ISTOV s. n. (Popular și arhaizant, numai în loc. adv.) De istov = de tot, cu totul, complet, deplin, cu desăvîrșire. Însă trebuiesc strînse șinele și fiarele căruței noastre. Dac-o mai purtăm așa cum este, se hîrbuiește de istov. SADOVEANU, N. P. 96. Toată ființa lui se desfăcea încetișor, se topea de istov. VLAHUȚĂ, N. 64. M-am buimăcit de istov de-o bucată de vreme. ALECSANDRI, T. 693. Fără istov = fără încetare, nesfîrșit, necurmat. În vremea iernii așijderea, griji fără istov. SADOVEANU, A. L. 193. Ploaia șuroia necurmat în streșini, mărunt, fără istov. C. PETRESCU, A. R. 187.

CUMETRIE, cumetrii, s. f. (Popular) 1. Relație de înrudire între cumetri; calitatea de cumătru sau de cumătră. 2. Petrecerea, ospățul de la botez (dat în cinstea nașilor). (Atestat în forma cumătrie) Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii și nunți, la care, în vremea iernii, era nelipsit. SADOVEANU, B. 7. Cumătria fu... plină de bunătăți, căci moșnegii se țineau bine. ȘEZ. II 200. – Variantă: (Mold.) cumătrie s. f.

NEVOI, nevoiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Numai la pasiv, urmat de un infinitiv sau de o propoziție completivă cu verbul la conjunctiv) A fi silit sau constrîns; a fi obligat, dator. În vremea iernii e nevoit să se acopere cu șube. SADOVEANU, E. 94. Societatea ce se afla aici fusese nevoită a se închide în casă și a căuta distracții în convorbiri. BOLINTINEANU, O. 414. Sinan, trebuind a înainta spre București, era nevoit a trece pe la Călugăreni. BĂLCESCU, O. I 198. 2. Refl. (Învechit și arhaizant) A se sili, a se strădui, a face eforturi, a se trudi, a se căzni. De două luni de cînd se nevoiește el n-a văzut măcar un drac... să se ia la harță cu dînsul. STĂNOIU, C. I. 168. Văzîndu-l păzitorul cum se nevoia a-și scoate calul și căruța din noroi, i se făcu milă de el. ISPIRESCU, L. 374. Nevoindu-se cu silă să se urce pîn’la ea. NEGRUZZI, S. II 6.

viscolos, -oasă adj. (despre iarnă, vreme) Care are violența viscolului, care este viforos. • pl. -oși, -oase. /viscol + -os.

SEZON s. 1. v. anotimp. 2. sezonul alb v. iarnă. 3. timp, vreme, (prin Transilv.) pânc. (~ul cireșelor.)

VISCOLOS adj. v. viforos. (O iarnă, o vreme ~oasă.)

GREU² grea (grei, grele) 1) (în opoziție cu ușor) Care cântărește mult; de greutate mare. * Artilerie grea artilerie înzestrată cu tunuri de mare calibru și de mare greutate. Industrie grea. v. INDUSTRIE. Categorie grea categorie de sportivi (luptători, boxeri, halterofili) cu cea mai mare greutate. Pas ~ pas hotărâtor. Cuvânt ~ cuvânt decisiv. Bani grei bani mulți. A avea mână grea, (a fi ~ la mână) a) a avea mână puternică; b) a face ceva fără îndemânare. 2) Care este încărcat (cu ceva). Livadă grea de rod. ◊ Nori grei nori întunecați, care aduc furtună. 3) (despre părți ale corpului) Care pare că apasă cu greutate, provocând o senzație neplăcută. A avea picioarele grele de oboseală. ◊ Somn ~ somn profund. A avea (sau a-i fi) inima grea a) a fi îndurerat; b) a se îngrijora. 4) pop. (despre femei) Care este gravidă; însărcinată. 5) (despre alimente) Care se asimilează îndelung și anevoios. 6) (despre miros) Care este neplăcut. 7) (despre aer) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut; închis. 8) (despre sentimente, suferințe etc.) Care este dificil de suportat; care apasă; apăsător. * Atmosferă grea a) atmosferă înăbușitoare (care prevestește ploaie); b) atmosferă, stare de spirit apăsătoare, datorită grijilor, neînțelegerilor. 9) Care cere mari eforturi; dificil. Însărcinare grea. Problemă grea. ◊ A fi ~ de (sau la) cap v. CAP. Viață grea viață plină de lipsuri. 10) (despre boli, răni etc.) Care prezintă un pericol; periculos. 11) Care se caracterizează printr-un moment de criză; critic. Situație grea. Vremuri grele. ◊ Iarnă grea iarnă lungă și geroasă. 12) (despre insulte, pedepse etc.) Care poate avea consecințe serioase. /<lat. grevis

drâmbă, -e, s.f. – Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drumba.

lecric, -uri, (lecrec), s.n. – Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vremea rea (iarna). Se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe. Suman, pieptar: „De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea 1924 I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu).

vreme f. 1. timp: toate sunt la vremea lor; vremea d’apoi, sfârșitul lumii; 2. anotimp: vreme de iarnă; 3. starea atmosferei: vreme frumoasă, urîtă; de vreme, de dimineață, de timpuriu. [Slav. VRIEMĒ]. V. devremece.

GERUIALĂ, geruieli, s. f. 1. Vreme de 'iarnă cu ger, frig mare. A stat ninsoarea și s-a pus o geruială de crăpau pietrele. DELAVRANCEA, V. V. 178. Eu am putere să dau un frig și o geruială peste tine, de să înghețe mațele în tine. ISPIRESCU, L. 130. 2. (Cu sens colectiv) Firicele de gheață care se mișcă prin aer iarna cînd e ger mare.

CĂDERE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mișcare de sus în jos, coborîre spre pămînt (ca efect al gravitației). Căderea corpurilor. Căderea zăpezii. ▭ Culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere. EMINESCU, O. I 160. ◊ Fig. (Fiind vorba despre noapte, iarnă, ger etc.) Deasupra satului, văzduhul se întuneca, grăbind căderea negurilor serii. MIHALE, O. 503. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. M. I. CARAGIALE, C. 9. ♦ Lăsare sau deplasare în jos (a unui lucru care continuă, să fie în parte susținut). A părăsit teatrul înainte de căderea cortinei. ♦ Deplasare a unui organ al corpului din poziția sa normală. Căderea stomacului. 2. Desprindere a unei părți componente dintr-un organism. Căderea părului. Căderea dinților. Căderea frunzelor. 3. Răsturnare a unui corp (care nu se mai poate menține în echilibru sau în poziția inițială); prăbușire, surpare. Negreșit că ceasul morții ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă, în căderea sa, turbanul nu i s-ar fi. desfășurat. NEGRUZZI, S. I 21. ◊ Fig. Căderea imperiului roman. ♦ Fig. Insucces, nereușită. Căderea la examen. 4. (Urmat de determinări care arată orașul, fortăreața, locul cucerit) Ocupare, cucerire. Căderea Berlinului. 5. (În expr.) Cădere de apă = cascadă, cataractă. 6. (Numai în expr.) Cădere de acord = ajungere la un acord, la înțelegere după o discuție în contradictoriu. Din această măgulire sau din această cădere de acord, îți urmezi încet-încetinel drumul. MACEDONSKI, O. IV 89. 7. Drept de a hotărî sau de a face ceva; competință. Nu e în căderea ta să-l judeci.

LACRIMĂ, lacrimi, s. f. 1. Picătură din lichidul care umezește ochii și care se răspîndește în afară în urma unor tulburări în starea psiho-fizică a organismului uman (durere, emoție etc.). Sudoarea rece de pe frunte se amesteca în dîrele de lacrimi și picura pe cămașă. POPA, V. 158. Lacrimile se înșirau pe obrajii Irinei tot așa de mari și de lucitoare ca boabele de hurmuz ce purta în jurul gîtului. BUJOR, S. 66. Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine! Cu cîte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine! EMINESCU, O. I 184. Cîte lacrimi am plîns eu. ALECSANDRI, P. P. 19. (În comparații) Era, în ziua aceea, un cer limpede ca lacrima și soarele umplea lumea de lumină. SADOVEANU, O. II 142. ◊ Fig. În liniște, pe cerul întunecos din fundul apei, începu să tremure lacrima de aur a celei dintăi steluțe. SADOVEANU, O. III 365. Deasupra lui tremurau liniștit florile albe, pe care el atîta de mult le iubise și cădeau molcom peste dînsul, cădeau lacrimile primăverii. PĂUN-PINCIO, P. 122. ◊ Loc. adv. Cu lacrimi de sînge = cu mare durere, îndurerat profund, zdrobit de durere. S-aruncă în brațele mîne-sa și cu lacrimi de sînge începu a-i spune. CREANGĂ, P. 26. Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge! ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Expr. A rîde cu lacrimi = a rîde foarte tare. (Familiar) Lacrimi de crocodil v. crocodil. ♦ Fig. Strop, picătură. Un brad, nu prea înalt, dar foarte bătrîn și cu coaja plesnită în zeci de locuri, pentru a lăsa să se scurgă mari lacrimi de rășină, stă de strajă. BOGZA, C. O. 84. Moș Anghel, vestitul lăutar al Folticenilor, își drege glasul c-o lacrimă de cotnar. SADOVEANU, O. VII 287. 2. (La pl.) Plîns. Uneori o cuprindea o milă adîncă, un dor, o jale... nu știa singură ce e, dar simțea că o îneacă lacrimile. VLAHUȚĂ, O. AL. 120. ◊ Fig. În glasul maică-sa tremurau lacrimi. SADOVEANU, B. 68. ◊ Expr. În lacrimi = plîngînd de durere. Ai lăsat în lacrimi... soție, rude și copii. ALECSANDRI, P. I 230. Pînă la lacrimi = gata să plîngă, aproape de plîns. Mișcați pînă la lacrimi. (Rar) Vreme de lacrimi = anotimp ploios, vreme ploioasă. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. M. I. CARAGIALE, C. 9. – Pl. și: lacrime (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208). – Variantă: lacrămă (RETEGANUL, P. III 56, ISPIRESCU, L. 6) s. f.

ÎNFUNDAT², -Ă, înfundați, -te, adj. 1. (Despre butoaie) Închis ermetic, cu fundul și capacul bine fixate între doage. Vas lătăreț, rotund, făcut din lemn de brad, nalt ca o cofă și înfundat la amîndouă capetele. ȘEZ. II 23. ♦ (Despre sticle) Astupat ermetic, cu un dop băgat adînc. Sticlă înfundată. ♦ Vin înfundat = vin ținut (mult timp) în sticle astupate; (substantivat, f.) conținutul unei sticle cu astfel de vin. Mai bem o înfundată?... Asta o plătesc eu. CARAGIALE, O. II 302. 2. (Despre sunete, zgomote) Înăbușit. Se aude... un plînset înfundat. SAHIA, N. 22. Un zgomot înfundat, ca dintr-o pădure depărtată, bătută de vînt pe vreme de iarnă, s-apropie din ce în ce. SP. POPESCU, M. G. 50. Zgomote nehotărîte vin din depărtare... Parcă sînt tropote de cal, bubuituri de mai înfundate. CARAGIALE, O. I 290. ◊ (Adverbial) Începu să plîngă înfundat. BART, E. 351. Striga... înfundat: «Împăratul Midas are urechi de măgar!». ISPIRESCU, U. 112. 3. Adîncit, vîrît, cufundat. Marinică mergea zgribulit cu bățul de alun strîns subțioară, cu capul înfundat între umeri și cu urechile în guler. DUMITRIU, N. 13. Paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe. EMINESCU, N. 51. ♦ Rătăcit, pierdut; dosit, ascuns. Era înfundat într-un desiș, lîngă o prăpastie. RETEGANUL, P. I 3. 4. Înțesat, plin, doldora. Nijni-Novgorodul o fi acum înfundat de corăbii. SAHIA, N. 64. 5. (Rar, despre ființe) Îndesat la corp, bine legat, trupeș. Arici mic, mic, da înfundat. ȘEZ. III 27.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

drâmbă, drâmbe, s.f. – (muz.) Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi, 1925: 125). ♦ (onom.) Drimba, Drimbe, Drimbău, Drâmba, Drâmbă, Drâmbău, nume de familie (14 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007); Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drymba (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja < germ. Trommel „darabană” (Scriban, DER).

lecric, lecricuri, (lecrec), s.n. – (reg.) Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna). Se confecționează din stofă de lână, țesută în patru ițe. Suman, pieptar: „De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea, 1924, I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Țurcanu); var. a lui leric (et. nec.) (MDA).

SIMBRIE, simbrii, s. f. 1. (Astăzi rar) Răsplată în bani (mai rar în natură) care se dă unei persoane angajate pentru un timp determinat în serviciul unui particular; leafă, salariu. Dacă ești om bun, muncești cu simbrie și-ți duci viața de la un an la altul... nu poți aduna bani. DUMITRIU, P. F. 7. [Servitoarele] se schimbau mereu, – între altele și pentru că erau bătute și nu primeau niciodată simbrie. PAS, Z. I 156. A zis fetei să se suie în pod să-și aleagă de-acolo o ladă care-a vrea ca să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Se statornicește simbria, – atîția bani, atîtea opinci, atîtea rînduri de cămeși, sumanul obicinuit, cojocul pentru vremea de iarnă. EMINESCU, N. 141. ◊ Expr. A fi (sau a intra) în simbria cuiva = a fi sau a se angaja în serviciul cuiva. Sînt argat în simbria lui Mihai Pavlovici. DAVIDOGLU, O. 34. De acu-nainte Nu mai intră... într-așa simbrie. CONTEMPORANUL, II 359. A ține (pe cineva) cu simbrie = a avea pe cineva în serviciul său. Vorbești cu mine, îi zise ea, cum ai vorbi cu un străin, cu un copil, cum ai vorbi cu o slugă, pe care o ții cu simbrie, fiindcă ai trebuință de ea. SLAVICI, O. I 186. ♦ Retribuție în bani pe care o primește un funcționar al statului; salariu. Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. SAHIA, N. 63. ♦ Recompensă. Băieți! Mergeți cu jupînul! Ați auzit ce poftește. Simbria-i destul de bună: faceți treaba voinicește. HASDEU, R. V. 54. 2. (Învechit și arhaizant) Leafa ostașului (v. soldă); p. ext. serviciu de mercenar plătit. Eu îl știam căpitan în simbria Tomșei! SADOVEANU, O. VII 93. Ne costă mult străinii aduși în țară... Știm ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie, Ei au luat cu dînșii întreaga visterie. ALECSANDRI, T. II 159. Oastea toată se va supune cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I 138. 3. Sîmbră. (Cu pronunțare regională) Această însoțire sau tovărășie se numește, prin părțile de sus ale Moldovei și prin Bucovina, sîmbră sau simbrie. PAMFILE, A. R. 46.

ASPRU adj., adv. 1. adj. scorțos, zgrunțuros, (rar) grunzuros, zgrunțuit, (livr.) rugos. (O suprafață ~.) 2. adj. înăsprit. înțepător, pișcăcios, pișcător, (reg.) pișcav, pișcos, (înv.) stifos. (Un vin ~.) 3. adj., adv. aprig, barbar, brutal, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 4. adj. brutal, cîinesc, cîinos, crud, inuman, nemilos, neomenos, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Purtare ~.) 5. adj. răstit, ridicat, (fig.) dur, rece, sec, tăios. (Îi vorbește cu un ton ~.) 6. adj. brutal, greu, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 7. adj. drastic, sever, (fig.) dur. (O pedeapsă ~.) 8. adj. riguros, sever, strașnic, strict, (rar) strîns. (O disciplină ~; un regim alimentar ~.) 9. adj. acerb, înverșunat, necruțător. (O dispută ~.) 10. adj. aprig, crîncen, crud, crunt, cumplit, încrîncenat, îndîrjit, înverșunat, neîmpăcat, nepotolit, sîngeros, vajnic, violent, (înv.) crîncenit, tare, (fig.) încleștat. (O bătălie ~.) 11. adj. auster, sever, sobru, spartan. (Duce o viață ~.) 12. adj. greu, (fig.) cîinesc, cîinos. (O iarnă, o vreme ~.)

GREU adj., s., adv. 1. adj. (înv. și reg.) povarnic. (Un obiect foarte ~.) 2. s. greutate, încărcătură, povară, sarcină, (livr.) pondere, (pop.) tărhat, (înv. și reg.) pond, tar, tovar, (Mold.) tăbîrcă, (înv.) greață, greime. (Purta tot ~ul în spate.) 3. adv. mult. (Pachetul atîrnă, cîntărește ~.) 4. adj. încărcat, plin. (Un coș ~ de fructe.) 5. adj. împovărat, încărcat, îngreuiat, îngreunat. (Avea spatele ~ de...) 6. adj. adînc, compact, dens, des, gros. (Ceață ~.) 7. adj. indigest. (O mîncare ~.) 8. adj. dezagreabil, dezgustător, displăcut, dizgrațios, grețos, infect, împuțit, neplăcut, nesuferit, puturos, rău, respingător, scîrbos, urît, rău-mirositor, (livr.) fetid, miasmatic, pestilențial, repugnant, repulsiv, (înv. și pop.) scîrnav, (înv.) scîrbavnic, scîrbelnic. (O duhoare ~.) 9. adj. irespirabil, înăbușitor, încărcat, sufocant, viciat. (O atmosferă ~.) 10. adj. adînc, profund. (Un somn ~.) 11. adj. anevoios, dificil, (pop.) ostenitor, (înv.) ostenicios. (O treabă ~.) 12. s. dificultate, greutate. (A dus tot ~ acțiunii.) 13. adj. anevoios, delicat, dificil, gingaș, (fig.) ingrat. (Are o misiune ~.) 14. s. greutate, impas, încercare, necaz, vicisitudine. (A trecut cu bine ~ul.) 15. adj. dificil, pretențios. (Un text ~.) 16. adv. anevoie, dificil. (~ de înțeles.) 17. adj. anevoios, mizerabil, necăjit, prost, rău, (înv. și pop.) necăjos. (A dus un trai ~.) 18. adj. apăsător, chinuit, rău. (O viață ~.) 19. adj. apăsător, copleșitor, covîrșitor, împovărător, (livr.) oneros. (Îndatoriri ~.) 20. adj. aspru, (fig.) cîinesc, cîinos. (O iarnă, o vreme ~.) 21. adj. agitat, critic, frămîntat, tulbure, zbuciumat. (Vremuri ~.) 22. adj. grav, malign, periculos, primejdios, serios, (rar) sever, (fam.) urît. (O boală ~; o formă ~ a bolii.) 23. adv. grav, rău, serios, tare. (E ~ bolnav.) 24. adj. critic, grav, periculos, primejdios. (Moment ~ al unei crize.) 25. adj. complicat, dificil. (O problemă ~ la matematică.) 26. adj. anevoios, dificil, (fig.) aspru, spinos. (Drumul ~ al cunoașterii.) 27. adv. abia, anevoie. (~ a scăpat cu fuga.) 28. adv. anevoie, (prin Transilv.) sichiș. (I-a restituit ~ împrumutul.) 29. adj. aspru, brutal, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 30. adv. încet, lent. (Noaptea trecea ~.)

VISCOLOS adj. viforos. (O iarnă, o vreme ~.)

iernos, ~oasă a [At: DA ms / Pl: ~oși, ~oase / E: iarnă + -os] 1 Care este caracteristic iernii. 2 (D. vreme) Rece ca iarna.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

drấmbă, drâmbe, s.f. Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel, care produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor: „...o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la șezători (...). Pusă între dinți și, cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, așa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în liniște” (Papahagi, 1925: 125). ■ (onom.) Drimba, Drâmba, Drâmbău, nume de familie în jud. Maram. – Din ucr. drymba (Scriban, DEX, MDA), cf. pol. drumbla, srb. drombulja (Scriban, DER).

