TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda un fir, o sfoară (smucind). ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) a face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine). 3. Tranz. A pune (sau a scoate) (de) pe sine un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a înfunda pe cap o bonetă, o căciulă; a duce un accesoriu de îmbrăcăminte înspre o parte a corpului (spre a o acoperi); a aranja, a potrivi. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A se opri undeva spre a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (mânat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma)... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort greu. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți, a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (În diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (În expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...). [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

A ÎNDESA îndes tranz. 1) (obiecte) A vârî cu forța într-un spațiu restrâns (ca să încapă mai mult); a înghesui; a ticsi. ~ rufele într-un sac. 2) (căciula, pălăria etc.) A trage peste urechi, peste ochi. /<lat. inde[n]sare

A RUPE rup tranz. 1) (obiecte tari sau materiale) A face să se rupă. 2) (oase sau membre) A supune unei leziuni prin acțiunea violentă a unei forțe; a frânge; a fractura. ~ coastele. ◊ A-și ~ picioarele a alerga mult (și fără rost). A-și ~ gâtul (sau grumajii) a suferi un insucces. A-și ~ pieptul a vorbi sau a striga mult și tare, fără a fi ascultat. ~ în bătăi a bate foarte tare. 3) (stări de lucruri) A opri brusc; a curma. ~ relațiile. ◊ A (o) ~ cu cineva (sau cu ceva) a pune capăt legăturilor cu cineva sau a înceta de a se ocupa cu ceva. ~ prețul (sau târgul) a se învoi în privința prețului după o tocmeală îndelungată. A (o) ~ la (sau de) fugă a porni iute la fugă. 4) A strica forțând; a sparge. ◊ ~ frontul a străpunge linia de apărare a dușmanului. ~ rândurile a se împrăștia, stricând ordinea. 5) A supune unei fărâmițări, smulgând bucăți. Lupul a rupt o oaie. 6) (flori, frunze etc.) A desprinde de pe tulpină sau de pe creangă. ◊ A fi (ca) rupt din soare a fi foarte frumos. ~ (cuiva) urechile a pedepsi (pe cineva), trăgând de urechi. A-și ~ (ultima bucățică) de la gură a da altuia din puținul pe care îl are. 7) fig. (bunuri materiale) A lua aproape cu forța de la cineva; a smulge. ~ bani datorați. 8) (limbi străine) A vorbi slab. A o ~ franțuzește. /<lat. rumpere

A URECHEA ~ez tranz. A pedepsi trăgând de urechi. /Din ureche

ureche (-chi), s. f. – 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului. – 2. Auz. – 3. Branhie. – 4. Toartă. – Var. urechie. Mr. ureacl’e, megl. urecl’ă, istr. urecl’e. Lat. aurĭcŭla, vulg. orĭcla (Diez, I, 295; Pușcariu 1829; REW 793), cf. it. orecchio, prov. aurelha, fr. oreille, cat. orella, sp. oreja (leonez. orecha, mozarab orilla), port. orelha. Uz general (ALR, I, 53). – Der. urechelniță (var. urecher(n)iță), s. f. (curățitoare de urechi; insectă, Forficula auricularia; plantă, Sempervivum tectorum); urechia, vb. (a trage de urechi); urechială, s. f. (faptul de a urechea); urechiat, adj. (cu urechi mari); urechiță, s. f. (insectă; plantă), în Trans.; urechiușe, s. f. (insectă; ciupercă, Tremella helvelloides).

a trage cu urechea expr. a asculta pe furiș.

urechelniță s. f. (fam.) Persoană care trage cu urechea, securist ◊ „Nu mai poți să intri într-un restaurant de atâtea urechelnițe.”

ascúlt, a -á v. tr. (lat. auscultare, pop. ascultare, it. ascoltare, pv. ascoutar, vfr. ascouter, nfr. écouter, vsp. ascuchar, pg. escutar). Îs atent, aud: ascult ce spuĭ. Trag cu urechea, pîndesc ca să surprind vorba: a asculta la ușă. Ajut cînd cere: a asculta un nenorocit. Ĭaŭ în samă: nu-l asculta ce spune. Examinez: a asculta un elev. Mă supun: ascultă de lege, de mine, de sfaturile mele. Ĭa ascultă, ĭa ascultă-mă, vorbă energică adresată cuĭva, amenințare: Ĭa ascultă: nu te obrăznici, că te daŭ afară!

GUITRY [ghitry], Sacha (1885-1957), actor și dramaturg francez. Reprezentant al curentului Belle Epoque. Autor al unor piese ce cultivă verva și savoarea cuvântului („Tata avea dreptate”, „Să visăm”, „Doamnelor, nu trageți cu urechea”).

pun, pus, a púne v. tr. (lat. pono, pónere; it. porre, pv. ponre, fr. pondre, sp. poner, pg. pór). – Pun și puĭ, tu puĭ, să pun și să puĭ, tu să puĭ, să pună și să puĭe; punînd și puind; punător și puitor. V. apun. Cp. cu țin și vin). Așez, vîr, atîrn și las acolo: a pune o carte pe masă, o cheĭe’n broască, o sabie’n teacă, o haĭnă’n cuĭ, niște lemne’n foc. Stabișesc, așez, daŭ loc: a pune copiiĭ la masă și (fig.) pe cineva în funcțiune. Acomodez, ajustez, fixez, lipesc, cos: a pune coadă toporuluĭ, baĭoneta la pușcă, timbru petițiuniĭ, geamurĭ ferestrelor, guler cămășiĭ. Pun pe mine, mă îmbrac cu, mă încalț cu, mă încing cu: îmĭ pun pălăria, cravata, haĭna, ghetele, sabia, lădunca. Arunc, torn, vărs, amestec: a pune sare în bucate, rom în ceaĭ. Semăn, îngrop în pămînt: a pune grîŭ, popușoĭ. Depun, plasez: a pune banĭ în ipotecă, cu dobîndă. Supun la: a pune la probă, la încercare. Fig. Fixez, hotărăsc: a pune termin uneĭ polițe, unuĭ proces. Socotesc, consider: a pune o farfurie (spartă, adică paguba cauzată pin spargere) în leafa servitoareĭ, a pune (la socoteală) perderile accidentale, unde maĭ puĭ că toate se pot perde? Depun, întrebuințez, aplic: îmĭ pun toate silințele pentru reușită. Adresez, prezent: a pune o întrebare cuĭva. Compar, pun alăturea: nu pun eŭ asta cu aceĭa. Împing, sfătuĭesc, poruncesc, spun, impun: împăratu a pus să se facă un pod, cine te-a pus să pleci noaptea pe drum? A pune pe apă o corabie, a o face să plutească. A pune cu botu pe labe, a pune la locu luĭ, a învăța minte. A pune buza, a fi gata să plîngă, vorbind de copiiĭ micĭ. Îmĭ pun capu (saŭ sufletu) pentru ceva saŭ cineva, jur, garantez pentru. A pune la cale, a aranja, a organiza: a pune la cale un ospăț, un complot. A pune capu’n pămînt, plec capu rușinat orĭ descurajat. Îmĭ pun în cap ceva, mă hotărăsc să fac ceva. Îmĭ pun capu sănătos supt evanghelie, mă încurc într’o afacere care îmĭ va cauza marĭ neplăcerĭ, cînd astăzĭ îs foarte mulțămit. Îmĭ pun cenușă în cap, mă arăt foarte umilit, îmĭ recunosc vina. A pune în circulațiune, a face să circule. A pune în cofă, a înfunda pin știință. A pune cruce unuĭ lucru, a renunța la el, a considera ca perdut. A pune față în față, a confrunta. A pune în funcțiune, 1. a da cuĭva o funcțiune, 2. a face să se miște, a pune în mișcare (o mașină). A pune la îndoĭală un fapt, o vorbă, a te îndoi de. Îmĭ pun lacăt la gură (saŭ guriĭ), îmĭ impun tăcere. A pune în leafă, a socoti în leafă o pagubă cauzată. A pune în loc, a suplini lipsa, a substitui, a înlocui: pun un păzitor în locu altuĭa. A pune la loc, 1. a completa lipsa: a pune o santinelă la loc, 2. a așeza la locu hotărît, la locu obișnuit, în ordine: a pune lucrurile la loc cum eraŭ, 3. a regula, a învăța cu regula, a învăța minte, a pune cu botu pe labe: l-a pus la locu luĭ din doŭă vorbe. A pune în lucru, în lucrare, a începe a lucra, a pune să se înceapă o lucrare. A pune la lucru pe cineva, a pune la treabă, a pune să lucreze. A pune de mămăligă, a pune oala la foc ca să facĭ mămăligă, fig. a poposi cu o lucrare. A pune masa, a așterne fața de masă și a pune farfuriile (tacîmurile) ca să se aducă bucatele. A pune mîna, 1. a pune mîna ca să pipăĭ, să constațĭ, 2. a ajuta, a susține, a sprijini, a pune umăru: a pune mîna la nevoĭe. A pune mîna pe ceva, a apuca un chilipir, a da de un lucru bun, a ocupa saŭ a lua cu tine: a pune mîna pe veniturĭ, pe o provincie, pe banĭ. A pune mîna pe cineva, a-l aresta. A pune mîna pe condeĭ, a începe să scriĭ în literatură, în știință, în politică. A pune mîna unde nu-țĭ ferbe oala, a te amesteca unde n’aĭ drept. A pune în mișcare, a face să se pornească, să se miște (o mașină, o armată). A pune mîna pe sabie, a începe campania. A pune mînă de la mînă, a contribui, a cotiza. A pune nume, a da nume, a numi. A pune ochiĭ pe ceva, pe cineva, a ochi, a avea în vedere p. un scop: Rușiĭ pusese ochiĭ pe Constantinopol, colonelu și-a pus ochiĭ pe escadronu al doilea. A pune de-o (saŭ la o) parte, a rezerva, a economisi, a strînge. Îmĭ pun pofta’n cuĭ, mă șterg pe bot, rămîn cu gustu neîmplinit. Îmĭ pun sufletu, îmĭ pun capu, garantez. A pune în stare, a da posibilitate de: a pune țara în stare de apărare. A pune temeĭ, a pune bază, a considera drept serios, a avea încredere în. A pune cuĭva ulcica, a-ĭ face farmece cu ulcica, după credința poporuluĭ (V. fac). A pune umăru, a pune mîna, a ajuta la nevoĭe. A pune urechea la, a trage cu urechea ca să surprinzĭ, să auzĭ ce se petrece. A pune în vedere cuĭva, a-ĭ atrage atențiunea, a-ĭ spune. A pune o vorbă (bună) pentru cineva, a stărui p. el. V. refl. Mă așez, ĭaŭ loc șezînd: mă pun la masă, mă pun pe scaun. Încep de-a binele, mă apuc serios: mă pun la vorbă, la taĭfas, pe chef, pe băut și pe mîncat, pe plîns, pe studiŭ, pe latină. Mă supun: mă pun la dietă. Mă pun cu cineva, 1. mă compar cu el, mă ĭaŭ la întrecere: broasca s’a pus cu bou, 2. îmĭ pun mintea cu, mă amestec în vorbă cu: nu te pune cu nebunu, cu mojicu. Mă pun pentru cineva, garantez. Mă pun bine cu cineva saŭ pe lîngă cineva, mă lingușesc pe lîngă el ca să-mĭ fie favorabil la nevoĭe.

