adversă, spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. În schimbul marcajului strict, a venit jocul în zonă, care a dat posibilități apărătorilor să ia parte activă la jocul colectiv. SP. POP. 1963, nr. 4356, 5. 3. (Sport; în sintagma) Tabelă de marcaj = tabelă pe care se afișează punctele înscrise și rezultatele obținute într-o întrecere sportivă. – Pl.: marcaje. – Din fr. marquage.

AMBUSCADĂ ANTIAERIANĂ procedeu de cercetare și de luptă organizată împotriva inamicului aerian pentru a-i produce pierderi pe căile de acces către obiectivele de atacat în locuri și momente când nu se așteaptă la riposte ale mijloacelor terestre antiaeriene. A.A. se organizează cu mijloace de artilerie antiaeriană, în general cu tunuri de calibru mic și mitraliere antieriene amplasate în raioane socotite inaccesibile mijloacelor antiaeriene: insule, terenuri mlăștinoase, terenuri muntoase, de unde deschid foc mascat prin surprindere asupra formațiunilor de aeronave inamice. Aceste mijloace se pot completa cu aerostate de baraj amplasate la ieșirea aeronavelor inamicului din zona de foc a artileriei și mitralierelor antiaeriene, precum și cu acțiuni ale aviației de vânătoare.

PALESTINA, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între M. Mediterană și deșertul Siriei. Locuită din Paleoliticul inferior, a fost ocupată de cananeeni (milen. 3 î. Hr.), care au dezvoltat primele așezări urbane fortificate (Hazor, Ierusalim, Jaffa, Gaza). Sub dominație egipteană (3000-1200 î. Hr.), a fost invadată în 1170, de popoarele mării (filisteni), ocupând litoralul P.; pe restul teritoriului triburile vechilor evrei au constituit (sec. 11) Regatul Israelito-Iudeu, care, la începutul sec. 10 î. Hr., s-a scindat în două regate: Israel (cucerit în 722 î. Hr. de Asiria) și Iudeea (cucerită în 587 î.Hr de Babilon). P. a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), macedoneni (făcând apoi parte din Regatul Elenistic al Seleucizilor, sec. 4-1 î. Hr.), romani (63 î. Hr.), Bizanț (din 395 d. Hr.), arabi (638), turcii selgiucizi (sec. 11), cruciați (1099-1187) și de sultanii egipteni (Saladin ocupă Ierusalimul, 1187). Între 1516 și 1917 a făcut parte din Imp. Otoman. Ocupată de trupele britanice (1917), P. a fost, între 1920 și 1947, teritoriu sub mandat britanic. Proclamarea statului Israel (14 mai 1948) a determinat acutizarea chestiunii palestiniene. La 29 nov. 1947, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care s-a stipulat crearea pe terit. P. a două state – arab și israelian. Orașul Ierusalim urma să devină o unitate administrativă autonomă sub conducerea O.N.U. Războiul din anii 1948-1949, declanșat împotriva Israelului de către statele arabe vecine, s-a încheiat cu victoria Israelului și ruperea de către acesta a unei mari părți din terit. P.; Iordania ocupă malul stâng al fl. Iordan, iar Egiptul reg. Gaza. Forțele armate ale Israelului au izgonit de pe terit. ocupat al P. c. 900 000 de palestinieni, care și-au găsit adăpost în statele arabe vecine, creându-se astfel problema refugiaților palestinieni. În cursul celui de-al treilea război arabo-israelian (iun. 1967), Israelul a ocupat în întregime terit. P., care fusese sub mandat, precum și alte terit. arabe (pen. Sinai, malul vestic al Iordanului, Ierusalimul vechi și zona Înălțimilor Golan). În aceste condiții numărul refugiaților a atins cifra de două milioane de oameni. În 1964, în Ierusalimul de Est, este creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care-și propune crearea unui stat arab palestinian pe terit. fostei Palestine, inițiind în deceniile următoare acțiuni armate și acte teroriste împotriva autorităților și populației israeliene, inclusiv mișcarea de rezistență din terit. arabe ocupate de Israel (Intifada). În 1988, la sesiunea Consiliului Național al P. – organul suprem al O.E.P., este proclamată crearea statului independent P. La 13 sept. 1993 este încheiat la Washington acordul dintre Yitzhak Rabin, prim-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele O.E.P., care prevedea recunoașterea reciprocă, urmat, la 4 mai 1994, de semnarea la Cairo a acordului privind autonomia provizorie palestiniană din Gaza (362 km² cu 800 000 locuitori) și din zona orașului Ierihon, ca parte a Cisiordaniei (5600 km², cu 1,1 mil. locuitori); în urma alegerilor din P., liderul O.E.P., Yasser Arafat este ales președinte al „Autorității palestiniene”. În pofida eforturilor de detensionare a relațiilor dintre israelieni și palestinieni, situația în zonă se menține extrem de încordată, din cauza repetatelor și sângeroaselor acțiuni teroriste sinucigașe, urmate de acțiunile de represalii ale trupelor israeliene. În acest context, Yasser Arafat l-a numit (19 mart. 2003) pe Mahmud Abbas în calitate de prim-ministru, care în mai 2003 a avut două runde de convorbiri cu prim-ministrul israelian Ariel Sharon (cu rezultate nesemnificative), în spiritul „Foii de parcurs” (acceptată în totalitate de „Autoritate palestiniană”, dar cu unele rezerve de Israel) propuse de S.U.A., Rusia, Uniunea Europeană și O.N.U. în vederea creării condițiilor de constituire în cursul anului 2005 a statului palestinian. La începutul lunii iun. 2003, la Aqaba (Iordania) a avut loc o întâlnire între președintele S.U.A., George W. Bush, și prim-miniștrii israelian și palestinian. La 6 sept. 2003 Mahmud Abbas a fost nevoit să-și prezinte demisia în condițiile noilor deteriorări ale relațiilor dintre israelieni și palestinieni; în locul său a fost numit A. Qorei. V. Israel; Iordania.

PADIȘ, podiș carstic în zona centrală a m-ților Bihor, cu altitudini între 1.200 și 1.400 m. Acțiunea apei asupra depozitelor calcaroase a dat naștere la forme carstice de suprafață (chei, cascade, doline, ponoare, avenuri) sau de adâncime (peșteri, văi subterane). Aici de află complexul carstic Cetățile Ponorului. Important obiectiv turistic. Inclus în Parcul natural al Munților Apuseni.

A GAZA ~ez tranz. 1) (spații limitate) A expune acțiunii unor gaze toxice în vederea distrugerii unor organisme dăunătoare. 2) (persoane, anumite zone) A intoxica cu un gaz de luptă. 3) (lichide) A satura cu gaze. 4) (țesături) A trece peste o flacără pentru a arde capetele de fibre ieșite la suprafață. /<fr. gazer

NIVAȚIE s.f. (Geol.) Acțiunea de modelare exercitată de către zăpada acumulată iarna în depresiuni în zona înaltă a munților. [Gen. -iei. / < fr. nivation, cf. lat. nix – zăpadă].

denudație, (engl.= denudation) totalitatea proceselor de nivelare a reliefului sub acțiunea forțelor exogene, prin care materialul dezagregat și alterat este erodat din zonele înalte (culmi și versanți) și transportat în zone depresionare (văi, baz. ma-rine etc.). Alteori, prin d. se înțelege procesul de îndepărtare a scoarței de alterare, de descopertare a rocilor „in situ”.

KARST (KRAS), podiș calcaros în SV Sloveniei, la N de pen. Istria, la E de râul Isonzo, de-a lungul țărmului G. Trieste. Alt. max.: 643 m. Forme caracteristice (lapiezuri, doline, peșteri, râuri subterane), rezultate în urma acțiunii dizolvante a apei de infiltrație. Studiate pentru prima oară în această zonă, formele de relief asemănătoare din alte reg. au fost denumite carstice.

GÂTUÍRE (< gâtui) s. f. 1. Acțiunea de a gâtui și rezultatul ei; sugrumare. 2. (TEHN.) Micșorare, într-o zonă limitată, a secțiunii transversale a unei piese, fie ca rezultat al unor operații tehnologice (strunjire, frezare, forjare), fie sub acțiunea solicitărilor și uzurii.

CERCETARE, cercetări, s. f. Acțiunea de a cerceta și rezultatul ei. 1. Examinare, inspectare; control. Noaptea, prin curțile care rămîn deschise, Jap... începea cercetările. GALACTION, O. I 310. 2. Investigație științifică; studiu. V. analiză. Partidul și guvernul acordă o permanentă grijă oamenilor de știință și activității de cercetare științifică, pusă în slujba construirii socialismului. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Cercetările științifico-tehnice prezintă o importanță deosebită și în ceea ce privește crearea unităților noi pentru diferitele ramuri ale industriei ușoare. CONTEMPORANUL S.II, 1953, nr. 360, 5/2. Instrumentele cercetărilor critice moderne sînt așa de imperfecte, încît de multe ori intuiția... face mai mult decît analiza. GHEREA, ST. CR. I 18. ◊ Institut de cercetări (științifice) = instituție unde se fac lucrări în domeniul științelor. Pentru punerea în valoare a rezultatelor obținute de institutele de cercetări științifice agricole și pentru a se asigura condiții tot mai bune desfășurării activității oamenilor de știință din domeniul științelor agricole, Ministerul Agriculturii va lua măsuri pentru înzestrarea cu cadre, mașini și laboratoare a institutelor de cercetări agricole.și a stațiunilor experimentale. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Este o sarcină de onoare a organizațiilor de partid din institutele de cercetări științifice și din învățămîntul superior de a mobiliza oamenii de știință să lupte pentru ridicarea nivelului ideologic al muncii științifice din țara noastră. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 18. 3. Anchetă, investigație, căutare de probe. Să facă cercetare la fața locuită. NEGRUZZI, S. I 226. Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare, îndată a luat pricina-n cercetare. DONICI, F. 79. 4. (Mil.) Acțiune prin care se procură informații despre inamic și despre terenul din zona inamicului... Patrula a pornit în cercetare. 5. (Rar) întrebare. Îl opreau din drum și-l zăpăceau cu cercetările. DELAVRANCEA, S. 216. 6. (Învechit) Vizită. Despre vizite sau cercetări [titlu]. PANN, P. V. III 3.

nivație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr nivation] (Glg) Acțiune de modelare exercitată de către zăpada acumulată iarna în depresiuni în zona înaltă a munților.

BARAJ ANTIDESANT AERIAN obstacol artificial dispus în zona probabilă a debarcării sau parașutării desantului inamic în vederea împiedicării lansării și acțiunilor de luptă ale acestuia.

ILUMINAREA CÂMPULUI DE LUPTĂ are drept scop iluminarea terenului și a obiectivelor inamice pentru mărirea efectului acțiunilor de luptă pe timp de noapte: ofensive, trageri cu armamentul de artilerie și de infanterie, bombardamente aeriene. Se realizează cu proiectile de artilerie și cu bombe de aviație cu încărcătură luminoasă (pentru zone apropiate și de mică întindere) și cu rachete luminoase cu parașută. Această acțiune se execută corelat cu utilizarea aparaturii optice pe timp de noapte și poate fi: continuă, pe toată durata acțiunii de luptă și periodică, în anumite momente.

ler (< alleluia*, aler-l.) 1. Cuvânt de compunere a refrenului* întâlnit în colinde, mai rar în cântece de nuntă (ex. lerunda, ler fetița), ca atare sau în cuvinte derivate, în forme simple sau compuse: l., doamne; lerului; hai l.; leroi; aleroi; lerolui; lerui l.; l. floare dalbă de măr; hai lerul daler, doamne leroi lerumi, doamne; hai lerundai leroi, doamne; hai leruida, lerumi, doamne; ieroi și reliu (Densușianu); leruia lerui; oleroi, doamne; voleronda lerului, doamne; oileronda lerolui, doamne (Pamfile); leroileo; lină milină (melină), leroi milină. 2. Melodia colindului (ex. „leru colindei” sau „o colindă poate avea mai multe leruri” – Densușianu). ♦ Cuv. derivat aleruit desemnează: a) un cântec ceremonial funebru, practicat în trecut într-o zonă limitată din Transilvania; b) un cântec ceremonial de nuntă din Bihor; c) acțiunea colindatului (ex. „se leruie” – Reteganul).

depoluant, -ă adj., s. m. (ecol.) (Mijloc) care servește pentru depoluare ◊ „Depoluantul «Petroabs», bazat în întregime pe o tehnologie românească, și-a dovedit pe deplin eficacitatea atât în acțiunile de depoluare a apelor marine, cât și a [...] apelor râurilor și lacurilor, zonelor de activitate a platformelor de foraj marin etc.” R.l. 3 VII 78 p. 5 (din de- + poluant; cf. fr. dépollueur; DMC 1957; DN3, DEX-S)

polochím, (polichim), s.n. Sol argilos, cu acțiune neutralizantă; morjă: „Atât la Șurdești, cât și la Cetățele, Desești și Bontăieni [zona Chioar], oamenii munceau din greu, toată iarna, să scoată polochimul și să-l împrăștie pe holde. Fără el, solul nu rodea” (Chiș Șter, 1979). – Et. nec. (MDA).