MUTRĂ s. f. (Familiar) 1. Față, obraz, figură, chip. Ian priviți-vă mutrele în oglinda asta . . . casă vedeți cît sînteți de frumoși. ALECSANDRI, T. I, 418. Te pitești ; să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte de tine. CARAGIALE, S. N. 11. Nu mai aveam de-a face cu colegii mei de bancă, ci cu mutrele burghezilor. DEMETRESCU, O. 95. La borta cheii . . . Văzui o mutră plină de cerneală. TOPÎRCEANU, B. 98. Răbufni cu o mutră roșie de ură: Ce, boierule, vrei să ne omori ? REBREANU, R. II, 197. Întinde mutra s-o sărut. C. PETRESCU, O. P. II, 18. La fereastră apăru o altă mutră. SAHIA, N. 85. Privitorii de pe mal își strîmbau gîtul . . . să vadă mutrele călătorilor de pe punte. BART, E. 79. ◊ E x p r. Nu e de mutra lui = nu e pentru el, e mai presus de ce i s-ar cuveni. Pescarul cunoștea și el că nu e de mutra lui așa bucățică bună. ISPIRESCU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 303. După mutra lui = după rangul, după condiția socială a cuiva. Toți zeii . . . fură poftiți la nunta unui zeu mai mic, pre nume Peleu, ce luă de soție o zînă după mutra lui. ISPIRESCU, U. 4, cf. 114. (Rar) Mai ai mutră să vorbești = mai ai îndrăzneala, tupeul să spui. Cf. DDRF, CADE. ♦ (Rar) Reprezentare plastică a figurii omenești. Pereții casei lui sînt plini de mutre pocite și de fel de fel de inscripțiuni. SLAVICI, N. I, 252. 2. Expresie a feței; mină², fizionomie. Un țigan să scrie stihuri, n-aș fi crezut-o . . . Ce-i drept, Mutra-i oarecum arată suflet ager și deștept. HASDEU, R. V. 31. Aș vroi să văd ce mutră ar face, dacă ar sta cu mine cinci ceasuri afară. CONTEMPORANUL, II, 219. Această nenorocire i-ar fi dat dreptul . . . de a-și lua mutră fatală înaintea lumii. GHEREA, ST. CR. I, 286. Făceau un chef nespus, gîndindu-se la mutra generalului înfundat la țară pe vreme de iarnă. D. ZAMFIRESCU, Î. 63. Nevasta-sa e una blondă . . . cu ochi foarte deschiși și cu sprîncenele ridicate, care-i fac o mutră de păpușă speriată. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 143, cf. 13. Dacă mai îndrăznești . . . să te mai arăți cu mutra asta plîngătoare, apoi să știi că ești de poznă cu mine. REBREANU, I. 390. Își alcătui o mutră severă de tot. MIRONESCU, S. A. 26. Dezgustat de mutrele zîmbitoare ale celor mai mulți dintre colegii săi . . . , Bălcescu plecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 59. Episodul și mutra lui Colcodel răzbunau cu prisosință toate supliciile abnegațiilor trecute. C. PETRESCU, A. R. 20, cf. 16. Asta-i mutra lui, cînd face o afacere proastă. V. ROM. martie 1958, 26. (Prin analogie; glumeț) Păsările din dicționare au întotdeauna mutra mirată și comică. IBRĂILEANU, A. 9. ◊ E x p r. A face mutre = a nu fi de acord, a face mofturi, (familiar) a se sclifosi. Pegazul se arată foarte cu nărav în privirea mea de cîtva timp și muza îmi face mutre. ALECSANDRI, S. 165. (Neobișnuit; calc. după germ. G e s i c h t e r s c h n e i d e n) A tăia mutre = a se strîmba, a se schimonosi. Ea începu să rîdă, căci văzu pe un bătrîn mucalit silindu-se a tăia mutre evlavioase, pentru a impune trecătorilor. EMINESCU, N. 99. ♦ înfățișare, aspect; chip. Ieși din salon ! Ieși, țopîrlane ! Nu e mutra ta pentru salon. PR. DRAM. 248. Rătăcise zece ani din loc în loc, slujind pe mîncarea ce rămînea de la cîini, bănuit, maltratat, pentru c-avea – ziceau toți – „mutră de potlogar”. VLAHUȚĂ, D. 131. Tincuța intră în fugă, rîzînd să se topească de mutra lui Scatiu. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Ca o stîrpitură ca actorul acesta, cu mutra lui de veșnic înfometat, să-i facă lui asta, i se păru că e prea-prea. V. ROM. decembrie 1954, 97. 3. P. e x t. Om, persoană, individ. Toate mutrele acestea sînt pretinse de roman. EMINESCU, O. I, 150. Cîțiva ofițeri au ieșit pe cheu. Toți mutre străine. BART, E. 318. Hergă recunoscu în mutra asta pe unul din profesorii cu care venea pe la ei, la tăbăcărie, Axente Sever. CAMIL PETRESCU, P. III, 219. – Pl.: mutre. – Din ngr. μοῦτρα (pl. lui μοῦτρον).

MLADĂ, mlăzi, s. f. 1. Ramură tînără și subțire a unei plante lemnoase; mlădiță, vlăstar. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI 399. Un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei. RUSSO, O. 106. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237. ♦ Fig. Descendent. Privirea ei alunecă asupra lui Filip, mladă plăpîndă ce recăpăta viață în această vreme neprielnică de iarnă. DUMITRIU, N. 192. 2. Pădure tînără și deasă; (cu sens colectiv) copaci tineri. Între pădure și fluviu se întindea, acoperit cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I 241. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I 62. – Pl. și: mlade (BENIUC, P. 5).

PLUTĂ, plute, s. f. 1. Ambarcație ușoară făcută din trunchiuri de copac prinse între ele prin chingi sau prin scoabe de fier și transportate astfel pe ape curgătoare la fabricile de cherestea sau la porturi. Neputîndu-se tăia drumuri largi pe poalele munților, se dă drumul copacilor retezați pe apă și omul însuși coboară cu ajutorul plutei pe Bistrița. CĂLINESCU, I. C. 7. Lunecă pluta ușor pe la Gura Căpriții. VLAHUȚĂ, O. AL. I 170. Ușoară ca o săgeată o plută... se răpede în salturi pe povîrnișul apei. RUSSO, O. 105. ◊ (În basme) Bastonașul i-l lua, Plută pe apă-l punea. PĂSCULESCU, L. P. 205. ◊ Expr. (Rar) A cădea de-a pluta = a cădea întins la pămînt. Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade de-a pluta la pămînt. COȘBUC, P. II 189. A face pluta = a înota plutind orizontal, pe spate. Știa să facă pluta, înota voinicește, cu o mînă sau cu amîndouă, pe un umăr sau altul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. 2. Specie de plop ale cărui ramuri cresc aproape de la baza trunchiului dînd coroanei o formă de piramidă lungă și îngustă; se plantează adesea pentru împodobirea aleilor (Populus pyramidalis). O plută stufoasă stătea mai jos, cu rădăcinile dezvelite și pornită să cadă. GALACTION, O. I 297. Case, plute bătrîne de vreme și de iarnă, troieni cît dealurile, ogrăzi de pruni, șire de paie și stoguri de coceni, toate fug și se afundă în urma ei. DELAVRANCEA, S. 34. 3. Stratul exterior poros, elastic și mai ușor decît apa, al scoarței unor specii de stejar (Quercus suber) care cresc în țările din bazinul Mediteranei occidentale; servește la fabricarea, dopurilor, a colacilor de salvare etc. ♦ (Rar) Dop din această materie. Alege o plută, o șterge cu cîrpa, o apasă încet și mai șterge o dată flaconul întreg. C. PETRESCU, C. V. 260. ♦ Piesă de lemn sau de alt material ușor care se leagă de sfoara undiței pentru a o face să plutească la suprafața apei. Aruncă undița și nu trecu mult și văzu pluta undiței mișcîndu-se. ISPIRESCU, L. 380. ♦ Bucățică de lemn ușor în care se înfige fitilul candelei.

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) În vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

PASKALJEVIĆ [paskálievitʃ], Goran (n. 1947), regizor sârb de film. Pelicule de un profund umanism, pline de tandrețe și umor („Paznicul plajei iarna”, „Crepuscul”, „Îngerul păzitor”, „Vremea miracolelor”, „Tango argentino”, „America altora”).

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la...Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstațial de scop) în vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

AGONISEALĂ s. f. Ceea ce se agonisește; cîștig mic dobîndit prin muncă; economii. V. venit. Au ajuns fata. babei acasă, fără nici o agoniseală. SBIERA, P. 211. Le da [copiilor] toată agoniseala lor dintr-o zi. ISPIRESCU, L. 174. ♦ (Rar) Activitate, muncă desfășurată în vederea agonisirii. Greierele în vremea agoniselii cîntă, Și iarna cere să se împrumute. PANN, P. V. I 150.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

RĂU², REA, răi, rele, adj. (În opoziție cu bun) I. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. Care face, în mod obișnuit, neajunsuri, neplăceri altora. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. De-am fost răi, tu ni-i ierta. CREANGĂ, P. 275. Nu zic că Despot este om rău. ALECSANDRI, T. II 100. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = om stricat, cu obiceiuri rele. De acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dînsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea! CREANGĂ, P. 174. Rău de mama focului = foarte rău. Rău (sau cîinos, negru) la inimă v. inimă (II d). A fi rău de gură (sau gură rea) v. gură (I 3). ◊ (Substantivat) Iar ai venit, răule? CARAGIALE, S. 56. În călătoria ta, ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni. EMINESCU, O. I 151. ♦ Care exprimă răutate. Jungherul crunt și ochii răi ai răzășului spuneau ceva. SADOVEANU, O. VII 99. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale cerute de o anumită calitate pe care o deține. Soț rău. Mamă rea. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgîiat. Cearcă să se acațe de fețele meselor, de mobile... Ca un copil rău, refuzînd să se lase dus la culcare. C. PETRESCU, Î. II 230. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. Purtare rea. Deprindere rea. ▭ Dă-mi drumu pe uliță, Să vorbesc cu neam de-al meu, Cui am făcut nume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urît. Săraca inima mea Iar începe-a mă durea, Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuitor, necăjit. Trai rău. A trăi zile rele. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a nu se împăca, a trăi rău (cu cineva). Inimă rea v. inimă (II b). A-și face sînge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mîhnit. Las’ jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Turturea de-i turturea Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. 5. (Despre o veste) Neplăcut, care anunță un necaz, o supărare. Împăratul vrea să-și mărite fata. – Și asta-i veste rea, moșnege? CREANGĂ, P. 77. Bate vînt de la sfințit Și rea veste mi-a venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. II. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Nepotrivit, care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări. Pămînt rău pentru cultura bumbacului. ◊ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcțiunile fiziologice) care nu se desfășoară normal; defectuos. Stomac rău. Dinți răi. Circulație rea. Digestie rea. ▭ Săraci picioarele mele, Nu le poci purta de grele, Ori de grele, Ori de rele, C-am fost la Turda cu ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat; p. ext. de purtare, de toate zilele. Nu te uita lele, hăi, Că mi-s cioarecii cam răi, C-am acasă două oi Și mi-oi face alții noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 459. 4. (Despre materiale, produse) De proastă calitate, inferior. Stofă rea. ▭ Fum negru de tutun rău, ca de buruiană arsă. MIRONESCU, S. A. 98. ♦ (Despre mîncări și băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. Ciorbă rea. Vin rău. ♦ (Despre drumuri) Neîngrijit, desfundat. 5. (Despre bani) Fals, care n-are curs, ieșit din circulație. Mîndră, pe obrazul tău, Rumenele-s de-un zlot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. Banul (sau lucrul) rău (sau buruiana rea) nu piere ( = omul rău știe să se descurce în orice împrejurare, scapă din orice încurcătură). III. (Despre persoane, mai ales despre meseriași, artiști etc.) Neîndemînatic, incapabil, nepriceput. O calfă rea nu-și găsește niciodată scule bune (= omul nepriceput nu reușește niciodată să facă un lucru bun, oricît de prielnice condiții ar avea). ◊ Expr. Rău de lucru = căruia nu-i place să muncească; leneș. IV. (Exprimă ideea de a fi nefolositor, vătămător, nefavorabil) 1. Nesatisfăcător, neizbutit; dăunător. Învățătură rea. Sfat rău. ▭ Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ale rele să se spele, ale bune să se-adune. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 2. (Despre vreme, fenomene atmosferice etc.) Urît (friguros, ploios etc.); nefavorabil. Ca purtați de un vînt rău toți zburau pe drumul de costișă. SADOVEANU, O. I 518. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. CREANGĂ, P. 73. După vreme rea, a fi el vreodată și senin. id. ib. 235. 3. Dezavantajos, nerentabil. A face un tîrg rău. 4. (În superstiții, mai ales în basme) Prevestitor de rele; aducător de rele, nefast, nenorocos. Semn rău. ◊ Expr. Ceas rău v. ceas (2). A fi de rău augur v. augur¹.

POSOMORÎT, -Ă, posomorîți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Rău dispus, trist, întunecat la față, mohorît. Stoica își priponise caii subt frasini și aștepta posomorît lîngă foc. SADOVEANU, M. C. 186. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic. HOGAȘ, DR. 236. Și amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna și posomorîți ca vremea cea rea, din pricină că n-aveau copii. CREANGĂ, O. A. 163. ◊ (Despre înfățișarea, privirile oamenilor) Alții cu fața posomorîtă, Oftînd mult jalnic, le răspundea. ALECSANDRI, T. I 378. (Fig.) În fața noastră munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte, la spatele pădurilor de sălcii și mlaștinilor întinse. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (Despre firea, gîndurile oamenilor) Întoarce-te de-acu-n casă, Catrino, ș-alungă cele gînduri posomorîte. ALECSANDRI, T. 1570. (Rar, despre animale) Bufnele posomorîte, în a lor cuiburi trezite, – Țipă cu glas amorțit. ALECSANDRI, P. A. 101. 2. Care este de culoare întunecată; p. ext. care face o impresie tristă, predispune la tristețe; dezolant, sumbru. Pădurea de coniferi e sumbră și posomorîtă. RALEA, O. 132. La cîțiva pași de mine, curgea Siretul, cu apele lui posomorîte. DUNĂREANU, CH. 134. Ce zile posomorîte și ce nopți lungi. DELAVRANCEA, A. 128. ◊ Fig. Ne împresura de pretutindeni singurătate posomorîtă. SADOVEANU, O. L. 22. Zugrăvește din nou iarăși pînzele posomorîte Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. EMINESCU, O. I 32.

FRIG. Subst. Frig, friguleț (dim., pop.), răcoare, răcoreală, răceală; ger, geruleț (dim., fam.), (un) pui de ger, gerul bobotezii, ger de crapă pietrele (lemnele), ger năprasnic, geruială, geruire. Zero grade; zero absolut. Vreme rece, anotimp rece; iarnă, iarnă grea. Răcire, răcit; îngheț, înghețare; rebegeală; degerare; degerătură. Tremur, tremurat, tremurici, tremurătură; dîrdîială, dîrdîit; clănțăneală, clănțănire, clănțănitură, clănțănit. Înghețare, refrigerare, refrigerație, răcire. Gheață. Sloi de gheață, țurțur, țurloi (pop. ), ghețar, ghețar plutitor, aisberg; ghețar alpin; calotă glacială. Perioada (epoca) glaciară, glaciație. Polul Nord; Artica; Siberia; Antartica. Frigider, răcitor, ghețar, frigorifer; baterie (fig.), frapieră. Ghețărie. Frigotehnică. Instalație frigorifică, lanț frigorifer. Agent frigorific. Adj. Friguros, rece, geros, răcorit (rar), răcoros; rece ca gheața; neîncălzit; înghețat, algid, rebegit, amorțit de ger, înțepenit (de ger), geruit, cu ger, degerat; glacial (livr.), ghețos (rar); frigorifer, frigorific, frigorigen; refrigerent (rar), răcitor, răcoritor. Glaciar. Vb. A fi frig, a fi rece, a fi ger, a gerui, a crăpa lemnele (pietrele) de ger, (e un) ger de crapă pietrele (lemnele). A se răci, a se răcori, a se lăsa frigul, a se face răcoare, a se face frig, a se răci timpul, a coborî sub zero grade. A îngheța, a-i fi (cuiva) frig, a rebegi, a crăpa de frig, a degera, a tremura (de frig), a dîrdîi, a clănțăni din dinți, a fi sloi de gheață, a fi înghețat lemn, a fi înghețat bocnă (pop. și fam.), a fi (a se face, a îngheța) bocnă (pop. și fam.), a face (a tăia) cuie, a face piroane; a se zburli de frig, a se rebegi, a amorți de frig, i-a degerat și măduva în oase. A răci, a refrigera; a frapa; a îngheța. V. fenomene atmosferice.

VARIANTĂ (< fr. variante) Formă diferită a aceleiași opere literare. În funcție de autor sau de transmiterea textului, teoreticienii diferențiază variantele în variante de autor și variante de transmitere. În opera unui scriitor, primele reflectă procesul evolutiv al definitivării acesteia (ex. variantele Luceafărului lui M. Eminescu), cele de al doilea rezultă din prefacerile survenite în transmiterea ei (cazul manuscriselor medievale din literatura noastră – cronici, scrieri apocrife, cărți populare – păstrate în copii, cu alterări de fond și limbă). În poezia populară, doine, balade îndeosebi, variantele sînt frecvente. Ele sînt o reluare diferențiată oarecum a aceluiași motiv liric sau epic, variante de cîntece populare existînd aproape în aceeași formă și constituind poezii de sine stătătoare. Astfel balada Miorița circulă în aproape 1 000 de variante. Ex. de variante în poezia populară:
- Ce te legeni, plopule,
Fără ploaie, fără vînt,
Cu vîrful tot la pămînt?
- Da' cum nu m-oi legăna,
Dacă mi-a trecut vremea
Și-a venit iarna cea grea?
Vîntul bate vălurele
Și-mi aduce dor și jele
De pe unde-s păsărele;
Vîntu-mi bate-nădușit,
Frunza-mi pică la pămînt
Și mă lasă amărît;
Vîntu-mi bate cam domol,
Păsările se duc stol
Și mă lasă amărît,
De mă clatin la pămînt,
Făr' de ploaie, făr' de vînt!
*
- Ce te legeni, plopule,
Fără ploaie, fără vînt,
Cu crengile la pămînt?
- Dar eu cum să nu mă leagăn?
Că ei că s-au vorovit
Trei băieți din Baia Mare
Ca pe mine să mă taie,
Să mă taie-n trei sfîrtaie,
Să mă puie în trei cară,
Să mă ducă-n Timișoară,
Să mă facă-un fus de moară.

PREA² adv. 1. (Ca determinativ pe lîngă un verb; așezat, de obicei, la timpurile compuse între auxiliar și participiu, la verbele reflexive între pronume și verb, la formele negative între negație și verb) Mai mult decît e necesar, decît se cuvine; peste măsură, foarte mult. Are un trup de minune tăiat și chip frumos. Și el știe bine aceasta, ba încă prea o știe. VLAHUȚĂ, O. AL. 193. Mi se pare că ne-am prea întins cu vorba. CREANGĂ, P. 258. Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară, Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. EMINESCU, O. I 151. ◊ (Pe lîngă o formă verbală repetată) Cum se poate una ca asta? -Iaca se poate și se prea poate. ISPIRESCU, L. 110. M-am săturat și m-am prea săturat. CREANGĂ, P. 312. Te cunoști, mîndră, cunoști, Te cunoști, te prea cunoști. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ Expr. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu cam. Cei doi nu prea voiau să primească, dar după multă stăruință din partea celui al treilea, au primit. CREANGĂ, A. 144. Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem.? – Să ne grăbim și nu prea, pentru că-i putem ajunge. EMINESCU, N. 14. Nu-mi prea bat capul de aceasta, zise Toderică. NEGRUZZI, S. I 83. 2. (Ca determinativ pe lîngă un adjectiv, urs. adverb sau o locuțiune adverbială) Mai mult decît..., extrem de..., foarte. Puțină vreme încă ne desparte De iarna tristă, – prea curînd sosită! IOSIF, P. 46. Prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu. CREANGĂ, P. 223. La așa tîlcuri înalte. Omul să deie nu poate decît prea slabe cuvinte. CONACHI, P. 266. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. ◊ Expr. A nu prea ști multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacționa impulsiv; a nu ști de glumă, a-i sări repede țandăra. Ș-apoi las’ pe popa Niculai Oșlobanu, căci el nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 78. A fi prea din cale-afară (sau prea de tot) = a fi din cale-afară de exagerat, excesiv. Bătrînele prea sînt de tot, – prea se ocolesc – prea se uită chiondorîș. DELAVRANCEA, H. T. 148. (Familiar) Mult prea... = (indicînd o și mai mare intensificare a însușirii determinate) o problemă mult prea importantă. Nu prea sau (folosit corelativ) nici prea = nu chiar, nu tocmai (atîta de..., sau așa de... ). Și-și taie vro cinci vărguțe, Nici prea lungi, nici prea scurtuțe. MARIAN, S. 53. Baba... umbla valvîrtej să-i găsească mireasă... după placul ei: nu prea tînără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. CREANGĂ, P. 4. Pare că nu-ți stă prea bine Cu doi drăguți lîngă tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. (Despărțit de adjectiv sau adverb printr-un verb) Are negre mustăcioare Și-i de-o palmă lat în frunte Și nu prea grăiește multe, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Nici... prea-prea = nici peste măsură de, nici extraordinar de... De n-am mătăsuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rău de tot. COȘBUC, P. I 128. ♦ (Repetat, cu valoare adjectivală) Tare, exagerat, care întrece măsura. Din pricina expresiilor cam prea-prea, te-ai supărat și ești ghimpos ca un arici. C. PETRESCU, A. R. 13. ◊ Expr. Ori prea-prea, ori foarte-foarte = ori una, ori alta. Atunci, iată ce zic eu... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte. CARAGIALE, O. I 148. (Familiar) Nici prea-prea, nici foarte-foarte = așa și așa, nici bine, nici rău, potrivit, mediocru. Leonică în sufletul lui nu era nici bun nici rău, nici moale nici iute, nici deștept nici prost, Cu un cuvînt, o ființă nici prea-prea, nici foarte-foarte. CARAGIALE, O. II 8. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut) Millo s-a remarcat printr-o voce prea plăcută cîntînd o bucată. SADOVEANU, E. 68. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167.

struț, -uri, s.n. – Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț, la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, datorită degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu 1996). – Din germ. Strauβ „buchet”.

DEOPOTRIVĂ adv. În mod egal, la fel, fără deosebire. [Sosirea primăverii] luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. ◊ (Urmat de adjective introduse prin prep. «de») În fața bordeiului stă jos o țărancă bătrînă și cîțiva copii, toți deopotrivă de goi și de istoviți. CAMIL PETRESCU, B. 8. Își adusese toate trei fetele, deopotrivă de drăgălașe. REBREANU, R. I 219. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147. (Rar, cu elipsa prepoziției) Celor mai ușori li se pune plumb pe șa, pînă ce sînt toți deopotrivă grei. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ (Adjectival) Toți oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. I 400. Constituția viitoare să întocmească un stat de cetățeni liberi și egali sau deopotrivă unii cu alții, fără domnie sau boierie. BĂLCESCU, O. I 351. Iarna va fi deopotrivă în toată vremea. ȘEZ. I 126. – Pronunțat: deo-. - Variantă: (regional) dopotrivă (ALEXANDRESCU, M. 10) adv.