trag, tras, a tráge v. tr. (lat. tráhere, tractum, a tîrî, de unde, pin anal. cu culeg-cules, dreg-dres, s’a făcut trag-tras; it. trarre, pv. fr. traire, cat. traure, sp. traer, pg. trazer). Tîrîĭ, aduc spre mine saŭ după mine: îmĭ trag scaunu spre masă, calu trage căruța (locomotiva vagoanele, remorcheru șlepurile). Scot: a trage sabia din teacă, cizmele din picĭoare (a trage cizmele în picĭoare, a te încălța cu ele). Scot sugînd cu gura saŭ cu pompa: a trage vin din butoĭ; a trage cĭubuc, tutun (adică „fum de tutun”, a fuma). Apuc și întind puțin: l-a tras de picĭor ca să se scoale, de urechĭ fiind-că era obraznic. Scot din urnă la noroc: a trage sorțĭ. (A trage sorțiĭ înseamnă și „a te prezenta la serviciu militar”, unde, în ainte, te recruta dacă trăgeaĭ un număr maĭ mic de cît micu contingent necesar și-țĭ dădea drumu dacă trăgeaĭ un număr maĭ mare). Scot din mașina tipografică: a trage o mie de exemplare dintr’o carte. Însemn, duc pe pămînt orĭ pe hîrtie: a trage o brazdă cu plugu, un hotar, o linie pe hîrtie. Frec, masez: l-a tras pe (saŭ la) picĭoare ca să se dezmorțească. Arunc săgețĭ din arc (trăgînd de coardă), gloanțe din pușcă (trăgând de pedică): a trage săgețĭ, gloanțe, cartușe, ghĭulele. Adresez, aplic (lovesc) orĭ scot (sunete): a trage cuĭva o înjurătură saŭ o palmă (un cuțit, un glonț), a trage un cîntec saŭ un plîns (V. taxim). Fac, mă apuc de: a trage un chef, un somn. Atrag, chem: s’a dus unde-l trage inima. Chem, aduc, traduc: l-a tras în judecată. Sufer, pățesc: de-aș maĭ trage cîte-am tras, eŭ de tine nu mă las (P. P.). Fac să răcească: m’a tras curentu și am răcit. A trage clopotele, a apuca de funia lor și a le face să sune, (fig.) a linguși, a te gudura, a face curte (pin aluz. la clopotele care se trag la biserică în onoarea unuĭ preut maĭ mare). A trage folos, a profita. A trage de mînecă pe cineva (fig.), a te ținea după el cu oferte. A trage nădejde, a nădăjdui: trage și el nădejde ca spînu de barbă și prepelița de coadă. A-țĭ trage păcatu cu un lucru, a suferi cu el după ce l-aĭ acceptat. A trage o poliță asupra cuĭva, a emite o poliță pe numele luĭ. A-țĭ trage sufletu, a răsufla: era o îmbulzeală de nu puteaĭ să-țĭ tragĭ sufletu. A trage în țeapă, a pune în țeapă (un supliciŭ medieval). A trage ușa după tine, a o în chide. V. refl. Mă retrag: a se trage la munte, apele s’aŭ tras. Mă scobor, am originea: Româniĭ se trag din Romanĭ. Provin, rezult: din boala ceĭa i s’a tras moartea. Tind, mă îndrept: acest copil se trage la învățătură. V. intr. Mîn, poposesc pe noapte: a trage la han. A avea curent bun și a face să ardă bine focu: soba asta trage bine. E curent de aer și poțĭ răci: odaĭa asta trage. A emite răceală: acest zid trage. Am greutate4, apes în cantar: acest sac trage zece chilograme, trage mult (saŭ greŭ) la cantar. A trage a, a tinde a, a călca a: acest copil trage a soldat; apa trage la matcă, și mojicu la teapă. A trage cu, a da cu, a lovi cu: a trage cu cĭocu, cu toporu, cu pușca, cu tunu, cu gloanțe, cu cartușe. A trage cu ochĭu, a te uĭta pe furiș. A trage cu urechea, 1. a asculta pe furiș, 2. a asculta atent un zgomot care nu se aude lămurit. A trage de moarte, a trage să morĭ, a fi aproape de ultima suflare, de moarte. A trage în gazdă, a poposi la cineva ca să dormĭ. A trage la măsea, a bea, a fi bețiv. A trage pe sfoară, a înșela, a escroca.

ascultà v. 1. a trage cu urechea: a asculta la ușă; 2. a lua aminte: ascultă ce-ți spun; 3. a se supune: nu mă ascultă. [Lat. ASCULTARE = clasic AUSCULTARE].

trage v. (activ) 1. a mișca spre sine sau după sine: a trage masa mai încoace, boii trag plugul; a trage de mânecă, a provoca de a spune: tot ce are pe inimă; 2. a trage prin aspirațiune: a trage vin din bute; a trage tutun, a fuma; a trage cu urechea, a asculta cu luare aminte; a trage la măsea, a bea; 3. a respira greu: a-și trage sufletul; a trage de moarte, a fi în agonie; 4. a face să iasă, a scoate: a trage sabia din teacă, a trage cișmele; fig. a trage folos; 5. a lungi, a întinde tare: a trage o funie, a trage de urechi; 6. a desena: a trage o linie; 7. a tipări: a trage o carte în mii de exemplare; 8. a lua într’o doară: a trage la sorți; a trage o poliță, a adresa cuiva plata ei; 9. a arunca săgeți, a descărca o armă de foc: a trage cu arcul sau cu pușca, a trage cu tunurile; 10. a da repede: a trage o înjurătură, o palmă; 11. a face: a trage un somn, un chef; 12. a suporta, a suferi urmările (obișnuit rele): capul face, capul trage; fig. a trage nădejde, necaz; 13. a îndemna: nu-l trage inima la nimica; 14. a chema înaintea justiției: a trage în judecată; 15. a face să sune trăgând: a trage clopotele; 16. a scoate sunete: a trage din vioară; 17. a face masaj: l’a tras pe tot corpul.║ (neutru) 1. a sufla tare (de vânt); 2. a fi un curent de aer: casa asta trage; fig. a trage a sărăcie; 3. se zice de soba când arde bine; 4. a fi greu, a cântări: a trage ia cumpănă; 5. a se opri în treacăt: a trage în gazdă. ║ (reciproc) 1. a se retrage: s’a tras la casa lui CR.; 2. a avea origina, a se cobori: se trage din neam mare GR. Al.; 3. fig. a proveni: nu voiu să ți se tragă moartea dela mine CR. [Lat. TRAHERE].

urechià v. fam. a trage de urechi.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa ceva, apucându-l pentru a-l da la o parte sau pentru a-l îndrepta spre un anumit punct. ◊ Expr. A trage (pe cineva) de mânecă = a) a-i face (cuiva) un semn, a-i atrage atenția spre un anumit lucru; b) a îmbia, a îndemna. A fi tras de păr = a fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a cita pe cineva în fața justiției. A trage pe sfoară = a păcăli. A trage pe roată = a supune torturii cu ajutorul roții de tortură. A trage la răspundere = a cere cuiva să dea socoteală de faptele sale, a face răspunzător. A trage la fund (pe cineva) = a pune (pe cineva) într-o situație grea; a antrena (pe cineva) cu sine într-o afacere, într-o întreprindere dezavantajoasă, sortită eșecului. ♦ (Cu complementul „clopotul”) A face să sune (prin deplasare într-o parte și în alta). ♦ A întinde, a încorda (smucind) un fir, o sfoară. ◊ Expr. A trage sforile = a conduce în ascuns, din culise (o acțiune reprobabilă); a unelti. ♦ Fig. (Înv.) A îndemna; a atrage (asupra sa). 2. Tranz. A duce, a târî după sine. ◊ Expr. A trage targa pe uscat = a trăi în lipsuri, în sărăcie; a o scoate greu la capăt. A trage un picior sau a trage piciorul = a șchiopăta. ♦ (Despre animale de tracțiune) A face ca un vehicul să se deplaseze (ducându-l după sine); a pune în mișcare. 3. Tranz. A pune (sau a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte; a potrivi, a aranja o piesă de îmbrăcăminte pe o anumită parte a corpului. 4. Intranz. (Pop.) A avea greutatea de..., a cântări, a atârna. 5. Tranz. A înfige (într-un corp ascuțit). 6. Tranz. A dirija și a opri un vehicul ori o ambarcațiune la locul de îmbarcare sau de coborâre. 7. Intranz. A poposi undeva spre a fi găzduit; a se instala temporar undeva sau la cineva. 8. Refl. și intranz. (Reg. și fam.; urmat de determinări locale introduse prin prep. „la”) A se duce (împins de o dorință), a fi mânat, atras spre o țintă. ♦ Intranz. Fig. A tinde spre..., a se simți atras către... ♦ Intranz. A prevesti o anumită stare. Trage a rău. 9. Refl. (Pop.) A se da la o parte, a se feri din cale; a se retrage. ◊ Expr. (Tranz.) A-și trage mâna de deasupra cuiva = a înceta să mai ocrotească pe cineva. 10. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unui fapt reprobabil; a ispăși. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge; a extrage; p. ext. a obține. ◊ Loc. vb. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma)... = a învăța (dintr-o experiență). ◊ Expr. A trage foloase din (sau de pe urma) ... = a avea, a obține un avantaj de pe urma... 2. Intranz. Fig. (în expr.) A trage cu urechea = a-și încorda auzul pentru a prinde zgomote ușoare, vorbe șoptite; a asculta pe furiș. A trage cu ochiul (sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, pentru a nu fi observat. 3. Tranz. A inspira; a respira; a inhala. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira greu din cauza oboselii, bătrâneții etc.; a se odihni după un efort. (Intranz.) A trage să moară = a fi în agonie, a-și trăi ultimele clipe. ♦ A fuma, a priza. 4. Intranz. (Despre sobe) A avea tiraj bun. 5. Tranz. A sorbi, a înghiți; a bea. ◊ Expr. (Absol.) A trage la măsea (sau la mustață) = a fi bețiv. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena o linie, un contur. ◊ Expr. (A fi) tras cu sfoara = (a fi) drept, aliniat. (Intranz.) A trage (peste ceva) cu condeiul (sau cu buretele) = a șterge; a anula; a face uitat, a uita. IV. 1. Tranz. (în diverse procese de muncă sau în acțiuni care presupun un efort fizic; cu sensul reieșind din determinări) A trage la rindea = a rindelui. A trage (o țesătură) la piuă = a supune o țesătură unei operații mecanice la piuă, pentru a o face mai deasă. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a șapirografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea) = a ascuți. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. (Intranz.) A trage cu acul = a coase, a broda. A trage cu coasa = a cosi. A trage la rame (sau la, din lopată) = a vâsli. ♦ A trece prin... Trage firele prin spată. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban câștigat (în credința superstițioasă că acest gest atrage un câștig ulterior bun). Tras (ca) prin inel, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios. ♦ A întinde și a subția un material ductil, trecându-l printr-o filieră. ♦ Refl. (în expr.) A se trage la față (sau la obraji, la chip) = a slăbi, a avea figura obosită, palidă. 2. Tranz. (Fam.) A face ceva cu plăcere, cu multă energie, cu pasiune. ◊ Expr. A trage un (pui de) somn sau a trage la soamne (ori la aghioase) = a dormi adânc. 3. Tranz. A da una sau mai multe lovituri; a bate, a plesni. 4. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca proiectilul, săgeata etc. să pornească spre țintă. 5. Tranz. A freca o anumită regiune a corpului în scopuri terapeutice; a masa. ♦ A fricționa. V. 1. Intranz. (Despre vânt) A bate, a sufla. 2. Tranz. (Adesea impers., subînțelegându-se ca subiect aerul rece, curentul etc.) A învălui pe cineva, provocându-i o senzație neplăcută de răcoare (urmată adesea de îmbolnăvire). VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul... ♦ A fi originar din... 2. A proveni; a fi provocat (de...) [Perf. s. trăsei, part. tras] – Lat. *tragere (= trahere).