NUCLEU s. n. I.1. (Biol.) Element constitutiv al celulei, de obicei de formă sferică sau ovoidă, mai vîscos și mai refringent decît citoplasma în care este cuprins și de care este delimitat printr-o membrană. În mijlocul celulei se află ca un fel de sîmbure foarte mic (nucleu). barasch,B. 5, cf. BARCIANU, SANDU-ALDEA, S. 143, ALEXI, w. Celula de fuziune binucleată se alungește în direcția epidermei; nucleii migrează spre vîrf și se divid conjugat. săvulescu, m. u. i, 51. Protoplasma și nucleii celulelor plantelor și animalelor sînt formați din materie proteică. agrotehnica, i, 178. Nucleul celular este cel mai sensibil la acțiunea radiațiilor. contemp. 1955, nr. 452, 5/4. Nucleul nu poate trăi fără citoplasmă, cu care se găsește în dependență fiziologică permanentă. ltr². Nucleul ia parte la toate procesele metabolice. der. ♦ Grupare de celule nervoase din axul nervos, care constituie centri nervoși sau regiunea de origine a unor nervi. cf. parhon, o. a. i, 99. 2. (Fiz. ; și în sintagma nucleu atomic) Particulă centrală a unui atom, purtătoare de sarcini electrice pozitive, în care este concentrată aproape toată masa atomului. Un atom este format dintr-un nucleu intern încărcat cu sarcină electrică pozitivă. marian-ȚiȚeica, Fiz. i, 131. Cercetările din ultimele două decenii... constituie un nou capitol al fizicei: fizica nucleului. macarovici, ch. 198, cf. 195. Omul este pe cale să stăpînească și energiile legate de manifestările interiorului atomului, de nucleele atomice. contemp. 1950, nr. 185,1/2. Nucleele pot fi împărțite în patru grupuri, după cum numărul de protoni, respectiv numărul de neutroni, e par sau impar. ltr². Atomul este format dintr-un sîmbure central, nucleul. Chim. an. calit. 12. 3. (Chim.) Ciclu de atomi sau ansamblu de cicluri de atomi alipite, care formează scheletul moleculei unei substanțe și care rămîne neschimbat la toți derivații substanței respective; grup de molecule, de atomi sau de ioni în jurul căruia se depune o substanță în procesul de condensare, cristalizare etc. Hidrocarburi cu cicluri... se mai numesc hidrocarburi cu nuclee condensate. macarovici, ch. 462. Nucleu benzenic. id. ib. 471. Nucleu naftalenic. ltr². ◊ Fig. Societățile primitive sînt, după expresia lui Vidal de la Blache, ca niște nebuloase umane în care nu s-a produs încă nici un nucleu de condensare. ralea, s. t. ii, 94. II. 1. Partea centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni. Distingem deci în faptele de limbă un nucleu al comunicării și o zonă înconjurătoare a expresiei individuale. vianu, s. 199. Umanismul contemporan are în umanismul socialist nucleul său central, ipostaza sa superioară. contemp. 1962, nr. 796, 3/1. ♦ Grup restrîns de persoane care acționează în mod organizat (și în jurul căruia se formează o grupare mai mare); (rar) miez (III 6). La Gura Rîului se formase un nucleu de comuniști și trebuia ținută legătura cu ei. beniuc, m. c. i, 37. Nucleul stabil al școlii de tractoriști era alcătuit din douăzeci și doi de băieți. galan, b. i, 329. 2. Centru, focar (de difuzare sau de concentrare). Lingvistica ne indică numai nuclee din care au pornit anumite inovații de limbă. pușcariu, l. r. i, 255. ◊ Fig. De lîngă noi de undeva, Pocnește cîte-un foc de armă, Fără ecou, de parc-ar exploda Nucleuri ude de-ntuneric. camil petrescu, v. 54. – pl.: nuclee și (rar) nucleuri, (m.) nuclei. – Din lat. nucleus „sîmbure”, fr. nucléus.

dispozitiv, ~ă [At: COSTINESCU / Pl: ~i, ~e / E: fr dispositif] 1 sn (Înv) Parte finală a unui decret sau a unei hotărâri judecătorești, în care se arată soluția dată litigiului (și unele dispoziții accesorii). 2 sn (Îvr) Sediu unde se emit dispozitivele (1) unei legi. 3 sn Ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei imobil), care îndeplinește o funcție determinaă într-un sistem tehnic. 4 sn (Pex) Mod de aranjare. 5 sn (Elt; îs) ~ optoelectronic Dispozitiv care are proprietatea de a transforma un semnal luminos într-unul electric sau invers. 6 sn Dispunere pe teren a trupelor în vederea unei acțiuni de luptă sau a unei deplasări. 7 sn (Ccr) Trupe dispuse pe teren (și zona în care se află). 8-9 a (Înv) Prin care se ia (sau se dă) o anumită dispoziție (3).

NEMȚIȘOR (< neamț) s. m. Plantă decorativă, anuală sau perenă, din genul Delphinium, familia ranunculaceelor, cu frunze divizate, flori cu pinten, de obicei albastre, cu nectarii și fructe folicule. ◊ N. de câmp = plantă din genul Delphinium, înaltă de 60-80 cm, cu flori violet-albastre, rar roz sau întâlnită în zona de câmpie și de deal (Consolida regalis). Florile (și uneori frunzele) conțin alcaloizi cu acțiune hipotensivă, hemostatică, analgezică.

SCLERO- „dur, rigid, scleros; sclerotică”. ◊ gr. skleros „uscat, dur” > fr. scléro-, it. id., engl. id., germ. sklero- > rom. sclero-. □ ~blaste (v. -blast), s. n. pl., celule vegetale poliedrice moarte, cu membrana îngroșată și lignificată; ~carp (v. -carp), adj., s. n., 1. adj., Cu fructe tari. 2. s. n., înveliș dur al sîmburelui; ~caul (v. -caul), adj., care prezintă în structura tulpinii un țesut scleronchimatic dezvoltat; ~caulie (v. -caulie), s. f., structură dură și uscată a unei tulpini; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., formă de sclerodermie a extremităților degetelor; ~dermie (v. -dermie), s. f., boală manifestată prin întărirea și îngroșarea pielii și a țesuturilor subcutanate; ~desmie (v. -desmie), s. f., creștere a consistenței ligamentelor pînă la întărirea lor; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze dure și cu cuticulă groasă, adaptată la secetă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., grup de plante spinoase, lemnoase și sărace în clorofilă, cu frunze persistente și coriacee; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., voce lemnoasă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Care provoacă întărirea patologică a țesutului conjunctiv. 2. (Despre plante) Care secretă lignină; sin. sclerogenic; ~genic (v. -genic), adj., sclerogen* (2); ~id (v. -id), adj., cu aspect dur; ~malacie (v. -malacie), s. f., afecțiune constînd în subțierea progresivă a scleroticii; ~mer (v. -mer), s. n., jumătatea caudală a unui sclerotom, din care derivă cea mai mare parte a unei vertebre; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., determinare a durității mineralelor și a corpurilor metalice; ~nom (v. -nom₁), adj., (despre legăturile sistemelor de puncte materiale) care nu variază în timp; ~pod (v. -pod), adj., (despre plante) care prezintă un suport rigid; ~poichilodermie (scleropoikilodermie) (v. poichilo-, v. -dermie), s. f., sclerodermie progresivă asociată cu o pigmentație și cu telangiectazie cutanată; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi rigide; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru determinarea durității materialelor, prin reacția elastică la lovirea unui percutor; ~sferă (v. -sferă), s. f., zonă externă a scoarței terestre în care rocile, din cauza presiunii litostatice, sînt casante la acțiunea eforturilor de deformare tectonică; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe uscate; ~tom (v. -tom), s. n., parte a somitei mezodemice care participă la formarea vertebrelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie medicală a scleroticii; ~trih (v. -trih), adj., cu părul dur și rigid; ~xil (v. -xil), adj., cu lemnul dur.

gazare sf [At: DA ms / Pl: ~zări / E: gaza] 1 Expunere într-un spațiu limitat acțiunii unor gaze toxice pentru distrugerea organismelor vii dăunătoare. 2 Lansare de gaze toxice într-o zonă în timp de război pentru a distruge în masă. 3 Expunere a unei persoane sau a unui grup de persoane acțiunii gazelor toxice într-o încăpere închisă pentru a le ucide.

VIZARE acțiune de identificare a locului optim de lansare a parașutiștilor sau a materialelor pentru a atinge zona de aterizare propusă.

OZÓN (< fr. {i}; {s} gr. ozon „mirositor”) s. n. Formă alotropică a oxigenului, care conține trei atomi de oxigen în moleculă. Gaz cu miros caracteristic, foarte toxic, de culoare albăstruie. Agent oxidant puternic; ia naștere din oxigen, prin acțiunea descărcărilor electrice și sub acțiunea razelor ultraviolete. Se folosește ca antiseptic și în sinteze organice. În atmosfera joasă (troposferă), o. apare și ca urmare a activității industriale (inclusiv ca un component al smogului fotochimic), având acțiunea poluantă; contribuie și la amplificarea efectului de seră. În atmosfera înaltă (stratosferă), este concentrat între 15 și 55 km înălțime (cu densitate mai mare între 20 și 35 km), formând „stratul de ozon” sau ozonosfera, cu rol important în structura termică a atmosferei și în protejarea vieții pe pământ, deoarece reține o parte din radiația solară ultravioletă. În prezent se observă o diminuare a concentrației o. în unele perioade ale anului, în zonele polare și chiar la latitudini medii (supranumită „gaură în stratul de ozon”), atribuită în principal acțiunii unor substanțe volatile rezultate din activitatea antropică: oxizi de azot, compuși ai clorului (îndeosebi clorofluoruri de carbon) și ai bromului etc. S-au stabilit pe plan mondial o serie de măsuri pentru reducerea emisiilor acestor gaze (prin protocolul de la Montreal, din 1987, la care s-au adăugat ulterior diverse alte reglementări).

DISPOZITIV, dispozitive, s. n. 1. Ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei imobil), care îndeplinește o funcție bine determinată într-un sistem tehnic. ◊ (Electron.) Dispozitiv optoelectronic = dispozitiv care are proprietatea de a transforma un semnal luminos într-unul electric sau invers. 2. Dispunerea pe teren a trupelor în vederea unei acțiuni de luptă sau a unei deplasări; p. ext. (concr.) trupele astfel dispuse pe teren (și zona în care se află). 3. Parte finală a unei hotărâri judecătorești, în care se arată soluția dată litigiului (și unele dispoziții accesorii). – Din fr. dispositif.

DISPOZITIV, dispozitive, s. n. 1. Ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei imobil) și care îndeplinește o funcție bine determinată într-un sistem tehnic. ◊ (Electron.; în sintagma) Dispozitiv optoelectronic = dispozitiv care are proprietatea de a transforma un semnal luminos într-unul electric sau invers. 2. Dispunerea pe teren a trupelor în vederea unei acțiuni de luptă sau a unei deplasări; p. ext. (concr.) trupele astfel dispuse pe teren (împreună cu zona în care se află). 3. Parte finală a unei hotărâri judecătorești, în care se arată soluția dată litigiului (și unele dispoziții accesorii). – Din fr. dispositif.

INTERCEPTAREA ȚINTELOR AERIENE procedeu de acțiune în luptă folosit de aviația de vânătoare care cuprinde zborul spre ținta aeriană și acțiunile duse pentru nimicirea ei. Există interceptarea țintelor aeriene din poziția „serviciu la aerodrom” (constând în decolarea, la ordin, a avioanelor de interceptare ce se găsesc pe aerodrom și nimicirea acestuia pe un aliniament dinainte stabilit sau pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau spre trupele proprii acoperite, procedeu aplicat în condițiile în care mijloacele radiotehnice de cercetare pot oferi datele necesare dirijării avioanelor de vânătoare pentru interceptare și nimicirea inamicului aerian înainte de atingerea aliniamentului probabil de bombardament sau de lansarea rachetelor din categoriaaer-sol), și din poziția „serviciu în aer” (constând în zborul nedirijat la țintă a avioanelor de interceptare sau al subunităților de aviație de vânătoare care se găsesc în zona serviciului în aer deasupra unui raion stabilit, în scopul nimicirii țintei pe direcțiile de acces îndepărtate care duc spre obiectivele sau trupele proprii acoperite, procedeul fiind utilizat în situația în care acoperirea trupelor sau a obiectivelor nu se poate realiza prin procedeul de serviciu la aerodrom). Numărul de avioane și al zonelor de serviciu se stabilește de eșalonul superior în funcție de situație și de datele cunoscute despre acțiunile probabile ale inamicului aerian, de importanța obiectivelor de acoperit și de dispunerea acestora, de direcțiile probabile de acțiune. Durata serviciului în aer se stabilește în funcție de momentele cele mai importante, al acțiunilor de luptă ale inamicului și condițiile meteorologice, iar timpul de zbor într-un schimb este stabilit astfel ca avioanele de vânătoare să dispună de o rezervă de combustibil necesară ducerii luptei aeriene și înapoierii la cel mai apropiat aerodrom. Procedeul are avantajul interceptării sigure ațintelor aeriene pe aliniamentele ordonate, dar implică un consum mare de forțe aeriene.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

EDAFO- „sol, teren, pămînt”. ◊ gr. edaphos „pămînt, teren” > fr. édapho-, engl. id. > rom. edafo-. □ ~fite (v. -fit), s. f. pl., totalitatea plantelor care formează flora microscopică a solului; ~gen (v. -gen₁), adj., care este produs de condițiile solului; ~id (v. -id), s. m., formație geologică naturală, similară unui complex stratigrafic pedogenetic; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul solului. 2. Studiul formării, compoziției și al influenței solului asupra organismelor. 3. Disciplină medicală care studiază rolul constituției celulare, tisulare și individuale, în răspunsul la influențe patogene fizice sau chimice; ~sferă (v. -sferă), s. f., zonă a solului care este neinfluențată de rădăcinile plantelor; ~tip (v. -tip), s. n., ecotip format sub acțiunea anumitor condiții de sol; ~top (v. -top), s. n., ansamblu omogen de factori ecologici, specifici solului unei comunități de organisme vii.