RĂGAZ, (rar) răgazuri, s. n. (Mai ales în construcții negative, în legătură cu verbele «a avea», «a găsi») 1. Timp liber, disponibil (pentru a face un lucru). N-a avut cînd să găsească răgaz și să-și ceară iertare. C. PETRESCU, A. 297. Numai duminecă avu răgaz să se repează pînă acasă. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A da cuiva răgaz (să...) = a acorda cuiva timpul sau liniștea necesară pentru a face un lucru (v. păsui); a îngădui cuiva un interval de liniște, suspendînd o urmărire, o prigoană. După atîta cernere de ape, credeam că în sfîrșit ploile ne vor da puțin răgaz. SADOVEANU, O. VIII 71. Fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc, îi puse o piedecă și-i făcu vînt în cazan. ISPIRESCU, L. 201. Se cuvine ca vînătorul să-și pună pușca și pofta în cui și să dea nevinovaților săi adversari un răgaz. ODOBESCU, S. III 38. 2. Moment de întrerupere a muncii; interval liniștit între două perioade de activitate; odihnă, repaus. Sînt răgazuri în vremea toamnei și-n cap de iarnă, cînd vînturile din miezul nopții stau legate și vine pe adierea de la miazăzi o vară tîrzie. SADOVEANU, N. P. 290. Răgazul de amiazi trecu. SANDU-ALDEA, D. N. 288. Am pomenit și de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii. ODOBESCU, S. III 114. ◊ Loc. adv. Fără (de) răgaz = fără întrerupere, necontenit. Înșirați unul după altul, urcau. Fără răgaz, fără să piardă nici o mișcare, urcau. BOGZA, C. O. 23. Sînt împiegat, În veci mutat Și permutat... Fără răgaz între romîni. ALECSANDRI, T. 111. 3. Liniște, pace. Am și eu două ori trei zile de împăcare și de răgaz, răspunse c-un accent duios Duțu, – după ce îmi iau leafa. SADOVEANU, O. VIII 40. Nu e ceas și pas, răgaz să poți avea de faun. MACEDONSKI, O. I 120. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. Nu mai ai răgaz de oaspeți. ȘEZ. I 276.

struț, struțuri, s.n. – (reg.) Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi, 1925): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94); „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). ♦ (onom.) Struț, Struțen, Struți, nume de familie (47 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Șăineanu, Scriban; Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

FRIGUROS adj. 1. geros, rece, (înv. și pop.) mare. (O iarnă ~.) 2. răcoros, rece. (A avut o vreme ~ la mare; o locuință ~.)

MOINOS, -OASĂ adj. 1. (Despre timp) Umed și relativ călduros (în timpul iernii); (rar) moinat, moinatec. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Vreme moinoasă. PAMFILE, A. R. 187. Vor să afle dacă iarna va fi moinoasă sau geroasă. id. S. T. 71. Ziua aceea. . . îngropa deodată iarna cea neagră, moinoasă și plină de boleșnițe. SANDU-ALDEA, A. M. 149. Au cîte un ogar, mult doi, cu care fac vînătoare de iepuri, îmblînd mai ales iarna în timpuri moinoase. H III 69. Vremi moinoasă. ALR I 1 228/552. 2. (Regional; despre terenuri) îmbibat de apă, apos, apătos, mocirlos (Cetea-Aiud). CHEST. II 73/301. 3. (Regional; despre apă) Cu gust sălciu (Ighișul Vechi-Agnita). ALR I 798/160. – Pl.: moinoși, -oase. – Moină¹ + suf. -os.

struț, struțuri, s.n. (reg.) 1. Buchet de flori (la pălărie): „Frunză verde, măr, măruț / Toți feciorii poartă struț” (Calendar, 1980: 94). ■ „Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struț la căciulă. În componența lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, din cauza degradării obiceiului, locul struțului vegetal a fost luat de struțul de hârtie” (Bilțiu, 1996). 2. Broșă; bumbușcă. ■ (onom.) Struț(i), nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Strauβ „buchet de flori” (Candrea, după DER; MDA).

MOINĂ¹ s. f. 1. Timp umed și relativ călduros (de obicei cu cerul înnorat) în timpul iernii, după o perioadă de temperaturi scăzute, vreme moale ; Regional) moiște (1), moiștină (1), moișteală, moloșag, moleșniță. V. t o m o r o a g ă, t u l n i c. Pe aici, soare și ger – foarte neplăcut lucru pentru mine, amator de moină și de lumină moderată. CARAGIALE, O. VII, 158. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, D. 118. E o zi de moină, parcă-i primăvară. id. O. A. II, 91. Ciobanii stau în jurul vetrei, Afară-i negură și moină. DEMETRESCU, O. 75. Toată ziua fusese moină. Lostopene mari de zăpadă cădeau și, de ce cădeau, mai mare glod să făcea pe străzi. N. REV. R. II, nr. 18, 93 (supl.). Cînd cîntă cocoșii după amiază, prevestesc moină (vreme mai călduroasă) sau căderea negurii. I. CR. IV, 48. Vremea se încălzește sau face a moină. PAMFILE, VĂZD. 3, cf. 107. După geruri lungi, aceasta era întăia zi de moină. SADOVEANU, O. X, 558, cf. id. B. 58, id. Z. C. 230. Vrăbiile se lăsau în bandă să culeagă ceea ce găseau după moină. CĂLINESCU, E. O. II, 316. Cînd iarna dă puțină ploaie sau e cald, zicem moină. H IV 143. Cînd pisica se linge, înseamnă, moină. ȘEZ. III, 46. Timpu-i a moină. ALR I 1 228/675, cf. 1 228/596. ♦ P. e x t. (Rar) Umezeală, ploaie. Stau . . . și moina cade, apă, glod. BACOVIA, O. 49. ♦ (Regional) Moină galbenă = mană (I 2) (Toplița). Cf. ALR II 5 053/228. 2. (Prin nordul Transilv.) Loc apătos (FRÂNCU-CANDREA, M. 105), pămînt moale, lunecos (CHEST. IV 61/262, GLOSAR REG.), mocirlă (1) (com. din MONOR-REGHIN) ; (regional) rodină (FRÎNCU-CANDREA, M. 105), moiște (2), moiștină (2). 3. (Popular) Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă, ogor (H XIV 436, XVI 95, CHEST. IV 126/426, ALR I 1 229/217, 348, 375, 394, 418, 550, 573, ALRM SN I h 21, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, A V 14); teren lăsat necultivat o perioadă de timp, p î r l o a g ă, (regional) r î t, m o r h o a n c ă, m o r u n c ă, n ă v ă l o a c ă, n o r o i, m e j d i n ă (1) (LUNGIANU, CL. 229, PAMFILE, A. R. 26, BOCĂNEȚU, T. A., ALR I 915/273, 1 229/270, 278, ALR II/250, 353, ALR SN I h 7, A II 3, 4,12); pămînt nelucrat, țelină (ALR I 915/131, 164, A II 3). Și am zălogit 2 moine, doi florinți (cca 1700). IORGA, S. D. V, 383. Au obicinuit plugarii a semăna bucate. . . și în mălăiști (cucuruziști) și unii ca aceștia mai mult folos au decît cei ce seamănă în moine sau în țealini numai o dată arate. ECONOMIA, 29/25. Ziua de arătură în moină este de 10 pași în curmeziș, iar în țelină de 8 pași (a. 1832). I. BRĂESCU, M. 23. În acest chip vom pute ara cu un plug într-o zi la moină 40 de prăjini și la țălinâ 20. I. IONESCU, C. 29/27. Un om pune trei zile de lucru, zile de toamnă, într-o falce de arătură la moină. id. D. 382, cf. 152. Ca pămînt arat sau de arat. . . arătura are o mulțime de sinonimi. . . holdă, lan, miriște, moină. HEM. 1 475. Săracele moine lungi. . . Sărăcile moine late. RETEGANUL, TR. 175, cf. id. CH.157, ALR I 915/576, 1 229/387, ALR SN I 7. ♦ (Regional) Porumbiște. Cf. ALR SN I h 119. 4. (Prin Olt.) Partea moale a brațului (N. REV. R. VIII, nr. 1, 87); încheietura mîinii (ALRM II/I h 98). 5. (Iht.; regional) Grindel (Cobitis barbatula). După păstrăv, vine . . . moina, un peștișor mic. I. IONESCU, P. 365. Tot moină se mai cheamă un peștișor molatec ce trăiește la mîl și care-ți alunecă printre degete. I. CR. II, 79, cf. ANTIPA, F. I. 198, H X 50, 81, 207, 260, 388, 499, 505, 518, 538, XI 488, 504, XV 132, ALR I 1 746/118, 532, 578, 582, 588, 594, ALR II 6 239/531. – Pl.: moine. – Cf. m o a l e¹, m o i ș t e.

MOINĂ f. Vreme umedă și relativ călduroasă, care se stabilește iarna după perioada înghețurilor; timp moale. 2) Teren agricol lăsat necultivat pentru a-i spori productivitatea. [G.-D. moinei; Sil. moi-] /cf. moale

moină (moine), s. f. – 1. Vreme umedă și călduță care urmează frigului de iarnă, dezgheț. – 2. Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru a odihni pămîntul. – 3. Pește de rîu (Cobitis barbatula). De la moale, adj., prin intermediul pl. moi sau de la vb. muia, dar der. prezintă dificultăți (poate printr-o formă anterioară *moină, cu suf. -ină). Der. din moale e general admisă; dar pare inutilă încercarea repetată de a ajunge pînă la latină (din mollis, după Iordan, BF, III, 243; din *mollināre, după Drăganu, Dacor., III, 514; din *mollimen, după Giuglea, Dacor., IV, 1553; din *mollio, -onis, după Spitzer, BL, XIV, 48; din *mollius, printr-un *moiu pierdut, după Candrea). Pentru suf., Tiktin sugerează un paralelism cu doină. Der. dintr-un sl. močiti „a umezi” (Cihac, II, 200), ca sb., cr. močina, e improbabilă. Pentru sensul 3, cf. molan, și, la fel, moișcă, s. f. (guvid), moiște, s. f. (Trans., Banat, dezgheț), pe care Cihac, II, 200, îl derivă din *mociște din sl. moča „băltoacă”. Der. moina (var. înmoina), vb. (a dezgheța); moinos, adj. (umed, propriu dezghețului).

HELBET interj. (Mai ales în Mold.) Desigur, se înțelege; las’ pe mine, fii fără grijă. Helbet, om găsi noi vreme și pentru asta. SADOVEANU, P. M. 168. Așa iarnă afurisită! mai rar! Helbet! O veni ea primăvara. CARAGIALE, O. VII 60. Helbet! vom putea veni de hac și Spînului celuia! CREANGĂ, P. 213. Să-ți faci pomană și cu mine, să mă pui în pensie... că helbet!... poate să ai și d-ta vrodată nevoie. ALECSANDRI, T. I 381.

MOLOȘÁG s. n. (Regional) Moină¹ (1). Iarna, cînd cîntă cocoșii. . . e semn cum că vremea are să se moaie, va fi cald sau moloșag. MARIAN, S. R. I, 120, cf. id. O. I, 352, PAMFILE, VĂZD. 2. Era așa, după o vreme de moloșag, cam pe la aprinsul luminărilor. Omătul muiat începea să înghețe iar. SADOVEANU, O. V, 261, cf. XIII, 984. Are să vie primăvara . . . are să vie ! Auzi, cîntă cocoșii a moloșag. CAMILAR, N. II, 303, cf. 300. Cînd cîntă cucoșii ziua, e a moloșag. ȘEZ. VI, 29. După cîteva zile de ger aspru, a venit un moloșag, de credeai că-i aproape primăvară. Com. din PIATRA-NEAMȚ. ◊ (Adjectival) De Bobotează . . . dacă vremea a fost moloșagă, se va înăspri. ZANNE, P. IX, 390, cf. PAMFILE, VĂZD. 10. – Pl.: moloșaguri. - Și: moleșág s. n. SCRIBAN, D., PAMFILE, J. II, 155. – Moale¹ + suf. -oșag.

CÎINOS, -OASĂ, cîinoși, -oase, adj. (Și în forma regională cînos) (Despre persoane) Crud, rău, hain; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează cruzime sau răutate, care exprimă răutate. Privirile cîinoase ale ochilor cenușii, întunecați ca pulberea. MIHALE, O. 526. Baba, cînoasă la inimă, de cuvînt; face cum i-a zis stăpînu- său. CREANGĂ, P. 65. Cu cei mari prietenos, Cucei mititei cîinos. ANT. LIT. POP. I 18. ♦ (Despre vreme) Vrăjmaș omului, aspru, greu de suportat. Va veni iarna, care va fi poate și ea cîinoasă. PAS, L. I 122. – Variantă; (Mold.) cînos,-oasă adj.

cu pp [At: COD. VOR. 24/12 / E: ml cum] (Îoc fără și alternând cu conjuncția și, arată legătura strânsă între două ființe sau lucruri, proprietatea sau acțiunea comună, colaborarea, concordanța, asemănarea sau aceeași situație cu altcineva) 1 Leagă două substantive sau un pronume cu un substantiv care desemnează ființe sau lucruri casă ~ verandă. 2 Indică un conținut pahar ~ bere. 3 Indică posesiunea om ~ pardesiu. 4 Indică o legătură prieten ~ mine. 5 Indică o însușire om ~ talent. 6 (Îlav) ~... ~ tot Împreună cu... Si: laolaltă. 7-8 (Îlav; rar) ~ toții, ~ toatele Toți sau toate împreună. 9 (Repetat, legând două noțiuni opuse sau extreme; îcs ca ~ buni ~ răi, ~ proști ~ deștepți etc.) Exprimă totalitatea. 10 (Îacs) Fără deosebire. 11 (Îacs) La un loc. 12 (Leagă un substantiv repetat de două ori; îcs ca zi ~ zi, ceas ~ ceas, ban ~ ban etc.) Exprimă o acțiune săvârșită continuu și metodic. 13 (Îlav) Zi ~ zi În fiecare zi. 14 Formează, cu cuvântul următor, o structură predicativă sau un complement indirect A fi ~ cineva. 15-16 (De obicei alături de verbe reflexive) Arată reciprocitatea când e vorba de o acțiune care se face de două sau mai multe persoane în comun sau una împotriva alteia A se certa ~ cineva. 17 Indică un raport de înrudire Soră ~ mine. 18-20 Arată instrumentul, mijlocul sau materia care servește la săvârșirea unei acțiuni Lovea ~ ciocanul... 21 (Precedat de: asemenea, la fel, potrivit, deopotrivă, egal, în rând, într-un chip, (înv) atocma) Stabilește un raport de asemănare. 22 Arată măsura Beau vinul ~ vadra. 23-25 (Urmat de un numeral, de un substantiv etc.) Arată o cantitate, un preț, un număr (mare) sau un grad Mai scump ~ un leu. 26 (Îoc înainte sau după; înainte de un cuvânt care conține o idee temporală) Arată simultaneitatea De-odată ~, ~ timpul. 21 (Precedat de prep de, îcs ca de – noapte, de – iarnă etc.) începând (chiar) cu. 28 (Îacs) Din (timpul). 29 (Îlav) ~ vreme, ~ timpul, ~ zăbavă La timpul potrivit. 30 (Îal) După mult timp. 31 (Îal) Cândva. 32 (Îal) Încetul cu încetul. 33 (Îlav) ~ fiecare zi Zilnic. 34 (Îal) Într-una. 35-38 (Înainte de noțiuni temporale ca lună, an, zi, ceas etc.) Arată durata unei acțiuni, a unui angajament sau repetarea Lipsea cu lunile. 39-40 (Îlav) ~ anul (ziua etc.) Pentru un an (o zi etc.). 41 Introduce un complement circumstanțial de timp Venise cu două ore mai devreme. 42 Introduce un complement circumstanțial cauzal Nu mai înțelegea nimic ~ atâta confuzie în jur. 43 (Înv) Introduce un complement circumstanțial final A venit ~ acest scop. 44 Introduce un complement circumstanțial de mod Câștigă ~ acul. 45 Formează locuțiuni modale Cu blândețe, cu grijă, cu binișorul. 46 (Îlav) ~ aceste(a) ~ toate Cu același înțeles. 47-48 Formează locuțiuni prepoziționale și conjuncționale ~ toate că, la fel ~ etc. 49 Introduce un complement circumstanțial sociativ Merg ~ Jean. 50 Introduce un complement circumstanțial de relație E primar numai cu numele.

vovedenie s.f. (bis.; înv., pop.; și nm. pr.) (Sărbătoare ortodoxă care celebrează) intrarea în biserică a Maicii Domnului. Cum vafi vremea în ziua de Ovidenie, așa va fi toată iarna (POP.). • pl. -ii. g.-d. -iei. și vovidenie, ovidenie s.f. /<slav.въведениѥ.

AN I. sm. 1 💫Timpul de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 47 de secunde în care pămîntul își îndeplinește învîrtirea împrejurul soarelui; proverb: nu aduce ~ul ce aduce ceasul, într’un timp scurt se poate întîmpla ce nu se întîmplă în vreme îndelungată; un lucru vine pe neașteptate ¶ 2 💫 ~ sideral, timpul de 365 de zile, 6 ore, 9 minute și 10 secunde pe care-l pune soarele ca să revină la același punct al cerului ¶ 3 💫 ~ tropic, intervalul de timp care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui la același punct al ecuatorului ¶ 4 💫 ~ lunar, timpul de 354 de zile, 8 ore, 48 de minute și 34 de secunde în care luna își îndeplinește 12 revoluțiuni împrejurul pămîntului ¶ 5 ~ civil, anul socotit de 365 de zile, fără fracțiunea de ore, etc. ¶ 6 ~ gregorian, ~ iulian, 👉 CALENDAR ¶ 7 ~ bisect 👉 BISECT ¶ 8 ⏲ ~ bugetar, timpul de un an pentru care se fixează bugetul ¶ 9 🖋 ~ școlar, timpul cît sînt deschise școalele; la noi anul școlar se socotește de la 1 Septemvrie la 30 Iunie ¶ 10 ~ul Domnului, ~ul Mîntuirii, anul de la nașterea lui Hristos ¶ 11 Un ~ încheiat, tocmai un an, un an întreg; – un ~ de zile, un an întreg, zi cu zi, fără întrerupere; – ~ul curent, anul în care ne aflăm; ~ul trecut; ~ul viitor: (în) ~ul acesta, curent, trecut, viitor (cu înțeles adverbial); – acum un ~, a trecut un an de atunci, în cursul anului trecut, într’un moment oare-care al anului trecut ¶ 12 🌦 Cu privire la fenomene meteorologice: ~ ploios, secetos, friguros ¶ 13 Cu privire la recoltă, la afaceri: ~ bun, mănos, îmbelșugat, rodnic, rău, mijlociu ¶ 14 ⚚ Sumă de plătit pentru un an: arendașul îmi mai datorește un ~ ¶ 15 Dată: documentul acesta e fără ~ ¶ 16 Cu ~ul, pe termen fix de cîte un an; cu ~ii, trecînd la mijloc mulți ani: nu-l văd cu anii; la ~ul, anul viitor, ‡după ce a trecut un an: proverb: mai bine astăzi un ou decît la ~ul un bou, mulțumește-te cu mai puțin și mai sigur decît să aștepți prea mult altceva; proverb: merge la nuntă și zice și la ~ul, se zice despre cineva care vorbește nesocotit; la ~ul cu bine, la mulți ~, urări de anul nou, de ziua onomastică, etc. ¶ 17 Pe ~, pe timp de un an, în cursul unui an: pe ~ odată sau odată pe ~, în cursul unui an odată; peste ~, ‡prespre ~, în timpul anului: va fi ascultat din tot ce a învățat peste ~; dajdia și toate greutățile cîte-s prespre ~ (PRV.-LP.); de peste ~, din timpul unui an; ‡întru ~, (în) timp de un an: cel ce nu va posti patru posturi întru ~ (HASD.); întru mulți ani, urare de anul nou, de ziua onomastică ¶ 18 An cu an, an de an, ‡an pre an, în fiecare an: din an în an, la interval de un an, un an după altul; ‡în fiecare an: și alegea ei cu sfatul din ~ în ~ cîte doi mai mari cărora le zicea consuli (N.-COST.); – într’un ~, în doi ~i, etc., timp de un an, după trecere de un an, etc.; proverb: odată-i Crăciunul într’un ~, nu-i totdeauna sărbătoare, nu petrece omul totdeauna bine; pînă într’un ~, după trecere de un an; pe un ~, pentru un an; de un ~, de doi ~i, etc., a trecut un an de cînd, etc.; după un ~, doi ani, etc., după trecere de un an, etc.; peste un ~, după ce va trece un an; la un ~ odată sau odată la un ~, la doi ani, etc., odată în interval de un an, etc.; proverb: din ~ în Paște, rar de tot ¶ 19 Pr. exag.: de o sută sau de o mie de ~i, de un timp foarte îndelungat ¶ 20 Ani, pl. Vorbind de anii vîrstei: e de cincisprezece ~i; mic. mare de ~i; ~ii la cal se cunosc după dinți ¶ 21 ANUL-NOU, ziua de 1 Ianuarie, sf. Vasile. II. adv. Anul trecut: ~ pe vremea aceasta căzuse zăpadă; vin de ~; ~ vară, vara trecută; ~ iarnă, iarna trecută; mai ~, cam acum un an, nu e tocmai mult de atunci [lat. annus].