APOI adv. 1. (Cu sens temporal) După aceea, pe urmă, la urmă. Se așeză pe taburet și se aplecă apoi din nou... deasupra pianului. CAMIL PETRESCU, N. 107. Boierii cei bătrîni, bunicii noștri... erau de altfel milostivi, a urmat sarcastic tata, și nu-i lăsau pe acei «mișei», cum se spunea atunci, să le înghețe măduva în oase; ci-i virau apoi în bordeie și porunceau să li se deie fum de ardei. SADOVEANU, N. F. 8. Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare... zise rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie. CREANGĂ, P. 185. Și pe cer el se zărea, întîi ca un porumbaș, Apoi ca un lăslunaș, Apoi ca un bandăraș. ALECSANDRI, P. P. 146. ◊ (Uneori precedat de «mai (de)» sau «și») Poate mai de apoi a veni cineva și-a zice: «Deschideți ușa...» ș-atunci voi trebuie numaidecît să deschideți? CREANGĂ, P. 22. După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! Lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. Domnul se mira, Ș-apoi îi mustra, Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Loc. adj. (Învechit) De apoi = a) de mai tîrziu, din viitor. Viața de apoi v. viață;! b) cel din urmă, ultim, extrem. Lumea, ziua, veacul etc. de apoi v. lume, zi, veac. ◊ Expr. De joi pînă mai (de-)apoi = a) (ironic) puțin (timp). Ținură și ei prietenie, de joi pînă mai apoi; b) (prin exagerare) la nesfîrșit, fără termen fix. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. ♦ (Precedat de «și») Pe lîngă asta. N-ai să găsești slugă cum cauți dumneata, că pe aici sînt numai oameni spîni. Și-apoi cînd este la adicătelea, te-aș întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. 2. (În corelație cu conjuncții concesive, urmat de «tot») Totuși. Dacă cumva acum te simți cam obosit de lunga digresiune zoologico-filologică... apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage. ODOBESCU, S. III 32. 3. (În legătură cu o condițională, în corelație cu conjuncția «dacă» sau «de» și urmat de «tot») Atunci..., în acest caz... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Cu elipsa condiționalei) Dacă e așa..., așa fiind..., dar atunci... Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins? – Ba nu șuguiesc...! – Apoi dar, te văd că ești bun mehenghi! CREANGĂ, P. 41. Eu nu pot ceti romînește. – Cum? apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. ♦ (În formă interogativă, purtînd accentul pe prima silabă, exprimă indiferența) Ei și! nu are importanță! Copilul s-a urcat în pom. – Ș-apoi dacă s-a urcat? ◊ De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! D-apoi! N-am să fiu tot fată, Voi fi și nevasto dată. COȘBUC, P. I 105. 4. (De obicei precedat de o conjuncție, avînd diverse sensuri, determinate de înțelesul frazei precedente) a) (Uneori precedat de «dar» sau «da») Doar. D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata! CREANGĂ, P. 229. ◊ (întărit prin «doar») Apoi doar eu nu-s de acele de care crede el: n-am sărit peste garduri... de cînd sînt! CREANGĂ, P. 28. b) (Precedat de «și») Și încă... Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea. CREANGĂ, P. 21. c) (Precedat de «și») Afară de aceasta, unde mai pui că... Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăiia istuilalt la altă margine. Ș-apoi, pe vremile acele, țările erau bîntuite- de războaie. CREANGĂ, P. 183. d) Vezi! ei! Nu mai vine lupul, moș Nichifor? – Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie. CREANGĂ, P. 121. Apoi, mă miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește! CREANGĂ, P. 129. e) (Întărind o adversativă; uneori precedat de «dar», «da») Dar. Eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine. – Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă, căci atunci știam și eu ce să fac? ISPIRESCU, L. 47. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a mîncat așa bucate! CREANGĂ, P. 9. f) Cu toate acestea. Voi vă ziceți romîni, ș-apoi vorbiți o limbă pre care eu n-o înțeleg! NEGRUZZI, S. I 245. g) (În corelație cu «după ce» și urmat de conj. «și» indică o acțiune cumulativă) Mai, pe lîngă asta. Viespea, după ce miere nu face, apoi și împunge. POP. h) (Precedat de conj. «că») Altminteri. Fii cuminte, c-apoi te bat. i) (În amenințări) De cînd ați pus voi stăpînire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. j) (Precedat de conj. «și», servește drept introducere, mai ades în poezie, în strigături sau proverbe) Și apoi Spune-mi cu cine te-aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. Ș-apoi lin, dorule, lin, Că puica-i pe loc străin; Ș-apoi rar, dorule, rar, Că puica-i pe loc amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. k) (Urmat de interj. «de», «dă», servește la introducerea unui răspuns evaziv, cu sens concesiv sau cuprinzînd în sine o scuză. V. păi) Ce este mai gras pe lumea asta?... – Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul meu din ogradă? ISPIRESCU, L. 178. Înțeleg!... ți-i drag... Apoi dă!... tinerețe... inima. ALECSANDRI, T. I 341. – Variantă: (regional) apăi (DUMITRIU, B. F. 84) adv.

FLUIERA, fluier, vb. I. Intranz. I. 1. A produce un sunet ca al fluierului sau o combinație (melodică) de sunete, suflînd printre buze (sau printre degetele băgate în gură). Pe ici, pe colea, trecea cîte un romanțios fluierînd. EMINESCU, N. 34. Pune straja la pîndă, ca să tragă cu urechea și să fluiere cînd se apropie vînătorul. ODOBESCU, S. III 81. ◊ Expr. A fluiera a pagubă = a fluiera în semn de părere de rău pentru o pagubă suferită, pentru o neizbîndă. Ce să facă el așadară? Fluieră una a pagubă. RETEGANUL, P. I 60. ◊ Tranz. Hulub era de felul lui un om vesel. Mai totdeauna fluiera frînturi de melodii. V. ROM. februarie 1953, 42. Trec fețe serbede... fluierînd doine dureroase! RUSSO, S. 147. ◊ Compus: fluieră-vînt s. m. = persoană care își pierde vremea umblînd haimana, fără nici o treabă serioasă. Fata tot șezînd la fereastră, vedea pe un june fluieră-vînt, umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. ♦ (Despre unele păsări sau insecte) A produce sunete asemănătoare cu ale fluierului. Ei aud... acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, scîrțîind, fluierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. O mierlă fluiera o melodie înceată. SADOVEANU, O. I 287. ♦ Tranz. (La spectacole, manifestări sportive etc.) A-și manifesta dezaprobarea prin fluierături. Spectatorii l-au fluierat pe arbitru. ▭ Slugile aduse la reprezentație de neamurile sale l-au fluierat. Nici asta nu-l putea opri. SADOVEANU, E. 68. 2. A cînta din fluier. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. 3. A produce sunete ascuțite, întrebuințînd un instrument special, mai ales pentru semnalizare; a șuiera. Ilenuța milițiană Fluieră cu foc. FRUNZĂ, Z. 62. II. (Despre vînt) A sufla cu tărie, a șuiera. Vîntul fluieră în strașina casei. Zăpada le-a troienit ușa pe din afară. DELAVRANCEA, H. TUD. 28. ◊ Tranz. Cine poate să zică că zdrențurosul și desculțul nu s-ar îmbrăca mai curat și mai elegant dacă ar avea putință... că i-ar plăcea să-l ploaie din tavan și să-l fluiere vîntul din toate părțile? GHICA, S. 594.

CHIAR¹ adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.

CHICOTI, chicotesc, vb. IV. Intranz. (Uneori urmat de determinarea pleonastică «de rîs» sau, rar, «în rîs») A rîde cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (de obicei pe ascuns sau pe înfundate). Și-nțelepții cu scufă au chicotit De cîntecul ăsta neauzit. DEȘLIU, G. 26. A chicotit în rîs și a clipit din ochi, cu gîndul la pozna voastră. PAS, Z. I 50. Elevii clasei își dădeau coate și chicoteau. SADOVEANU, N. F. 145. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte o frîntură din vorba unchiașului și, din cînd în cînd, izbucnesc în rîs cu hohote. SP. POPESCU, M. G. 24. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. CREANGĂ, A. 66. Cine chicotește aici? ALECSANDRI, T. I 190. ◊ Fig. Duduind, tractoarele Răscolesc ogoarele, Chicotesc ponoarele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/3. ◊ Refl. (Rar) Cum intră în casă, începe a se chicoti și a spune de la nuntă. CREANGĂ, P. 173.

DOS, dosuri, s. n. (În opoziție cu față) 1. Partea de dindărăt a unui obiect. Dosul cărții. Dosul foii. ▭ Știa să facă și socoteli și să le însemne cu cărbune pe dosul ușii. SADOVEANU, Z. C. 312. ◊ Loc. prep. (Construit cu genitivul) În dosul = în spatele, îndărătul, dinapoia. Bibescu simți pași moi în dosul ușii. SADOVEANU, P. M. 58. Au ieșit în dosul casei. GALACTION, O. I 78. Știam că e în dosul storului. IBRĂILEANU, A. 145. Din dosul = din spatele, dindărătul, de dinapoia. Nucule din dosul casei, Tot al meu și-aici și-aiurea: Ziua-n vînt îți văd doinirea, Noaptea ți-o ascult. COȘBUC, P. II 275. Un dușman de lup... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. ◊ Loc. adv. De-a-ndoasele sau de-a-ndoaselea, pe de-a-ndoasele sau pe de-a-ndoaselea = a) altfel de cum trebuie, de cum e firesc, de cum te-ai aștepta; anapoda, pe dos. Tot ce făcea îi ieșea de-a-ndoasele. ISPIRESCU, U. 108; b) întors, invers. Meșterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă și mi-a bătut numărul 6 d-a-ndoasele. CARAGIALE, O. I 84; c) cu spatele înainte, de-a-ndăratele. Duțu se depărtă... mai mult de-a-ndoaselea, oprindu-se mereu. SLAVICI, O. I 369. ♦ (În opoziție cu fațadă) Partea de dinapoi a unei case sau a unei curți. Nu se dusese la el pe uliță, ci prin dosurile curților. DUMITRIU, N. 180. Fiecare pămîntean... punea să i se clădească... casa după fantazia momentului, avînd chiar o deosebită plăcere să întoarcă dosul ori coasta către alții. SADOVEANU, Z. C. 79. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu în față, înainte) În dos = în partea de dinapoi a casei; în spate. Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un singur rînd i se înnădise mai tîrziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi. M. I. CARAGIALE, C. 127. Cine taie lemne-n dos? ȘEZ. I 238. Prin dos = prin intrarea din spate a unei case. Vină, bădițo, prin dos, Că-i portița de rogoz: Cum pui mîna, pică jos. HODOȘ, P. P. 43. ◊ Loc. adj. Din dos = care este situat îndărătul, în spatele casei. Făt-Frumos ieși din casă și intră în grădina din dos. POPESCU, B. II 10. Am fugit pe ușa din dos și am dat pin grădină, ca să scap de dascal. ALECSANDRI, T. I 184. ◊ Expr. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos = a scăpa (dintr-o încurcătură) cu mare greutate, cu rușine. A intra pe (sau prin) ușa din dos = a ocupa o slujbă, un post etc. sau a înainta în ierarhia funcționărească prin protecție, nu pe cale ierarhică. 2. (Fiind vorba de partea de dinapoi a corpului omenesc; numai în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (În opoziție cu în față) În dos = în spate, pe ascuns. Unul în dos te-a-njurat. – În lipsa mea putea să mă și bată. PANN, P. V. I 169. ◊ Expr. A da dos (la față) sau a da dosul (sau dosurile) sau a pune dos la fugă = a fugi, a o lua la sănătoasa, a o șterge; a se retrage, a dispărea. Ba, tu ai să-i îngropi pe aiștia... Ce dracu? De trei zile, bade Gheorghe, dai dosurile. CAMILAR, N. I 444. Chiorul... a încercat să deie dos la față. SADOVEANU, D. P. 160. Tu cauți să dai dosul, îmi pare?... Vrei să fugi? MACEDONSKI, O. II 83. Manea-n scări se-nțepenea, Dos la fugă și punea. ALECSANDRI, P. P. 73. (Exclamativ) Dos la față! = ia-o la fugă! șterge-o! M-am dus... Să ne videm cu bine, Măndică! Pe unde să ies ca să nu mă-ntîlnesc cu el? Ha! pe fereastă... Dos la față. ALECSANDRI, T. I 317. A întoarce (cuiva) dosul = a se depărta (de cineva), a rupe relațiile (cu cineva), a ocoli (pe cineva), a întoarce (cuiva) spatele. ♦ Șezut, fund. Doctorul avea obiceiul să-i plesnească [pe copii] ușor, din mers, cu vîrful bastonului, la dos. BART, E. 339. ◊ Expr. A se scula cu dosul în sus = a fi ursuz și indispus (fără motiv). 3. (Urmat de determinări care indică un organ sau o parte a trupului) Dosul mîinii (sau palmei) = partea de din afară a mîinii. Plîngea molcom; din cînd în cînd își ștergea nasul cu dosul palmei și ofta, pomenind șoptit numele lui Vasile. GALAN, Z. R. 42. Făcu semn cu dosul mînii să fie lăsat singur. SADOVEANU, Z. C. 243. Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii. Faci pe dosul limbei niște beșicuțe. ȘEZ. II 191. 4. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită) a unui obiect. Dosul stofei. Dosul covorului. ♦ Partea de dinăuntru neexpusă vederii (a unei haine). Dosul paltonului. ◊ Pe dos = a) (loc. adv. în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară. [Era] îmbrăcat la întîmplare, cu haina pe dos. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 56. Era Mane cel spătos, Cu cojoc mare, mițos, Cu cojoc întors pe dos. ALECSANDRI, P. P. 73; b) (loc. adv., fig.) altfel (decît în realitate), de-a-ndoaselea. Toate le văd pe dos... Iaca mătușica se dă de-a tumba, ha, ha, ha! ALECSANDRI, T. I 223; c) (loc. adj., fig., despre oameni) cu purtări nefirești; sucit, ciudat, bizar. Iată că sînt și oameni pe dos. IONESCU-RION, C. 37. ◊ Expr. Întors pe dos = necăjit, supărat, indispus. Mai întors pe dos decît înseși buzunarele sale, intră, dimineața, acasă. M. I. CARAGIALE, C. 142. A întoarce (pe cineva) pe dos = a tulbura, a indispune (pe cineva). Dragostea asta te-a cam întors pe dos. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 162. 5. (Popular) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. Bate vîntul, îl lași să bată și te dai într-un dos. SADOVEANU, P. M. 180. Vărsa lacrimi, pe cînd luna Răsărea de după-un dos. COȘBUC, P. II 214. Soare a umblat Și a căutat Toate văile, Toate luncile, Toate dealurile Și dosurile. PĂSCULESCU, L. P. 182. – Forme gramaticale: (în loc. adv.) de-a-ndoasele, de-a-ndoaselea.