IRADIERE s.f. Acțiunea de a iradia; iradiație. ♦ Expunere a unei substanțe la acțiunea unui flux de fotoni sau de particule. ♦ Expunere a organismului acțiunii unor radiații ionizante în scop terapeutic, diagnostic sau accidental. ♦ Difuziune a unui impuls nervos de la o zonă la alta. [Pron. -di-e. / < iradia].

DEPRESIUNE s. f. 1. întindere de teren înconjurată de înălțimi; adâncitură de teren de întindere mare. 2. (geod.) unghi sub care se vede orizontul când stația este amplasată la înălțime. 3. presiune mai mică decât cea de referință. ♦ ~ atmosferică = presiune atmosferică inferioară valorii normale a presiunii dintr-o anumită zonă. 4. pierdere a energiei fizice sau morale; stare patologică de tristețe intensă; depresivitate, deprimare. 5. scădere a valorilor, a acțiunilor etc., cauzată de o criză. (< fr. dépression, lat. depressio)

IRADIERE s. f. 1. acțiunea de a iradia. 2. expunere a unei substanțe la acțiunea unui flux de fotoni sau de particule. 3. expunere a organismului la acțiunea unor radiații ionizante, în scop terapeutic, diagnostic sau accidental. 4. difuziune a unui impuls nervos de la o zonă la alta. (< iradia)

coraziune, (engl.= corrasion) acțiune mecanică de roadere și șlefuire a rocilor sub acțiunea particulelor de nisip antrenate în mișcare de vânt, apă și gheață; efectul c. este foarte vizibil în zonele deșertice unde eroziunea eoliană este foarte activă.^[1]

AGRO- „ogor, cîmpie, agrar, agricol”. ◊ gr. agros „ogor, cîmpie” > fr. agro-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. agro-. □ ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., totalitate a organismelor vegetale și animale din biotipul agricol; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază acțiunea legilor biologice asupra culturii plantelor și a creșterii animalelor; sin. biologie agricolă; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., zonă cultivată cu plante agricole; ~ecologie (v. eco-₁ v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența factorilor de mediu abiotici asupra creșterii și productivității plantelor de cultură; sin. ecologie agrară; ~ecotip (v. eco₁, v. -tip), s. n., ecotip rezultat în urma lucrărilor de ameliorare agrară; ~fil (v. -fil₁), adj. (despre plante) care crește pe cîmpuri necultivate; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante de cultură; ~fitocenoză (v. fito-, v.-cenoză₁), s. f., fitocenoză formată în terenurile cultivate; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază rocile pe care s-au format solurile arabile; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a terenurilor cultivabile; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul factorilor de vegetație și ai mijloacelor tehnice de ameliorare; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în agrometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro- v. logie₁), s. f., disciplină care studiază rolul condițiilor meteorologice în dezvoltarea plantelor de cultură; ~nom (v. -nom₁), s. m. și f., specialist în agronomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., ansamblu de cunoștințe teoretice și practice privind cultivarea sistematică a pămîntului; ~pedologie (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu aplicarea metodelor de creștere a fertilității terenurilor; ~tip (v. -tip), s. n., tipul soiului la plantele de cultură; ~zoocenoză (v. zoo-, v. -cenoză₁), s. f., biocenoză a faunei agricole; ~zootehnie (v. zoo-, v. -tehnie), s. f., tehnică a cultivării plantelor furajere și a creșterii animalelor domestice; sin. agrozootehnică.

VÂNĂTOARE LIBERĂ procedeu utilizat de către aviația de vânătoare sau de vânătoare-bombardament pe timpul luptelor pentru a căuta și descoperi pe cont propriu, fără dirijare de la sol, într-o zonă ordonată, inamicul aerian sau obiective ale trupelor de uscat pentru a le nimici sau a le neutraliza prin acțiuni independente. Vânătoarea liberă este executată cu formații mici pe direcția de acces a inamicului, până la adâncimi ce depind de raza tactică a avionului folosit, pe timpul misiunii transmițându-se și date de cercetare pentru a fi exploatate de cei interesați.

gaza vt [At: CONTEMP., 1949, nr. 159, 9/3 / Pzi: ~zez / E: fr gazer] 1 A expune un spațiu limitat acțiunii unor gaze toxice pentru distrugerea anumitor organisme vii dăunătoare (paraziți, șoareci etc.) 2 A lansa gaze toxice într-o zonă în timp de război pentru a distruge în masă. 3 A expune o persoană sau un grup de persoane acțiunii gazelor toxice într-o încăpere închisă pentru a le ucide. 4 A arde capetele de fibre ieșite prin suprafața țesăturilor, prin trecerea produselor peste o flacără.

MÚNTE (lat. montem) s. m. 1. Formă pozitivă și complexă de relief, cu înălțime care depășește 800 m. După origine pot fi: m. de cutare și înălțare (sau de geosinclinal), formați prin cutarea și înălțarea unei geosinclinale; m. de eroziune, care au luat naștere în urma acțiunii agenților geografici modelatori externi (ploi, vânturi, zăpezi, îngheț-dezgheț etc.) asupra unei regiuni de podiș înalt sau asupra unei zone afectate de mișcări de ridicare; m. vulcanici, rezultați în urma acumulării la suprafața scoarței a materialelor provenite din erupții vulcanice (masive izolate sau lanțuri de conuri); m. vechi, constituiți din roci cristaline vechi, reprezentând fragmente sau blocuri de platforme reînălțate până la c. 800-2.000 m alt., având aspect de horst sau munți bloc; m. reziduali, de fapt resturi ale unor munți vechi, neerodați, cu aspect de inselberg sau munți insulari; m. tectonici, cuprind toate categoriile de munți, cu excepția celor vulcanici și insulari. Din asocierea mai multor masive muntoase rezultă grupe, ramuri, lanțuri muntoase etc. ◊ M.-bloc = munți formați într-o regiune cu structură tabulară, ridicată de mișcări pe verticală, de-a lungul unor linii de falie. ◊ M. submarin = ridicare a fundului oceanelor și mărilor, izolată sau în lanțuri, cu înălțimi ce rar depășesc 1.000 m. 2. Fig. Grămadă, morman (de ceva).

RAION teritoriu în care se dispun forțe și mijloace pentru îndeplinirea unei misiuni sau în care se desfășoară lupte ori se organizează lucrări, fiind definit pe hartă prin cel puțin trei puncte de reper indicate în sens invers acelor de ceasornic. Există: raion de parașutare/desantare, zonă din terenul inamic în care este parașutat sau debarcat desantul aerian propriu, fiind aleasă în interiorul sau în spatele dispozitivului inamic în raport cu misiunea desantului, în zone de teren plane, fără acoperiri care ar stânjeni parașutarea sau aterizarea elicopterelor, avioanelor sau planoarelor, favorizând gruparea și trecerea la acțiunea desantului; raion de adunare al desantului aerian, în care se adună desantul aerian după parașutare sau debarcare pentru realizarea dispozitivului de luptă; Raionul acțiunilor de luptă, spațiul în care o unitate de apărare antiaeriană a teritoriului poate asigura nimicirea inamicului aerian cu aviația de vânătoare pe toate direcțiile, căile de acces îndepărtate și apropiate; Raion de vânătoare liberă, spațiu în care avioanele de vânătoare sau vânătoare-bombardament caută independent ținte aeriene sau terestre pentru a le nimici; raion de zbor/al aerodromului, spațiu aerian corespunzător unui aerodrom, incluzând zonele de: zbor în formație, instrumental, la înălțimi mici, acrobatic; trageri aeriene; lansare a avioanelor până la viteza maximă; așteptare; luptă aeriană, și culoarele de intrare și ieșire. Aceste zone sunt, de regulă, delimitate cu repere pe sol pentru unele categorii de zboruri.

CALM, -Ă I. adj. 1. în stare de liniște deplină. 2. stăpânit, cumpănit, liniștit; potolit, așezat. II. s. n. 1. stare de nemișcare; liniște deplină. ♦ ~ ecuatorial = zonă de presiune atmosferică scăzută, a celor două emisfere ale globului terestru, caracterizate prin lipsa vântului și mișcări ascendente. ◊ zonă oceanică în care predomină o vreme complet liniștită sau în care vânturile sunt foarte slabe. 2. stăpânire de sine, liniște; tact în acțiuni etc.; sânge rece. (< fr. calme)

încastrare s. f. (constr.) Acțiunea de a încastra și rezultatul ei ◊ „În marea lor majoritate casele s-au deteriorat [în urma cutremurului] la primele nivele în zona «încastrării» cum o numim noi specialiștii, numeroase lucrări trebuind a fi atacate de la fundație.” R.l. 19 V 77 p. 2 (din încastra; DEX, DN3)

ZONULO- „zonă mică, zonulă”. ◊ L. zonula „centură” > fr. zonulo- > rom. zonulo-. □ ~liză (v. -liză), s. f., desprindere a zonulei Zinn de cristalin sub acțiunea enzimelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a ligamentului suspensor al cristalinului.

DELIMITA, delimitez, vb. I. Tranz. A stabili sau a fixa limitele, hotarele unui lucru. În fața sfaturilor populare și a organelor agricole stă sarcina de a delimita... perimetrele zonelor legumicole din jurul orașelor și centrelor muncitorești. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2883. Aceste șepte plăși sînt foarte rău delimitate. I. IONESCU, M. 99. ◊ Fig. Sferele noastre de acțiune sînt... perfect delimitate. CAMIL PETRESCU, T. II 16. ♦ A contura. Trei impresionante conuri... perfect delimitate, de parcă ar fi fost trase cu compasul, se desprind din masa celorlalți munți. BOGZA, C. O. 160.

CALM s.n. 1. Stare de lipsă a oricărei mișcări; liniște deplină. ♦ Încetare a vîntului. ♦ (La pl.) Zone oceanice în care predomină o vreme complet liniștită sau în care vînturile sunt foarte slabe și au direcții variate. 2. Stăpînire de sine, liniște; tact în acțiuni etc.; sînge rece. // adj. 1. În stare de liniște deplină, lipsit de agitație. 2. Stăpînit, cumpănit, liniștit; potolit, așezat. [Pl. -muri. / < fr. calme, it. calmo].

EXHUMÁRE (după fr. exhumation) s. f. 1. Acțiunea de a exhuma. 2. (GEOL.) Apariția la suprafață, prin eroziune diferențială, a unei forme de relief acoperită de depozite mai puțin rezistente. Fenomenul este frecvent în zonele marginale ale masivelor hercinice.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

vale, văi s. f. Adâncitură de teren alungită, creată de acțiunea apelor curgătoare, considerată în multe mitologii ca simbol al belșugului. ◊ Valea plângerii (a iadului sau a lacrimilor) = a) Gheena; b) (în basmele românești) loc de chinuri sau zonă tabu care desparte lumea umană de lumea zânelor, teritoriu dominat de zâna Tinerețe fără bătrânețe; c) (în scrierile bisericești) Pământul (considerat ca loc al suferințelor și al durerii). – Din lat. vallis.

rocă, (engl.= rock) agregat min. format prin procese naturale în cadrul scoarței terestre și caracterizat prin compoziție bine definită, structură și textură. Se disting: r. endogene (generate de procesele ce au loc în int. litosferei: → magmatism, → metamorfism) și r. exogene (formate la supr. scoarței, sub influența proceselor exogene: → alterare și sedimen-tare). R. magmatice sunt agregate, de regulă, poliminerale, silicatate, formate prin consoli-darea magmelor în zone profunde ale scoarței terestre (r. intrusive) sau la supr. acesteia (r. efuzive). R. metamorfice sunt r. monominerale și poliminerale, de recristalizare (→ blasteză) profundă a unor dep. preexistente sub acțiunea factorilor dinamici, termici sau dinamotermici. R. exogene sunt caracteristice supr. scoarței terestre (dom. sedimentar, subaerian sau subacvatic) și au un caracter poligenetic. Acestea s-au format sub acțiunea proceselor de dezagregare și alterare (r. reziduale), a factorilor de transport și acumulare (r. detritice), a proceselor chimice de precipitare și a proceselor biotice (evaporite și r. biogene sau organogene).

APĂRAREA ANTIAERIANĂ ansamblul măsurilor luate și acțiunilor desfășurate pentru interzicerea utilizării de către inamic a mijloacelor sale de atac aerian și a proteja trupele, formațiunile de apărare, populația și obiectivele importante pe teritoriu și în zona de operații împotriva atacurilor aeriene. A.A. intră în atribuțiile armatei și a formațiunilor sistemului național de apărare, conform specificului și mijloacelor acestora. Forța și eficiența A.A. este o premisă importantă a victoriei. Mijloacele de bază ale A.A. sunt: aviația de vânătoare și artileria antiaeriană. A.A. se asigură prin: descoperirea la timp a inamicului aerian și înștiințarea trupelor, a formațiunilor de apărare și a populației; nimicirea inamicului aerian înainte ca acesta să-și îndeplinească misiunea, respingerea atacurilor acestuia și interzicerea cercetării aeriene; neutralizarea mijloacelor de atac aerian fără pilot; lupta cu desantul aerian inamic pe timpul deplasării în aer și pe timpul desantării lui. A.A. este pregătită din timp de pace, având la bază o concepție unitară și un plan unic, pentru a respinge acțiunile prin surprindere ale inamicului aerian în orice situație indiferent de timp sau de starea vremii.