MIȘINĂ¹, mișini, s. f. (Regional) 1. Grămadă de lucruri (mai ales cereale, alimente) adunate ca provizie; rezervă de orice fel. Strînge mișină de cu vreme. PANN, P. V. III 72. Ce-ai strîns tu, pentru iarnă, că eu am făcut nouă mișini pe cîmp. ȘEZ. VII 27. 2. Mulțime, adunătură, învălmășeală. Unde te afli? ... Într-un furnicar ciocoiesc... într-o mișină de jigănii pocite cu fețe de om. ALECSANDRI, T. 1343. – Variantă: mișună (DELAVRANCEA, S. 89) s. f.

MOALE², moi, adj. 1. (în opoziție cu tare, dur) Care cedează ușor la apăsare, modificîndu-și forma temporar sau definitiv. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă, care lumina ușor în noaptea fără lună. SADOVEANU, M. C. 58. Încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demîncare și alte mărunțișuri. CREANGĂ, P. 117. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. ◊ Ouă moi = ouă fierte puțin, cu albușul și gălbenușul neîntărite. Icre moi = icre proaspete, nepresate. ♦ (Despre un teren) Înmuiat de umezeală. Călca anevoie în pămîntul moale. DUMITRIU, N. 140. Locul unde sta această piatră fiind moale, putea să cadă. DRĂGHICI, R. 117. ◊ (Despre metale) Lipsit de duritate; p. ext. flexibil. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie. PAMFILE, A. R. 125. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (ca apa de ploaie). 2. (În opoziție cu aspru) Neted, catifelat, mătăsos, fin. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I 170. ◊ Fig. El se uită... la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) moale = a nu-i fi (cuiva) bine, a i se întîmpla ceva neplăcut, a o păți. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126. (Substantivat) A trăi pe moale = a duce o viață bună, liniștită. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Despre sunete, voce etc.) Încet, stins; p. ext. plăcut, armonios. Glasul i se făcea moale. DUMITRIU, N. 22. Vorbește cu glasul moale judecătorul. STANCU, D. 257. Acompaniind sunetele ușoare a unor note... cu glasul ei dulce și moale. EMINESCU, N. 47. ◊ (Adverbial) Talanga suna moale în liniștea cîmpiilor. SADOVEANU, O. I 34. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. id. ib. VII 101. ♦ Consoană moale = consoană palatalizată. Palat moale v. palat. ♦ (Despre lumină și despre izvoare de lumină) Lipsit de intensitate; pal, palid, estompat. Printre gratii luna moale Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I 76. Țintește ochii... chiar pe luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, P. III 81. ♦ (Despre vreme) Care nu e geroasă. Am avut anul acesta o iarnă moale. La CADE. 4. (Despre pas, mers) Ușor, abia simțit, lin, domol. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale. SADOVEANU, O. VII 163. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Adverbial) Înaintă sprintenă numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincile. SADOVEANU, B. 69. (Fig.) Platoul se cobora moale. DUMITRIU, N. 215. 5. Fig. (Despre persoane) Lipsit de energie și de voință, slab de caracter; apatic, indolent, fără vlagă, bleg. Fusese un bărbat înalt, voinic... moale, trîndav. STANCU, D. 5. Dar moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu... Te-ai îngălbenit ca un mort. DEMETRIUS, C. 120. Era... moale în mișcări. RUSSO, S. 28. ◊ (Adverbial) Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. De ce să n-ascult? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I 11. Șovăind, se lăsă moale pe banchetă. BART, E. 212. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = (familiar) a-și reduce pretențiile.

zi, zile, s.f. – 1. Dată în calendar. 2. Aniversare. 3. În expr. zile la anu’ = date ce marchează cele mai mari sărbători în calendarul creștin și care s-au suprapus peste vechile sărbători precreștine, specifice societății arhaice. „Descântecul acesta se face mai ales în zilele la anu’, adecă de Crăciun, la Paști, la Bobotează, la Rusalii, adică în zilele cari o dată cad la anu” (Bârlea, 1924, II: 357). ♦ Ziua cu lumina (2 februarie). Sărbătoare creștină în care se prăznuiește Întâmpinarea Domnului (potrivit tradiției evreiești, după 40 de zile de la naștere, copiii erau duși la Templu, iar mamele săvârșeau un ritual de purificare prin jertfirea unui miel sau a unui porumbel). În zona Chioar, în această zi preoții obișnuiau să sfințească lumânările, care erau păstrate în casă tot anul și folosite de leac, de necazuri sau de vreme grea. ♦ Zilele babelor (1-9 martie). Interval de timp care debutează invariabil pe data de 1 martie (poate dura 9 sau 12 zile) și care se caracterizează, de regulă, prin nestatornicia vremii. Referitor la aceste fenomene meteorologice, specifice trecerii de la iarnă la primăvară, tradiția vorbește despre legenda Babei Dochia (Odochia, Odote). Sătenii își alegeau câte o „babă” (o zi din ciclul celor 9) pentru a afla cum le va merge în anul respectiv (în funcție de condițiile meteo din ziua prestabilită). ♦ Ziua zermilor, (Alexie cel cald), (17 martie). Sărbătoare de primăvară dedicată reptilelor (șerpilor) și tuturor insectelor: „În această zi ies șerpii” (Bilțiu, 2009:59-60; Cupșeni). O sărbătoare marcată de numeroase interdicții: „În zua de Alexie nu să lucră la noi. Cuvântul zerme nu-i voie să să zâcă în zâua aceie. Dacă întinzi ața, să întind zermii după om și-l mușcă. Tătă vara îi vezi” (idem; Borșa). „Femeile nu țes, nu torc, nu lucrează la câmp” (idem; Bârsana). ♦ Ziua Crucii (14 septembrie) a). Sărbătoare care marchează trecerea de la vară la toamnă. Sfârșitul anului pastoral; oile coboară de la munte, se desfac lăptăriile. „Reîntoarcerea la țară, din munte, se face cam pe la mijlocul lui septembrie, când urmează răscolul oilor, adică desfacerea tovărășiei” (Bârlea, 1968). Se culege busuioc de leac și de sămânță. Se recoltează mierea din stupi: „Să mănâncă fagure cu miere în foi de viță” (Bilțiu, 2010: 41; Valea Stejarului). Potrivit credinței, în ziua respectivă intră șerpii în pământ: „Care zerme rămâne afară trebe omorât că nu se poate băga în pământ; (...) se face balaur; ăla dacă te mușcă, mori” (idem). b) Sărbătoare creștină dedicată crucii pe care a fost răstignit Iisus; numită și Înălțarea Sfintei Cruci. Preoții făceau slujbe la troițe și sfințeau apa. „Apa din Ziua Crucii îi bună de leac” (Bilțiu, 2010; Sarasău). Este una din cele două zile de post strict de peste an. ♦ Ziua răilor (26 octombrie, Sf. Dumitru) „I mai zice Zua Răilor. Di ce? Că păcurarii-s răi, afurisiți. Numa aceia mai răi mărg de păcurari; care-s oameni, au acasă ce la trebe. Care n-au nimnic, aceia-s răi, nemuncitori. Le place a tra’ bota după ei șî atât; să n-aibă nicio grijă, să-i deie stăpânu dohan, mâncare, haine și când să osâmbre, bani, sâmbrie” (Memoria, 2004: 470). „I să zâce zua răilor, păntru că să osâmbresc răii, slujile. Slujile petrec cu băutură, de bucurie că își pot tomni alt stăpân” (Bilțiu, 2010: 42; Breb). ♦ Ziua cu luminile (1 noiembrie), Luminația: „Să duc la morminte flori și cu lumini. Luminile să aprind pă morminte. Duc colaci și dau la săraci” (Bilțiu, 2010: 44; Dragomirești). ♦ Ziua sâmbrașilor (8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail și Gavril): „I se mai zice zua sâmbrașilor, că la zua asta să osâmbresc păcurarii de la gazda de stână. Osâmbrirea să face cu o petrecere mare. (...) Să tomnesc păcurarii păntru anul viitor” (Bilțiu, 2010: 44; Sârbi). ♦ Ziua lupilor (Indreiu lupilor, Andreiu lupilor, Andreiușa) (30 noiembrie, de ziua Ziua Sf. Andrei): „Dzua lupt’ilor cade-n dzua de Cozn’ian, iarna. Apoi leagă melița, foarfecele, t’iaptănu; leagă o ștergură și o țâpă peste ușa casâi pă două noduri, păntru lupt’i, ca siarele să nu mănânce marhăle” (Papahagi, 1925: 321). – Lat. dies „zi” (Pușcariu, cf. DER; DLRM, DEX, MDA); cf. irl. denus, lit. diena, sansk. dinam, gal. dydd, pol. dzień, irl. Día (< i.-e.).

OMUL CUMINTE ÎȘI CUMPĂRĂ VARA SANIE ȘI IARNA CAR (pr.) = Spune chibzuiala omului care se gîndește din vreme la toate.

iernatic, ~ă [At: ANON. CAR. / V: ernatec, er~, ~tec / Pl: ~ici, ~ice / E: iarnă + -atic] 1 a Care este caracteristic iernii Si: (pop) iernăreț (1). 2 a Care trăiește iarna. 3 a Care se menține până iarna târziu. 4 a (Pop; d. locuri) În care nu pătrunde soarele Si: răcoros (1). 5 a (D. locuri) În care iarna începe mai devreme și durează mai mult decât de obicei. 6 a (Pop; îs) Timp ~ Vreme cu vânturi reci. 7 a (D. oameni) Căruia nu-i este frig iarna. 8 a (Fig; d. oameni) Posomorât. 9 a (Fig; d. oameni) Introvertit. 10 a (Prt; fig; d. oameni) Bătrân. 11 a (Pop; d. viței, mânji, miei) Fătat iarna. 12 a (Pop; d. păsări) Care nu migrează iarna. 13 a (Îs) Mere ~ice Soi de mere care se păstrează bine iama Si: mere iernărețe (2). 14 a (Reg; îs) Păr ~ic Varietate de păr altoit, nedefinită mai îndeaproape. 15 a (Reg; îs) Pere ~ice Napi porcești (Helianthus tuberosus). 16 sn (Înv) Tabără militară de iarnă. 17 sn (Pop; ccr) Adăpost pentru turme în timpul iernii. 18 sn (Pop) Nutreț uscat pentru iarnă. 19 sn (Pop) Întreținere pe timpul iernii. 20 sn (Pop) Taxă pentru hrana vitelor în timpul iernii. 21 sn (Reg) Taxă plătită de mire înainte de plecarea, împreună cu mireasa, de la ospățul de nuntă. corectat(ă)

CERNE (cern) I. vb. tr. 1 A trece prin sită sau prin ciur spre a se alege ce e mai mărunt: ~ făina; ~ nisipul; (P): sita (pînă-i) nouă cerne bine 👉 SITĂ; cine nu vrea să frămînte, toată ziua cerne, cine nu vrea să sfîrșască un lucru, își pierde vremea numai cu pregătiri sau numai cu preliminările lui; Ⓕ: Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zapădă (ALECS.) ¶ 2 Ⓕ 🌦 A ploua mărunt, parc ’ar cerne prin sită: începe să cearnă mărunt și ’nțepat (CAR.) ¶ Ⓕ A cerceta cu de-amănuntul: gîndul îmi era a ~ prin sita studiilor clasice cele mai multe din acele datine bătrînești (VLAH.) . II. vb. refl. 1 A se strecura, a străbate mărunt ca prin sită: înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariștea de brazi (VLAH.) ¶ 2 🌦 A ploua mărunt, a ninge: privind fulgii de zăpadă care se cern încetișor de sus (BR.-VN.) [lat. cernĕre].

INUNDA, inund, vb. I. Tranz. (Despre ape, rîuri, mări) A acoperi o întindere de pămînt (prin revărsare); a pătrunde într-o sondă, într-o mină (împiedicînd exploatarea); a îneca, a potopi. Apele Siretului și ale Moldovii... au inundat văile. ALECSANDRI, S. 11. (Prin exagerare) Ploaia inundă pădurea. STANCU, U.R.S.S. 171. ◊ Absol. Pluteau rădăcini, bucăți de garduri împletite... unde puhoiul a inundat. C. PETRESCU, Î. II 174. ◊ Fig. Cîteva sute de muncitori au inundat curtea. SAHIA, N. 36. Cît pentru restul acestor poezii, le vom păstra pe iarna viitoare, căci v-am prea inundat cu versuri de-o bucată de vreme. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A face să pătrundă o cantitate de apă într-un strat petrolifer, pentru a produce mărirea presiunii interne a zăcămîntului. ♦ Fig. (Subiectul este sudoarea, lumina, umbra etc.) A umple în întregime, a scălda, a acoperi din abundență; a năpădi, a copleși. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi și, în loc de întuneric, o puternică lumină îmi inundă privirea. HOGAȘ, M. N. 17. Noaptea inundase pămîntul. EMINESCU, N. 22. O sudoare rece îmi inundă fruntea. NEGRUZZI, S. I 210. – Prez. ind. și: inundez (ALECSANDRI, S. 35).

ZĂCEA, zac, vb. II. Intranz. 1. A sta întins, culcat sau tolănit pe pămînt, pe pat etc. (din lipsă de ocupație sau de energie, din cauza oboselii etc.). Mama veni veselă la umbra corcodușului, unde zăceam întins cu ochii în sus. DELAVRANCEA, T. 22. În cele mai de pe urmă dete și peste calul tatălui său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcînd pe coaste. ISPIRESCU, L. 15. Lasă-mă, maică, să zac Pe perină de bumbac, Pe brațele cui mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 96. Zace-un tînăr voinicel, Cu mîndruța lîngă el. ALECSANDRI, P. P. 53. ◊ (Prin analogie) Arbori urieși, a căror bătrîneță șubredă nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum cîteva nopți, zăceau răsturnați la pămînt în toată nemăsurata lor lungime. HOGAȘ, M. N. 206. ◊ (Peiorativ) Eu zac la o parte, lăsat fără nici o treabă. HASDEU, R. V. 79. Zăcu nerușinat trei ani și șapte luni pe tronul Moldovei. BĂLCESCU, O. II 47. ♦ A fi constrîns a inactivitate (fiind închis, întemnițat). Corbac zace la închisoare De trei ani lipsiți de soare. ALECSANDRI, P. P. 141. Cît ești, codre, de frunzos, Iarna putrezești tu gios Și voinicii zac la gros! id. ib. 263. 2. A sta multă vreme culcat în pat, fiind greu bolnav. Avea acasă trei copii și o nevastă care zăcea de astă-toamnă. REBREANU, R. I 236. Tată-său zăcea pe moarte. Ce jale era în toată casa! VLAHUȚĂ, O. A. 254. Sub cel păr mare din sat Zace Donciul pe un pat, Nouă ani și giumătate De cînd zace el pe spate! ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Tranz. (Cu complementul «boală») Două luni de zile și-a zăcut boala în jeț. GALACTION, O. I 247. Eu zac boală nebolită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. 3. A fi întins făiă viață, a fi mort, ucis. Lîngă șanțul șoselei, Anghelina zăcea cu fața-n sus, nemișcată, lovită de un glonte în frunte. REBREANU, R. II 258. O mulțime de oameni și de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În același templu zăcea de mai multă vreme îngropați doi alți călugări. BĂLCESCU, O. II 260. Monstruoasele morminte Unde șefii ungurimei zac cu toții grămădiți. ALEXANDRESCU, M. 22. 4. (Despre unele stări sau însușiri psihice, mai ales negative) A sta ascuns, a fi în stare latentă. Antidinasticismul nu mai este un simțimînt inconștient ce zace în inima poporului; el a devenit ideea cea mai populară în țara noastră. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. D-ta să te prinzi la joc lîng-o fată care ți-a plăcea. Eu atunci... oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. Doru-n sufletul meu zace Ș-inimioara-mi nu mai tace! ALECSANDRI, P. P. 225. ♦ (Despre bogății miniere) A forma zăcăminte în pămînt. În pîntecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa, BĂLCESCU, O. II 208. 5. (Urmat de determinări modale) A se afla de multă vreme (sau pentru multă vreme) în aceeași stare. Pe măsuță plicurile nedesfăcute zăceau teanc. C. PETRESCU, C. V. 292. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale, care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. Să răspîndim luminile și bunăstarea materială în clasele de jos, care astăzi zac în neștiință și în sărăcie. KOGĂLNICEANU, S. A. 101. ♦ (Urmat de determinări locale) A sta în nemișcare, în inerție, în amorțire. Satele zăceau în văgăuni și sub poale de pădure ca într-un văl fumuriu de moarte. SADOVEANU, O. VII 77. Moara ta zăcea-ntr-o vale liniștită. MACEDONSKI, O. I 74. Iată-ne ajunși cu bine pe naltele hotare, Ce zac între Moldova și țările maghiare. ALECSANDRI, T. II 65. ♦ A se așterne pe o suprafață, a acoperi o suprafață. Întîlneam din nouva orzuri sau porumb peste care lumina soarelui zăcea în pete largi. GALACTION, O. I 38. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85.

mangal [At: (sec. XVIII) LET. III, 242/23 / V: (îrg) mân~ / A și: (rar) mangal / Pl: ~uri, ~e / E: tc mangal] 1 sn (Iuz) Vas de metal în care se aprind cărbuni și care servește iarna pentru încălzit. 2 sn Vatră de zid în mijlocul casei țărănești, cu ajutorul căreia se încălzește iarna o încăpere. 3 sn (Pfm; îe) A târnosi ~ul (sau, rar, ~ele) A pierde vremea în zadar. 4 s (Csc) Cărbune ușor, sfărămicios, obținut prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale sau prin stingere forțată a jeraticului, folosit în metalurgie și în gospodărie Si: cărbune. 5 sm (Reg; îf mângal) Cărbunar.

palmă¹ sf [At: (a. 1550-1580) GCR I, 7/13 / Pl: ~me, (pop) pălmi / E: ml palma] 1 Parte interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la vârful degetelor. 2-3 (Îljv) Ca în ~ (Care are suprafața) fară asperități, neted(ă). 4-5 (Îal; d. capul omului) (Care este) chel. 6-7 (Reg; îal) (Care nu există) deloc. 8-9 (Reg; îal) (Care nu există) nicăieri. 10-11 (Îal) (Care este) foarte bine. 12-13 (Îal) (Care se face) în cele mai mici amănunte. 14-15 (Îal) (Care se face) cu mare ușurință. 16-17 (Îal) (Care este) clar. 18 (Rar; îlav) Ca din ~ Pe nevăzute. 19 (Îlav) Bătând din ~me sau cât ai bate din (ori în) ~me Foarte repede. 20 (Rar; îae) Câtuși de puțin. 21 (Îlv) A bate din (sau în) ~me A aplauda. 22 (Îe) A ține sau a duce, a purta, (înv) a căuta (pe cineva ca) pe (sau ca în) ~ (sau ~me) A îngriji foarte bine pe cineva. 23 (Îae) A răsfăța pe cineva. 24 (Îe) A bate ~ma cu cineva A da mâna cu cineva. 25 (Îae) A ajunge la o înțelegere cu cineva. 26 (Îe) A avea (pe cineva sau ceva) în (sau ca în) ~ A avea pe cineva sau ceva la discreția sa. 27 (Îe) A cădea în ~ma cuiva A ajunge în puterea cuiva. 28 (Îe) A juca (pe cineva) pe ~ A dispune de cineva după bunul plac. 29 (Rar; îe) A fi în ~ A fi la îndemână. 30 (Îe) Cu ~ma sau cu ~mele Cu brațele. 31 (Îe) A fi greu la ~ sau a avea ~ grea A lovi tare pe cineva. 32 (Îe) A fi cu sufletul sau cu zilele în ~ (sau în ~me) A fi în mare primejdie. 33 (Îae) A fi cu un picior în groapă. 34 (Reg; îe) A(-i) pune ~ma (în spate cuiva) A părtini pe cineva. 35 (Îae) A ocroti pe cineva. 36 (Îae) A răzgâia pe cineva. 37 (Rar; îe) A face ~ma bici A bate pe cineva. 38 (Îe) Când va crește păr în ~ Niciodată. 39 (Îe) A se bate cu ~ma peste gură A regreta cele spuse. 40 (Îe) A-l mânca (pe cineva) ~ma (sau ~mele) A simți dorința nestăvilită să bată pe cineva. 41 (În superstiții; îe) Îl mănâncă ~ma dreaptă Simte o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. 42 (Îe) Îl mănâncă ~ma stângă Simte o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. 43 (Rar; îe) A căuta peri în ~ A-și pierde vremea în zadar. 44 (Reg; îe) A vedea pe Sfântul Gheorghe în ~ A scăpa de iarnă. 45 (Îcs) De-a ~ma sau ~ma furată Joc la priveghi. 46 (Îcs) Spin în ~ Joc de copii, care constă în a face un spin să dispară și să reapară, înfigându-l în palmă¹ (1). 47 Lovitură aplicată cuiva, de obicei peste obraz cu palma¹ (1) Si: (rar) pălmită, (pop) leapșă, (reg) cleapșă. 48 (Îlv) A lua (pe cineva) în (sau la) ~me A bate pe cineva cu lovituri de palmă (1). 49 (Îe) A duce sau a purta (pe cineva) în ~me A bate într-una pe cineva în timpul mersului. 50 Unitate de măsură pentru lungime, folosită în trecut, egală cu aproximativ 25-28 cm, corespunzând distanței dintre extremitatea degetului celui mare și a celui mic, bine întinse lateral. 51 (Îs) ~ îngenuncheată (sau domnească) Veche unitate de măsură pentru lungime, mai mare cu aproximativ 3 cm decât palma (50). 52 (Îe) A scurta de o ~ (pe cineva) A tăia capul cuiva. 53 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în piept A fi om voinic. 54 (Reg; îe) A fi de șapte ~me în frunte A fi foarte deștept. 55-56 (Udp „de”) (Distanță sau) suprafață foarte mică din ceva. 57 (Reg) Mistrie. 58 Bătător de covoare. 59 (Bot; reg) Limbă (Phyllocactus ackermanni). 60 (Bot; reg; îc) ~-cu-spini Broască (Opuntia Ficus indica). 61 (Bot; reg; îc) ~ma-Sfintei-Mării Mâna-Maicii-Domnului (Anastatica hierochuntica). 62 (Reg; îc) ~ma-Maicii-Domnului Plantă cu frunza în formă de palmă (1), folosită în medicina populară Si: (reg) bujor, iarba-șarpelui, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 63 (Reg; îc) ~ma-pământului Plantă cu frunze palmate, folosită în medicina populară împotriva sifilisului Si: (reg) ură, limba-cucului, mâna-Maicii-Domnului (Gymnadenia conopea). 64 (Bot; reg; îc) ~ma-tâlharului Salată-sălbatică (Lactuca serriola). 65 (Bot; reg; îc) ~ma-voinicului Cinci-degete (Potentilla alba).