HAIMANA, haimanale, s. f. Om de nimic, fără căpătîi, hoinar, pierde-vară, derbedeu, vagabond. Apoi pentru o haimana ca asta am venit noi aici!? SADOVEANU, P. S. 71. De rîsul copiilor să fii Și haimana bătrînă să rămîi! TEODORESCU, P. P. 120. ◊ Expr. A fi (sau a rămîne) de haimana = a fi sau a rămîne fără căpătîi, fără stăpîn, la discreția oricui. De oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. Breee! care vra să zică, tu ești stăpîn aici, și eu îs de haimana? ALECSANDRI, T. I 327. (Adverbial, în expr.) A umbla haimana = a hoinări, a vagabonda. Te trăgea de urechi cînd umblai haimana, vara, pe la scăldat și nu veneai la școală. SANDU-ALDEA, D. N. 229.

INDIFERENȚĂ s. f. Atitudine și purtare a celui indiferent, lipsă de interes față de ceva; stare de nepăsare, răceală. În ferești, ici și colo, capete de bătrîni, de femei, priveau cu indiferență grupul copiilor, gara, cerul. GALAN, Z. R. 9. La fiecare cuvînt mă lovesc de indiferența aceasta batjocoritoare. C. PETRESCU, C. V. 147. Din absoluta dv. indiferență, mai aveți din cînd în cînd timpul să trageți cu urechea. SEBASTIAN, T. 75.

ÎNTĂRÎTAT, -Ă, întărîtați, -te, adj. Adus (de obicei în mod intenționat) în stare de mînie, de surescitare, iritat; agitat; furios, înfuriat. Cînii, întărîtați, îmi dădeau ocol, hămăind mînioși. SADOVEANU, O. I 351. Cătînd să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, și apoi întărîtat, obosit, mînios de zadarnica-i osteneală, el strigă... ODOBESCU, S. III 82. Se întoarseră foarte întărîtați și cu inima bănuitoare lîngă împăratul, căruia îi insuflară aceleași bănuieli. BĂLCESCU, O. II 276. ◊ Fig. În curtea lui Lică Mătase, mașinuța stațiunii duduia pe loc, întărîtată. MIHALE, O. 501. Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea ca de o furtună ce vine întărîtată asupra copacilor. ISPIRESCU, L. 238. Îmi place a sta singur pe-o stîncă dărîmată, S-aud pe maluri vîntul cu groază șuierînd, Să văd pe-ntinsul negru furtuna-ntărîtată Și cerul fulgerînd. ALECSANDRI, O. 82. ◊ (Adverbial) A auzit pe cîne hămăind întărîtat. SADOVEANU, P. S. 100. ♦ Care dovedește întărîtare. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mînă întărîtată și fricoasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 35. Trăsese cu urechea la întărîtata discuție a celor doi negustori. C. PETRESCU, C. V. 26. – Variantă: întărtat, -ă (VLAHUȚĂ, P. 106, SBIERA, P. 274, ALECSANDRI, P. I 194) adj.

OAIE, oi, s. f. Animal domestic rumegător crescut pentru lînă, lapte și carne; (spre deosebire de berbec) femela acestei specii (Ovis aries). Cînd eram eu copil, pe acolo pășteam oile satului. BUJOR, S. 146. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile, să pască. COȘBUC, P. II 167. S-au dus ca să găsească... Două oi țigăi, bîrsane Și copile năzdrăvane. ALECSANDRI, P. P. 302. Cine se face oaie îl mănîncă lupul (= cine e prea bun, prea moale, dă prilej celor răi să-i facă neajunsuri). A da oile în paza lupului v. lup. ◊ Loc. adv. Ca oile = cu grămada, grămadă. ◊ Expr. S-a dezbrăcat (lupul) de pielea oii = și-a scos masca, și-a dat pe față caracterul urît, crud. A se ține (sau a se agăța de cineva) ca scaiul de oaie = a se ține mereu după cineva, a nu-1 slăbi, a nu-i da pace. Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ținea de fată ca scaiul de oaie. CREANGĂ, P. 167. A suge la două oi = a trage foloase din două părți. A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o oaie = a urmări un cîștig exagerat din ceva sau de la cineva. A îi oaie între lupi = a fi bun, blînd, moale între oameni răi. A fi deștept (sau șiret) ca oaia, se zice, în ironie, despre un om naiv, prost. A o face de oaie = a face o prostie, o gafă, a o face boacănă. (Prea) e de oaie = prea e de tot, prea e din cale-afară. A băga oile în lapte v. băga. ♦ Carnea acestui animal. Tocană de oaie. ♦ Blana acestui animal. Căciula cea de oaie pe urechi ani tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. ◊ Compus: (Bot.) țîța-oii = ciuboțica-cucului. – Pronunțat: oa-ie.

PÎNDI, pîndesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire Ia ființe) A observa cu atenție (dintr-un loc ascuns), a spiona cu scopul de a prinde sau de a ataca. O! Făt-logofete Cu netede plete, Cu părul de aur! Stăi, te odihnește, Că-n deal te pîndește Un negru balaur. ALECSANDRI, P. I 64. Codrul mîndru c-a-nverzit, Frunza mi l-a-mpodobit; Mă duc să pîndesc ciocoi, Că prea mult își rîd de noi. BOLLIAC, O. 181. ◊ Expr. A pîndi cu urechea = a fi atent la un sunet, la un zgomot, a trage cu urechea la... Măgură mergea plecat, cu capul strîns între umeri, pîndind cu urechea hohotele... mitralierelor. CAMILAR, N. I 59. ◊ Intranz. Ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor. ISPIRESCU, L. 109. Au ieșit cu toții în susul apei din cetate noaptea, fără să simță nimic vrăjmașii care pîndeau pe maluri. CARAGIALE, O. III 195. Cînd prin codri m-ascundeam. Nopți și zile-ntregi pîndeam Și pe cei bănoși prindeam. ANT. LIT. POP. I 435. ◊ Fig. (Despre o nenorocire, o primejdie) Am cunoscut după un semn urgia care mă pîndește. GALACTION, O. I 251. Cine mai știe încă ce alte amenințări ne mai pîndesc? C. PETRESCU, Î. II 268. (Intranz.) Moartea pîndea în toate cotloanele. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ (Cu privire la lucruri) A aștepta prilejul de a pune mîna pe ceva, de a acapara, de a răpi. Sfîntul soare ziua-ntreagă Pîndește brîul – l-ar fura. COȘBUC, P. I 122. Vecină cu moșia bogată și domnească Se-ntinde o cîmpie mănoasă răzășească, Pe care o pîndește avanul domnitor Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător. ALECSANDRI, O. 260. 2. A urmări, a studia gesturile, manifestările, acțiunile cuiva, pentru a-i ghici gîndurile. Femeia îl pîndea temătoare. DUMITRIU, N. 160. Rămînea singur, scăpa de apăsarea atîtor ochi care-l pîndeau. BART, E. 184. ♦ A urmări. A așteptat să vie seara, cu mare neliniște în suflet și i-a pîndit plecarea, pînă nu l-a mai văzut de loc. POPA, V. 113. Multe perechi de ochi, ascunși după perdele, pîndeau mersul domol al vasului. BART, E. 127. ◊ Fig. Iar noi, pîndind mișcarea vremii Pe calendarul din perete, Cătăm la zilele de vară Cum trec de goale și încete, VLAHUȚĂ, O. A. 79. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. I 18. 3. A aștepta (cu nerăbdare, cu atenția încordată). Pîndind vremea pe cînd șed ele plecate. fac țuști! din baltă. CREANGĂ, A. 67. Pîndește ne-ncetat Momentul de sosire a veselei Neere. ALECSANDRI, T. II 236. ◊ Expr. A pîndi vreme cu prilej = a aștepta ocazia potrivită. Un dușman de lup... chiar cumătrul caprei, – care de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

URECHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare din cele două organe așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului, formate (la om și la mamifere) dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă și constituind aparatul auditiv al animalelor. Spun și eu o vorbă celor care au urechi de auzit. SADOVEANU, B. 8. Urechile lor nu mai ascultau alte vorbe. ISPIRESCU, L. 39. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. ◊ (În contexte figurate) Îmi pun în schimb urechea pe inima țării Și-aud bătăi neregulate. BENIUC, V. 27. Te-ai plimbat la țară în automobil și prin castele ciocoiești și n-ai pus urechea la pămînt să asculți glasurile care nu se aud. REBREANU, R. I 210. ◊ Expr. A fi numai urechi, a-și deschide urechile în patru sau (rar) a asculta cu toate urechile = a asculta foarte atent. Sîntem toți numai urechi. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. A asculta numai c-o ureche = a asculta distrat. A nu-și crede urechilor v. crede (2). (Despre vorbe, zvonuri, știri) A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. A-i trece cuiva pe la ureche, se spune cînd cineva aude un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă), se spune cînd cineva nu reține ceea ce i se spune sau cînd rămîne nepăsător față de spusele cuiva. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. REBREANU, I. 107. Tot vorbe fără temei, care-mi intrau pe-o ureche și-mi ieșeau pe cealaltă. GANE, N. III 33. La judecători, ce intră pe-o ureche iase pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. (Eliptic) Și maximele bătrînei pe-o ureche toate-i iese. EMINESCU, O. IV 224. A face urechea toacă v. toacă (1). A-și pleca urechea la... v. pleca² (3). A bate toaca la urechea surdului v. surd (1). A-și deschide urechile v. deschide (1). A trage cu urechea v. trage (II 6). A împuia (cuiva) urechile v. împuia. A fi fudul (sau tare) de ureche = a fi surd, v. fudul. (Ironic) A fi urechea satului (sau tîrgului) = a ști tot ce se petrece într-o localitate. ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară (Peziza aurantia); urechiușă; urechea-iepurelui = nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); urechea-porcului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina ramificată în partea superioară și cu flori mici albăstrui-violete (Salvia verticillata); jaleș; urechea-șoarecelui = nu-mă-uita (Myosotis silvatica); urechea-ursului = plantă erbacee din familia primulaceelor, cu frunze ovale ușor dințate și cu flori galbene; crește pe stînci calcaroase (Primula auricula). 2. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. Urechea te minte și ochiul te-nșală. EMINESCU, O. I 40. Tu n-ai auzit pistolul?... Nu l-ai auzit? Spune! (Cu furie) Ureche! Ureche!... HASDEU, R. V. 157. Păreții au urechi și fereștile ochi. ♦ (De obicei determinat prin «muzicală») Facultatea de a percepe și de a reproduce în mod exact sunetele muzicale. Un glas așa de dulce și de curat, o ureche atît de muzicală. CONTEMPORANUL, V_I 197. ◊ Expr. A cînta după ureche = a reproduce o melodie după auz (și nu după note). 3. Partea externă, cartilaginoasă, a aparatului auditiv; auriculă. V. pavilion (3). Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate. SADOVEANU, B. 207. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela de-i merg peticile. CREANGĂ, O. A. 141. În cotlon torcea motanul pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. Știre-aș peana cum se pune, C-aș pune-o după urechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 397. ◊ Loc. adv. Pînă peste urechi = peste măsură, foarte tare, foarte mult. ◊ Expr. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame) v. lungi (1). Floare la ureche v. floare (I 1). A-i rupe (cuiva) urechile v. rupe (5). A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) v. culca (1). A avea bumbac în urechi v. bumbac (II 1). A-și astupa urechile v. astupa (1). 4. (În expr.) Într-o ureche = smintit, scrîntit, țicnit. Știa dînsul că Vasile Baciu e într-o ureche. REBREANU, I. 20. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor... bătrîn, burlac și cam într-o ureche. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. El, cum era cam într-o ureche, i-a răspuns. SBIERA, P. 5. II. (Popular) Organul respirator al peștilor; branhie. III. 1. Gaura acului prin care se petrece ața sau sfoara. ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului v. scăpa (2). 2. Cheotoare de piele sau de chingă cusută la marginea de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. O ordonanță, cu o pereche de cizme atîrnate de urechi într-un singur deget, încetini pașii. C. PETRESCU, Î. II 121. Urechile la ciubote sînt de piele și-s simple. ȘEZ. IX 33. 3. Toartă, inel, belciug. Un cordon de piele în care se vedea prins de un lănțișor urechea unui cesuleț. CĂLINESCU, E. O. I 17. ♦ Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; măsea. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (Mai ales la pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui loc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc.