BLOCAREA AERODROMURILOR procedeu de interzicere a decolării al avioanelor inamice executat de una sau două subunități de aviație de vânătoare (celulă sau patrulă), care zburând în jurul aerodromului în afara zonei de foc a mijloacelor de apărare antiaeriană, atacă orice avion care încearcă să decoleze, pe panta de urcare, înaintea atingerii parametrilor de zbor care îi permit să ducă acțiuni de luptă. Blocarea aerodromurilor nu permite inamicului să introducă oportun în luptă toate forțele de care dispune.

No man’s land (engl. „Țara nimănui”) – După declararea ultimului război mondial, nu s-a întreprins nici o acțiune militară la granița franco-germană între liniile de fortificații Maginot și Siegfried. Cum trecuse mai mult timp și nici una dintre părțile combatante nu îndrăznea să pornească atacul, zona respectivă căpătase denumirea de „no man’s land”. De atunci expresia a rămas să desemneze teritoriul dintre două granițe, care nu aparține nici unuia din cele două state; sau o regiune pustie, adormită; sau un loc unde se așteaptă evenimente ce nu se produc; sau – cum spunea atît de sugestiv Mihail Sadoveanu – „locul unde nu se întîmplă nimic!” IST.

CUCERIRE, cuceriri, s. f. Acțiunea de a cuceri și rezultatul ei. 1. Ocupare, supunere. O parte dintre șefii militari at triburilor dace, pentru a nu cădea în sclavia romană, după cucerirea orașului se retrag în afara zonei de ocupație romană. IST. R.P.R. 38. 2. Dobîndire, cîștigare, obținere prin luptă. Visînd să cucerească dominația asupra altor popoare, imperialiștii americani duc o politică de subminare a păcii și de pregătire a noului război, știind că pe cale pașnică, fără dezlănțuirea unui nou război, cucerirea dominației mondiale este cu neputință. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Cea mai însemnată dintre cuceririle oamenilor muncii este aceea că puterea de stat a fost smulsă din mîinile claselor exploatatoare - fabricanții, bancherii, moșierii – și ale partidelor reacționare și fasciste aflate în slujba lor. Puterea de stat în R.P.R. se află în mîinile clasei muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 290. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. ♦ Progres, reușită. Cuceririle științei. ▭ Mărețele cuceriri ale științei și tehnicii sovietice și experiența tehnico-organizatorică sovietică devin un bun al tuturor țărilor de democrație populară. GHEORGHIU-DEJ, R. I. 17. 3. (Familiar, în expr.) A face o cucerire = a-și atrage simpatia sau dragostea unei persoane de sex opus.

EVAPORARE, evaporări, s. f. Acțiunea de a se evapora; transformarea unui lichid în vapori la suprafața sa. Prin evaporarea apei de la suprafața mărilor sau a oceanelor iau naștere norii, care, condensîndu-se în atmosferă, în zonele mai reci, se transformă în ploi sau zăpezi care cad pe scoarța pămîntului. MINERALOGIA 22.

DENOTAȚIE (DENOTARE) s. f. (cf. fr. dénotation, it. denotazione): desemnare, denumire a sensului propriu (de dicționar) al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect (lucru, eveniment, ființă, fenomen, idee, acțiune etc.) i se atribuie un nume. D. nu are întotdeauna ca rezultat un singur nume (cuvânt) pentru un singur obiect: ea se poate încheia și printr-o perifrază. D. angajează atât zona lingvistică, cât și psihologia, sociologia, logica, istoria culturii materiale și a celei spirituale a comunității de limbă în care se dau numele (cuvintele). Ea nu are loc în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele obligă pe oameni să le numească; ea nu este însă gratuită, ci determinată de complexitatea relațiilor dintre oameni, dintre ei și acțiunile lor asupra naturii.

cordon sanitar sint. s. (med.) Pază sanitară organizată în jurul unei anumite zone ◊ „În timp ce militarii realizau cordonul sanitar de-a lungul a mulți km cât măsoară perimetrul interzis al localității Seveso, cei 300 muncitori și tehnicieni participanți la operațiunile de decontaminare au organizat o acțiune de protest împotriva lipsei unui sistem de protecție față de riscurile pe care le comportă intervenția lor.” Sc. 23 II 76 p. 6 (din fr. cordon sanitaire; DMN 1968)

CĂLDARE, căldări, s. f. I. 1. Vas mare, rotund, de obicei de aramă, în care se păstrează sau se fierbe apă. ◊ Căldare de aburi = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decît cea atmosferică; cazan de aburi. Căldare de rachiu = cazan de distilat rachiul. 2. Găleată. II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; scobitură în albiile apelor curgătoare, pricinuită de eroziunea în vîrtejuri la baza unei cascade; cazan. – Lat. caldaria.

amartizare s. f. Acțiunea de a lua contact cu planeta Marte venind de pe Pământ ◊ „Amânarea amartizării sondei spațiale «Viking-1»” R.l. 28 VI 76 p. 6. ◊ „Experții NASA urmează să decidă miercuri dacă vor utiliza sau nu a doua zonă de amartizare pe planeta Marte [...]” R.l. 30 VI 76 p. 6; v. și amartiza (din amartiza)

PAINTED DESERT [péintid dézət], vastă zonă aridă (podiș cu alt. max de 1.370 m) în S.U.A. (Arizona) situată la E de Marele Canion (Grand Canyon) și la NE de râul Little Colorado; 19,4 mii km²; lungime: 240 km; lățime: 20-80 km. Acțiunea combinată a vântului, ploilor și gelivației asupra unor roci cu rezistență diferită la eroziune a creat un relief spectaculos, cu stânci divers colorate și câmpuri de pietre. Climat secetos, cu precipitații reduse (127-229 mm/an) și temperaturi extreme, ce variază între -31°C și 41°C. Vegetație semiaridă, rară. Fosile. Inclus în mare parte în teritoriul ocupat de rezervațiile indienilor navajo și hopi. În partea de SE se află Pădurea Pietrificată (381 km²).

HIDRO-₁ „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-₁, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel₂), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-₃, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie₂), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel₂), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-₁, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,^[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit₁), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit₁), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel₂), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru₂ (v. -metru₂), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel₂), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie₁), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree₁ (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel₂), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.^[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată

CĂLDARE, căldări, s. f. I. 1. Vas mare, rotund, de obicei de aramă, în care se păstrează sau se fierbe apă. Căldare de fiert rufe. ▭ Pe unul am să-l pun la frigare și pe celălalt am să-l fierb în căldare. ALECSANDRI, T. I 444. Căldare de aburi = instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decît cea atmosferică; cazan de aburi. 2. Găleată. Turnară peste el cîteva căldări cu apă. SAHIA, N. 35. 3. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munților înalți; adîncitură, scobitură în albiile apelor curgătoare pricinuită de eroziunea în vîrtejuri la baza unei cascade; cazan.

CRIO-₁ „frig, ger, congelare, glacial”. ◊ gr. kryos „frig, gheață” > fr. cryo-, engl. id., germ. kryo- > rom. crio-. □ ~aeroterapie (v. aero-, v. -terapie), s. f., utilizare a aerului rece în scop terapeutic; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele temperaturilor joase asupra viețuitoarelor; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme vegetale care trăiesc pe zăpezi sau pe gheață; ~cardioplegie (v. cardio-, v. -plegie), s. f., procedeu chirurgical de oprire a contracțiilor cardiace prin refrigerare; ~clastie (v. -clastie), s. f., dezagregare a rocilor sub acțiunea repetată și alternantă a înghețului și a dezghețului; sin. gelificare; ~estezie (v. -estezie), s. f., stare de sensibilitate extremă la frig; sin. criestezie; ~fil (v. -fil₁), adj., s. f. pl., (plante) care cresc în zonele reci ale globului terestru; ~fite (v. -fit), s. f. pl., grup de plante constituit din alge, mușchi, ciuperci etc., care se dezvoltă în climatul glacial; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre un amestec refrigerent) care este format din apă și o sare solubilă; ~genie (v. -genie₁), s. f., tehnică a producerii temperaturilor foarte joase; ~lit (v. -lit₁), s. n., fluorură naturală de sodiu și aluminiu, sticloasă, monoclinică, incoloră, albă sau oușor colorată, folosită în metalurgie și în industria sticlei; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Studiul legilor de congelare a soluțiilor. 2. Capitol al fizicii care studiază procedeele de obținere a temperaturilor joase; sin. crionică; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., crioscopie*; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea temperaturilor de congelare; sin. crioscop; ~patie (v. -patie), s. f., nume generic pentru bolile provocate de temperaturile foarte scăzute; ~pedogeneză (v. pedo-₂, v. -geneză), s. f., proces de formare și de evoluție a solurilor sub acțiunea înghețului; ~pedologie (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., studiul comportării solului la îngheț; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f. pl., micro organisme vegetale care populează ghețarii și zăpezile perene de pe munți; ~plexie (v. -plexie), s. f., efecte ale frigului asupra organismului în ansamblu; ~scop (v. -scop), s. n., criometru*; ~scopie (v. -scopie), s. f., metodă de determinare a greutății moleculare a unei substanțe; sin. criometrie; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș al suprafeței terestre situat în zona de interferență a atmosferei, hidrosferei și litosferei, caracterizat prin prezența gheții; ~stat (v. -stat), s. n., instalație pentru producerea sau menținerea unei temperaturi scăzute, constante; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical care folosește congelarea cu ajutorul zăpezii carbonice, aplicat în afecțiunile dermice; sin. crimoterapie.

CULOAR (DE ZBOR), rută aeriană destinată parcurgerii traseelor de zbor de aeronavele civile în vederea evitării coliziunilor aeriene și pentru o mai bună legătură radio între aeronave și punctele terestre de urmărire și control al traficului aerian sau destinată evoluției unor aeronave militare. Pentru aeronavele militare există: culoar de aterizare-decolare (porțiune a câmpului de zbor la aerodromuri fără pistă artificială, destinată pentru aterizare-decolare) și culoar de trecere prin zona de foc a rachetelor și artileriei antiaeriene (fâșie din zona de foc a unui sistem de apărare antiaerian prin care aviația proprie trebuie să treacă neapărat pentru îndeplinirea misiunilor, putând să treacă fără riscul de a fi lovită de apărarea antiaeriană proprie și a stânjeni acțiunea artileriei și a rachetelor antiaeriene. Acest culoar este stabilit prin cooperare de către artileria antiaeriană și aviație, cuprinzând măsuri de evitare a erorilor și recunoaștere, și are lărgimea de 30-40 km pe direcția de zbor a aviației).

BARIERĂ, bariere, s. f. 1. Bară mobilă cu care se oprește temporar trecerea peste o șosea, peste o linie ferată etc.; p. ext. loc unde se întretaie o șosea cu o linie ferată. ♦ Fig. Obstacol, piedică în calea realizării unui lucru, a unei acțiuni. ◊ Barieră socială = (Sociologie) situație care face dificil sau chiar imposibil accesul într-o grupare socială superioară ierarhic. Barieră luminoasă = fascicul luminos folosit pentru comanda unui fotoreleu, în scopul semnalizării prezenței corpurilor străine într-o anumită zonă. 2. Punct de intrare în oraș, unde se încasau în trecut taxele pentru mărfurile aduse spre vânzare; p. ext. periferie. [Pr.: -ri-e-] – Din fr. barrière.

căldare sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 194/1 / V: cal~ / Pl: ~dări / E: ml caldaria] 1 Vas mare, tronconic sau cilindric, prevăzut cu o toartă la partea superioară, folosit pentru păstrarea și transportul materialelor lichide, pulverulente sau granuloase. 2 Conținut al unei căldări (1). 3 Vas împreună cu conținutul. 4 (Îs) ~ de abur Instalație (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acțiunea căldurii, din faza lichidă în aburi, cu o presiune mai mare decât cea atmosferică Si: cazan cu abur. 5 (Îs) ~ de rachiu Alambic pentru distilarea rachiului Si: alambic, cazan. 6 (Ggf) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munților înalți. 7 (Ggf) Scobitură în albiile apelor curgătoare, la baza unei cascade Si: cazan. 8 (Îs) ~ glaciară Circ glaciar. 9 (Muz) Semisferă de aramă pe care este întinsă pielea timpanelor. 10 (Bot; reg) Căldărușă (8) (Aquilegia vulgaris).

PĂPĂDÍE (< ngr., bg.) s. f. Plantă aerbacee perenă, din familia asteraceelor, înaltă de 5-7 cm, cu frunze lungi, crestate, dispuse în rozetă bazală și flori galbene (care se deschid dimineața și se închid seara), grupate în capitule și fructul o achenă cu papus (Taraxacum officinale). Răspândită în Europa și Asia; în România este prezentă pe tot teritoriul, în locuri însorite sau semiumbrite, de la câmpie până în zona subalpină (în pășuni, fânețe, locuri necultivate, în culturi, pe marginea drumurilor). Primăvara frunzele se consumă proaspete sub formă de salate sau în diverse mâncăruri. Rădăcina și părțile aeriene au utilizări în medicina umană și veterinară, având acțiune depurativă, diuretică, antiscorbutică, tonifiantă, astringentă etc.