MANGAL, (2) mangaluri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Cărbune ușor, sfărâmicios, obținut prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale sau prin stingerea forțată a jeraticului. 2. Vas metalic în care se aprind cărbuni și care servește iarna pentru încălzit celor care se află în aer liber. ◊ Expr. A târnosi mangalul = a pierde vremea în zadar. [Pl. și (2, rar) mangale] – Din tc. mangal.

MANGAL, (2) mangaluri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Cărbune ușor, sfărâmicios, obținut prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale sau prin stingerea forțată a jăraticului. 2. Vas metalic în care se aprind cărbuni și care servește iarna pentru încălzit celor care se află în aer liber. ◊ Expr. A târnosi mangalul = a pierde vremea în zadar. [Pl. și: (rar, 2) mangale] – Din tc. mangal.^[1]

MÍȘINĂ s. f. 1. (Regional) Provizie, rezervă de alimente depozitate pentru iarnă, s t r î n s u r ă; s p e c. spice de grîu, boabe, alune etc. adunate de animale, în special de șoareci, pentru iarnă; p. e x t. grămadă, mulțime de bunuri; belșug, bogăție, avere. Strînge mișină de cu vreme. PANN, P. V. III, 72/7, cf. PONTBRIANT, D. Economi cum erau, adunînd picătură cu picătură strînseseră „mișună”. CONV. LIT. XLIV, 211. Cică unii trăiesc și astăzi ascunși. . . lîngă grămăjuia de bani agonisită. . . și cînd dă cineva să puie mîna pe mișună, sperie pe orice om. PAMFILE, COM. 35, cf. GOROVEI, CR., LUNGIANU, CL. 229. Cînd îmi aveam mișina de bunătăți. . . nu mă atingeam de aceste castroane ale internatului. CIAUȘANU, R. SCUT. 47, cf. com. MARIAN, ȘEZ. V. 106. Cînd strîng șoarecii mișuni (spice de grîu pe care le fac grămezi și le învelesc cu pămînt) e semn de iarnă grea. ȘEZ. VI, 57. Pe el nu-l vait, că are mișună. RĂDULESCU-CODIN, 50. Șoarecile strînge mișină. CANDREA, Ț. O. 51. Cît vezi cu ochii, tot mișină e. L. COSTIN, GR. BĂN. 138, cf. CIAUȘANU, V. 179, NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Toți îmi cereau, socoteau că am mișină. Com. din PIATRA-NEAMȚ. String mișîni di iarnî. ALR I 1196/590. ♦ Spor, cîștig (Baia-Fălticeni). SEZ. XX, 137. 2. (Regional) Gaură în pămînt sau mușuroi în care își depozitează unele animale (în special șoarecii) hrana pentru iarnă; p. e x t. vizuină, cuib; totalitatea animalelor dintr-un cuib, dintr-o vizuină. Un guzin . . . grăunceane culesease și cu multe nevoi și osteneale in mișina ce făcuse le strînsease. CANTEMIR, IST. 191. cf. ANON. CAR. O mișină de jigănii pocite cu fețe de om. ALECSANDRI, T. 1343. Se ținea să nu cadă peste dinșii, cum cade mița peste mișina de șoareci. ADAM, R. 211. În Bucovina, despre acești. șoareci se crede că „ei iși adună pîne pentru timpul iernii in 12 mișune”. PAMFILE, R. 142, cf. CHiRIȚESCU, GR. 252. N-am apucat să ne așezăm bine-n țîitori, și-l și zărim [pe urs] că iese de la mișună. LUNGIANU, CL. 112. Într-o toamnă, găsise la vreo doi metri sub pămînt o mișină de hírciog. GALAN, B. II, 215. Șoarecele cel de dmp zise celui de casă: ce-ai strins tu pentru iarnă, că eu am făcut nouă mișini pe cîmp. ȘEZ. VII, 27, cf. REV. CRIT. IV, 338, ALR I 1196. 3. Mulțime, droaie (de ființe). Mișină de cinovnici. ALECSANDRI, ap. SĂINEANU, D. U. Frămîntau din nou zăpezile spre casa boierească, prin mișuna de oameni, GALAN, Z. R. 224, cf. REV. CRIT. III, 161. Mișină d'e goanze, d'e peșt'i. DENSUSIANU, Ț. H. 325. ♦ (Regional) Turmă de oi (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. V 15/66, 67. 4. Substanță neagră care se găsește în cornetul dentar extern al calului pînă la vîrsta de 6-8 ani, (regional) m u s c ă, g r ă u n t e, p u i, n e g r e a ț ă, s t u d e n i ț ă; (regional) cavitate pe care o prezintă dinții calului pînă la vîrsta de șase ani, (regional) c u p ă, m u s c ă, n e g r e a ț ă, b u t u r ă. Cf. DDRF. De la 6-8 ani, ne orientăm în determinarea vîrstei după mișună și după forma tablei dentare. ENC. VET, 144, cf. CIAUȘANU, GL., H XI 389. ♦ E x p r. (Regional) A i se șterge (cuiva) mișina sau a da de mișină = a îmbătrîni. Cf. CIAUȘANU, GL., ZANNE, P. IX, 663. – Pl.: mișine și mișini. - Și: (regional) mișună, mișnă (ALR I 1 196/900), (4) mișimă (DR. V, 290) s. f. Cf. rus. мышина. – Pentru sensul 4, cf. m u ș i ț ă.

ADĂPOST, adăposturi, s. n. Loc ferit, care apără de vreme rea, de arșiță, de primejdii etc.; construcție făcută în acest scop. V. refugiu. [Copăceii din butoiașe] iarna erau băgați la adăpost călduț, acolo unde se păstrează și alte plante și alte flori. PAS, L. I 86. Oamenii stăteau tăcuți: în singurătatea cîmpiilor, în adăpostul șubred, plin de fum și de umbră. SADOVEANU, O. II 223. Doi licurici și-aprind sfiala în adăpostul de otavă. GOGA, P. 56. ◊ Fig. În ungherul unor crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! EMINESCU, O. I 134. ◊ Adăpost antiaerian (adesea fără determinare) = loc special amenajat pentru apărarea (în timp de război) contra bombelor și a altor proiectile (aruncate de obicei din avion). ♦ Loc de azil, cămin. Am nevoie de adăpost și de hodină. SADOVEANU, N. F. 110. Bați cărări fără de rost, Rupt îți este straiul Și n-ai nici un adăpost... Parcă blăstămat ai fost Foc să-ți fie traiul! NECULUȚĂ, Ț. D. 111. Dar eu, ce fac tocmai acum la bătrînețe fără leac de adăpost? CREANGĂ, P. 175. ◊ (Precedat de obicei de prep. «la») Protecție, ocrotire, apărare. Vreo douăzeci de țărani... ședeau pe vine la adăpostul zidului. DUMITRIU. B. F. 90. ◊ Expr. A (se) pune (sau a fi) la adăpost de ceva = a (se) adăposti; fig. a preveni un neajuns, a (se) feri de o amenințare. Satul Florești, împrăștiat ca toate satele de munte, se ascundea între coline, pus parcă la adăpost de vremuri grele. BRĂESCU, V. A. 110.

PAȘTE², pasc, vb. III. 1. Intranz. (Despre vite, rar despre unele păsări etc.) A-și culege hrana rupînd, smulgînd iarba. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car. COȘBUC, P. I 262. Pe cînd caii pasc alături Ea-l privea cu suflet dus. EMINESCU, O. I 67. Printre ițe și fuștei Paște-o scroafă cu purcei; Printre ițe, printre spată Paște-o iapă-mpiedicată (Pînza îngustă). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ (Poetic) Ca niște turme al căror păstor nu se mai vede, așa pasc satele pe așternutul verde al țării. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ Tranz. Cîteva vite pasc într-o bahnă iarbă verde ca buraticul. SADOVEANU, O. VI 232. Murgul apă n-a băut, Iarbă verde n-a păscut. ALECSANDRI, P. P. 248. Paște, murgule, iarbă verde v. iar bă (1). ◊ Fig. Numai cine-a păscut dorul Știe cin’ mi-a albit părul. TEODORESCU, P. P. 327. 2. Tranz. A păzi animalele care pasc (1), a duce la pășune. Din cînd în cînd ne întîlneam cu băiețandri care-și pășteau în șanțuri boulenii albi cu coarnele lucii. SADOVEANU, O. VII 320. Nu ești bun decît să paști bobocii și să încîlcești fuioare. ALECSANDRI, T. 907. Cîmpul alb, oile negre, Cin’ le paște le cunoaște (Cartea). ◊ (Metaforic) Văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Expr. A paște bobocii v. boboc. (Familiar) Ce paști aici? = ce treabă ai aici? ce faci aici? A paște muștele (sau vîntul) = a pierde vremea fără rost. Dar tu, – striga el cu energie militară, – ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici!? SLAVICI, N. II 234. ♦ Compus: paște-vînt = pierde-vară. De s-ar purta cît de bine și d-ar umbla ca un sfînt, Tot îl defaimă orcine și îi zice: paște-vînt. PANN, P. V. N 114. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A urmări, a pîndi pe cineva, a se ține de cineva pentru a-i provoca un neajuns, un rău. Și el mă dușmănește acuma și mă paște, dar mie nici nu-mi pasă. C. PETRESCU, Î. II 29. Mîncă la repezeală niște pumni de la Toader Strîmbu, care de mult îl păștea. REBREANU, R. II 175. De cînd îi pasc eu că doar i-oi prinde cu oca mică și să-i trîntesc la dubă. ALECSANDRI, T. 156. ◊ (Subiectul este un abstract: primejdie, păcat, moarte, noroc, gînd, dor etc.) Chiar de va fi să pier în drum – Doar moartea m-a păscut mereu – Garoafă roșie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu! BENIUC, V. 104. Biata nevastă-sa nici nu bănuiește ce primejdie îi paște, și nici ceilalți ai casei. REBREANU, R. I 96. Tot chinuindu-ne așa, era să ne pască alt păcat: cît pe ce să ne toropească bradul aprins. CREANGĂ, A. 31.

MANGAL¹ subst. I. 1. S. n. (Ieșit din uz) Vas de metal în care se aprind cărbuni și care servește iarna pentru încălzit. Era un om prea fricos de frig, că și vara îmbla cu două blane și aprindea mangal în odaie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 242/23. Un mangal de aramă, plin cu cărbuni aprinși, slujea de încălzit. FILIMON, O. I, 231.A poruncit de le-a aprins zece mangale cu cărbuni. GHICA, S. 503, cf. 501. Îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de niște mangale de tombac poleit. ODOBESCU, S. I, 222, cf. SĂGHINESCU, V. 28. Pe la mese, în jurul teșghelei, în preajma mangalului. . . țărani, negustori. . . mîncau, ciocneau, rîdeau. CONV. LIT. XLIV₂, 548. ♦ Un fel de vatră de zid în mijlocul casei țărănești, cu ajutorul căreia se încălzește iarna o încăpere. Cf. ȘION₁; 246. ◊ E x p r. A tîrnosi mangalul (sau, rar, mangalele) = a pierde vremea în zadar, fără folos. Nu tîrnosi mangalul, că te usuci. M. I. CARAGIALE, C. 130. Vin bețivii toți De cinstesc Paharele Și tîrnosesc Mangalele. TEODORESCU, P. P. 129. 2. Subst. (Cu sens colectiv) Cărbune ușor, sfărîmicios, obținut prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale (v. c ă r b u n e de l e m n) sau prin stingerea forțată a jeraticului (v. c ă r b u n i s t i n ș i), folosit în metalurgie și în gospodărie. De tot carul de lemne de foc cărbuni sau mîngal. . . să se ia cîte două parale (a. 1823). URICARIUL, v, 61/20. Șezi plecat cu capu pe-o tipsie plină de mangal aprins. ALECSANDRI, T. I, 106. Lemnul încălzit afară de contactul aerului lasă o rămășiță neagră, compusă din cărbune și numită mangal. PONI, CH. 128. Un car al unui cărăuș de mangal, PAMFILE, C. 173. Mangalul este un cărbune artificial de culoare neagră. IOANOVICI, TEHN. 14, cf. 11, 13. Stau în neprevăzută vecinătate un butoiaș cu gaz, o putină cu scrumbii, o lădiță cu mangal. CAZiMiR, GR. 41. Învățăm lecțiile de după masă ghemuiți cu genunchii la gură în jurul ligheanului cu mangal. i. BOTEZ, B. I, 13. Priviți tabelul ce vă însemn cu o bucată de mangal pe roca aceasta lucie de calcar. SADOVEANU, O. XII, 13, cf. IX, 292, X, 282. Cîteva mașini cu mangal, încinse, pe care croitorii le mișcă într-o parte și alta. BOGZA, A. Î. 495, cf. ALR II/I h 284/520. ◊ Fig. (Cu aluzie la culoarea cărbunelui) Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru. BACOVIA, O. 25. II. s. m. (Regional, în forma mîngál) Cărbunar (Mircești-Roman). ALR II 6507/537. - Accentuat și: (rar) mangal, IORDAN, STIL, 71. – Pl.: (I 1) mangaluri și mangale. – Și: (învechit și regional) mîngál subst. – Din tc. mangal.

TÎNDĂLI, tîndălesc, vb. IV. Intranz. A-și pierde vremea (umblînd de colo pînă colo fără nici un rost), a lucra încet, a se mocăi, a migăli. Iarna, cît tîndălea pe-acasă, nu era omul de-aici, din pădure. AGÎRBICEANU, S. P. 19. Așa să vă brodiți treburile ca să nu tîndăliți prea mult cu datul colacilor. DAN, U. 89. Înainte de-amiazi tîndăli primprejurul conacului. REBREANU, R. I 91.

VATRĂ vetre f. 1) Suprafață plană situată în partea de jos a cuptorului, prelungită în afară, pe care se trage jăraticul (și pe care uneori se pregătește mâncarea). ◊ A-i lua (sau a-i vinde) și cenușa din ~ a-i lua totul; a nu-i lăsa nimic. A se prinde cu mâinile de ~ a ajunge la o stare materială foarte bună; a deveni bogat. A cădea musafir în ~ a fi musafir nepoftit și nedorit. 2) Construcție plană, înaltă și lungă, care prelungește cuptorul sau soba în afară, pe care se poate dormi (mai ales iarna, când se face focul). ◊ A cloci pe ~ (sau a se muta de pe ~ pe cuptor) a-și petrece vremea fără nici un rost; a trândăvi; a lenevi. A îmbătrâni pe ~ a rămâne fată bătrână; a nu se mărita. 3) Casă părintească; cămin. ◊ A fi lăsat la ~ a fi lăsat acasă; a fi demobilizat. A rămâne cu sluta în ~ a rămâne cu fata nemăritată. 4) Loc pe care se întemeiază o așezare, o construcție. ~a satului. ~a iazului. 5) Fâșie de pământ mai ridicată pe care se seamănă legume sau flori; strat; răzor. 6) Partea de jos a unei galerii de mină, ce constituie baza ei. 7) Parte a unui cuptor metalurgic, unde se așază materialul care trebuie topit. [G.-D. vetrei; Sil. va-tră] /Cuv. autoh.

Circovi m. pl. două sărbători băbești: 1. Circovii de vară, dela 16 până la 19 Iulie, ce le țin femeile dela țară, crezând că le apără de paralizări (luat de Circovi e sinonim cu luat din Iele): ori Mărți, Joi, Vineri și Circovi, sărbătorile drăcești, care le ținea norodul în vremile păgânești Pann; se mai numesc și Circovii Mărinei: și la circovii Mărinei mâna pe nimic n’am pus PANN; 2. Circovii de iarnă, dela 16-18 Ianuarie, zile rele de trăsnete și vifore, numite și Fulgerătoarele. [Cf. slav. ȚERKOVA, biserică]. V. Mărina.

SPRE prep. 1. (După verbe de mișcare, introduce un complement circumstanțial de loc și arată direcția sau ținta către care se face mișcarea) La, către, în direcția..., înspre. Cărbunele nostru luminează. Din el îmi scot lumina s-o dau și altora și se întoarce spre noi înmiită. DAVIDOGLU, M. 61. Răsărea un oraș ca prin farmec, Falnic spre cerul senin înălțînd auritele turnuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 98. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el și pornesc spre împărăție. CREANGĂ, P. 274. ◊ (În legătură cu o mișcare a ochilor, a capului etc.) Deșca a tăcut, dînd din cap și privind spre Cocor. SADOVEANU, M. C. 57. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră. CARAGIALE, T. II 8. Cu toții și-au aruncat ochii spre dînsul. DRĂGHICI, R. 59. ◊ (Ținta este un abstract) Bolnavul merge spre bine. ◊ (Introduce un atribut) Poruncise cu glas tare plimbare spre pădurea de la Copou. SADOVEANU, Z. C. 146. Și mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor. EMINESCU, O. I 123. ♦ (Intră în formarea numeralelor de la 11 la 19) Deasupra, mai mult, peste..., adăugat la... Doisprezece. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp și arată o aproximație) Cam la vremea, în apropierea, pe la, către. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace, pentru capete, unul la Sfîntă Mărie și altul mai spre iarnă. GALACTION, O. I 177. Într-o zi văzu că pomul înmugurește, înflorește, se scutură florile și roadele se arată, apoi spre seară dă în pîrguială. ISPIRESCU, L. 72. ♦ (Prepoziția împreună cu substantivul care urmează au funcțiune atributivă, arătînd timpul) Către ziua de..., dintre ziua de... și ziua de... De aceste... a vorbit bunicul David cu mama și cu tata mai toată noaptea, duminică spre luni și luni spre marți. CREANGĂ, A. 23. În noaptea spre 15 august nimene nu dormise în casa lui Țurcan. CONTEMPORANUL, III 773. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, la, în vederea..., pentru a..., ca să... Se deteră spre odihnă. ISPIRESCU, L. 4. Ieronim se-ntinsese pe patu-i și dedese-ntr-o parte perdeaua de la fereastră, spre a se uita cum luna apunea în rîu. EMINESCU, N. 124. Moțoc... întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. Mai multe ținuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bunăvoie sau de frică străinului. ODOBESCU, S. I 3. Spre neschimbare v. neschimbare. ♦ (Infinitivul precedat de «spre» echivalează cu o propoziție coordonată și arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, prepoziția avînd valoare copulativă) Și apoi, după aceea. Umbra se desprinde încet și se înalță pe-o rază de lună spre a cădea în pat. EMINESCU, N. 64. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, cu nuanță consecutivă) (În așa fel) încît (să producă, să cauzeze cuiva ceva). Isprăviseși treaba în pod, chiar spre părerea de rău a celorlalți doi ucenici. PAS, Z. I 274. Au plecat spre marele regret al confraților, pe cînd potopul se-ntețește din ce în ce. CARAGIALE, S. N. 117. Atunci Harap-Alb descalecă și, spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întîmpină în pragul ușei cerșitoarea. CREANGĂ, P. 213. 5. (Învechit și regional, introduce un complement indirect) Ca, drept, echivalent cu... Întunecimea-ta, spre răsplată două hatîruri am să-ndrăznesc a cere... CARAGIALE, S. N. 65. A treia zi dascălul veni și, întrebîndu-mă de știu buchile pe dinafară, spre răspuns am deschis cartea lui Petru Maior și i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ La. Nimic nu îndeamnă mai mult spre întristare decît tocmai priveghearea între cei ce dorm. SLAVICI, N. I 17.

TORIȘTE, toriști, s. f. (Transilv., Ban., cu sens colectiv; și în forma turiște) 1. Resturi de nutreț care rămîn în iesle sau în locul unde au mîncat oile sau vitele; ogrinji, tor. Turiște la ei, ogrinji în ieslea vitelor nu se pomeneau nici de leac. AGÎRBICEANU, S. P. 28. 2. Loc unde li se dă oilor de mîncare iarna; loc de odihnă al oilor și al vacilor; zăcătoare. Cînd iarna se adună mai multe [presuri] la un loc prin ogrăzi, prin ocoalele vitelor, pe turiștile oilor... în curînd după aceea are să sosească vreme rea. MARIAN, O. I 381. – Variantă: turiște s. f.