URECHEALĂ, urecheli, s. f. Acțiunea de a urechea; pedeapsă care constă în a trage de urechi; p. ext. bătaie, chelfăneală. Cînd i-am tăiat nasturii de la manta... am mîncat o urecheală strașnică. La TDRG.

ZDRAVĂN, -Ă, zdraveni, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre părți ale corpului lor) Voinic, puternic, vînjos, viguros. Oamenii îl priveau: erazdravăn.Pîrvu,măcar că-l supsese boala. DUMITRIU, N. 89. Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. Bre... ian privește, a ridicat copacul subțioară... Zdravăn e, bată-l codru! ALECSANDRI, T. I 448. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mini împotriva acelor patru brațe zdravene care-l trăgeau! NEGRUZZI, S. I 156. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare; voinicește. Apăsa zdravăn fierul în pămînt. DUMITRIU, N. 146. Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor. CREANGĂ, P. 220. Căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. 2. Sănătos, teafăr; întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). Las’ că știu eu de cînd e bolnavă... O văzui azi zdravănă pe uliță. DUMITRIU, N. 232. În două săptămîni e zdravăn ca mine și ca dumneata. C. PETRESCU, C. V. 206. Era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de pe-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei. ISPIRESCU, U. 34. Grije să n-ai: sînt toți foarte cuminți și zdraveni. CARAGIALE, O. VII 28. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. Cap, picior, mină, cot: Vînătă-s peste tot. TEODORESCU, P. P. 282. Ba nu ți-oi da pe negrul, Cît mi-o fi zdravăn capul. id. ib. 628. ◊ Expr. A nu fi zdravăn (la cap) = a nu fi în toate mințile, a nu fi întreg la minte. Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci, acum, la miezul nopții? ISPIRESCU, la TDRG. 3. (Pe lîngă nume de obiecte, intensifică diferitele lor calități) Mare, puternic, solid, rezistent. Un om posomorit.. i-a tras o palmă zdravănă. GALACTION, O. I 87. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn. HOGAȘ, M. N. 86. Porunci să facă un foc zdravăn și... puseră căldarea cu laptele pe foc. RETEGANUL, P. III 24. Cumpără două belciuge și un lăcătoi zdravăn. CREANGĂ, P. 321. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriașul ce s-arată crunt la lume. ALECSANDRI, P. III 238. (Adverbial) Mult, din plin. Îl îndeamnă gînduri absurde: să intre într-un restaurant, să se așeze la masă, să mănînce zdravăn și pe urmă să spună că a uitat punga acasă. C. PETRESCU, C. V. 136. Radu mănîncă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngrașă privindu-l. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară ori cu fin din țarină, atunci să mergi așa. CREANGĂ, P. 41. – Variantă: zdreavăn, -ă (ALECSANDRI, T. 656) adj.

ZGÎLȚÎIT s. n. Faptul de a zgîlțîi; scuturătură, tremurare, zguduire. În zgîlțîitul frigurilor, ai tras cu urechea, cînd mama spunea tatălui tău că și pe alte străzi au mai murit copii. PAS, Z. I 216. Tremura într-un zgîlțîit, care n-o lăsa nici să vorbească și bîiguia ceva neînțeles. POPA, V. 316.

SFII, sfiesc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine rezervată sau șovăielnică, impusă de timiditate, de nesiguranță, de teamă sau de rușine; a fi lipsit de îndrăzneală, a se jena să... Trage cu urechea și Alexandru Glanetașu... sfiindu-se totuși să se vîre între bogătași. REBREANU, I. 14. [Cei trei frați] s-au sfiit să meargă mai departe. SBIERA, P. 5. [Boierii] sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa, cerură voie [lui Lăpușneanu] să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana care impune rezerva) Oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov. DUMITRIU, P. F. 3. Veneam de la țară. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători și guralivi. GALACTION, O. I 14. Mă rătăcisem căscînd gura în toate părțile... și ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele și fără a se sfii de mine. ISPIRESCU, L. 244. ♦ Tranz. fact. (Astăzi numai popular) A intimida, a înfricoșa. Gîra-mîra nu-l sfiește. PANN, la TDRG. (În forma sii) Ce-l tremură, ce-l siește? I. CR. III 144. – Variante: (astăzi numai popular) sîi (DRĂGHICI, R. 239, ȘEZ. VII 142), sii vb. IV.

SUFLARE, suflări, s. f. Acțiunea de a sufla și rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respirație, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viață. Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. COȘBUC, P. I 259. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. VLAHUȚĂ, O. AL. 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătînd într-o suflare, țară lungă, mare, lată. EFTIMIU, Î. 35. ◊ Expr. Fără (de) suflare = fără viață, mort; (prin exagerare) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobișnuite). O mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În genunchi, fără suflare... Așteptam dorit răspunsul. CONACHI, P. 100. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri. (Fig.) Șipul cu rachiu își dăduse și el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAȘ, M. N. 181. ♦ Respirație la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conține. Uh! ce frig... îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, O. I 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Ființă, viețuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simțea în solemna tăcere a pustiului. BART, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și de Aliuță. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 139. 3. Operație prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o mașină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matrițe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Fînețele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntului. SADOVEANU, O. I 151. O puternică suflare de vînt trecătoare și iute... se stinse tînguios și jalnic. HOGAȘ, M. N. 175. Eu aștept cu nepăsare a furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I 144. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. FILIMON, C. 95.

SUMUȚA, sumuț, vb. I. 1. Tranz. (Popular) A ațîța, a îndemna pe cineva să pornească împotriva cuiva; a asmuți. Las pe tovarăși să cate de-ai tăi, iară noi pe ai noștri Să-i sumuțăm spre vitejii troieni. MURNU, I. 157. ♦ Refl. A înfrunta pe cineva cu vorba; a-și da aere; a se rățoi. Se sumuța Uță Oproiu: – Primarele a fost altădată omul stăpînirii. SADOVEANU, P. M. 206. 2. Intranz. A scoate sunete specifice țuguind buzele, pentru a-și manifesta simpatia față de un copil sau de un animal, pentru a le da curaj, a îndepărta duhurile rele etc. Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul, s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuțat și i-am pus frîul în cap. ISPIRESCU, L. 301. ◊ Tranz. Lă purcelul, îl scaldă... îl strînge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache, odorul. CREANGĂ, P. 76.

CURIOZITATE. Subst. Curiozitate, sete de cunoaștere, dorință de a afla, interes, curiozitate științifică; curiozitate nesănătoasă (bolnăvicioasă, maladivă), indiscreție. Zel, ardoare, ardență (livr.), neliniște. Întrebare. Atenție, concentrare. Căutare, cercetare, scrutare, scotocire, tatonare, sondare (fig.), investigare, studiere. Iscodire, iscodeală, iscodenie (rar), spionare, spionaj. Adj. Curios, interesat, atent, pătrunzător (fig.), scrutător, iscoditor, numai ochi și urechi, studios; indiscret, care își vîră nasul peste tot, băgăreț (fam.), băgăcios (fam.). Vb. A fi curios, a manifesta curiozitate, a muri de curiozitate, a manifesta interes, a fi atent, a fi numai ochi și urechi, a fi interesat, a căuta, a cerceta, a scruta, a tatona, a sonda (fig.), a examina; a-și băga nasul în toate (peste tot), a trage cu urechea, a asculta pe la uși, a se băga unde nu-i fierbe oala. a se băga ca musca-n lapte, a căsca gura, a sta cu gura căscată. A iscodi, a spiona. V. atenție, cunoaștere, informație.

AMESTECA, amestec, vb. I. 1. Tranz. A pune la un loc, a uni două sau mai multe elemente diferite; a face un amestec. A amesteca varul cu nisip. A amesteca vinul cu apă. ▭ [Flacăra] clipește-abia, din cînd în cînd, Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. În lupta și trînta aceasta, masa se răsturnase; ulcioarele se spărseseră și vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. ◊ Refl. În chimir se amestecau, pe Ungă baierele pungii, lanțugul briceagului... și țarțamurile scăpărătorilor. SADOVEANU, N. F. 12. Ceaiul... luă o vopsea purpurie, amestecîndu-se cu rumul. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ A introduce, a adăuga ceva într-un lichid. În paharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să știe el, niște buruieni adormitoare. ISPIRESCU, L. 106. ♦ (Elementele puse împreună sînt de același fel) A schimba ordinea, poziția reciprocă; a încurca. Ia seama să nu amesteci fișele, căci sînt bine clasate, Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vede toată firea amestecat-afară – Ninsoare, fulger, gheață, vînt arzător de vară. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Cu privire la noțiuni, imagini etc.) A încurca, a nu mai putea deosebi unele de altele. Așa își aducea acum aminte, Amestecînd imagini vii cu vise Și ce-i acum, cu ce-a fost înainte. D. BOTEZ, în POEZ. N. 78. 2. Refl. (Despre ființe sau despre grupuri de ființe deosebite) A pătrunde unii printre alții. S-au amestecat oile cu caprele, Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. DUMITRIU, B. F. 113. Amîndouă cetele amestecîndu-se, au pornit împreună. CARAGIALE, O. III 99. ♦ A intra, a pătrunde undeva, a dispărea, a se pierde într-o mulțime. Plecă de lîngă el, grăbit, se amestecă în gloată. DUMITRIU, B. F. 66. [Graurii] trec răpede ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori. ODOBESCU, S. III 31. Am să mă-mbrac și eu în irod, să m-amestec printre măști și să trag cu urechea, doar oi descoperi ceva. ALECSANDRI, T. I 76. Să nu te duci astăzi la dînsul la masă [ziseră Spancioc și Stroici]... și se amestecară în norod. NEGRUZZI, S. I 150. Porumbielul... îmi sălta... Sus, mai sus Că se urca, Cu norii S-amesteca. TEODORESCU, P. P. 39. 3. Refl. (Despre oameni; întrebuințat absolut sau cu determinări introduse prin prep. «în») A interveni (de obicei nechemat) într-o acțiune străină, într-o discuție; a se băga, a se vîrî. Ce te privește pe dumneata? Cu ce drept te amesteci? DUMITRIU, B. F. 45. Ba s-avem iertare... s-a amestecat uncheșul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 16. Chiar așa e, cucoane – se amestecă iar Buruiană. REBREANU, R. I 89. Te poftesc să nu te amesteci în conversația noastră. ALECSANDRI, T. 766. ◊ Expr. A se amesteca unde nu-i fierbe oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde n-are ce căuta. N-are să s-amestece... unde nu-i fierbe oala. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ Tranz. E comic jupîn Dumitrache, dar e și odios, pentru că amestecă pe Chiriac... în gelozia sa. IBRĂILEANU, S. 45. ♦ A se interesa de ceva, a participa cu interes la ceva. Un director de fabrică trebuie să se amestece în toate problemele întreprinderii.

asculta [At: COD. VOR. 58/2 / Pzi: ascult / E: lat ascultare] 1 vt (D. ființe) A-și încorda auzul pentru a auzi ceva. 2 vt (D. animale) A ciuli urechile spre a auzi ceva. 3-4 vti (D. oameni) A urmări atent vorbele cuiva sau muzica. 5 vt A trage cu urechea (la ușă). 6 vt (Îe) A ~ liturghia A participa la slujba bisericească. 7 vt A audia (un curs). 8 vt (Spc) A examina oral un elev, un candidat la un examen Si: (înv) prociti. 9 vt (Fam; șîe) A ~ martorii (sau un martor) A audia martorii. 10 vt (înv) A înțelege. 11-12 vti A face voia stăpânului, mai-marelui, superiorului, părintelui etc. Si: (înv) a da ascultare. 13 vt (Cu complementul „cuvântul”, „porunca”, „ordinul”) A îndeplini. 14-15 vti A urma sfatul cuiva. 16 vi (Pfm; îe) A ~ la cineva A da crezare cuiva. 17 vt A îndeplini o dorință, o rugăminte 18 vi (Înv; construit cu „de”) A fi sub autoritatea, stăpânirea sau suzeranitatea, ascultarea cuiva. 19 vt (Îe) A-și ~ inima A se supune pasiunii. 20 vi (Fig; construit cu prepoziția „de”; complementul este „bunul-simț”, „rațiunea” etc.) A acționa după un criteriu rațional, corect, verificat prin experiență. 21 vt (Med) A asculta.