SOLIDARIZA, solidarizez, vb. I. 1. Refl. A se declara solidar (cu cineva sau cu ceva), a manifesta sentimente de solidaritate (față de cineva), a se uni cu cineva într-o acțiune. În octombrie 1920, minerii din Valea Jiului au făcut grevă, solidarizîndu-se cu muncitorii din întreaga țară, în cadrul grevei generale. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. 2. Tranz. A lega între ele două sau mai multe piese, astfel încît în zona lor de contact să nu se poată mișca una față de alta.

temperat, ~ă a [At: GENILIE, G. 92/4 / V: (înv) tâm~ / Pl: ~ați, ~e / E: lat temperatus, -a, -um, fr tempéré, it temperato cf tempera²] 1 Care are putere de acțiune diminuată Si: micșorat, moderat, redus. 2 (D. anotimpuri, perioade de timp etc.) Cu temperatură (1) moderată, potrivită. 3 (Îs) Climă ~ă Climă caracterizată prin existența celor patru anotimpuri cu veri potrivit de călduroase și cu ierni nu prea reci. 4 (Îs) Zonă ~ă Fiecare dintre cele două zone de pe suprafața Pământului cuprinse între tropice și cercurile polare. 5 (Îvr; d. o zonă geografică) Care are climă temperată (3). 6 (D. oameni și d. manifestările lor) Cumpătat² (11). 7 (Înv; fig; d. stil) Care se situează între stilul simplu și stilul sublim. 8 (Muz; îs) Sistem ~ Sistemul împărțirii octavelor în 12 semitonuri egale, suprimând deosebirea de înălțime dintre două sunete diferite, dar coincidente ca sonoritate. 9 (Muz; d. un instrument cu claviatură) La care intervalele de tonuri sunt împărțite în câte două semitonuri egale.

DRAGÁJ (< fr.) s. n. 1. Acțiunea de a draga. 2. Operație de căutare sub apă a unor epave mici, a unor obiecte pierdute (ex. ancore) sau a vârfurilor de stâncă (nedescoperite prin sondaje). 3. Operație de pescuire sau de distrugere a minelor marine dintr-o anumită zonă de navigație.

ÎNGHEȚÁRE (< îngheța) s. f. 1. Acțiunea de a îngheța și rezultatul ei. 2. Înghețarea salariilor = măsura economică prin care salariile se mențin neschimbate într-o perioadă de creștere a costului vieții. 3. Înghețarea solului = procedeu de consolidare și impermeabilizare a solului sub nivelul pânzei freatice, în zonele unde urmează să se execute excavații.

ORGĂ, orgi, s. f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. ◊ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale căror aprindere și intensitate sunt comandate electronic în concordanță cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensității luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.

ORGĂ, orgi, s. f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. ◊ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit a căror aprindere sau intensitate este comandată electronic în concordanță cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensității luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

sector sn [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~oare / E: fr secteur, lat sector, ger Sektor] 1 (Gmt; șîs ~ de cerc, ~ circular) Mulțimea punctelor din interiorul unui cerc situată între două raze. 2 (Gmt; îs) ~ poligonal Mulțimea punctelor din interiorul unui poligon regulat, cuprinsă între două raze ale cercului circumscris. 3 (Gmt; șîs ~ sferic, înv, ~ sfericesc) Mulțimea punctelor din interiorul unei sfere, situată în interiorul conului având ca bază un cerc mic al sferei, iar ca vârf centrul sferei. 4 Organ de mașină sau piesă cu profilul în formă de sector (1). 5 (Rar) Sextant. 6 Diviziune convențională, porțiune voit limitată a unui teritoriu (realizată în vederea organizării unei acțiuni de ansamblu sau a repartizării judicioase, și realizării depline a sarcinilor etc.). 7 Porțiune delimitată constituind domeniul de activitate în cadrul unui teritoriu. 8 Subdiviziune teritorial-administrativă a unui oraș mare Si: (iuz) raion. 9 Parte a unui front sau a unui teritoriu care constituie zona de operațiuni militare. 10 (Pgn; de obicei urmat de determinări care arată felul) Fiecare dintre zonele (7) corespunzătoare unei delimitări de orice natură a unei suprafețe. 11 Domeniu în cadrul economiei al unor unități economice, administrative etc. 12 (Pgn) Domeniu de activitate. 13 (Prc) Parte componentă a unui domeniu, a unei opere, a unui ansamblu etc. 14 (Adesea urmat de determinări care indică forma de proprietate) Totalitate a formelor economice bazate pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție.

lăturalnic, -ă adj., s.m. I adj. 1 (despre construcții, elemente de construcție, obiecte etc.) lateral, <înv. și reg.> lăturiș, <înv.> lătural. Construcția are un corp central și două aripi lăturalnice. Iese în curte printr-o ușă lăturalnică. 2 (despre zone, terenuri, construcții etc.) lateral, lăturaș, limitrof, mărginaș, <reg.> mărginos. Satul nu are o poziție lăturalnică în comună, ci este chiar în centrul ei. 3 (despre drumuri, străzi etc.) izolat, lateral, <pop.> lăturaș. S-a întors acasă pe un drum lăturalnic. 4 (despre elemente de construcție, locuri, încăperi etc.) ascuns², discret, dosnic, ferit, izolat, retras, secret², singuratic, tainic, tăinuit, <rar> lăturaș, <pop. și fam.> dosit, <înv. și reg.> lăturiș, <înv.> singureț, singurit. Se retrage în colțul cel mai lăturalnic al camerei. 5 (înv.; despre rude, grade de rudenie etc.) v. Colateral. Lateral. II adj. fig. 1 (în opoz. cu „principal” mai ales despre probleme teoretice sau practice) colateral, marginal, minor, neimportant, neînsemnat, nesemnificativ, secundar, <fig.> adiacent, lateral, periferic, satelit. Se aduce în discuție o chestiune lăturalnică, care nu interesează pe nimeni. 2 (despre sentimente, intenții, gânduri etc. ale oamenilor) ascuns², lăuntric, mistic, secret², tainic, tăinuit. Are o admirație lăturalnică față de el. 3 (jur.; despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) ilegal, ilicit, incorect, necinstit, necorect, nelegal, neonest, oneros, <fig.> murdar, necurat, <fig.; înv.> stângaci. Este implicat în afaceri lăturalnice. III s.m. (în Ev. Med., în Țările rom.) vednaș. Lăturalnicii erau țărani aserviți stăpânului feudal, veniți din alte zone, care locuiau la marginea satului sau a moșiei.

roată, roți, s.f. – 1. Motiv ornamental la țesături. 2. Roate, dans popular mixt, specific zonei Chioar și Codru. Se mai numește Patru pași sau Șapte pași. Perechile se învârt în cerc, în sens opus acelor de ceasornicar. De regulă, este însoțit de strigături: „Foaie verde tri scaieți / Să jucăm roata, băieți” (Memoria, 2004: 1.100). ♦ (top.) Roata, deal în Bogdan Vodă și Botiza (Vișovan, 2005); Roata, toponim în zona Cavnic: a) Mina Roata. În anul 1858, a devenit proprietatea Asociației miniere Nicolae și Ana Roată, până în 1899, când Asociația a vândut mina lui Iacob Creewel din Londra, iar un an mai târziu a fost cumpărată de o firmă britanică, Roata Aurra Mines Limited. În 1904, acțiunile au fost concesionate unui investitor din Sibiu, iar în 1910, mina a fost cumpărată de stat. b). Pârtiile Roata. Parte a domeniului schiabil din Cavnic. – Lat. rota „roată” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA); cf. rad. i.-e. *rot- (lit. ratas, let. rats, germ, Rad, sansk. ratha, gal. rhod).

SAHARA OCCIDENTALĂ, terit. în NV Africii la Oc. Atlantic, locuit de triburi arabo-berbere, administrat de Regatul Marocului; 252,1 mii km²; 324 mii loc. (2003). Localit. pr.: Laâyoune (El Aaiún) și Dakhla. Relief de câmpie joasă în V, mai fragmentată spre E și N. În E, pod. Adrar des Iforas, cu alt. 300-350 m. Climă tropicală aridă. Expl. de fosfați, sare gemă și min. de fier. Păstorit nomad: cămile, ovine, caprine. Culturi de curmale, orez, mei, grâu, iarba alfa. Pescuit. Nu are c. f. Export: pește, piei, lână, fosfați. Import: produse alim., bunuri manufacturate. În 1884 spaniolii și-au proclamat protectoratul asupra coastei africane (numit o vreme Río de Oro), în anul următor au fundat o factorie, dar numai în 1903 a început ocuparea terit. și instituirea adm. coloniale propriu-zisă, primul guvernator fiind Francisco Bens Argandoña (1903-1925), S.O. a intrat, în 1946, în componența Africii de Vest Spaniole (împreună cu reg. Saguiat el Hamra); în 1958, după dezmembrarea acesteia, S.O. a fost declarată „provincie de peste mări” a Spaniei. În epoca de după al Doilea Război Mondial a luat avânt mișcarea de eliberare națională în care Frontul POLISARIO a ocupat un loc de frunte. La 26 febr. 1976 Spania a pus capăt prezenței militare în S.O., transferând competențele administrative Marocului (partea de N a terit.) și Mauritaniei (parte de S a terit.). La 27 febr. 1976 Frontul POLISARIO a proclamat „Republica Arabă Democratică Sahariană” recunoscută de Algeria și de alte 10 state (1985) și a întreprins acțiuni miitare împotriva forțelor armate marocane și mauritaniene, instalate în terit. În aug. 1979 este semnat un acord de pace între Mauritania și Frontul POLISARIO în termenii căruia autoritățile mauritaniene declară că nu au nici o pretenție teritorială asupra părții de S a S.O. (Tiris El-Gharbia), zonă care a trecut apoi sub administrație marocan.

DISTRIBÚȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Distribuire. ♦ Repartizarea rolurilor la actori; p. ext. ansamblul actorilor care joacă într-un spectacol. 2. (FIZ.) Modul în care elementele unei mulțimi (electroni, atomi, molecule etc.) sunt repartizate după valorile posibile ale unei mărimi caracteristice (viteză, energie etc.). 3. (TEHN.) Dirijarea, transmiterea și repartizarea spre diferiți consumatori a unui fluid, a unui flux de energie etc. ◊ D. electrică = a) procesul de transmitere prin cablu și de repartizare a energiei electromagnetice spre diferiți consumatori grupați pe o anumită suprafață, de la centrale sau stațiuni electrice locale racordate la centrale electrice depărtate; b) ansamblul instalațiilor electrice care servesc la realizarea distribuției electrice. 4. (TEHN.) Ansamblu de organe ale unei mașini termice care comandă automat admisia și evacuarea agentului energetic (abur, aer comprimat, amestec carburant etc.) în vederea desfășurării fazelor de funcționare ale acesteia. 5. (MAT.) Tip de funcțională. ◊ Teoria distribuțiilor = ramură a matematicii care studiază distribuțiile. 6. (EC.) Împărțirea unei anumite cantități de vapori (bonuri) între mai mulți indivizi și/sau entități. ♦ Procesul de alocare a veniturilor și cheltuielilor în conturi suplimentare (subconturi). ♦ Împărțirea venitului total al unei comunități între membrii ei. ♦ Vânzarea unui bloc de valori (acțiuni) la bursă fără a se ține seama de scăderea prețului lor. ♦ Ansamblul operațiunilor de repartizare a bunurilor și serviciilor între consumatorii dintr-o țară. ♦ Activitățile și operațiunile prin care bunurile produse sunt puse la dispoziția consumatorilor. 7. (BIOL.) Răspândire a unei specii sau a populațiilor de specii în zonele biogeografice ale globului. 8. (LINGV.) Totalitatea pozițiilor (contextelor) în care apare o anumită entitate lingvistică (sunet, fonem, morfem, cuvânt etc.) într-o limbă dată, într-un anumit stadiu de evoluție al acesteia.

marcaj s. n. (sport) Acțiunea de a marca un jucător advers, împiedicându-l pe cât posibil să primească mingea ◊ „În ultimele 10 minute din prima repriză, după ce s-a descătușat de vădita incomodare a marcajului sever practicat de oaspeți, Steaua a ratat [...] două ocazii de a deschide scorul.” I.B. 30 VII 82 p. 3. ◊ „Marcajul în zonă al argentinienilor a dăruit azzurilor demarcați, mingi altminteri imposibil de recuperat, un vis.” Săpt. 13 VIII 82 p. 8 (din fr. marquage; DEX)

calm¹, ~ă [At: CARAGIALE, M. 325 / Pl: ~i, ~e / E: fr calme] 1 a (D. natură) Care se află în stare de liniște deplină Si: liniștit. 2 sn (Îs) ~ ecuatorial Zonă îngustă, de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. 3 sn (Îs) ~ tropical Zonă aflată între zona alizeelor și zona vânturilor dominante de vest. 4 sn (Îs) ~ plat Stare a mării în care aceasta nu are ondulații. 5 a (D. procese) Care se desfășoară liniștit. 6-8 a (D. oameni, d. manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește Si: cumpănit, liniștit, stăpânit. 9 a (Pex) Imperturbabil. 10 sn Stare de liniște deplină a atmosferei. 11-12 sn Stăpânire de sine în acțiune, în vorbire Si: sânge rece, tact. 13 sn Pace sufletească.

DECLARAȚIE s. f. 1. mărturisire, afirmare deschisă a unor convingeri, sentimente etc. ♦ verb de ~ = verb care denumește acțiunea de „a vorbi”. 2. document oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare. 3. mărturie, depoziție în fața unei autorități. ◊ relatare făcută în fața unei autorități. ◊ relatare făcută în fața unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însuși. 4. (inform.) instrucțiune care precizează, pe baza identificatorilor, atributele datelor utilizate într-un program sau într-o zonă a acestuia. (< fr. déclaration, lat. declaratio)

front sn [At: I. IONESCU, D. 108 / V: (rar; nrc) frunt / Pl: ~uri / E: fr front] 1 Loc unde se dau lupte militare în timp de război. 2 Totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. 3 (Îc) A rupe (sau a sparge) ~ul A pătrunde forțat în linia de apărare a inamicului. 4 Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. 5 Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 6 Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi ete. 7 (Îlav) În ~ Așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 8 (Îc) A reveni la ~ A-și întoarce fața spre o direcție inițială. 9 (Îe) A face ~ A sta cu fața spre... 10 (Șfg; îae) A se grupa pentru o apărare comună. 11 (Îlav) De ~ În linie dreaptă. 12 (Fig) Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop. 13 (Pex) Sectorul unde se desfășoară acțiunea unui front (12). 14 (Min; șîs ~ de abataj) Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 15 (Aht) Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. 16 (Aht; îs) ~ul altarului Iconostas. 17 Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 18 (Met) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. 19 (Met; îs) ~ atmosferic Zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 20 (Met; îs) ~ de furtună Masă de aer rece care, împinsă de furtună, provoacă deplasarea aerului cald din fața ei. 21 (Fiz; îs) ~ de undă Ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 22 (Reg) Parte a curții situată în fața casei. 23 (Cns; reg) Buiandrug.