NOROS, -OASĂ adj. (Despre cer; p. ext. despre zile, vreme etc.) Plin de nori¹ (1), acoperit de nori¹; înnorat, (popular) norat. Și demineața astăzi vreame turbure că să rușiaște ceriul nuoros. n. test. (1648), 21^r/16. Începutul iernii vînturos, mijlocul noros, iară sfîrșitul cu ploaie și ger. calendariu (1814), 65/8. Ceriul era nuoros și termometrul însămna 14 grade. AR (1838), 131/18, cf. PONTBRIANT, D., LM, ddrf. Stam în ziua aceea acasă, plictisit de un tînăr vizitator și... nu puteam să-l concediez pe o zi noroasă, cu o ninsoare udă. bacovia, o. 211. E vremea noroasă; cad leneș picături de ploaie, sadoveanu, o. iii, 240, cf. iv, 40. De e zi noroasă, de e zi albastră, Este ziua noastră, zilnic mai a noastră, beniuc, m. 150, cf. doine, 296. Fiind vremea nouroasă, Nouroasă și ploioasă Și cărarea lunecoasă, marian, sa. 18, cf. podariu, fl. 57. A fost ziua nuvăroasă, Tu ai gîndit că e frumoasă, l. costin, gr. băn. 147, cf. teaha, c. n. 246. ♦ Fig. Acest act național... este manifestația voinței publice, ce acum pentru întăiaș dată au îndrăznit a se arăta pe nourosul orizon al nenorocitei Moldove (a. 1848). urica-riul, x, 7. ♦ fig. (Despre oameni) Posomorît, încruntat, trist; (despre ochi, privire, frunte etc.) care exprimă sau trădează posomorîre, tristețe. Sub fruntea sa noroasă și zîmbetu-i amar! macedonski, o. i, 260. Stătea drept, cu mîna în pieptar: nouros, gînditor și parcă gata de-o încercare, galaction, o. 45. Namila se face un voinic cu ochi scînteietori... cu frunte nouroasă. id. ib. 258. Măria sa are o nemulțămire și stă nouros ca și văzduhul. sadoveanu, o. xiii, 189. Comisul își întoarse după el ochii cu sprînceana nouroasă. id. ib. ♦ (Adverbial) Se uită așea noros. alr ii 6 820/316. ♦ fig. (Rar) Neclar, confuz, nebulos (4), obscur, incert. Nu vom sta la polemică în privința metafizicei lui nouroase. gherea, st. cr. i, 94. Scrisoarea, lungă, plictisitoare, plină de filozofie nouroasă, face pe acest pesimist să-și schimbe părerea, id. ib. 278. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. ionescu-rion, c. 105. – pl.: noroși, -oase. – Și: nouros, -oasă, (regional) noruos, -oasă (alr i 1 234/354), nooros, -oasă (candrea, ț. o. 51), nuoros, -oasă, nuoruos, -uoasă (alr i 1 234/280), nuvăros, -oasă adj. – Nor¹ + suf. -os.

SANIE, sănii, s. f. 1. Vehicul, în general cu tracțiune animală, avînd în loc de roți două tălpi de lemn sau de fier, cu ajutorul cărora alunecă iarna pe zăpadă sau pe gheață. În seara de lăsata-secului, am fost poftiți la masă de un proprietar vecin. Ne-a trimis sania, căci, deși vremea se dezmorțise, zăpada era tot întreagă. GALACTION, O. I 101. Dar plug, grapă, teleagă, sanie... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38. Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare cînd și cînd? E o sanie ușoară, Prin lumină lunecînd. ALECSANDRI, O. 222. 2. (Tehn.) Suport la anumite mașini-unelte, care poate aluneca în lungul unor ghidaje, asigurînd una dintre mișcările secundare de lucru ale mașinii. ◊ Sanie portunealtă = suport pe care se fixează unealta de tăiere a unei mașini-unelte. – Gen.-dat. și: saniei (CAMIL PETRESCU, O. I 9).

persistent, ~ă a [At: BARASCH, B. 27 / V: (înv) ~tinte / Pl: ~nți, ~e / E: fr persistant] 1 Care rămâne (multă vreme sau) veșnic neschimbat. 2 Care continuă să existe sau să dureze multă vreme. 3 Care se menține fără să slăbească în intensitate Vz durabil, stăruitor. 4 (Bot; îs) Frunze ~e Frunze care rămân verzi în timpul uneia sau mai multor ierni. 5 (Înv; îs) Caliciu ~ Caliciu care nu cade imediat după fecundare, ci durează până la maturizarea fructului.

CAP¹ (pl. capete) sn. 1 🫀 Partea superioară a corpului omului în care se află creierii și principalele organe ale simțurilor (🖼 817): îl doare ~ul; a-și lua căciala din ~; a-și smulge părul din ~; a-și pune mîinile în ~; a da din ~; a-i fi drag ca ochii din ~; din ~ pînă ’n picioare, din creștet pînă ’n tălpi, de sus pînă jos, desăvirșit: Natalia mea ... este muzicantă din ~ pînă’n picioare NEGR. ¶ 2 De asemenea, despre partea anterioară a corpului animalelor: ~ de cal; familiar ~ de bou, om prost ¶ 3 pr. anal. Vîrf, creștet: Buba ~ nu face, pînă nu se coace PANN. ¶ 4 Fig. Minte, deșteptăciune. pricepere: are ~ bun: om cu ~, fără ~; ~ sec, prost, nepriceput: nu se mai învață minte, ~ete seci ce sînt DLVR.; e greu de ~; ușor de ~; mai cu ~, mai priceput, mai deștept; a(-și) băga în ~ 👉 BATE I. 1; a(-și) bate ~ul, a-și sparge ~ul BATE I. 10; a deschide ~ul cuiva, a-I face să priceapă; a-i intra în ~, a pricepe; a-și închipui; a (nu)-l tăia sau a (nu)-l duce ~ul, a (nu) se pricepe: apoi de, cocoane, ~ul meu nu mă duce așa departe ISP.; a-și pierde ~ul, a se zăpăci; ajuns de ~ 👉 AJUNS I. 4 ¶ 5 Fig. Viață: nu-ți pune ~ul în primejdie CRG.; a-și pune ~ul, a-și răpune viața; pr. exag. a se prinde, a pune rămășag pe viața lui; a-și risca viața, a-și pune viața în primejdie; proverb: a-și pune ~ul sănătos subt evanghelie, a se băga de bună voie în belea, într’o situațiune neplăcută; vai de ~ul lui, vai de viața lui, nu e de invidiat; o jur pe ~ul meu; a mînca ~ul cuiva, a-l prăpădi, a-l face să-și piarză viața ¶ 6 Fig. Partea de sus. partea superioară, partea dinainte a unui lucru, frunte: în ~ul mesei (în opoz. cu coada mesei), în ~ul bucatelor, în locul de cinste; în ~ul regimentului ¶ 7 Fig. Capăt, margine, căpătîiul de sus sau de jos: cum mă vede, se dă jos în ~ul scării I. -GH.; satul era înghițit, ca într’un fum spulberat, aci către un ~ al satului, aci către ceilalt DLVR.; ~ul podului; Fig.: din ~ul locului, de la început ¶ 8 Fig. Început: judecata Patriarhului iaste începătură și ~ tuturor judecăților bisericești PRV. -MB.; îți sporesc simbria la fie-care ~ de an S. -ALD.; de (la) un ~ vreme, de la o vreme încoace; stai s’o iau de la {~CAR.; pop.: ~ de post PAMF.} ¶ 9 Fig. Toiu, miez: lelea Nastasia rămăsese de bărbat, cu cinci copii, în ~ de iarnă {~RET.; ~ de noapte 👉 21 ¶ 10 Fig. Bucată, căpătîiu, capăt; sfîrșit: un ~ de ață; a o scoate la ~, a o scoate la căpătîiu; a-i da de ~, a da gata; a prăpădi: leul ... le-a făcut sfîrșitul, adică le-a dat de ~ ȚICH. ¶ 11 Fig. Persoană, individ: un ~ încoronat; am plătit cîte un leu de ~ (=de fie-care); dare pe ~, impozit personal; pop.: un ~ de om, un om; deasemenea despre animale, unitatea unui număr colectiv, bucată: ne-o perit vre-o zece capete de vită ALECS. ¶ 12 Fig. (pl. capi, ‡ capete) Căpetenie, șef; om (mai) de frunte: ~ul Statului: ~ul familiei; de vor fi unii dentrînșii mai ~ete, cum s’are zice ispravnici PRV. -MB.; Fig.: a ajuns coada ~, a ajuns cel din urmă, cel mai prost, să fie în fruntea celorlalți; -Fig. Cap de operă 👉 CAPODOPERĂ ¶ 13 Chip, mijloc, putință: Dac’am prins de-a o iubi, N’a fost ~ a o urî IK. -BRS.; nime n’are ~ să se odihnească în casa asta, de răul vostru CRG. ¶ 14 ‡ Paragraf, articol, capitol; ⚖️ titlu, punct: ~ de acuzare ¶ 15 ⚚ Capital: asigurîndu-le plata integrală, capete și dobînzi, cînd se vor vinde proprietățile I. -GH.; Fig. a-și scoate din capete, a se despăgubi, a-și scoate din pagubă ¶ 16 💫 ~DE-BOU, constelația Taurului ¶ 17 🌿 CAP-DE-COCOȘ = DULCIȘOR; -CAPUL-ARICIULUI = BUZDUGAN 4; – CAPUL-CĂLUGĂRULUI, plantă ierboasă, cu flori galbene (Leontodon autumnalis) (🖼 818) ; -CAPUL-ȘARPELUI, plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); – CAPUL-VIPEREI = IARBA-ȘARPELUI¹ ¶ 18 🐙 CAP-DE-MORT, CAP-DE-MOARTE, CAPUL-MORȚILOR, CAPUL-LUI-ADAM, insectă numită mai adesea „strigă” 👉 STRIGĂ; – CAPUL-CERBULUI – RĂDAȘCĂ ¶ 19 CAPU-’NTOARCE sm. PĂC. 🐦 = CAPÎN-TORTURĂ ¶ 20 proverb (Nici) în ruptul ~ului, odată cu ~ul, pentru nimic în lume, nici mort, cu nici un preț: zicea că odată cu ~ul nu putea el crede una ca asta ISP.; cu ~ul amînă 👉 AMÎNĂ; om numai cu ~ul, singur pe lume (fără familie); fără nici o stare; singur cu ~ul (său), singur-singurel, fără nimeni; a se bate cu ~ul de pereți (sau de toți pereții) 👉 PERETE; a da cu ~ul de pragul de sus 👉 PRAG; a umbla cu ~ul între urechi 👉 URECHE; ori cu ~ul de piatră, ori cu piatra de ~, tot una e, cel sărac, cel mai slab, e totdeauna fără noroc; nevoie de ~ 👉 NEVOIE; a-i fi de ~, a-i fi spre pierzarea capului, mai ales în blesteme: fi-le-ar de ~: de (sau din) ~ul meu, tău, său, independent, liber; din propria inițiativă, nesilit de nimeni: am rămas liberă, de ~ul meu ALECS.; spune drept, tu ai făcut-o din ~ul tău ? VLAH.; a-și face de ~ , a) a face tot ce-i place, b) a face fapte care-l duc spre pierzare; a sta, a se ținea de ~ul cuiva, a nu-i da pace, îmboldindu-l cu rugăminți; în ~ pînă la unul, deplin, tocmai: peste un an de zile în ~ , are să-l ia de bărbat CAR.; cu noaptea în ~, pe cînd e încă noapte întunecoasă; în ~ de noapte, în ~ul nopții, în miez de noapte, în toiul nopții: nu mă alunga de la casă în ~ de noapte RET.; cît păr în ~, mulțime nenumărată; a-și lua lumea în ~, a fugi fără să știe unde, încotro îl vor duce ochii; a se sparge în ~ul cuiva, a cădea asupră-i consecințele, urmările unei fapte săvîrșite de altul; a pune ~ul, a ațipi, a trage un puiu de somn; a se pune pe ~ul cuiva, a stărui mult pe lîngă cineva, a nu-i da pace; a sta, a ședea pe ~ul cuiva, a nu se deslipi de cineva, aducîndu-i supărare; pe ~ete, a) pe întrecute, care mai de care; b) ca nebunii: a (se) da peste ~, a) a (se) răsturna, a (se) rostogoli, a (se) prăvăli; b) a întrebuința toate mijloacele, a se face luntre și punte, a face tot ce e cu putință; a da paharul peste ~, a-i deșerta: a da ochii peste ~, a muri; a nu avea nici ~ nici coadă, a nu avea niciun înțeles, nici un rost; a nu avea unde să-și plece ~ul, a nu avea nici un căpătliu, a nu avea unde să șază sau să doarmă, a nu avea nimic; a nu avea ce-și face capului, a nu avea încotro, a nu putea face altfel, a fi silit să facă cum i se impune; a nu ști ce să-și facă capului, a fi în mare încurcătură, a nu ști ce să facă ca s’o scoată la capăt; a-și scoate capul în lume, a se arăta, a ieși între oameni; nu-i un ~ de lume, nu e cine știe ce lucru mare: nu te teme, dragul meu, o noapte nu-i un ~ de lume, va trece și ea RET.; a-și lua lumea în ~, a pleca în lume, a porni în lumea largă; a nu-și vedea ~ul (de trebi), a avea mult de lucru: Ce-i ea, copil? Nu-și vede ~ul de supărări, de griji, de casă VLAH.; ~ ai, minte ce-ți mai trebue?, se zice în ironie unuia care face mereu greșeli, și nu vrea să ție seamă de sfaturi; ~ul face, ~ul trage, fie-care sufere urmările greșelilor sale; ~ul plecat nu-l taie sabia, cine știe să se plece, să se umilească, scapă de primejdie; ~ul să trăească, că belele curg 👉 BELEA 1; cîte capete, atîtea și căciuli, cîți oameni, atîtea păreri; cine-și păzește limba, își păzește ~ul, cine știe să-și măsoare vorba, scapă de supărări; unde nu e ~, vai de picioare, vai de omul fără minte, vai de poporul fără buni conducători; 👉BARBĂ, PEȘTE, PICIOR [lat. caput, capĭta].

RECE adj., s. 1. adj. friguros, răcoros. (A avut o vreme ~ la mare; o locuință ~.) 2. s. frig, răceală. (Afară e ~.) 3. adj. reavăn, răcoros, (înv.) răcoare. (Aerul cel ~ al nopții.) 4. adj. friguros, geros, (înv. și pop.) mare. (O iarnă ~.) 5. adj. (GEOGR., MET.) polar, (înv.) polaric. (Climă, zonă ~.) 6. adj. răcit. (Ciorba e ~.) 7. adj. proaspăt. (A băut un pahar de apă ~.) 8. adj. tare, uscat, vechi. (Un coltuc ~ de pîine.) 9. adj. inert, mort, neînsuflețit, nemișcat, țeapăn. (O ființă ~.)

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

VÎȘCA, vîșc, vb. I. Intranz. (Regional) 1. A se mișca din loc; a se urni, a se clinti. În tăcere, din vreme în vreme, găteje pîrîiau prin țîhlișuri și cîte o nălucă neagră vîșca prin frunzare. SADOVEANU, O. I 62. Acum nu mai putea vîșca nici la dreapta, nici la stînga. SLAVICI, V. P. 121. Iarna tot mi-i mai binișor, mai vîșc încoace, încolea. CONTEMPORANUL, V_I 505. ◊ A forfoti. Vai de mine, Ioane, doar e plin satul de ele [de femei], vîșcă satul ca un sac umplut cu viermi. V. ROM. februarie 1952, 170. 2. Fig. A crîcni, a cîrti, a murmura. Am angajați de ajuns, chiar și pe anul viitor; și i-am prins mai ieften decît ciocoiul, și cu mine nu vîșcă, trebuie să muncească. CONTEMPORANUL, V_II 14. – Variantă: vîșcăi (C. PETRESCU, O. P. II 128) vb. IV.

prin pp [At: CORESI, EV. 155 / V: (pop) pân, pin, (înv) păn, pen, pren, ~iîn, (reg) pim, prân / E: pre + în] 1-3 Exprimă cuprinderea a ceva (pe întinsul unei suprafețe,) (în interiorul unui spațiu sau) de-a lungul unui traseu. 4-5 Exprimă situarea unei realități într-una sau pe mai multe părți, porțiuni, zone etc. (cuprinse nedefinit pe o suprafață anumită sau) într-o multitudine de suprafețe identice Nu-i lăsa să locuiască prin sate. 6-7 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este (parte a unui interior spațial sau) a mai multora identice Purta lumânări prin biserici. 8-9 Arată că interiorul spațial este (cuprinsul unui mediu lichid sau) adâncitura lăsată pe întinderea unei suprafețe moi, în masa unui material afânat, într-o structură elastică etc. Purceii se tăvăleau prin noroi. 10 Arată că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Corabia se apleca prin furtună. 11 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor, optic etc. Mergea prin întuneric. 12 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, porțiuni, zone etc. rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel adunate într-o aglomerare discontinuă sau în ceva gândit ca atare Rătăcea prin pădure. 13 Arată că situarea pe întinsul unei suprafețe, în cuprinsul unui spațiu, al unui mediu fizic etc. este percepută explicit senzorial Se auzea plescăind prin apă. 14 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca fiind situată în interiorul spațial al unei ființe sau al unei părți a acesteia Simți o durere prin corp. 15 Arată că un fapt psihic, un act de gândire etc. este considerat în interiorul spațial al capului, în minte, în suflet etc. imaginate ca interioare spațiale Nu mi-a trecut prin cap ideea. 16 Exprimă străbaterea unui traseu cuprins nedefinit de una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe anumite sau a unei multitudini de suprafețe identice A trecut prin munți. 17 Exprimă faptul că suprafața traversată este un loc de trecut sau un element gândit ca atare, care permite intrarea sau ieșirea a ceva în vederea depășirii locului de trecut sau a elementului gândit ca atare Ploaia intra prin găurile acoperișului. 18 Exprimă faptul că suprafața traversată este o cale de trecere de-a lungul căreia se poate ajunge dintr-un loc în altul Se deplasa prin strada aglomerată. 19 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, porțiuni, zone etc. de pătrundere, de perforare, de străpungere, de infiltrare etc. într-o masă materială compactă Cuiul a pătruns prin zid. 20 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către părți, porțiuni, zone etc. cuprinse nedefinit pe o suprafață anumită sau într-o mulțime de suprafețe identice Poți scoate ceva bani numai prin livezi. 21 Urmat de un determinant distributiv, exprimă răspândirea a ceva în părți, porțiuni, zone etc. ale unei multitudini de elemente de același fel, considerate ca unități independente, nedefinite numeric Au căutat prin fiecare curte. 22 Arată că aria de răspândire este constituită dintr-o mulțime de interioare spațiale sau de elemente gândite ca atare și considerate ca unități independente nedefinite numeric Prin orice peșteră vezi lilieci. 23 Exprimă faptul că aria de răspândire este constituită dintr-o multitudine de repere de același fel indicate ca orientări pentru o deplasare și considerate ca unități independente nedefinite numeric Prin fiecare cărare puteți ajunge la cabană. 24 Exprimă faptul că o senzație este resimțită ca fiind răspândită într-o multitudine de elemente de același fel ale unei ființe Frigul mă pătrundea prin fiecare mădular. 25 Exprimă localizarea unei realități în părți, porțiuni, zone etc. cuprinse nedefinit pe un anumit plan de raportare spațială față de un reper exprimat sau subînțeles, ori față de o multitudine de repere identice Trecu prin fața Ateneului. 26 Arată că planul de raportare spațială privește toate punctele de orientare ale reperului exprimat sau subînțeles Prin împrejurimi sunt magazine. 27 Exprimă încadrarea a ceva în cuprinsul unui interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 28 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-unul sau în mai multe momente cuprinse nedefinit într-un interval delimitat calendaristic sau într-o succesiune de asemenea intervale identice Cireșul se coace prin iunie. 29 Exprimă faptul că intervalul de timp este delimitat în interiorul duratei unei circumstanțe Prin sărbătorile Crăciunului mă duceam la țară. 30 Interiorul duratei privește perioada de desfășurare a unei stări fizice, fiziologice etc. Tresar prin somn. 31 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță sau o stare Am trecut prin vremuri grele. 32 Urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă desfășurarea unei circumstanțe sau a unei stări, arată că parcurgerea unui interval de timp se realizează mental, vizionar etc. Prevăd prin secoli a ei înălțare. 33 Exprimă proiectarea momentelor cuprinse nedefinit într-un interval de timp sau într-o succesiune de asemenea intervale identice, ca termen de programare pentru petrecerea unui fapt Ne vom muta prin anul viitor. 34 Exprimă rolul, datorită scurgerii unui interval de timp delimitat calendaristic sau unei succesiuni de asemenea intervale identice, în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt Și-a desăvârșit pregătirea prin anii petrecuți în străinătate. 35 Exprimă repetarea regulată a aceluiași fapt într-o succesiune nedefinită de intervale de timp identice, delimitate calendaristic Prin orice lună de iarnă puteai găsi flori la magazin. 36 Exprimă faptul că intervalele identice de timp prezentate în succesiune nedefinită sunt delimitate în interiorul duratelor repetabile cu regularitate ale aceleiași circumstanțe Prin orice vreme ei se duceau la înot. 37 Exprimă determinarea în timp a petrecerii unui fapt pe baza încadrării cu aproximare a acestuia într-un plan de raportare a imediatei sale anteriorități față de un reper temporal exprimat sau subînțeles ca delimitare calendaristică Era prin preajma lui întâi martie. 38 Exprimă făptui că planul de raportare poate privi ambele sensuri de orientare, anterior și posterior, față de reperul temporal exprimat sau subînțeles Se întâmplase prin jurul Crăciunului. 39 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. sau a unei realități oarecare gândite ca modalitate. 40 Exprimă implicarea ca aspect înglobat, ca parte componentă, ca trăsătură intrinsecă etc. a unuia sau a mai multor elemente în sfera unitară a unui domeniu sau în multitudinea unor realități identice aparținând aceluiași domeniu de referință Vestigii dacice întâlnim prin folclorul maramureșean. 41 Arată că sfera unitară care implică un cuantum parțial de actualizare a ei este o capacitate potențială Dacă i-ar fi stat prin putință ar fi omorât-o. 42 Arată că sfera unitară care implică aspectul comun al părților componente dintr-un tot este o însușire dominantă Viața lui a excelat prin corectitudine. 43 Exprimă petrecerea unui fapt aparte față de obișnuit sau a mai multora de același fel, cu repercusiuni directe în sens pozitiv ori negativ asupra cuiva sau a ceva Prin multe am trecut. 44 Arată că faptul petrecut cuiva constă în trăirea unei stări sufletești ca urmare a influenței pozitive sau negative exercitate de o circumstanță, de o conjunctură, confruntarea cu o formă de verificare, de examinare etc. Omul trecuse prin dureroase furtuni. 45 Urmat de un determinant cantitativ, arată un mod al cuiva de manifestare, de săvârșire a ceva Prin mult efort am rezolvat problema. 46 (Îlav) ~ excelență Indică dezvoltarea maximă a intensității de manifestare a cuiva Era prin excelență artist. 47 Exprimă direcționarea cu valoare de reper intermediar în desfășurarea cursului evolutiv al unei acțiuni a cuiva Trecând prin romantism, tema ajunge la poeții moderni. 48 (Îlpp) ~ intermediul, ~ mijlocirea Urmat de un termen care indică o modalitate sau este gândit ca având o valoare modală, exprimă recurgerea la un factor mediator din a cărui intervenție decurge ceva scontat Rezolvase totul prin intermediul felului ei original de a fi. 49 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Scrisoarea a fost expediată prin coletărie rapidă. 50 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de trimitere sau de receptare a comunicării unei idei Pictorul îți exprimă ideile prin culori. 51 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de justificare, de argumentare etc. a manifestării unui fapt A pierdut prin neprezentare. 52 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea adecvată, oportună de realizare a ceva Au luat puterea prin revoluție. 53 Arată că factorul mediator datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este o trăsătură de marcare a asemănării sau a diferenței dintre aceste elemente Ei se aseamănă prin eleganță. 54 Urmat de un termen care indică un nume de instrument sau este gândit ca având o valoare instrumentală, arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este un mijloc concret sau gândit ca atare Casa era nimicită prin foc. 55 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește transportarea a ceva Am trimis scrisoarea prin avion. 56 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește actul expedierii sau al primirii unui mesaj, a unei informații etc. I-am comunicat prin telefon. 57 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește adeverirea unui fapt Rezultatele au fost verificate prin calculator. 58 Urmat de un termen care indică o operație sau este gândit ca având o valoare operațională, arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este o cale folosită în vederea atingerii unui rezultat Se curăță prin frecare. 59 Urmat de un termen care indică un act, un document etc., arată că factoml mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este un asemenea înscris Numit prin decret prezidențial. 60 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge sau datorită căruia decurge ceva privește transferarea unei sume de bani Am trimis banii prin mandat poștal. 61 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge sau datorită medierii căruia decurge ceva privește accesul la un lucru oarecare Plecarea se face prin bilet de voie. 62 Urmat de un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ etc., arată că factorul mediator la al cărui oficiu se recurge sau datorită intervenirii căruia decurge ceva este un asemenea intermediar Încheierea acordului s-a făcut prin solul de pace. 63 Exprimă faptul că intermediarul la al cărui oficiu se recurge sau datorită intervenirii căruia decurge ceva privește realizarea unei intenții, satisfacerea unui interes etc. Am obținut audiență prin secretară. 64 Urmat de un termen care indică o stare psihică sau o formă de exteriorizare a acesteia, arată că factorul mediator la care se recurge sau datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau o atitudine comportamentală L-am pus la punct prin brutalitate. 65 Exprimă faptul că reacția afectivă sau atitudinea comportamentală la a cărui mediere se recurge sau datorită căreia decurge ceva privește exteriorizarea poziției adoptate de cineva față de un fapt supus unei aprecieri Și-au manifestat dezaprobarea prin tăcere. 66 Urmat de un determinant distributiv, exprimă reluarea constantă, continuă, neîntreruptă etc. a unui fapt oarecare privit ca element mediator în vederea realizării a ceva Mă jignește prin fiecare cuvânt. 67 Exprimă întemeierea manifestării sau săvârșirii unui fapt pe conformitatea cu ceea ce indică termenul pe care îl precedă, considerat ca bază de conformare Are acest drept prin lege.