ascultare sf [At: COD. VOR. 143/12 / Pl: ~tări / E: asculta] 1 Încordare a auzului pentru a distinge clar ce se spune sau zgomotele ori sunetele înconjurătoare Si: (înv) ascultătură (1). 2 Ciulire a urechilor spre a auzi ceva. 3 Tragere cu urechea (la ușă). 4 (Îs) ~ a liturghiei Participarea la slujba bisericească. 5 (Pfm) Audiere de cursuri, prelegeri etc. Si: ascultat¹. 6 (Jur; îs) ~ a unui martor Audiere a martorilor. 7 (Înv) Sală de întrevederi. 8 (Înv) Îndeplinire a unei dorințe. 9 Îndeplinire a cuvântului, poruncii, ordinului cuiva. 10 Urmare a sfatului cuiva. 11 Supunere față de stăpân, mai-mare, superior, părinte. 12 (Îe) A da cuiva o clipă de ~ A da cuiva atenție, importanță. 13 (Bis) Împlinire a dorinței (tainice) exprimate în rugăciune. 14 (Înv) Supunere față de o instituție, de o cârmuire. 15 (Înv; îs) ~ a spre domnul țării Supunere a vasalului față de domnitor. 16 (Îe) A fi (sau a rămâne, a sta etc.) sub ~ a cuiva A face voia cuiva. 17 (Înv; îe) A fi (încă, tot) sub ~ a părinților A fi minor. 18 (Bis) Ucenicie înainte de a intra în cinul bisericesc. 19 (Bis) Slujire a unui călugăr sau călugărițe mai tânăr(ă) la unul sau una mai bătrân(ă). 20 (Bis; înv; îe) Dat de (sau spre, la) ~ Orânduit (ca o pedeapsă) să slujească în cinul călugăresc. 21 (Mil; înv; îe) A fi sub ~ a cuiva A fi sub comanda cuiva. 22 (Fig; îs) ~ a inimii Lăsare în voia sentimentelor, pasiunilor. 23 (Fig) Acționare după un criteriu rațional, corect, verificat prin experiență. 24 Făgăduință de deplină supunere față de biserică făcută de monahi. 25 (Med) Auscultație.

fura [At: COD. VOR. 12/10 / Pzi: fur / E: ml furare] 1 vt A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva, păgubindu-l Si: a hoți, a jefui, a prăda Cf (fam) a șterpeli, (reg) a ciujbi, (arg) a hăli. 2 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu ochiul A privi pe cineva pe furiș (cu dragoste). 3 vt (Îe) A ~ (cuiva) o sărutare (sau un sărut) A săruta pe furiș sau prin surprindere, fără voia persoanei respective. 4 vt (Îe) A~ meseria (cuiva) A-și însuși pe apucate o meserie de la cineva (văzând cum o face și imitându-l). 5 vt (Îe) A ~ inima (sau mintea) (cuiva) A fermeca pe cineva. 6 vt (Îe) A ~ (cuiva) ochii (sau vederile) A orbi pe cineva. 7 vt (Îae) A fascina pe cineva. 8 vt (Fig; îae) A fi îndrăgostit. 9 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu zâmbetul A captiva pe cineva zâmbind. 10 vt (Îrg; îe) A ~ cu urechea A trage cu urechea. 11 vt (Îe) A ~ ziua lui Dumnezeu A lenevi. 12 vt (Îe) A ~ ouăle de sub cloșcă (sau cloșca de pe ouă) A fi priceput la furat. 13 vt (Îae) A fi foarte abil. 14 vt (Pop; îe) Să nu vă ~re șarpele de inimă! Să nu vă împingă păcatul! 15 vt A răpi pe cineva. 16 vt (Fig) A lua pe neașteptate, pe nesimțite Si: a cuprinde. 17 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) somnul (gmț aghiuță) A adormi. 18 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) gândurile A se gândi intens la ceva. 19 vt (Îae) A medita îndelung. 20 vt (În superstiții; îe) A ~ (cuiva) somnul A face pe cineva să nu mai poată dormi. 21 vta (Îe) A ~ (cuiva) din urmă Expresie cu sens neprecizat. 22 vr (Îvp) A se furișa. 23 vr (Îvp; nob) A fugi. 24 vt (Fig) A fermeca.

pândi [At: PSALT. (1651), ap. TDRG / V: (cscj) ~da / Pzi: ~desc / E: slv пѫдити] 1-2 vti (D. om) A observa atent, a urmări sau a cerceta pe ascuns ori dintr-un loc ascuns, pentru a prinde, a ataca, a afla, a surprinde etc. pe cineva sau ceva Si: a iscodi, a observa, a spiona. 3-4 vti (D. oameni) A aștepta cu atenție încordată, într-un loc ascuns, trecerea sau sosirea cuiva, pentru a-l prinde, a-l ataca etc. 5-6 vti (Rar; pgn; d. abstracte) A amenința. 7 vt (Rar; îlv) A ~ cu urechea A trage cu urechea. 8 vt (Rar; îlv) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul) A aștepta ocazia de a ieși în calea cuiva. 9 vt (C. i. bunuri materiale) A urmări cu dorință arzătoare de a obține, de a-și însuși. 10 vt (C. i. bunuri materiale) A aștepta prilejul de a acapara. 11 vt A urmări cu privirea pe ascuns. 12 vt A aștepta cu nerăbdare, cu atenția încordată Si: (reg) a pândări (1). 13 vt (Reg: îe) A ~ vreme (cu prilej) A aștepta ocazia favorabilă. 14 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) zilele A aștepta momentul prielnic pentru a-i face cuiva un rău, pentru a-l omorî. 15 vt A face serviciul de pândă (1) Si: a jitări, a pândări (2). 16 vt (C. i. terenuri cultivate, animale) A păzi. 17 vi A sta de strajă. 18 vi A veghea. 19 (Trs; Mar) A merge pe ascuns, ferindu-se.

titcui vt [At: DLR / Pzi: ~esc / E: mg titkol „a tăinui”] (Reg) 1 A ține secret Si: a ascunde, a tăinui (1). 2 A trage cu urechea. 3 A pune cuiva întrebări pentrua afla o veste Si: (pop) a descoase.

urechea vt [At: JIPESCU, O. 118 / V: ~chi / Pzi: ~chez / E: ureche] 1A trage de urechi (drept pedeapsă). 2 (Pex) A bate (un copil).

urecheală sf [At: PASCU, S. 234 / Pl: ~cheli / E: urechea + -eală] 1 Tragere de urechi (drept pedeapsă). 2 (Pex) Bătaie (dată unui copil).

MIJI¹ vb. IV. I. 1. T r a n z. și i n t r a n z. (Cu complementul „ochii” sau „din ochi”) A închide pe jumătate strîngînd pleoapele (pentru a vedea mai bine sau pentru a se deprinde cu lumina. ori cu întunericul); p. e x t. a deschide puțin pleoapele, a le ține ușor întredeschise. Cf. ANON. CAR., LB, PONTBRIANT, D. Cu cît mijesc ochii mai tare, cu atît bătrînă mea prietenă apare mai limpede între cei patru salcîmi venerabili. CARAGIALE, M. 100. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț; mijește ochii, și-l și vede aci-aci. id. O. II, 245. Adormitul strănută îndată și miji din ochi; deși nu era încă destulă lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. id. ib. 262, cf. BARCIANU, PUȘCARIU, L. R. I, 398, ARH. FOLK. VI, 175, ALR II/I I 11, A IV 26. ♦ Fig. (Învechit) A deschide mintea, a lumina la minte, (învechit) a înmîndri; a călăuzi, a îndruma. Mărturiia lui D[u]mnedzău . . . mijeaște tinrerii. PSALT. JUR. 14^v/18. Domnul mijeaște orbii. ib. 123^r/15. Domnul înmăndreaște (mijeaște H) orbii. PSALT. 302, cf. 31. ◊ Intranz. (Despre ochi) A se face mici sau a se închide (de somn); p. ext. (rar, despre oameni) a ațipi, a adormi. Cf. POLIZU. Ochii îi mijeau obosiți și tulburi. VLAHUȚĂ, N. 30. Îl durea capul din ce în ce mai rău, ochii mijeau somnoroși, și abia ciuguleau cîte o vorbă, două din rînd. id. O. A. I , 100. ♦ I n t r a n z. (Regional, despre ochi) A se împăienjeni. Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. 2. Intranz. (La jocul mija) A închide sau a-și acoperi ochii pentru a nu vedea unde se ascund ceilalți jucători. Cf. MARDARIE, L. 348, LB, II IV 259. II. I n t r a n z. (La pers. 3, mai ales despre obiecte sau fenomene luminoase) A începe să fie vizibil, să se zărească; a apărea, a se ivi, a se arăta. Pămîntu-n depărtare în umbră și în raze se mai vedea mijind. BOLINTINEANU, O. 241. Vezi încă mijind printre ierburi licurici. ODOBESCU, S. II, 539. Satul e așezat pe vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling izvorașele ce mijesc de pe sub dealuri. VLAHUȚĂ, R. P. 159. Umbra care mijește. CONV. LIT. XLIII, 1147, cf. AGÎRBICEANU, A. 495. Dimprejurul alb al brațului ei mijeau, cu scînteieri palide-roșii, boabele mari ale unei brățări de mărgean. HOGAȘ, M. N. 20. Acolo în fund mijește o geană fosforică. C. PETRESCU, C. V. 7, cf. KLOPȘTOCK, F. 22, 43. Se strîng alăturați Nouă frați cu umeri lați, Să privească într-olaltă Creasta muntelui înaltă, Creastă ciungă, peste care Mijește soare răsare. DEȘLIU, M. 62. ◊ Fi g. Pe fețele tuturor vedeai mijind o duioșie înseninată de nădejde. BUJOR, S. 104. Îl preocupa viitorul care-i mijea ca o auroră strălucitoare după o noapte vijelioasă. REBREANU, P. S. 78. În mintea mea aburită, miji frica să nu mă fi lovit damblaua. M. I. CARAGIALE, C. 8. Întreg spectacolul părea de înmormântare. . . dar în el mijea un început de răscoală. SAHIA, N. 92. Simțea clipă cu clipă mijindu-i în adîncul sufletului o bucurie plină de răutate. GALAN, Z. R. Întotdeauna îi mijea în colțul gurii un zîmbet. V. ROM. februarie 1 953, 82. ◊ S p e c. (Despre plante) A încolți, a răsări. O cîmpie prin pielea căreia mijește finul primăvăratic. DELAVRANCEA, T. 56. Mijea colțul ierbii. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Verdeața a prins să mijească pretutindeni. ANGHEL-IOSIF, C. l. 123, cf. ALR I 969/592, 1212/690. ◊ Expr. A miji (sau, refl. impers., a se miji) de ziuă sau a miji zorile (sau, rar, zorii, ziua etc.) = a începe să se lumineze de ziuă, a se face ziuă. De cum se miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică. NEGRUZZI, S. I, 226, cf. 116. Se trezi pe cînd mijea de ziuă. EMINESCU, N. 20. Și ajungînd el în pădure, pe cînd se amijea de ziuă, a tâiet lemne, a încărcat carul zdravăn și l-a cetluit bine. CREANGĂ, P. 143, cf. CARAGIALE, O. II, 252. Se porni. . . cînd abia se miji de ziuă și ajunse deodată cu zorile. ODOBESCU, S. III, 186, cf. DELAVRANCEA, S. 100, MARIAN, S. R. I, 108. Afară abia mijea de ziuă. AGÎRBICEANU, L. T. 305. Mijea de ziuă, cu lumină sfioasă și întîrziată de norișori. POPA, V. 126. Mijea de ziuă și adia vîntișor răcoros dinspre ape. SADOVEANU, O. I, 563. Cum mijea de ziuă, ochii pîndeau harbujii dintre linii. CAMILAR, N. I, 408, cf. 118. Se mijea de ziuă. CĂTANĂ, P. B. II, 98, cf. ALR I 194/96, 255, 265, 350, ALR II 2377/76, 362, 2 378/362, A IV 26. (Rar) Mijește a primăvară, se zice cînd se arată primele semne de desprimăvărare. Frunză verde de săcară, Cînd mijește-a primăvară Și cînd vin berzele-n țară, La fîntîna cu cel nuc Se-ntîlnește cuc cu cuc. ȘEZ. VII, 44. A miji a rîs (sau a rîde) = a schița un zîmbet, a surîde. Kira, mijind a rîs, răspunde. DELAVRANCEA, S. 167, cf. PAȘCA, GL. A miji (sau a-i miji cuiva) mustața (sau mustăcioara, tuleiele) = a începe să-i crească unui tînăr mustața, a fi pe punctul de a deveni bărbat. Un tmar, caruia îi mijea mustața pe buze. GHICA, ap. DDRF. Mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus. ISPIRESCU, L. 229. D-abia îi mijea mustața. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 63, cf. BART, S. M. 24. Înaintea noastră se află un soldat cu mustața abia mijind pe buză. STANCU, U.R.S.S. 37. Mustăcioara li mijește. TEODORESCU, P. P. 306. La chimniță mi-l băga, Dar pe el cînd mi-l băga Musteța că nu-i mijea. REV. CRIT. III, 60, cf. CIAUȘANU, V. 179, ALR II/I h 44. ♦ (Despre foc) A mocni. Cf. ALRM II h 395. - Prez. ind.: mijesc. – Și: (regional) amiji vb. IV; mijá (PONTBRIANT, D.) vb. I. – Din bg. мижа.