ȚIGAN ~i m. 1) Persoană care face parte dintr-un grup etnic originar din India, răspândit aproape în toată lumea, ducând (în unele zone) o viață seminomadă; rom. ◊ A se muta ca ~ul cu șatra (sau cu cortul) a se muta foarte des; a nu avea un loc stabil de trai. A se deprinde ca ~ul cu scânteia (sau cu ciocanul) a se deprinde cu greutățile, cu nevoile. A se îneca ca ~ul la mal a suferi o nereușită tocmai la sfârșitul unei acțiuni. Tot ~ul își laudă ciocanul se spune despre o persoană care se laudă (fără motiv) cu ce are. Calea ~ului Calea Lactee. 2) pop. iron. Persoană brunetă. 3) peior. Persoană cu apucături urâte. /<bulg. țiganin

TRANSPORT AERIAN deplasare de persoane și mărfuri pe calea aerului în diverse scopuri. Transportul aerian sanitar constituie un mijloc de evacuare în vederea salvării de vieți omenești, aeronavele fiind echipate cu aparatură care permite acordarea unei asistențe medicale limitate în timpul zborului. Din punct de vedere militar transportul aerian constituie o operație indispensabilă acțiunilor aeroterestre, la care participă avioane și elicoptere îndeplinind diverse misiuni: transport de desant aerian, transport de trupe, de tehnică de luptă, muniții, materiale și alimente de pe o direcție pe alta sau din adâncime către linia de contact, aprovizionarea și asigurarea necesarului trupelor care luptă în încercuire, în localități, pe platforme industriale transformate în cetăți de luptă sau în zone libere, evacuarea în adâncimea teritoriului a răniților, bolnavilor și a unor valori materiale.

FOTO- „lumină, fosforescență, iradiație, iluminație, fotografie”. ◊ gr. phos, photos „lumină” > fr. photo-, germ. id., engl. id., it. foto- > rom. foto-. □ ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., procedeu manual de pregătire a unei forme de tipar plan, folosind ca original o fotografie și pentru lucru o cerneală autografică sau tuș litografic; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele luminii asupra biologiei ființelor vii; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar dezvoltat subteran, care se adaptează mai tîrziu la viața aeriană din mediul luminos; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat utilizat la realizarea automată a hărților pe bază de fotograme; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., provocare a mișcării unui organ sau organism vegetal pe calea mișcării bruște a intensității luminii; ~chinograf (~kinograf) (v. chino-₁, v. -graf), s. n., instrument care permite analiza și studierea mișcărilor fizice cu ajutorul filmului; ~chinogramă (~kinogramă) (v. chino-₁, v. -gramă), s. f., imagine obținută la fotochinograf; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., tip de cleistogamie care se datorează insuficienței luminii; ~clinie (v. -clinie), s. f., curbare în jos a frunzelor sau a lăstarilor sub influența gradului de luminozitate sau a direcției razelor de lumină; ~coagulograf (v. coagulo-, v. -graf), s. n., aparat pentru măsurat coagularea sîngelui; ~colografie (v. colo-₁, v. -grafie), s. f., metodă de tipărire la care se utilizează un strat de gelatină sensibilizat la acțiunea luminii; ~colorimetru (v. colori-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea concentrației unei soluții colorate cu ajutorul luminii; ~colposcopie (v. colpo-, v. -scopie), s. f., colposcopie cu înregistrarea fotografică a imaginilor; ~crom (v. -crom), adj., s. m., (corp) care își modifică culoarea sub acțiunea luminii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., a cărui cromaticitate este în funcție de luminozitate; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de reproducere fotografică în culori; ~cromogeni (v. cromo-, v. -gen₁), s. m. pl., grup de bacterii nespecifice și patogene; caracterizate prin capacitatea de a elabora, numai în prezența luminii, un pigment galben; ~cromografie (v. cromo-, v. -grafie), s. f., metodă de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori; ~cromotipografie (v. cromo-, v. tipo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere fotomecanică a culorilor pentru ilustrarea publicațiilor; ~cromoxilografie (v. cromo-, v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere în culori cu clișee gravate în lemn; ~cronograf (v. crono-, v. -graf), s. n., aparat fotografic utilizat la înregistrarea automată a fotografiilor luate în serie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre substanțe) cu efect asupra celulelor vii numai în prezența luminii; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., efect stimulator al luminii asupra organismelor vegetale; ~dineză (v. -dineză), s. f., declanșare a curenților de rotație din citoplasmă sub influența luminii; ~diodă (v. di-, v. -odă), s. f., 1. Diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos care cade asupra sa. 2. Celulă fotoelectrică; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate vegetală sau animală sub influența luminii; ~fază (v. -fază), s. f., stadiu în dezvoltarea plantelor, caracterizat printr-o cerință deosebită pentru temperatura optimă și pentru intensitatea și durata luminii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care crește și se dezvoltă în locuri însorite; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în stațiunile ecologice însorite; sin. heliofite; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă fotofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de lumină; ~fon (v. -fon), s. n., instalație care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de transmitere a sunetelor cu ajutorul fotofonului; ~for (v. -for), adj., care posedă sau care poartă o sursă de lumină; ~foreză (v. -foreză), s. f., deplasare a particulelor microscopice sub acțiunea unui flux puternic de lumină; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre bacterii) care produce lumină; ~geneză (v. -geneză), s. f., fotogenie*; ~genic (v. -genic), adj., care impresionează bine placa fotografică; ~genie (v. -genie₁), s. f., producere de lumină; sin. fotogeneză; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., metodă de cercetare geologică pe bază fotografică; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., instrument cu care se efectuează măsurători unghiulare pe fotograme; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fotografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu tehnic care permite obținerea imaginii pozitive a obiectelor prin acțiunea luminii pe o suprafață sensibilă; ~grafotip (v. grafo-, v. -tip), s. n., 1. Fotografie a exemplarului vegetal tipic. 2. Tip de taxon stabilit pe baza unei ilustrații fotografice; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Probă fotografică pozitivă. 2. Fiecare imagine a unui film. 3. Fotografie specială, luată din avion, utilizată în topografie și cartografie; ~laparoscopie (v. laparo-, v. -scopie), s. f., tip de laparoscopie cu înregistrare fotografică a imaginilor; ~linotip (v. lino-₁, v. -tip), s. n., mașină de culegere fotografică; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de preparare a formelor de tipar prin fotografierea pe o piatră litografică; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Descompunere chimică a unei substanțe sub acțiunea luminii. 2. Orînduire a granulelor de clorofilă sub acțiunea luminii; ~metalografie (v. metalo-, v. -grafie), s. f., procedeu de imprimare tipografică a hărților și a desenelor, constînd în transpunerea acestora pe o placă de zinc sensibilizată; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele de măsurare a intensității surselor luminoase; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument pentru determinarea sensibilității retiniene la lumină. 2. Instrument pentru măsurarea intensității radiațiilor luminoase; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., metodă de înregistrare fotografică a preparatelor microscopice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfogenetice suferite de ființele vii sub acțiunea luminii; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a plantelor ca răspuns la un excitant luminos difuz; sin. helionastie; ~oftalmie (v. -oftalmie), s. f., inflamație simultană a corneei și a conjunctivei, produsă de radiațiile ultraviolete; ~patie (v. -patie), s. f., fototaxie (1); ~perspectograf (v. perspecto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de transformare plană a fotogramelor, în vederea obținerii de hărți topografice a zonelor terestre plane, dar înclinate; ~plagiotrop (v. plagio-, v. -trop), adj., (despre frunze) cu așezare oblică față de sursa de lumină; sin. fotoplagiotropic; ~plagiotropic (v. plagio-, v. -tropic), adj., fotoplagiotrop*; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat exterior al soarelui sau ai unei stele, care radiază lumină; ~stat (v. -stat), s. n., reproducere fotografică a unui document, realizată doar printr-o singură operație; ~stereograf (v. stereo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de fotorestituție, bazat pe principiul vederii stereoscopice, fiind înzestrat cu o lunetă stereoscopică de vizare; ~stereogramă (v. stereo-, v. -gramă), s. f., ansamblu de două fotograme corespondente care conțin același obiect din fotoperspectivă realizată din două puncte de stație vecine; ~stereotecă (v. stereo-, v. -tecă), s. f., colecție de fotostereograme spațiale, care conține o regiune terestră dată; ~stereotomie (v. stereo-, v. -tomie), s. f., metodă de cercetare în antropologie, bazată pe fotografierea în trei dimensiuni; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., instrument medical bazat pe transformarea sunetelor în impulsuri luminoase și utilizat pentru analiza zgomotelor cordului fetal; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcări de orientare a organelor vegetale în direcția razelor de lumină; sin. fotopatie. 2. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare după direcția razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat. 3. Reacție a protoplasmei la lumină; ~tecă (v. -tecă), s. f., colecție de fotograme sau de fotografii, organizată sistematic; ~telefon (v. tele-, v. -fon), s. n., sistem de transmisie a convorbirilor telefonice, folosind modularea unui fascicul de lumină sau de raze infraroșii; ~telegraf (v. tele-, v. -graf), s. n., aparat folosit în fototelegrafie; ~telegrafie (v. tele-, v. -grafie), s. f., transmitere la distanță a imaginilor, a desenelor, a textelor etc. cu ajutorul telegrafiei; ~telegramă (v. tele-, v. -gramă), s. f., probă obținută de fototelegraf; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical care folosește radiații luminoase; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru înregistrarea fotografică a temperaturii apelor din mediile inaccesibile; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică simultană a radiațiilor luminoase și a radiațiilor calorice; ~tip (v. -tip), s. n., fotografie a exemplarului vegetal tipic; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de fotocolografie prin care se realizează reproduceri în diverse cerneluri; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., aplicație a fotogrammetriei la topografie; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care sintetizează substanțe organice cu ajutorul energiei obținute din lumina solară; sin. fototrofic^[1]; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Sintetizare a substanțelor organice cu ajutorul energiei luminoase. 2. Dezvoltare mai viguroasă a unei părți din organul unei plante datorită unei luminozități mai pronunțate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organisme) care se orientează în direcția izvorului de lumină; sin. fototropic; ~tropic (v. -tropic), adj., fototrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., schimbare reversibilă a culorii unui compus cristalizat sub acțiunea luminii; sin. fototropism^[2]; ~xen (v. -xen), adj., (despre animale) care manifestă indiferență față de prezența unei anumite intensități luminoase; ~xilografie (v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic de copiere a negativului unei fotografii pe o placă de lemn.

CALM, -Ă, calmi, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. (Despre natură) Care se află în stare de liniște deplină. ◊ Calm ecuatorial = zonă îngustă de o parte și de alta a ecuatorului, cu presiune atmosferică scăzută, vânturi slabe și ploi abundente. Calm tropical = zonă aflată între zona alizeelor și cea a vânturilor dominante de vest. Calm plat = stare a mării în care aceasta nu are ondulații. ♦ (Despre procese) Care se desfășoară liniștit. 2. (Despre oameni, despre manifestările și stările lor sufletești) Care se stăpânește; stăpânit, cumpănit, liniștit; p. ext. potolit, domol, așezat, flegmatic, imperturbabil. II. S. n. 1. Stare de liniște deplină a atmosferei. 2. Stăpânire de sine, sânge rece, tact în acțiuni, în vorbire. ♦ Pace sufletească, lipsă de frământări. – Din fr. calme.