ÎNGRIJI, îngrijesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A avea grijă de cineva sau de ceva, a purta de grijă cuiva. Iar pe mine să mă îngrijești cu... mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Îngrijește-mă, că ți-oi prinde și eu bine vreodată. CREANGĂ, P. 287. Fecior mă-sa că-și avea... Și cu drag mi-l îngrijea. TEODORESCU, P. P. 205. ◊ Intranz. I s-a întîmplat lui Gheorghe Dima să nu-și vadă casa cu săptămînile și cu anii, iar Nastasia a rămas să îngrijească singură de toate. GALAN, Z. R. 46. Sta mai mult în casă și-și îngrijea de cei patru copii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el. ISPIRESCU, L. 16. ◊ Refl. Mă mieram eu să nu se îngrijească biata babă de mine. CREANGĂ, P. 133. ♦ A ține, a păstra ceva curat, în bună stare. Își îngrijește cărțile. ♦ Refl. A-și vedea de sănătate, a urma o cură, un tratament. Ești bolnav, îngrijește-te! 2. Refl. A se preocupa, a căuta, a vedea de ceva. Mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al îmbrăcăminții mele. SAHIA, N. 20. Vezi cum mă îngrijesc de soarta ta?... De aceea și tu trebuie să faci ce te-oi sfătui eu. ALECSANDRI, T. I 37. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Miron [Costin] și alți hronicari au scris mai toți după tradiții, fără a îngriji datele. NEGRUZZI, S. I 202. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A-și procura (ceva) din vreme, a lua măsuri din timp pentru..., a face pregătirile necesare. Îngrijește-te de bani și pentru revistă, cum și pune-te pe lucru acolo. GHICA, A. 450. De cu vară, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijești. ◊ (Învechit, urmat de un infinitiv) Toderică se îngrijise... a mai avea un joc de cărți. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Rogu-te, îngrijește-mă de un bilet pentru 11 ianuarie. CARAGIALE, O. VII 156. II. Refl. A fi îngrijorat, a se îngrijora, a se teme de soarta cuiva; a-și face griji, gînduri. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie!... – Nu te îngriji, mămucă, de feli, că... ai să vezi cine sînt eu. CREANGĂ, P. 80. Despre apă bună nu vă îngrijiți; acuși avem să dăm peste o fîntînă. id. ib. 204. Eu unul mă îngrijesc foarte mult... Nu pentru mine, ci pentru obștie. ALECSANDRI, T. I 64. ♦ Tranz. (Rar, învechit) A îngrijora (pe cineva), a face (cuiva) griji. [Dacii] îngrijise tare pe împărații Romei. ODOBESCU, S. II 279.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

ÎNVIA, învii, vb. I. 1. Intranz. (În credințele religioase, în superstiții și în basme; rar la pers. 1) A reveni la viață după ce a murit. Atîta vreme să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri și iar îi învia. CREANGĂ, P. 206. Nu-nvie morții, – e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202. ♦ (Despre vegetație) A renaște după amorțirea iernii, a începe să se dezvolte, să înverzească. Vița de vie tot învie. CREANGĂ, P. 210. Frunza-n codru cît învie, Doina cînt de voinicie. ALECSANDRI, P. P. 224. ♦ Tranz. A readuce la viață. Cînd s-ar pute s-o învie, mi-aș da armele și pe Haiduc, calul meu. NEGRUZZI, S. I 30. ♦ Fig. A trezi în amintire, a evoca. Îmi învia o lume-ntreagă cu vorba-i limpede și bună. GOGA, C. P. 9. 2. Tranz. Fig. A da putere, vlagă; a face să fie viu, plin de mișcare; a înviora. Constantin a înviat focul în vatră. GALACTION, O. I 146. Nici un vînt din cele patru nu-și părăsise încă culcușul său, spre a învia codrii adormiți. HOGAȘ, DR. 186. ♦ Intranz. A se umple de viață, a căpăta vlagă, putere; a se anima. Orășelul se deștepta, înviase acuma, în buciumările vîntului de toamnă. SADOVEANU, O. I 388. Împrejurul meu învie Toate cîte sînt. COȘBUC, P. II 16. – Pronunțat: -vi-a. - Prez. ind. și: înviez (GHEREA, ST. CR. I 254, GHICA, S. 131, TEODORESCU, P. P. 224).

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. A scoate umezeala din sau de pe ceva (printr-un procedeu mecanic sau prin expunere la soare, la vînt, la foc etc.); a zbici, a zvînta. Să nu răcești... Să-ți uscăm hainele. DELAVRANCEA, O. II 351. Pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își atîța iar focul, ca să-și usuce opincile. RUSSO, O. 114. Seceră orz de prînzare Și-l usucă-ntr-o căldare. ALECSANDRI, P. P. 353. ◊ Refl. Oaspeții s-au dat lîngă vatră să se usuce. SADOVEANU, O. VIII 255. Ne-am întins la soare să ne uscăm. GALACTION, O. I 62. Ședeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenușa pe noi. CREANGĂ, A. 28. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. EMINESCU, N. 35. (Expr.) A se usca (sau a i se usca cuiva) gura (sau gîtul) de sete, se spune cînd cineva are o senzație puternică de sete, de căldură etc. Striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. ◊ Intranz. (În expr.) Bea de usucă = bea foarte mult. (Rar, într-o construcție tranzitivă) Vinul bun, ocaua mică, Beau voinicii de-l usucă. TEODORESCU, P. P. 331. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai verse lacrimi; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. Noapte-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă, Ochi-mi nu se mai usucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ Tranz. Ochii din lacrămi nu și-i mai uscară. ISPIRESCU, L. 162. Mireasa nu mai usca ochii, într-una plîngea. ȘEZ. II 112. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, carne, pește etc. (pentru a le putea conserva mai multă vreme). 3. Refl. (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. Pe unde trece ea, fața pămîntului se usucă. EMINESCU, N. 7. Vara trece, iarna vine, Și tu, codre, te-ai uscat! ALECSANDRI, P. A. 56. Iarba se usucă pe unde călcăm. RUSSO, O. 38. ◊ Fig. Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinție. ALECSANDRI, T. 197. 4. Refl. (Despre ființe) A-și pierde vlaga, a slăbi peste măsură (ca urmare a unei stări fizice sau psihice chinuitoare). De ce, cînd o văd, mă usuc? SADOVEANU, O. I 290. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig. ISPIRESCU, L. 10. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. ◊ (Determinat prin «de dor») Te usuci de dorul cui știu eu. CREANGĂ, A. 117. Susano... îmi ești drăguță și mă usuc de dorul tău. ALECSANDRI, T. 706. ◊ Tranz. fact. La Sebiș ori în altă parte Mereu același dor de ducă Spre Nu-știu-unde mă usucă, Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. Această idee îl usucă pe picioare. ALECSANDRI, S. 8. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia, a se închirci. De ce nu-mi răspunzi? Ți s-a uscat limba? CONTEMPORANUL, VI_II 118. ◊ Tranz. (Atestat în forma usuca) Trecînd un glonț de tun aproape, mi-au usucat un picior ș-am rămas invalid. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. (Fig.) Învățătura cărților nu i-a uscat inima, cum se întîmplă adesea. C. PETRESCU, A. R. 23. ◊ Intranz. (Rar) Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel. EMINESCU, O. I 65. 6. Tranz. fact. Fig. (Rar) A face să cheltuiască mult, a stoarce de bani; a ruina. Nu pre am parale la mine, că... Bucureștiu ista m-o uscat. C. PETRESCU, Î. II 198. – Prez. ind. și: usc (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59). – Variantă; usuca vb. I.

Generalul Iarnă – Expresie care a circulat foarte mult în presa mondială, în special în iarna anului 1941 -1942, cînd naziștii căutau pretexte meteorologice pentru a explica înfrîngerile suferite pe frontul de răsărit. Expresia totuși e mai veche, legată însă tot de o campanie în Rusia: campania lui Napoleon care s-a sfîrșit și ea cu un dezastru. Pe vremea aceea, și anume la 1 decembrie 1812, într-o gazetă satirică din Londra, apăruse desenul: „General Frost shaving the little Boney” (Generalul Ger săpunind pe micul Boney, adică Bonaparte). Se înțelegea că „Generalul Iarnă”, cu toate rigorile lui, e mai tare decît Napoleon cu toți generalii și toată strategia lor. Curînd expresia a intrat și în literatură. Poetul englez William Wordsworth a folosit-o în două poezii scrise în 1816. La 1855 altă revistă umoristică engleză „Punch”, alegîndu-și ca țintă a zeflemelilor ei pe țarul Nicolae I, i-a atribuit declarația următoare: „Rusia are doi generali pe care se poate temeinic bizui: generalul Ianuar și generalul Februar”. În fond, tot Generalul Iarnă. IST.

MÎNGÎIA vb. I. 1. (Învechit) 1. T r a n z. A vrăji, a fermeca. (R e f l. p a s.) Ce ia nu aude glasul măngănietoriului, măngăiatu măngăe-se (d e s c ă n t ă-s e H, f a r m ă c ă-s ă D) de preamăndrul. PSALT. 110. 2. T r a n z. A sfătui, a povățui, a îndruma. Preaîmblă acealea laturi și-i măngăe (î n d e m n ă n d N. TEST. 1648) toți cu cuvente multe. COD. VOR. 14/19. Aceasta și acesta pre însuș Petru fâcu-l cu smerenie să înțelepțească și și alalți ucenici mîngîe-i. CORESI, EV. 268. ◊ A b s o l. Măngăiat-ai (p o v ă ț á t – a i D) cu vrătutea ta întru casă sfânta ta. PSALT. 311. 3. R e f l. A-și face curaj, a se îndemna, a prinde inimă (să facă ceva). Luo pănre și. . . frănnse și începu a mînca. Mângăiară-se (v i i n d u-le i n i m ă N. TEST. 1648, c u b u n ă v o e f ă c î n d u-se BIBLIA 1688) toți; deaci șie ei luară piște. COD. VOR. 94/4. 4. R e f l. A se îndrepta, a se duce (spre a găsi la cineva un sfat, o încurajare). Am venit la Potiol, unde, aflînd frați, ne-am măngăiat spre ei, ca să rămînem zile șapte (a. 1703). GCR I, 350/14. II. 1. T r a n z. A căuta să aline sau a alina mîhnirea, durerea, suferința etc. cuiva (prin vorbe sau gesturi de încurajare, de consolare etc.), a face să-i fie mai ușor; a încuraja, a îmbărbăta, a consola. Me măngăiași în smereniia mea, că cuvântul tău învie-me. PSALT. 254, cf. 39, 178, 255, 258. Pre cela ce se câiaște elu-l priimeaște, și plăngătoriul elu-l mîngîie. CORESI, EV. 5, cf. 78, 84. Să mergi cu dînșii în robie la Vavilon și să-i mingii cu cuvinte bune (cca 1650). GCR I, 148/9. Arâtîndu-să întăi mai cu iubire de oameni decît acum, atuncea încai cu amăgitoare făgăduințe ne mîngîia. AETHIOPICA, 37^v/12. Boierii se duc la dînsul, s-adună, bine lui voia. BELDIMAN, E. 116/22, cf. LB. Și îți întoarsă mîhnirea în bucurie, spre a te mîngîia. GORJAN, H. I, 6/26. Lipsit fără veste, la vîrsta de 60 de ani, de tot cel ce putea să-l mai mîngîie, s-a pogorît de viu în mormîntul prietenilor săi. MARCOVICI, C. 4/8, cf. 5/2. Ajutoriul lumei nu v-au putut mîngîie. CONACHI, P. 51, cf. 82, POLIZU. Neștiind cum s-o mîngîi, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I, 52, cf. 45, ALECSANDRI, T. II, 206. Oamenii văzîndu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175 cf. id. A. 9. Nu știa lumea pe care să-l mîngîie mai întîi. CARAGIALE, O. II, 292. După ce se desmeteci din leșinul ce-i venise, de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. ISPIRESCU, L. 51. Gheorghe căta întotdeauna să-l mîngîie, spuindu-i cît de bine au să petreacă în vacanție, la el la țară. VLAHUȚĂ, O. A. I, 105. Iar mumă-mea – chiar dînsa ! – mai rareori plîngea . . . Uitare, cît mai iute, mîngîi-o și pe ea. MACEDONSKI, O. I, 52. Cînd moare un armean, rudele, cunoscuții și vecinii se adună la casa acestuia, ca să mîngăie familia defunctului, ȘEZ. XII, 19. Doctorul, probabil ca să mă mîngîie, m-a încredințat că el nu-i capabil nici de una, nici de alta. SADOVEANU, O. IX, 139. ◊ R e f l. p a s. Ceea ce plîngu-se. . ., aceea măngîia-se-vor. TETRAEV. (1574), 205, cf. CORESI, EV. 202. Fericiți sînt ceea ce plîng, că aceea se vor mîngăia (a. 1642). GCR I, 99/19, cf. N. TEST. (1648), 6^v/12. ◊ R e f l. Și mîngîindu-se Iuda [de moartea soției sale], să sui la ceia ce tundea oile lui. BIBLIA (1688), 28²/59. De aceasta dar vestire . . . să bucura, Și mînguindu-se-n sine, întru acest chip zicea. PANN, E. I, 82/9. Am sfîrșit prin a rîde noi însuși de noi și a ne mîngîia de poznașele isprăvi a timpului. NEGRUZZI, S. I, 68, cf. 79, 251. Noi, bătrînii, căutăm să veselim ceasurile cîte ne mai rămîn. de trăit, pentru ca să ne mîngîiem de cele care au trecut. ALECSANDRI, T. I, 42, cf. 385. Mîngîie-te, fata mea, și nădăjduiește în dragostea ce are părintele tău pentru tine. FILIMON, O. I, 107, cf. 140, CREANGĂ, P. 30. Ce ai, stăpîne, de ești așa trist, fără să te mîngîi ? ISPIRESCU, L. 106. El s-ar fi mîngîiat cu gîndul că un așa ticălos nici nu merită altă soartă. GHEREA, ST. CR. II, 149. ◊ (Prin lărgirea sensului, complementul indică inima, sufletul, bătrînețele, zilele etc. cuiva) Prea puternicul împărat Sultan Mustafa, din năstav dumnezeiesc, vrînd să mângâie b&trînețile bătrînului Ioan Vodă, pentru slujbele sale. GHEORGACHI, LET. III, 295/9. M-am îndemnat a scrie o adunare istornică... ca să mîngâi cu această osteneală. . . petrecerea vremii cei turburate întru care mă aflu. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Au început Irotocrit aceste să zacă cu amară lacrămi, socotind a mângâia pe acele făr de mângâieri inimi ale părinților (cca 1800). GCR II, 179/32. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă, De-mi mai mîngîi zilele, Zilele și nopțile. ALECSANDRI, P. P. 224, cf. ANT. LIT. POP. I, 13. ♦ (Învechit) A ajuta (din punct de vedere material). Nece-i fie cinre a mîngîia săracii lui. PLSAT. HUR. 96^r/9. Cu milostenie de veri mîngîia săracii, aceaia iaste unsura capului tău. CORESI, EV. 52. Din fire era blîndă, simplă și bună; căuta bolnavii din sat și mîngîia pe săraci. ODOBESCU, S. I, 6. 2. T r a n z. și r e f l. (Învechit și regional) A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma. Și deaca-l vădzu nârodul în scaun, să potoliră de plînsuri și să mîngăiară. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/39. Pe datornici să-i măngâie, Fiindcă strigă-n gura mare, Că-i vor pune la-nchisoare (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 104/5. Pruncul se mîngăie și încetă de a mai plînge. ȚICHINDEAL, 43/14. Săracul păru a se mîngîia oarecum; dară numai inima lui știa. ISPIRESCU, L. 177. Bat cîinii, bat, Da și cînd a bate cățeaua mea, Toți cîinii s-or mîngîia (Melița). GOROVEI, C. 226. 3. T r a n z, A bucura, a desfăta, a încînta. Ne măngâie cu limba ca în niște strune și ne sloboade noaî cîntar[e] mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/10. Un suvenir poetic, coroana vieții mele, Ce mîngîie și-nvie duioasă – inima mea. ALECSANDRI, P. I, 121, cf. id. T. I, 289. Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei, Femeie între stele și stea între femei. EMINESCU, O. I, 213. 0 ! feerie a naturei. . . Ce ne-mbunești fără știință și ne mîngîi fără să vrem. MACEDONSKI, O. I, 64, cf. PĂUN-PINCIO, P. 44. O muzică abia auzită a miilor de gîze care roiau în soare ne mîngîia auzul. SADOVEANU, O. IV, 121. Scrie badea pe hîrtie, Și cînd scrie mă mîngîie, Scrie badea latinește, Cînd cetește Mă topește. JARNIK-BÎRSEANU, 27, cf. 38, ȘEZ. I, 74. ◊ A b s o l. Decît toate frumuseațile, mai frumoase frumuseațile tale ziua luminează, noaptea străluminează de departe măngăiesc și de aproape sufletul veselesc. CANTEMIR, IST. 263. ◊ R e f l. Luoatu-ț-ai tu binele tău în viiața ta, iară Lazăr așijdearea ceale reale, deci acum acesta să mîngîie, iară tu te muncești. VARLAAM-IOASAF, 37^v/16. 4. T r a n z. (Complementul indică o ființă sau o parte a corpului ei) A atinge ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda, (regional) a nineri, a adia. V. g i u g i u l i, a l i n t a. Rahila pruncul își plînge, A măngâia nu-l ave (a. 1784). GCR II, 140/25. Îl mîngîie, îl giugiuli, însă tot cu prefăcanie. GORJAN, H. IV, 74/12. El o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoșerile ei, se avîntă pe șaua calului. EMINESCU, N. 13. S-apucă să-l mîngîie blînd pin păr. CARAGIALE, O. II, 248, cf. I, 20. El mîngîie obrajii copilului. SLAVICI, ap. CADE. De va veni cineva la tine, tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz. ISPIRESCU, L. 376. Bătrînă îi mîngîia capul plecat pe lada cu portocale. ARGHEZI, P. T. 117. Fată cu cosița mare, Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare ! Las'să vie, să mă mîie, Că n-am taică să mă țîie, Nici maică să mă mîngíie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 209, cf. 199. (R e f l. r e c i p r.) Cît avem viață, Trăind cu dulceață, Lipiți să ședem, Să ne mîngîiem. PANN, E. V, 119/25. ◊ F i g. Munți uriași ale căror vîrfuri măngîie nuorii. BĂLCESCU, M. V. 308, cf. ALECSANDRI,, P. II, 73. Un vînticel adia, încît de abia îl simțeai că vine să-ți mîngîie obrajii, ISPIRESCU, L. 247. Pe frunte blînd te-o mîngăia c-o rază. IOSIF, PATR. 82. Era cu capul gol, și lumina primăverii îi mîngăia fruntea înaltă și părul castaniu. AGÎRBICEANU, A. 33. Mă simțeam fericit, mîngîiat de razele unui soare palid. SADOVEANU, E. 100. Venind primăvara în colivia lui, Coco nu înțelese nimic de la soare, care-și vîrîse degetele de aur printre zăbrele, ca să-l mîngîie pe fulgi, ARGHEZI, P. T. 110. ♦ A atinge, a netezi, a freca ușor cu palma, cu degetele. Cu mînile-i de ceară ea tîmpla și-o mîngîie. EMINESCU, O. I, 95. Boierii își mîngîiau bărbile, cu gîndul la trecutul pentru totdeauna prăpădit. SADOVEANU, O. I, 55. Nae își mîngîia grav și ironic reverul hainei. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. El scosese din buzunarul hainei o carte mică, pe care o mîngîia din cînd în cînd cu mîna. PAS, Z. IV, 135. Pentru a intimida niște oameni dezarmați era de ajuns de multe ori să ridice glasul și să-și mîngîie ostentativ pistolul. BENIUC, M. C. I, 172, cf. GALAN, Z. R. 383, PREDA, Î. 96. Bătrînul mîngîie îndelung cu palma călimara de pe birou. V. ROM. octombrie 1958, 23. ◊ E x p r. A mîngîia plosca = a bea mult, a fi bețiv, a trage la măsea. Am umblat, am învîrtit lancea, am întins arcul, am. . . – Mîngîiat plosca. DELAVRANCEA, O. II, 172. ♦ (Ironic) A lovi, a bate. Începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și a ne mîngăia cu sfîntul ierarh Nicolai [= biciul]. CREANGĂ, A. 4. ♦ (Rar) A răsfăța, a alinta. Vodă Cuza îl iubea, îl avea adesea la masă și-l mîngîia cu numele de moș Marin. GHICA, S. 57. – Prez. ind.: mîngii (accentuat și: mîngîi) și (regional) mîngîiez (ALRM I/II h 316). – Și: (învechit și regional) mîngăiá, măngîiá, măngăia vb. I; (regional) mîngîí (ALRM I/II h 316, ALR SN I h 266, A II 8), (învechit) mîngăí, mînguí, măngăí vb. IV. – Lat. *manganeare. Cf. gr. μαγγανεύω „(eu) farmec, amăgesc”.