ASCULTA (ascult) I. vb. tr. 1 A căuta să prindă, să audă ce se spune, a fi cu luare aminte la ce se vorbește, la ce citește cineva, etc.: mai multe să asculți decît să grăești (GOL.); după ce a ascultat sfînta slujbă (NEGR.); imper.: ascultă! sau ia-ascultă! se zice cînd voim a chema pe cineva, sau voim să-i atragem luarea aminte asupra celor ce avem să-i spunem ¶ 2 🖋A pune întrebări cuiva pentru a vedea ce știe: să asculte dascălul pe fie-care de tot ce a învățat peste săptămînă (CRG.) ¶ 3 ⚖️ A auzi la judecată plîngerea, desvinuirea, apărarea, lămuririle unui jeluitor, unui împricinat, unui martor: ~ martorii; ~ pe reclamant ¶ 4 A lua în seamă ce spune cineva, a urma părerile, sfaturile cuiva; proverb: ascultă din zece vorbe și una a femeii ¶ 5 A se supune cuiva, a recunoaște autoritatea lui: nu-și ascultă părinții ¶ 6 A fi cu luare aminte, a se arăta binevoitor la cele ce spune cineva, a împlini cererea, rugămintea cuiva: cum vei ~ pe supușii tăi, așa și pe tine Domnul te va ~ (GOL.). II. vb. intr. 1: ~ de, a) a lua în seamă cele ce spune cineva, a urma sfaturile, părerile, poruncile cuiva: cel ce ascultă de sfatul altuia, rareori greșește (GOL.); b) a se supune cuiva, a recunoaște autoritatea lui; c) a fi sub stăpînirea, sub autoritatea cuiva: Valahii... asculta de Împărații Țarigradului (LET.) ¶ 2 ~ la, a fi cu luare aminte la cele ce spune cineva: tata-său... asculta la gura lui ca la o carte (ISP.) ¶ 3 ~ la ușă, a trage cu urechea, a pîndi la ușă spre a auzi ce se vorbește [lat. a(u)s cultare].

URECHE sf. 🫀 1 Organul auzului (🖼 5178, 5179): rost au și nu grăesc, ochi au și nu văd, urechi au și nu aud (PS.-SCH.); a șopti la ~; a trage cu ~a; toate tocmelile... să se adevereze cel puțin de doi martori cari cu ochii lor au văzut sau cu urechile lor au auzit (LEG.-CAR.); Ⓕ: îi intră pe-o ureche și-i iese pe alta, nu ține minte ce i se spune; a asculta cu toate urechile, a fi numai urechi, a avea urechile deschise, a fi foarte atent: fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăța calul (ISP.); acum fiți numai urechi, dragii moșului nepoței și nepoțele (ISP.); Domnii Moldovei de-a pururea să aibă urechi deschise despre Turci, să dea știre lui Craiu de gîndurile lor (GR.-UR.); a asculta numai cu-o ureche, a asculta distrat; a veni, a ajunge la urechea (sau la urechile) cuiva, a ajunge la cunoștința, la auzul cuiva: aceste toate dacă au întrat la urechile lui Petru-Vodă... multă scîrbă au întrat la inima lui (GR.-UR.); Ⓕ: a bate toba la ~a surdului, a vorbi cuiva care nu vrea sau nu poate să te priceapă; a fi într’o ~, a fi cam smintit: vara plecau... la un unchiu al lor, care era vechil la Leonida, un Grec bătrîn, burlac și cam într’o ~ (CAR.); 👉 LUP1; OCHIU I 9, PLECA I 1 ¶ 2 Pr. ext. Auz: Urechea te minte și ochiul te’nșală (EMIN.); are ~, recunoaște dacă o notă muzicală este justă sau falsă; prinde lesne un cîntec: (a cînta) după ~, din auzite; acest cuvînt sună rău la ~; 👉 FUDUL, TARE5 ¶ 3 Fie-care din cele două părți externe ale organului auzului, așezate de o parte și de alta a capului: ~a dreaptă, stîngă; a-și astupa urechile; a băga bumbac în urechi; (a purta căciula) pe-o ~, aplecată într’o parte; a îndesa căciula pe urechi; a trage, a lua pe cineva de urechi: eu stau cu mîinile în șolduri... în loc să te iau de urechi ca pe un măgar (CAR.); am să-ți rup urechile! amenințare cu pedeapsa ; a mînca, a roade urechile cuiva, a chinui cu vorba, a nu da pace, împuind urechile cuiva: ales-au năsipul din mac acei nespălați cari-mi rod urechile să le dau fata? (CRG.); a ciuli urechile; a avea urechi lungi, de măgar; pînă peste urechi, pînă peste cap: e înglodat în datorii pînă peste urechi; a umbla cu capul între urechi; a nu duce la ~, a ști să bea: stăpînu-său cel vechiu va fi fost de cei cari nu duc la ~ (SAD.); (P): după ce-ți degeră ~a, de geaba mai pui căciulă (ZNN.), se zice cînd caută cineva să îndrepte un lucru prea tîrziu, cînd totul e în zadar; 👉 APĂ19, CĂMILĂ, CERCEL1, CULCA II 1, FLOARE1, LUNGI1, SCĂRPINA II 3 ¶ 4 🐟 Ⓟ pl. = BRANHII: vîrluga... are urechi înțepătoare și e vărgată lungiș (DAM.) ¶ 5 Pr. anal. La obiecte: ori-ce are o oare-care asemănare cu o ureche; a) la încălțăminte: urechile cizmei, ghetei (👉 🖼 1246); b) cheotoare de piele la opincă (PAMF.); c) dăltuitură, scobitură (la capătul leucei 👉 🖼 878, E; la cele două capete ale cobiliței, la coasă, etc.); d) toartă: nu e bine să torni lapte pe ~a căldării, că nu mai dă (vaca) lapte mult (GOR.) ¶ 6 ~a (sau urechile) acului, gaura acului prin care trece ața; 👉 AC1 ¶ 7 🌿 URECHEA-BABEI, ciupercă cărnoasă, de formă răsucită, avînd oare-care asemănare cu o ureche; e galbenă sau trandafirie pe din afară, și de un frumos roșu-portocaliu pe dinăuntru; e comestibilă, dar puțin gustoasă ; numită și „babă” sau „urechiușă” (Peziza aurantia) (🖼 5180) ¶ 8 🌿 URECHEA-IEPURELUI, URECHE-TĂTĂRASCĂ 👉 IEPURE4 ¶ 9 🌿 URECHEA-PORCULUI, plantă din fam. labiatelor, cu flori mici, albăstrii-violete; numită și „jaleș” (Salvia verticillata) (🖼 5181) ¶ 10 🌿 URECHEA-ȘOARECELUI¹ = VULTURICĂ; – URECHEA-ȘOARECELUI² = OCHII-PĂSĂRUICII¹; – URECHEA-ȘOARECELUI³ = NU-MĂ-UITA1; – URECHEA-ȘOARECELUI⁴ = ÎNCHEIETOARE ¶ 11 🌿 URECHEA-URSULUI 👉 URS7 ¶ 12 🌿 IARBA-URECHII, IARBĂ-DE-URECHI = URECHELNIȚĂ3 [lat. vulg. orĭcŭla = clas. aurĭcŭla].

URECHIA (-chiez) vb. tr. F A trage de urechi: de cîte ori nu l-a urechiat tat’-su! (BR.-VN.).

URECHIALĂ (pl. -chieli) sf. F Faptul de a urechia, tragere de urechi: cînd i-am tăiat nasturii de la manta... am mîncat o ~ strașnică (BAS.).

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți dintr-însul. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

URECHE¹ ~i f. I. 1) (la om și la animale) Organ-pereche al auzului, situat (simetric) pe partea laterală a capului. ◊ Până peste ~i foarte mult. A trage cu ~ea a asculta pe furiș, neobservat de nimeni. A-i intra pe o ~ și a-i ieși pe alta a uita repede cele auzite; a nu da (nici o) atenție spuselor cuiva. A-i rupe cuiva ~ile a pedepsi pe cineva, trăgându-l de urechi. A se face într-o ~ a se preface nebun; a fi neserios. A-i roade cuiva ~ile a-i spune cuiva mereu același lucru. A fi numai ~i a asculta foarte atent. A ajunge la ~ea (sau ~ile) cuiva a afla ceva ținut în secret. 2) Capacitate de a auzi; auz ◊ A avea ~ muzicală a avea capacitatea de a memora și reproduce cu ușurință sunete muzicale, melodii. A fi fudul de ~i (sau de o ~) a nu auzi bine. 3) pop. Organ de respirație la animalele acvatice; branhie. II. (în îmbinări ce denumesc plante): ~ea-babei ciupercă comestibilă de culoare galbenă-portocalie, cu margini văluroase, ridicate în sus; urechiușă. ~ea-iepurelui a) plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze ovale și cu flori galbene, dispuse în umbele; urechelniță; b) plantă erbacee decorativă, cu frunze înguste, păroase, dințate pe margini, și cu flori roșii sau roz, dispuse în formă de ciorchine. ~ea-ursului plantă erbacee cu tulpina erectă, ramificată, având frunze dințate, rotunjite la vârf, și flori galbene, dispuse în umbele unilaterale. ~ea-șoarecelui plantă erbacee decorativă, cu tulpina erectă, puțin ramificată, având frunze înguste, nezimțate, și flori mici, albastre, albe sau roșii. ~ea-porcului plantă erbacee decorativă semilemnoasă, cu tulpina erecta, ramificată, păroasă, având frunze alungite, zimțate și flori albăstrui-violete. [G.-D. urechii] /<lat. oricla

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți din acesta. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rumpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

PLEOȘTIT, -Ă, pleoștiți, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale corpului) Care și-a pierdut forma sau poziția normală, care atîrnă fără vlagă, bleg, aplecat în jos. Din cocîrjat cum era, se aplecase și mai mult; avea umerii pleoștiți, mîinile lipsite de vlagă. MIHALE, O. 526. Avea urechile pleoștite și un mic smoc de barbă. CĂLINESCU, E. O. I 19. Negoiță apuca de urechile pleoștite și trăgea din răsputeri. GALACTION, O. I 295. 2. (Mai ales despre pălării) Lăsat în jos, deformat, lăbărțat, turtit. Și moșneagul rămase așa... cu pălăria pleoștită trasă pînă peste urechi. SADOVEANU, O. III 571. Cînd îl vedea trist și umil, cu șapca pleoștită și cravata strîmbă, îi venea să țipe, să-l zgîlțîie și să-l zgîrie. BART, E. 240. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi și pleoștite... vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar. VLAHUȚĂ, O. A. 368. ◊ (Prin analogie, despre acoperișul caselor sau despre clădiri) O biserică de lemn, văruită pe din afară, pleoștită, joasă și cu ochiuri mici de fereastră. CĂLINESCU, E. 31. Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrînă, pleoștită și dărăpănată. REBREANU, I. 11. Într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoștită, îngropată în pămînt pînă la ferești. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. 3. Fig. (Despre persoane) Deprimat, abătut, descurajat. Florica... stătea tot așa de pleoștită ca și dînsul. REBREANU, I. 25. Ion fugi pleoștit ca cînele cărui, în loc de-un os, i se aruncă o piatră. GANE, N. II 215.

PUFNITURĂ, pufnituri, s. f. Faptul de a pufni; (concretizat) aer suflat cu zgomot pe nări. Trase [caii] de urechi, pînă ce fiecare din ei răspunse prin cîte o pufnitură pe nări. MIRONESCU, S. A. 137.

rupe [At: PSALT. 86 / V: (îrg) rumpe (Pfs: 3 și rumse; Par: rumt) / Pzi: rup / Pfs: rupse / Par: rupt / E: ml rumpere] 1-2 vrt(a) A distruge continuitatea unui material (trăgându-l sau întinzându-l în direcții opuse) Si: a frânge (1-2). 3 vt (Îe) A (-și) ~ lanțul (sclaviei sau de robie) A se elibera din robie Si: a (se) descătușa (3-4), a (se) dezrobi (1-2). 4 vt (Pex; îae) A (se) elibera dintr-o constrângere. 5 vt (Îe) A ~ cuiva inima (sau sufletul) A-i provoca cuiva multă milă, durere, deznădejde. 6 vt (Pex; îae) A provoca o emoție puternică. 7 vi (îe) A i se ~ (cuiva) inima (sau sufletul, reg, rărunchii etc.) (de milă, de durere, de jale etc.) A-i fi cuiva milă. 8 vr (Îae) A simți o deznădejde sau o mare durere sufletească. 9 vr (Pex; îae) A simți o emoție puternică. 10-11 vtr (D. părți ale corpului) A (se) fractura (3-4). 12 vt (Îe) A-și ~ gâtul (sau grumajii) A muri. 13 vt (Îae) A-și pierde averea, situația. 14 vt (Îae; pex) A o păți. 15-16 vtr (Îe) A-și ~ mâinile A-și frânge (14) mâinile. 17 vr (Fig) A se îndoi de la mijloc Si: a se apleca. 18-19 vtr (D. oameni; șîe A se ~ în coș) A (se) epuiza (8-9). 20 vr (Înv; fig) A se întrista. 21 vt A desface în două (deschizând drum de trecere). 22 vt (Îe) A ~ frontul (sau tabăra) A străpunge linia de apărare a inamicului. 23 vt (Îrg) A ~ țelina (sau țelinile) A desțeleni (1). 24 vt (D. o moșie, un teren) A împărți. 25 vt (C. i. suprafețe) A întrerupe (producând goluri) 26 vt (La jocul de cărți) A tăia. 27-28 vtr A distruge prin sfărâmare, spargere, lovire etc. Si: a sfărâma, a strica. 29 vt (Mun; îe) A ~ căruța A da de belea. 30-31 vtr (D. pământ, maluri etc.) A surpa. 32-33 vtr (D. părți ale corpului, pex, oameni) A zdrobi. 34 vt (Îe) A ~ pe cineva în coș A bate zdravăn. 35 vr (Fig; d. oameni) A se ruina (6). 36 vr (D. nori) A da o ploaie torențială. 37 vt (Reg) A zdrobi. 38 vt (Reg) A frânge părțile lemnoase ale tulpinilor de cânepă sau de in topite, pentru a se putea melița mai bine. 39-40 vtr A întrerupe. 41 vt (Olt; îe) A ~ cazanul A desface capacul cazanului de țuică pentru a opri distilarea. 42 vi (Îe) A(o)~ cu ceva (sau cu cineva) A pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. 43 vt (C.i. tratate, legi etc.) A abroga. 44 vt (C.i. tratate, legi etc.) A încălca. 45 vt (Trs; Mol) A înțărca vițelul sau mieii. 46-47 vtr A (se) distruge un obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc. prin întrebuințare Si: a roade (15-16), a uza. 48 vt (Îe) A ~ cartea A învăța mult (pentru a ști pe de rost). 49 vt A sfâșia un lucru. 50 vt A smulge o parte dintr-un obiect. 51 vi (Reg; îe) A-și ~ din ochi (sau din suflet, din inimă) A da ceva cu mare greutate (de nevoie). 52-53 vtr (Îe) A (se) ~ tușea A expectora (1). 54-55 vtr A-l ~ (sau a se ~) la foaie (sau în jos, la coș etc.) A avea diaree. 56 vt (Rar) A fărâmița (1). 57 vt(a) (S.i. un animal) A sfâșia. 58 (Îe) A-l ~ foamea (pe cineva) A-i fi foarte foame. 59 vt A desprinde o parte din ceva (pentru a și-o însuși). 60 vt(a) (îe) A (-și) ~ (ceva) de la gură A se lipsi de strictul necesar pentru altcineva. 61 vt A obține (cu greu) o sumă de bani. 62 vt (Înv) A jefui. 63-64 vtr A smulge din locul unde este fixat. 65 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) urechile A pedepsi, trăgând (tare) de urechi. 66 vt (Îae) A bate zdravăn. 67 vt (Îe) Cât ai ~ un (fir de) păr din cap Gata-gata să se întâmple. 68 vt (C. i. flori, frunze, fructe etc.) A culege (1). 69-70 vrt A (se) desprinde (cu oarecare efort) de lângă cineva sau ceva depărtând(u-se) Si: a (se) desface (29), a (se) despărți (28), a (se) desprinde (18) a (se) separa. 71-72 vrt (De obicei dp „din”) A se desface dintr-un tot Si: a (se) desface (7), a (se) desprinde (5), a (se) detașa (1), a (se) izola. 73 vt (Fig) A se îndepărta de... Si: a pierde legătura cu..., a se înstrăina. 74-75 vrt (D. grupuri, colectivități) A se desface în mai multe părți Si: a (se) împrăștia, a (se) răsfira, a (se) risipi (13-14), a (se) răzleți. 76 vt (Îe) A (se) ~ rândurile A (se) strica ordinea unui șir aliniat. 77 vt(a) (Îpp; adesea urmat de verbe la infinitiv) A începe. 78 vt (îe) A o ~ la (ori de fugă (ori la goană, la sănătoasa, la picior) sau (reg) a o ~ de-a fuga (sau, tranzitiv) a ~ fuga A o lua la fugă. 79 vi (Mun; îe) A o ~ din loc A începe o acțiune. 80 vi (Mun; îae) A fugi (1). 81 vi (Îe) A o ~ de plâns A se porni pe plâns. 82 vi (Îae) A plânge în hohote. 83 vi (Reg) A spune. 84 vt (Cu complementul „vorba”, „limbă” sau tranzitiv, îe) A o ~ (pe sau în...)... A se exprima greu într-o limbă străină. 85 vt (Îvr) A da la iveală Si: (înv) a râgăi. 86 vt (Îvr) A face să izbucnească. 87-88 vir (Îrg; d. ape) A se revărsa (1). 89 vt (Îrg; îe) A ~ prețul (sau prețurile, târgul, tocmeala etc.) A cădea de acord asupra prețului. 90 vt (Înv; îe) A ~ sfat (sau sfatul) A lua o hotărâre în urma unor discuții Si: a decide (1), se înțelege, a hotărî (6). 91 vt (Îrg; îe) A – judecata (sau legea A da o sentință.

țuțura, țuțur, vb. I (reg.) 1. a trage de păr, de urechi. 2. a fi mândru.

ÎNȘFĂCA, înșfac, vb. I. Tranz. A apuca brusc, a lua, a prinde cu putere (și cu violență). V. înhăța. Nici nu se odihniră, ci înșfăcară iar coasele. CAMILAR, N. II 387. Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing paloșele, înșfacă sănețele și sulițile, strîng chingile. SADOVEANU, O. I 106. Cîrligele de oțel înșfacă blocul înroșit. SAHIA, N. 33. [Dănilă Prepeleac] înșfacă gînsacul și pleacă. CREANGĂ, P. 43. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Neamțul însă, nici una nici alta, înșfacă de urechi pe copil și trage și sucește, pînă i le sfîrtecă de-a binelea. REBREANU, R. II 42. S-a repezit la bătrîn, l-a înșfăcat de piept și l-a zguduit de două ori. POPA, V. 184. [Lupul] înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile. CREANGĂ, P. 24. ◊ Refl. reciproc. Bătrînii s-au înșfăcat de piept, gata să se înjunghie. CAMILAR, T. 161. – Variantă: înfășca vb. I.

URECHEA, urechez, vb. I. Tranz. A trage (pe cineva) de urechi (pentru a-i aplica o pedeapsă). Grozav îmi place să urechez pe cei obraznici. La TDRG.

toartă sf [At: (a. 1508) ap. MIHĂILĂ, D. 166 / V: (reg) ~te / Pl: ~te, torți / E: ml torta] 1 Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat (cu mâna) Si: (reg) mănușă. 2-3 (Pop; îljv) La ~ (Care este) zdravăn. 4-5 (Pop; îal) (Care este) extrem de strâns. 6 (Pfm) Braț (1). 7 (Reg; dep) Ființă leneșă. 8 (Reg; pan) Mâner (al unei unelte, arme etc.). 9 (Reg; pan) Verigă de care se atârnă sau se trage ceva. 10 (Reg; pan) Urechea lacătului care trece prin belciuge. 11 (Pop; pan) Cerculeț cu care se prinde cercelul în ureche. 12 (Pop; pan; pex; determinat prin „de ureche”) Cercel (1). 13 (Reg; pan) Verigă pusă în botul porcului. 14 (Trs; pan) Brățara coasei. 15 (Reg; pan) Fiecare dintre verigile de fier care întind pânza joagărului Si: (reg) mâță. 16 (Reg; pan) Fiecare dintre belciugele în care se prind ghearele la joagăr. 17 (Reg; pan) Scoabă în ușorul ușii. 18 (Înv; pan) Belciug la scut. 19 (Reg; pan) Circumferința inelului. 20 (Trs; pan) Urechea acului. 21 (Reg; pan) Butonieră la cămașă. 22 (Reg; pan) Scobitură circulară la capătul hădăragului și al dârjalei îmblăciului, pe care se leagă oglăvile. 23 (Reg; pan) Gardină în care se fixează fundul butoiului. 24 (Atm; reg; pan) Lobul urechii. 25 (Atm; reg; pan; îs) ~ta umărului Claviculă. 26 (Mtp; îs) ~ta (sau torțile) cerului (ori pământului) Toartă (1) sau toarte (1) pe care le-ar avea cerul (sau pământul).

❍ȚUȚURA (-țur) vb. tr. Trans. A trage (de păr, de urechi): el se apropie de cal, îl țuțură de urechi... apoi se urcă și plecă (SLV.).

A ROȘI² ~esc intranz. 1) v. A SE ROȘI. 2) A suporta un sentiment de jenă; a trage rușine. * ~ până-n vârful urechilor a se emoționa foarte tare, îmbujorându-se la față. 3) A se zări ceva bătând în roșu. /Din roșu

ciuciuriga vb. I (reg.) a trage de păr sau de urechi.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

ciuciurigare sf [At: BUGNARIU, N., ap. DA / Pl: ~gări / E: ciuciuriga] (Reg) 1 Tragere de păr Vz păruire. 2 Urechere.

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard ¶ 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori ¶ 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ¹; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC¹, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC² GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII¹; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) ¶ 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. ¶ 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. ¶ 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn ¶ 7 Bărbia cheii (🖼 2137) ¶ 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) ¶ 9 ~ de făină, făina cea mai fină ¶ 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare ¶ 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. ¶ 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. ¶ 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică ¶ 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții ¶ 15 Aromă, parfum (despre băuturi) ¶ 16 † Coloare, față [lat. florem].

ciuciuriga vt [At: BUGNARIU, N., ap. DA / Pzi: ~rig / E: nct] (Reg) 1 A trage de păr (pe cineva). 2 A urechea.

trosni¹ [At: PANN, P. V. I, 92/17 / V: (pop) trăs~ / S și: (înv) ~ozni / Pzi: ~nesc / E: ns cf trăsni¹] 1 vi (Mai ales d. lemne și obiecte de lemn) A produce un zgomot caracteristic prin rupere, prăbușire, ardere, apăsare, izbire, din cauza gerului sau a căldurii prea mari Si: a pârâi, a plesni, a pocni, (reg) a pârpâi, a troscăi (1), a troscăni (1). 2 vi (Pfm; fig) A avea răsunet. 3 vi (Pfm) A produce un zgomot prin sfărâmare între dinți. 4 vt (Pfm) A sfărâma între dinți, producând zgomot. 5 vt (Pfm) A lovi făcând zgomot (și deteriorând) Si: (pfm) a buși. 6-7 vti A face să pârâie (sau a-i pârâi) unele părți ale corpului din încheieturi. 8 vi (Pfm; îe) A bea de-i (sau până-i) ~nesc (ori să-i ~nească) urechile (sau fălcile) A bea foarte mult. 9 vi (Pfm; îe) A-i zice (sau a-i trage) (cuiva) câteva să-i ~nească urechile (sau fălcile) A vorbi cuiva aspru, fără menajamente. 10 vi (Pfm; îae) A pălmui. 11 vi (Pop) A plesni din bici Si: a pocni. 12 vi (D. arme de foc) A se descărca, producând zgomot puternic Si: a bubui, a detuna. 13 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) fălcile Se spune când cineva mănâncă cu lăcomie și cu zgomot. 14 vi (Pfm; îae) Se spune când cineva cască cu poftă. 15 vi (D. pepeni verzi copți) A pârâi când sunt strânși în palme.