CARPAȚI, sistem montan european, reprezentînd continuarea estică a M-ților Alpi. La Bratislava, în E Bazinului Vienei, Dunărea îl desparte de ultimele prelungiri ale Alpilor (M-ții Leitha), iar în cealaltă extremitate, după ce au descris un arc uriaș, lung de peste 1.300 km, culoarul Timok-Nišava îl separă din nou, de astă dată de Balcani. Formarea sistemului a început prin mișcările tectonice din faza de orogeneză austrică (Mezocretatic) care au dus la cutarea zonei interne a C. și au antrenat în unele sectoare porțiuni din fundamentul cristalin, acoperite de cuverturi sedimentare mezozoice, suprapunându-se reg. înconjurătoare (autohtone) sub forma pînzelor de șariaj (ex. în M-ții Tatra, M-ții Parîng și Masivul Retezat-Godeanu). Cristalinul și sedimentarul mezozoic al Pînzei Getice și al Autohtonului au fost apoi strîns cutate și fragmentate. În Paleocen (faza laramică) are loc o ridicare generală a zonei centrale a C. și retragerea definitivă a apelor marine din această zonă. La sfîrșitul Paleogenului, în mișcarea de ridicare și de cutare este antrenată și zona exterioară (a flișului) care se alătură zonei muntoase mai vechi. În Neogen s-au produs puternice erupții vulcanice, care au dus la formarea celui mai lung lanț vulcanic din Europa, situat pe rama interioară a arcului carpatic. La exteriorul sistemului montan s-a format cea mai nouă unitate de orogen a C., Subcarpații, o dată cu care s-a produs și o înălțare în bloc a întregului masiv. Caracteristică pentru C. este prezența platformelor de eroziune rezultate în urma acțiunii agenților modelatori externi și a ridicărilor succesive, pe verticală. Deși nu există ghețari actuali, urmele glaciațiunii cuaternare sînt evidente în relieful culmilor înalte (Tatra, Černogora, Rodna, Făgăraș, Retezat ș.a.), prin circuri, custuri, văi glaciare etc. În afara glaciațiunii de tip alpin, C. au suferit și influența ghețarului scandinav, care a pătruns pe văi, lărgindu-le și lăsînd acumulări de morene. Cu excepția zonei flișului, slab fragmentată și cu alt. reduse, C. sînt străbătuți transversal de numeroase rîuri. Din punct de vedere fizico-geografic, se împart în trei grupe pr.: C. Nord-Vestici, C. Centrali și C. Sud-Estici. 1. Carpații Nord-Vestici se întind între Dunăre (Bratislava) și Biała (afl. al Dunajecului) din SV Poloniei. Structura și morfologia sînt complicate, existînd atît masive cristaline, cît și eruptive puternic afectate de eroziune. Se întîlnesc numeroase culmi paralele alcătuite din fliș, separate prin depresiuni alungite de natură tectonică sau sculpturală. Alt. medii: 1.000-1.400 m, depășind foarte rar 2.000 m. Totuși în această grupă se află Tatra, cel mai înalt masiv cristalin din întregul sistem montan carpatic (2.663 m în vf. Gerlachovka), cu forme glaciare bine dezvoltate și păstrate. La S de Tatra, între rîurile Váh și Hron, se găsește masivul cristalin Tatra joasă, care culminează în vf. Dumbier (2.043 m), coborînd la periferie sub 1.000 m. Un culoar tectonic miocen, orientat E-V, și drenat de rîul Hron, desparte munții din N de M-ții Metaliferi ai Slovaciei, munți joși (alt. max.: 1.477 m), generați de vulcanismul neogen. Prin eroziunea conului vulcanic s-au format o serie de neckuri și bazine. Ocolind Tatra Înaltă pe la N se desfășoară C. flișului. Ei încep la Dunăre (Bratislava) prin C. Mici (alt. max.: 768 m), în a căror axă apare fundamentul cristalin, și se continuă cu C. Albi, mai înalți (c. 1.000 m) și mai largi, cuprinzînd numeroși martori din calcare jurasice, și cu Beskizii Slovaciei, munți mijlocii (1.725 m alt. max. în vf. Babia Gora), avînd mare lărgime și o structură asemănătoare Obcinelor Bucovinei. 2. Carpații Centrali constituie o unitate bine individualizată care separă C. Nord-Vestici de cei Sud-Estici. Ei se desfășoară între Biała și culoarul Rika-Sviča. În relieful lor, cu alt. ce depășesc rar 700-800 m, sînt caracteristice culmile paralele constituite din fliș în alternanță cu cîmpulunguri, fragmentate de văi transversale slab adîncite. Au aspect colinar, de muncei, cu interfluvii largi, pante domoale și trecători joase, de obîrșii. Către N, C. Centrali trec, prin intermediul unor pinteni din gresie, în dealurile precarpatice, pe care le domină cu 200-300 m. Către Depr. Panonică din sud, trecerea se face prin două șiruri de măguri (700-1.000 m) reprezentînd neckurile și masivele vulcanice ale M-ților Vihorlat, care încadrează o depr., subcarpatică. 3. Carpații Sud-Estici se desfășoară între culoarele Rika-Sviča la N și Timok-Nišava la S, avînd cea mai mare extindere pe terit. României și unde se deosebesc trei sectoare: C. Orientali, C. Meridionali și C. Occidentali. Carpații Orientali se întind ca unitate morfologică de la hotarul de N al României pînă la valea Prahovei, iar ca structură geologică pînă în valea Dîmboviței. Sînt alcătuiți din trei zone geologice, dispuse paralel: zona flișului (în E), cristalino-mezozoică (în centru) și vulcanică (în V). Alt. max.: 2.303 m (vf. Pietrosu Rodnei). Se caracterizează prin dispunerea paralelă a culmilor, numeroase pasuri (Prislop, Bicaz, Ghimeș-Palanca, Bratocea, Buzău, Predeal etc.), sînt bine împăduriți și au depr. interioare; alcătuiesc principala zonă forestieră a țării. Zăcăminte de petrol, sare, min. de mangan, fier, cupru, sulf etc. Resurse hidroenergetice. Zone turistice (masivele Rodnei, Rarău, Ceahlău, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Lacul Sf. Ana etc.). Partea de S a Carpaților Orientali, cuprinsă între valea Oituzului, valea Prahovei și Depr. Brașov, se individualizează ca o unitate aparte (Carpații Curburii). Carpații Meridionali se întind ca unitate morfologică, de la valea Prahovei pînă la culoarele Timiș-Cerna și Bistra-Strei, iar ca unitate geologică de la Dîmbovița la Dunăre. În alcătuirea lor intră ca unități tectonice Autohtonul și Pînza Getică. Predomină șisturile cristaline care au determinat masivitatea lor cu o cuvertură de calcare cretacice (uneori organogene) ce dau forme de relief spectaculoase. Se caracterizează prin existența unor noduri orohidrografice, a unui număr redus de depr. intramontane și de pasuri de culme (Bran, Vîlcan) și trecători de vale (Lainici, Turnu Roșu). Prezintă frecvente urme glaciare în zona crestelor înalte. Alt. max.: 2.544 m (vf. Moldoveanu). Importante zăcăminte de cărbuni, min. de fier, mică, grafit. Turism în masivele Bucegi, Făgăraș, Retezat etc. Carpații Occidentali se întind între Dunăre la S și Someș la N, constituind o sinteză geologică a celorlalte sectoare carpatice. Valea Mureșului îi împarte în două grupe pr.: M-ții Apuseni în N, mai înalți și, M-ții Banatului și Poiana Ruscă în S. Au un relief de culmi domoale, cu un ansamblu de nivele de eroziune etajate, puternic fragmentate de depresiuni-golf, care pătrund adînc în masa muntoasă. Nuclee de șisturi cristaline și granite alternează cu depozite sedimentare străbătute de roci eruptive. Prezența calcarelor a favorizat apariția fenomenelor carstice. Nodurile orografice au aspect de munți-bloc, fără urme glaciare, separate prin depr. tectonice de tip golf. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Zăcăminte de bauxită, min. de aur și argint. Obiective turistice: Cheile Turzii, Carașului, Nerei, peșterile Scărișoara, Meziad, Focul Viu, Cetățile Ponorului.

capră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. (zool.) Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei. Al. Ujfalvi, în 1854, stabilește existența caprei negre ca vânat autohton în Ineul Rodnei, iar E.A. Bieilz, în 1888, afirmă că efectivul de capre negre din Munții Rodnei era numeros. În anul 1893, Gh. Deutsch socotea Munții Rodnei principala stațiune de capre negre din Transilvania. După Primul Război Mondial, din pricina braconajului, efectivele de capre s-au diminuat. Din 1926, capra neagră nu a mai fost observată în acești munți. A fost repopulată începând cu anul 1962 (Monumente, 1976: 29). Acțiunea de recolonizare s-a realizat în 1970. Materialul biologic ce a servit la colonizare a fost adus din munții Bucegi și Piatra Craiului (Posea, 1980: 41). 3. (la morile de apă, în Chioar) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (Felecan, 1983). 4. (astr.) Capra (cu trei iezi), constelație (Capella). 5. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific zonei; a pătruns în folclorul Maramureșului în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. În satele de pe Valea Vișeului, jocul caprei era bazat doar pe acompaniament muzical, în timp ce pe Iza, Mara și Cosău jocul caprei este inclus într-un spectacol la baza căruia stă un text literar dialogat și care cuprinde mai multe personaje (Nistor, 1973: 13-15). ♦ (onom.) Capră, nume de familie în Maramureș; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969) și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Lat. capra (Pușcariu, CADE, DA, DLRM, MDA).

RÓCĂ (< fr.) s. f. (PETROGR.) Material constitutiv al unei formații naturale parte integrantă a scoarței terestre. Se prezintă, în general, sub formă de agregate alcătuite din unul sau mai multe minerale. R. iau naștere în urma variatelor procese geologice. În funcție de geneza lor, se deosebesc: a) r. eruptive sau magmatice, formate prin consolidarea maselor topite de silicați în interiorul scoarței (r. intruzive, r. plutonice) ori pe suprafața ei (r. efuzive, r. vulcanice); b) r. sedimentare, rezultate prin depunerea materialelor de dezagregare și de alterare a rocilor de pe suprafața scoarței, transportate sub acțiunea vântului, a ghețarilor, a apelor curgătoare și a mării (r. clastice), sau formate prin precipitare chimică, în ape marine, lacustre sau de izvoare (r. de precipitare), prin intermediul organismelor (r. biogene) ori prin acumulare pe loc a materialului insolubil rezultat din alterarea rocilor (r. reziduale); c) r. metamorfice, născute prin transformarea rocilor preexistente în condiții de temperatură ridicată (r. de contact) sau în condițiile unei intense dislocații a zonelor mobile ale scoarței Pământului (r. cristalofiliene) și r. cataclastice. R. sunt caracterizate prin compoziția mineralogică, structură (gradul de cristalizare, mărimea cristalelor) și textura lor (dispoziția în spațiu a mineralelor componente). Aceste elemente fundamentale pentru identificarea r. se pot stabili în unele cazuri cu ochiul liber, dar în mod curent se recurge la examenul microscopic. Pentru studiul mai complet al r. se apelează și la analiza chimică, la determinarea proprietăților tehnologice etc. În afară de interesul științific general al cercetării R., studiul acestora prezintă importanță practică deosebită, deoarece ele însele constituie uneori substanțe minerale utile sau conțin astfel de substanțe, formate fie o dată cu ele, fie mai târziu. – R. utilă, rocă folosită în industrie. R.u. pot fi materiale de construcție (ex. marmură, granit, andezit, bazalt), materiale abrazive (ex. piatra ponce, gresia, șmirghelul etc.), materii prime ceramice (ex. argila refractară), materie primă pentru fabricarea cimentului (ex. marne, calcare), materiale cu felurite întrebuințări industriale (ex. piatra litografică, creta, diatomitul etc.). – R.-mamă de petrol = rocă argiloasă, marnoasă, silicioasă sau calcaroasă, rezultată în urma consolidării unor sedimente bogate în substanțe organice, prin transformarea cărora, în condițiile unui bazin marin cu ape de fund lipsite de oxigen, au luat naștere bitumine (gaze, petrol, asfalt etc.). În anumite condiții de presiune și de temperatură, r.m. de p. s-a compactizat și a cedat o parte din petrolul și din gazele pe care le conținea rocilor poroase înconjurătoare, care au devenit astfel roci-magazin sau roci-colectoare. În România se întâlnesc cu caracter r.m. de p. în Silurian (șisturi cu graptoliți în Dobrogea), Liasic (șisturi bituminoase în Banat), Cretacicul inferior (seria șisturilor negre din flișul Carpaților Orientali), Oligocen (șisturi disolitice, menilite, marne albe bituminoase în Carpații Orientali) și în Neogen (marne, șisturi cu radiolari în zona precarpatică și în Transilvania). (PEDOL.) R. parentală = rocă pe care s-a format erofilul de sol sau din care a provenit materialul pe care s-a format solul. Din. r.-mamă de sol, r. de solidificare.

RUSĂ s. f. (< adj. rus, -ă, cf. rus. rus’): limbă slavă din grupul oriental, vorbită de ruși – locuitori majoritari în Federația Rusă, cu capitala la Moscova, și de rușii din celelalte republici ale fostei Uniuni Sovietice, azi devenite state independente (Bielorusia, Ucraina, Țările Baltice, Moldova (Basarabia) etc.). R. este limba comună, oficială, de înțelegere între toate popoarele care alcătuiesc Federația Rusă; în același timp, ea este a doua limbă de înțelegere între locuitorii actualelor republici desprinse din fosta Uniune Sovietică și una dintre limbile internaționale folosite în forurile O.N.U. Se caracterizează prin: folosirea alfabetului chirilic; prezența consoanelor dure și muiate (care determină schimbări semantice); pronunțarea identică a vocalelor a și o în silabele neaccentuate (fenomenul akanie); prezența lui l velar; o largă folosire a cuvintelor compuse; lipsa articolului; existența a șase cazuri; declinarea proprie la adjective; aspect perfectiv și aspect imperfectiv la verbe etc. În istoria limbii ruse se disting trei mari epoci, fiecare cu trăsături distincte: a) vechea rusă (velicorusa), vorbită între secolele al VI-lea și al XIII-lea, în perioada de formare a poporului rus, de dezvoltare a statului kievean și de apariție a scrierii ruse (secolele al VI-lea – al IX-lea). Ea reprezenta o sinteză din elemente ale limbii vorbite de slavii din răsărit, ale poeziei orale a acestora și ale limbii slave bisericești (folosită în multe scrieri din secolele al XI-lea – al XIII-lea). În această limbă a fost realizat cel mai vechi monument de limbă literară rusă: Cîntec despre oastea lui Igor (în secolul al XII-lea); b) rusa medie, vorbită între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, după dezmembrarea statului kievean și diversificarea vechii ruse (în urma adâncirii particularităților dialectale) în trei limbi de sine stătătoare: rusa, ucraineana și bielorusa. În perioada dezvoltării statului rus centralizat (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea) a existat o strânsă interacțiune între cele două forme ale limbii ruse literare: forma livrescă – slavă (slava veche) și forma populară – rusă. Atunci s-au dezvoltat stilurile de bază ale limbii ruse literare: stilul documentelor de afaceri, stilul religios, stilul literaturii artistice și stilul publicistic. R. a împrumutat atunci multe cuvinte din limbile turcă, germană și polonă. Răspândirea tiparului în secolul al XVI-lea a contribuit la unificarea limbii ruse literare, pe baza dialectului din zona Moscovei. În secolul al XVIII-lea, limba literară rusă s-a apropiat tot mai mult de limba populară, datorită scrierilor lui Lomonosov. Realizând o sinteză din diferite elemente ale limbii literare ruse concretizată în trei stiluri de bază, acesta a reușit să limiteze astfel sfera de întrebuințare a limbii slave bisericești numai la anumite genuri. R. a împrumutat în acest timp multe cuvinte din limbile apusene (mai ales în urma acțiunii de „occidentalizare” a Rusiei de către Petru cel Mare); c) rusa modernă, vorbită începând cu secolul al XIX-lea și astăzi. La baza ei stă creația literară a poetului național rus A. S. Pușkin, care a avut un rol deosebit în realizarea unei sinteze între limba literară rusă și limba vorbită. Marii scriitori clasici ruși – Gogol, Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski etc. – au contribuit apoi la desăvârșirea limbii ruse moderne prin opere de mare valoare. R. dispune de două mari grupuri de dialecte: dialectele din nord (cu menținerea deosebirii dintre vocala o și vocala a neaccentuate) și dialectele din sud (cu confundarea vocalelor o și a neaccentuate), între care există multe graiuri de tranziție. Existența unor elemente lexicale rusești în limba română și a unor elemente lexicale românești în limba rusă (explicabile prin contactele directe dintre cele două popoare în diferite momente istorice – mai ales în perioada Regulamentului Organic și a stăpânirii Basarabiei) i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii ruse asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbii ruse.

vatră sf [At: (a. 1591) GCR I, 38/29 / V: (reg) ~tără / Pl: vetre, (reg) ~re, vătre, vătri, vetri / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb vatrë] 1 (De obicei urmat de determinări ca „de foc”, „focului” etc.) Loc (sumar) amenajat pe sol și neacoperit unde s-a făcut sau se face foc. 2 Platformă (înălțată) amenajată sub un horn ca loc pentru foc, în tinda caselor (vechi) țărănești. 3 Platformă de lut, de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul în unele case țărănești. 4 Suprafață plană (prevăzută cu plită), amenajată în fața gurii unui cuptor sau a unei sobe, unde se face focul. 5 Parte plană în interiorul cuptorului sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. 6 (Reg; pex) Cuptor (1). 7 Suprafață plană în prelungirea cuptorului sau a sobei și, uneori, de-a lungul pereților, care servește ca loc de stat, de dormit etc. 8 (Îe) A nu avea nici (sau decât) cenușă în ~ sau a nu-i arde (cuiva) nici focul în ~, a nu-i fierbe (cuiva) oala în ~ A fi foate sărac. 9 (Îe) A nu-i mai rămâne (cuiva) nici cenușă în ~ A sărăci. 10 (Îe) A-i lua (sau a-i vinde) (cuiva) și cenușa din ~ ori a nu-i lăsa (cuiva) nici cenușă în ~ A-i lua cuiva tot ce are. 11 (Îae) A aduce pe cineva în stare de sărăcie. 12 (Îe) A sta (sau a cloci) pe ~ ori a zăcea la gura vetrei A lenevi. 13 (Îae) A rămâne pasiv (la ceea ce se petrece în jur). 14 (Reg; d. femei; îe) A fi (sau a sta) pe ~ A fi lăuză. 15 (Mun; d. femei; îe) A da (sau a cădea) pe ~ A naște. 16 (Reg; îe) A se da cu capul de ~ A se da cu capul de pereți. 17 (Reg; îe) A se prinde cu mânele de ~ A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 18 (Pop; în limbajul fierarilor) Platformă (zidită) pe care se înfierbântă fierul pentru a fi prelucrat. 19 (Teh) Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul. 20 (Teh) Platformă de la baza unui cuptor metalurgic pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 21 (Înv) Altar (pe care se aduceau jertfe). 22 (Reg; pan) Prispă (de pământ). 23 (Îrg; pan) Mică platformă, înălțată pe sol, folosită în diverse scopuri. 24 (Pop; pex) Încăpere în care se află vatra (2-6) și unde se pregătește mâncarea Vz bucătărie (1). 25 (Reg) Încăpere a stânei unde se fierbe zerul. 26 (Pex) Locuință. 27 (Pex) Așezare omenească (primară în raport cu altele care s-au dezvoltat ulterior). 28 (Pex; adesea determinat prin „părintească”, „străbună”) Loc de baștină. 29 (Pex) Țară natală. 30 (Îe) A-și face (sau a pune) ~ A se stabili într-un loc. 31 (Îe) A cădea cuiva în ~ A veni în vizită la cineva pe neașteptate sau nepoftit. 32 (Reg; d. tinere necăsătorite; îae) A se stabili în casa bărbatului de la care urmează să aibă un copil. 33 (Îe) A îmbătrâni în ~ A rămâne fată bătrână. 34 (Îe) A lăsa (un ostaș) la ~ A elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. 35 (Reg; îe) A rămâne cu sluta în ~ A nu-și putea mărita fata. 36 (Mtp) Loc unde se crede că sălășuiesc ielele. 37 (Pan) Adăpost al unui animal sălbatic care are pui. 38 (Mol; pan) Loc unde peștii își depun icrele. 39 (Pan) Spațiu restrâns în care se dezvoltă un grup compact de plante¹ de același fel Si: cuib (19). 40 (Pan) Loc unde se concentrează un anumit tip de rocă sau de zăcământ. 41 (Reg; pan) Matcă¹ (a unei ape curgătoare). 42 Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc.) Si: centru (21). 43 (Fig) Loc unde se concentrează sau de unde se răspândesc anumite idei, influențe, acțiuni etc. Si: focar (13). 44 (Înv) Loc din care se răspândește o anumită boală. 45 (Pop) Loc de casă Si: (reg) vătrătură. 46 (Reg) Pardoseala (de pământ a) casei. 47 (Reg) Temelia casei. 48 (Înv; pex; urmat de determinări în genitiv) Moșie¹. 49 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Suprafață de teren pe care a fost sau pe care se află o așezare umană. 50 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Zonă locuită a unei așezări umane. 51 (Pop; îs) Țigan de ~ Țigan stabil. 52 (Îe) A pune (sau a așeza) ~ra satului A întemeia un sat. 53 (Reg; în legătură cu un verb de mișcare; îlav) Pe ~ Pe jos. 54 (Îlav) La (sau în, pe) ~ Jos, pe pământ. 55 (Îe) A trânti (ori a da) (pe cineva) de ~ sau a da (cuiva) a trântitură de ~ A doborî la pământ (pe cineva). 56 (Pan; de obicei urmat de determinări) Suprafață de pământ (care a fost sau este) folosită ca amplasament pentru o construcție, o instalație, o amenajare etc. 57 (Trs) Loc unde se depozitează piatra scoasă dintr-o carieră sau dintr-o mină. 58 (Reg) Arie¹ (1). 59 (Reg) Loc în fața morii unde se așteaptă rândul la măcinat¹. 60 (Reg; la stână) Loc în fața strungii unde se odihnesc oile după muls. 61 (Reg; la stână) Loc unde se dă oilor de mâncare iarna. 62 (Reg; la stână) Țarc. 63 (Reg) Scobitură în pământ pe care o fac copiii la jocul „de-a zala în găuri”. 64 (Reg) Loc gol în cuprinsul unei suprafețe acoperite cu vegetație. 65 (Reg; pan) Partea de jos a stogului de fân. 66 (Reg; pan) Jgheab (la teasc). 67 (Reg; pan) Parte a morii de apă sau de vânt nedefinită mai îndeaproape, probabil partea inferioară a coșului. 68 (Reg; pan) Usnă (la luntre).

GEO- „pămînt, sol, teren, terestru, teluric”. ◊ gr. ge „pămînt” > fr. géo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. geo-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre evoluția globului terestru și dezvoltarea vieții; ~biont (v. -biont), s. n., organism vegetal care trăiește permanent în sol; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Embrion cu germinație subterană. 2. Stolon subteran; ~cancerologie (v. cancero-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază interdependența dintre cancer și condițiile geografice; ~carpie (v. -carpie), s. f., fenomen prezent la unele plante care, după fecundație, își afundă floarea în pămînt, unde se dezvoltă fructele; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., (despre plante) care se curbează dirijînd fructul în pămînt; ~centric (v. -centric), adj., 1. Care este raportat la centrul pămîntului. 2. Care are globul terestru drept centru; ~clază (v. -clază), s. f., ruptură mare în scoarța terestră; sin. litoclază; ~cratic (v. -cratic), adj., referitor la mișcările tectonice de ridicare și de coborîre a scoarței, manifestate prin regresiunea și transgresiunea apelor marine; ~criologie (v. crio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază zonele de îngheț ale pămîntului; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante care se înmulțesc prin muguri subterani; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., ramură a geologici care se ocupă cu măsurarea timpului istoric și cu stabilirea succesiunii fenomenelor geologice; ~dezie (v. -dezie), s. f., disciplină care studiază forma și dimensiunile pămîntului și tehnica reprezentării cartografice a suprafeței lui; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la modificările suferite de scoarța terestră sub acțiunea diferiților agenți externi; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologia pămîntului; ~ecotip (v. eco-₁, v. -tip), s. n., ecotip geografic stabilizat; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de forța de gravitație; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu pămînt; ~fagie (v. -fagie), s. f., ingerare patologică de pămînt; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre un organ vegetal) care crește subteran; ~fite (v. -fit), adj., s. f. pl., (plante) care în perioada repausului vegetativ sau în condiții nefavorabile continuă să supraviețuiască numai prin organele subterane; ~fon (v. -fon), s. n., instrument folosit în prospecțiunile geologice pentru recepționarea undelor sonore; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre agenți patogeni) care pătrunde din sol în organele plantei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a pămîntului; ~genie (v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea și formarea pămîntului; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., disciplină care are ca obiect de studiu compoziția mineralogică și resturile florei și faunei pămîntului; ~gonie (v. -gonie), s. f., formare a pămîntului; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în geografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., știință care descrie și studiază scoarța terestră, cu toate elementele sale, din punct de vedere fizic, economic, biologic etc.; ~id (v. -id), s. n., corp geometric reprezentînd forma teoretică a pămîntului, redusă la nivelul oceanelor; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește pe o hartă puncte cu aceeași temperatură din scoarța terestră; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a pămîntului; ~lit (v. -lit₁), s. n., zeolit*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în geologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază modul de formare, structura și istoria dezvoltării pămîntului; ~mal (v. -mal), adj., 1. (Despre organe vegetale) Cu dezvoltare orizontală, ca rezultat al acțiunii forței de gravitație. 2. (Despre plante) Care prezintă organe tîrîtoare; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a matematicii care studiază formele și proprietățile figurilor spațiale; ~metrografie (v. metro-₂, v. -grafie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul găsirii unei soluții cît mai simple, dar exacte, a unei probleme de construcție geometrică; ~metru (v. -metru₁), s. m. și f., 1. Specialist în geometrie. 2. Topograf; ~morfic (v. -morfic), adj., referitor la forma globului pămîntesc; ~morfie (v. -morfie), s. f., parte a geodeziei care se ocupă cu studiul figurii pămîntului; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de apariție a formelor de relief ale suprafeței terestre; ~morfogenie (v. morfo-, v. -genie₁), s. f., disciplină care studiază originea formelor de relief de pe pămînt; ~morfolog (v. morfo-, v. -log), s. m. și f., specialist în geomorfologie; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., parte a geografiei fizice care studiază forma și evoluția reliefului scoarței terestre; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., influență morfogenetică a forței de gravitație asupra organelor vegetale; ~nastie (v. -nastie), s. f., fenomen biologic de curbare sau de răsucire a organelor vegetale spre pămînt; ~nemie (v. -nemie), s. f., ramură a biogeografiei care studiază condițiile și distribuirea organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~nictinastie (v. nicti-, v. -nastie), s. f., mișcare de curbare a plantelor sub influența puterii de gravitație pentru luarea poziției de somn; sin. geonictitropie; ~nictitropie (v. nicti-, v. -tropie), s. f., geonictinastie*; ~nomie (v. -nomie), s. f., studiul legilor fizice după care se produc schimbările scoarței terestre; ~oceanografie (v. oceano-, v. -grafie), s. f., geologie marină; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele climatului și ale mediului înconjurător în apariția bolilor; ~sferă (v. -sferă), s. f., fiecare din învelișurile concentrice care intră în componența globului terestru; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia, mineralogia, petrografia și speogeneza regiunilor carstice; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcare de orientare a organelor vegetale în direcția forței de gravitație. 2. Sensibilitate a protoplasmei celulare față de forța de gravitație; ~termic (v. -termic), adj., referitor la căldura internă a pămîntului; ~termie (v. -termie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul variațiilor termice ale pămîntului, în raport cu adîncimea lui; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., termometru cu care se măsoară temperatura solului; ~tip (v. -tip), s. n., populație cu caractere particulare, rezultate ale selecției, în anumite condiții de mediu; ~trofie (v. -trofie), s. f., creștere unilaterală și inegală a unui organ datorită poziției luate în urma puterii de gravitație; sin. geotrofism; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care prezintă mișcări de curbare în direcția razei pămîntului, sub influența gravitației; ~xen (v. xen), adj., (despre animale) care trăiește majoritatea timpului la suprafața solului.