MUCENIC², -Ă s. m. și f. 1. Persoană care a avut de îndurat suferințe, chinuri îngrozitoare sau moartea, apărînd ideile creștinismului; martir² (2). Blagosloviți apostolii, prorocii și mucenicii (m u n c i ț i i C, V) Domnului. PSALT. 333, cf. COD. TOD. 218. M[u]c[e]nicii fură arși cu foc (cca 1633). GCR I, 85/6. Să ne închipuim duhurilor m[u]c[e]nicilor (cca 1633). id. ib. I, 86/6, cf. 84/15. Crucea iaste măcenicilor mărire. VARLAAM, C. 44, cf. 151. Și proroci și măcenici (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 461/2. Prealăudați mucenici, pre voi pămîntul nu vă putu ascunde. CHEIA ÎN. 1^r/18. Din a măcenicilor moștii mir de bun miros a izvorî cum să nu să creadză. DOSOFTEI, V. S. [prefață], 3^r/7, cf. 175^r/16. Să se sfîrșească cu sfîrșitul mucenicilor (începutul sec. XVIII), MAG. IST. IV, 240. Porfira ceaia ce împodobeaște pre besearică au nu s-au văpsit în sîngele viteajilor și purtâtorilor de biruință mucenici ? MOLNAR, RET. 43/11, cf. GCR II, 217/27. Cazna cucernicului Ștefan, care a fost cel dintăi mucenic. MARCOVICI, D. 420/22. Să citesc numai cazanii De-a sănților mucenici. NEGRUZZI, S. II, 75. Oștean a fost și Sfîntul Gheorghe și Sfîntul Dimitrie și alți sfinți mucenici. CREANGĂ, A. 9, cf. 80. (Ca termen de comparație) Și răbda Sandu, răbda ca un mucenic și bătaie și foame îndelungată. MIRONESCU, S. A. 60. Văd și pe Maria, sora lui Andrei, cu aeru-i de mucenică. SADOVEANU, O. VI, 260. (Urmat de numele persoanei) întru laud marelui măcinecului Dimitrie (cca sec. XVII). IORGA, S. D. XV, 339. Sfîntul al lui Hs: mîcenic Dimitrie. CANTEMIR, HR. 401. Ar vrea să arate pre marele mucenic Gheorghie. MOLNAR, RET. 118/14. Sfîntului mare mucenic și purtătoriu de biruință Dimitrie (a. 1803). URICARIUL, IV, 165/18. Din zioa Sf[țîntului] mucenic Trifon. I. IONESCU C. 32/20. Mulțămește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I, 146. Ziua de 24 septembrie, cînd biserica noastră cinstește amintirea mucenicei Tecla, este cunoscută și serbată prin unele părți. PAMFILE, S. T. 56. ◊ (Adjectival) Ascultînd rugăciunile maicii mucenice. MINEIUL (1776), 116^v1/35. ♦ P. g e n e r. Persoană car a îndurat chinuri îngrozitoare sau și-a sacrificat viața pentru ideile, convingerile sale; martir² (1). Cine va omorî vrăjmașul și se va omorî de vrăjmaș este mucenic. VĂCĂRESCUL, IST 249. Acest bărbat mărinimos a perit apărîndu-și patria, cestălalt a fost mucenic al adevărului, al credintii si a legii. MARCOVICI, D. 241/5. Dae al lui Torquato soartă nicidecum n-o pizmuiesc: Am temeinice cuvinte: mă cunosc, mă simț prea mic, Și nevrednic să iau urma unui mare mucenic. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Adu-ți aminte de apostolii și de mucenicii științii. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 53. Cînd însă veni pacea și întregirea, se înfățișară la București. . . pretinzînd că au fost mucenici și eroi. PAS, Z. IV, 145. ♦ Persoană supusă la chinuri morale sau fizice; om asuprit, împilat. Sînt și eu fiu de țăran și zi și noapte nu mă frămîntă altceva decît marea problemă a fericirii acestui mucenic. ULIERU, C. 78. 2.(La m. pl.; și în sintagma ziua de mucenici) Sărbătoare creștină, la 9 martie, în care se prăznuiesc 40 de mucenici² (1) și de care sînt legate diferite datini. La mocenici se fac bradoși. MARIAN, S. R. II, 146. Dacă în ziua de măcinici va bate vîntul sau va fi liniște, aceeași vreme va fi 40 de zile în urmă. ȘEZ. III, 44, cf. 45. Cum va fi în ziua de mucenici, va ține 40 de zile. ZANNE, P. I, 50, cf. MUSCEL, 37. La „măcinici” (9 mart.), oile sînt scoase din iarnă la cîmp. STOAIN, PĂST. 45. La ziua măcinicilor făcem colăcei și-i h'erbem. ALR II/769, cf. ALR II/I MN 113, 2 850/95, 704. – Pl.: mucenici, -ce$. – Și: (învechit și regional) măceníc, -ă, (regional) muciníc, -ă (GOROVEI, C. 9), mocenic, -ă, mociníc, -ă (ALR II/I MN 113, 2 859/95), măciníc, -ă, (învechit) mîceníc, -ă, măcinéc, -ă s. m. și f. – Din slavonul мученикъ, rus. мученик, scr. mučenik. – Măcenic < slavonul mediobulgar мѧченикъ, мъченикъ.

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștele cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că alungă iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

moarte, morți, s.f. – Sfârșitul vieții; răposare: „- O, moarte, ce ți-aș plăti / La mine de n-ai vini? / Da-ț-aș aur și arjânt / Să nu mă bagi în mormînt. / – O, omule, ce gândești, / Cât ai vre tu să trăiești? / Copacu-i cu rădăcină / Ș-a lui vreme încă vine. / D-apoi tu, că ești de lut / Cum nu-i mere în pâmânt ?” (Calendar, 1980: 130; zona Codru). ♦ (mit.) Doamna Moarte, personaj care însoțește cetele de „draci”, în cadrul spectacolelor de teatru popular ce au loc anual în timpul sărbătorilor de iarnă, în Maramureș. Este singura mască feminină, dar rolul este interpretat tot de un flăcău. „Costumul ei diferă total de celelalte prin faptul că, în general, este îmbrăcată în alb; de regulă se folosește o cămașă de port femeiesc întoarsă pe dos. Capul este acoperit cu o mască în formă de con, care atinge uneori în înălțime 60-80 cm. Ca accesoriu de bază are o coasă sau o seceră de care nu se desparte niciodată. Jocul ei este mai mult de figurație” (Nistor, 1973: 17). – Lat. mors, mortis „moarte” (Scriban, DEX, MDA).

AMAR I. adj. 1 De un gust neplăcut, ca al pelinului, al fierii, etc. (contr. DULCE): ~ ca fierea, ca veninul, ca pelinul; migdale ~e; familiar: rădăcina învățăturii e ~ă, dar rodul ei e dulce (ZNN.); 🔬 pop. sare ~ă, sulfat de magneziu ¶ 2 Fig. Trist, mîhnitor, chinuitor, dureros, crud; grozav: ajunsese în cea mai ~ă sărăcie (NEGR.); În păduri troznesc stejarii, E un ger ~, cumplit! (ALX.); zile ~e, traiu nesuferit, plin de necazuri: și eu, proastă, să nu știu nimic și să-mi fac zile ~e (CAR.); cînd ți-i lumea mai ~ă (ZNN.), cînd nu mai știi ce să faci de supărare, de necazuri; durere ~ă, durere adîncă, pătrunzătoare; lacrimi ~e, care izvorăsc din cauza unei dureri adînci; pîine ~ă, se zice de ceea ce se agonisește cu multe umiliri, cu multe necazuri. II. adv. Cu multă durere, grozav: a (se) plînge ~; a chinui ~. III. (pl. -ruri) sn. 1 Fig. Chin, necaz, durere, mîhnire adîncă: simte numai ~ și necazuri într’astă lume (SLV.); proverb: cine n’a gustat ~ul nu știe ce e dulcele; proverb: a-și mînca ~ul cu cineva, a trăi împreună cu cineva împărțind cu el binele și răul; proverb: a-și înghiți ~ul, a răbda necazurile, a suferi în tăcere; cu ~, loc adv. cu multă durere, grozav, amarnic ¶ 2 Atîta ~: pre sine să vor vedea iarăș într’atîta ~ și dureare și în usturime netrecută (VARL.), de unde familiar expresiunea: atît(a) ~ de, atîta mulțime, sau ce (de) ~ de, ce mulțime, sau numai ~ de, o mulțime (comp. o groază de bani): văzînd pe cucoșul său... înconjurat de atît ~ de galițe (CRG.); nu i se întîmplase niciodată, în atîta ~ de vreme, nimic din cîte visase (VLAH.); e greșită construcțiunea atîția amari de...: de atîția ~i de ani vecini cu moșiile (D.-ZAMF.) (👉 MARE). IV. interj. Exprimă o mîhnire sau durere adîncă, o amenințare, mai adesea în construcția vai și ~: cînd venia apoi iarna, ... vai și ~ ! (SLV.) [lat. amarus].

CERNE, cern, vb. III. 1. Tranz. A trece făină, mălai etc. prin sită sau prin ciur, pentru a alege ce e mai mărunt sau pentru a elimina corpurile străine. Cern făină pentru pîine. ◊ (Subiectul este sita) Sita nouă cerne bine (= tot ceea ce este nou, pozitiv, dă rezultate bune). ♦ (Poetic) A face să cadă, a presăra, a strecura ca printr-o sită. Zăpada și stelele cerneau o lumină potolită, ca de negură. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Soarele scăpătase în spatele conacului vechi. Amurgul își cernea lin întunerecul. REBREANU, R. II 204. Numai trandafirii mai cern petale diafane. ANGHEL, Î. G. 36. Șoseaua... înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele își cernea strălucirea. MACEDONSKI, O. III 14. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Refl. pas. O dată cu zăpada mi se părea că se cern pe pămînt fulgi negri, mărunți, rotunzi, ca dintr-un fum al înaltului necunoscut. SADOVEANU, O. III 330. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, și în vreme ce cununa cerului se luminează, pe pămînt se deslușesc toate. GÎRLEANU, L. 37. Lumina începu să se cearnă prin rariștea de brazi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 157. 2. Tranz. Fig. A distinge. Și-auzul prinde cu-ncetul să cearnă Un ciripit stîns, un șuier de iarnă. PĂUN-PINCIO, P. 47. 3. Intranz. unipers. Fig. A ploua mărunt, ca prin sită; a bura. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. 4. Tranz. Fig. (Cu privire la procese abstracte ale minții) A alege, printr-o cercetare amănunțită, partea bună, valabilă, justă, eliminînd restul; a discerne. Gîndul îmi era a cerne prin sita studielor clasice cele mai multe din acele datine bătrînești pe care noi cei de astăzi le-am apucat încă. ODOBESCU, S. III 227. – Forme gramaticale: perf. s. cernui, part. cernut.

Filip Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Fílip continuă în onomastica românească gr. Phílippos, unul dintre cele mai vechi, frecvente și larg răspîndite nume de persoană din Grecia antică. Bucurîndu-se de o deosebită favoare mai ales printre macedoneni, Philippos era nume de tradiție în casa regală a Macedoniei; primul rege cu acest nume atestat în izvoare este Filip I, iar cel mai cunoscut, Filip II (360-336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru cel Mare. Ca majoritatea antroponimelor de aceeași origine, Philippos este la origine un compus din două elemente frecvente în onomastica vechilor greci și cunoscute vorbitorilor limbii române contemporane. Phil- sau -philos, „iubitor” și respectiv „drag, iubit de” (ca în → Filaret, Filimon; Filomela; Filoteia sau → Pamfil; Teofil etc.) apar și în subst. comune ca: filologie, filozofie, calofilie etc.; -ippos, care apare și în alte nume personale ca Antipa → Arhip; Xantipa etc. este gr. hippos „cal”. Intrat în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (atît în apusul, cît și în răsăritul Europei, dintre numeroșii martiri și sfinți cu acest nume de cea mai mare popularitate s-a bucurat cultul apostolului Filip, unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus, care a contribuit la răspîndirea creștinismului în Asia Mică și Sciția), Filip a fost multă vreme nume favorit în întreaga Europă. La români Filip începe să apară în documente în jurul anului 1500, dar el este cu siguranță mult mai vechi. O dovadă sigură în acest sens este importanța pe care o are în calendarul popular sărbătoarea Filipii sau Pilipii (de iarnă și de toamnă, în unele regiuni numită și Gădineții), cunoscută și ținută mai ales în mediile păstorești; aceste sărbători se remarcă prin numeroasele credințe și practici magice legate de lupi, animalele care aduc cele mai serioase pagube turmelor (au fost făcute interesante apropieri de Lupercaliile celebrate de romani în februarie). Așa se face că apostolul Filip a devenit la noi un fel de patron al lupilor; se credea că cei care nu-i țin zilele cu nelucrare vor avea de suferit din partea lupilor. Cu siguranță că pentru a fi „îmbunat”, numeroși copii, mai ales cei născuți în perioada Filipilor, i-au purtat numele. Ca în multe alte cazuri, frecvența numelui calendaristic Filip se explică nu atît prin elemente creștine, cît prin reminiscențe păgîne, vechi credințe și practici magice păstrate doar sub alt nume. Din familia onomastică a lui Filip, constituită din împrumuturi sau creații pe teren românesc, fac parte și Filipan, Lipan (numele de familie al eroinei romanului sadovenian Baltagul), Filipache, Pache, Filipin, Filipoc, Hilip, Pilip, Lipa, Filea, Fîciu etc. Ca prenume feminine se folosesc astăzi Filípa (rar) și derivatul Filipína. Provenite tot de la numele personale sînt și cuvintele filipie sau filipesc (o monedă cu chipul regelui Filip) și filipică „discurs, cuvîntare cu caracter acuzator”, care amintește de celebrele „discursuri filipice” ale oratorului grec Demostene, îndreptate împotriva regelui Filip al Macedoniei (după modelul grecesc, Cicero și-a intitulat și el discursurile contra lui Antonius, Philippicae orationes). ☐ Engl. Philip, fr. Philippe, germ. Philippus, Philippa, Philippine, it. Filippo (cu hipoc. Pippo), sp. Felipe și Filipo (formă literară folosită mai ales pentru numele regelui macedonean), port. Filipe, magh. Fülöp, bg. Filip, Filipa, Filipina, rus. Filip, Filipa, scr. Filip etc.

INTEMPERIE, intemperii, s. f. (Folosit mai ales la pl.) Stare atmosferică neprielnică, dăunătoare, vreme rea (ger ploaie torențială, vînt, viscol). Sînt mai populate inflorescențele plantelor care în afară de hrană oferă [insectelor]... și protecția contra intemperiilor atmosferice. FAUNA R.P.R. VIII_I 29. Însoți brișca pînă în fața noului conac, lîngă rondul în formă de inimă, răvășit de intemperiile iernii. REBREANU, R. II 16. Fig. Puterea de rezistență... a omului împotriva intemperiilor vieții. GHEREA, ST. CR. III 300.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau piesă de lemn, de piatră etc. așezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafața de la intrare. Pe sub pragul ușii o șuviță neagră de apă, ca un șarpe, a vîrît capul. C. PETRESCU, S. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ Partea de jos a unei porți. Pe cărare-n bolți de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. ♦ (Determinat prin «de sus») Partea de sus, orizontală, a tocului ușii, care leagă cele două părți laterale. Ieși plecîndu-se adînc să nu se lovească cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 199. ◊ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a trage învățătură dintr-o pățanie, a cîștiga experiență. Își zicea că... băiatul se va cuminți cînd se va izbi el însuși cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 50. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință. Din prag privește bătrînica Cum se tot duce mărunțel. DEȘLIU, M. 17. Fetele și nevestele din sate, pe la praguri, pe la porți, privind la noi... poate-și ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, O. I 78. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din, prag în prag. SADOVEANU, O. VII 79. A călca (sau a trece) pragul casei (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles, Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele. CARAGIALE, O. III 34; b) a ieși din casă. Și tu, bade, – așa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi... Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi și cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. 4 Porțiune de teren din față ușii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă și încremenită deasupra satului. Dormeau adînc și cîinii făcuți covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. ♦ (Rar) Temelie. Înainte vreme, în așa loc ș-așezau pragul căminului cei cari, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Fig. Loc de intrare sau de ieșire; început sau sfîrșit. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinerețea unei primăveri adevărate. SAHIA, N. 111. Numai dragostea cea vie, Zi și noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Și s-alintă-așa cu drag Pe al tinereții prag. BELDICEANU, P. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. ALECSANDRI, P. A. 138. ◊ Loc. prep. În pragul... = la începutul..., în fața..., în apropierea..., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, P. 20. După atîta vreme scursă ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Șerpilor se rostogolește clocotind din întunecimi de pădure și saltă peste un prag, în cascadă. SADOVEANU, O. A. II 198. Sunînd din unde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ◊ Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru, a împiedica săparea albiei de către ape; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafață unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ Discontinuitate care apare în relief pe suprafața plană sau cilindrică a unui organ de mașină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. ♦ (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucățică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punții instrumentelor muzicale și pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte.