SUMUȚA, sumuț, vb. I. 1. Tranz. (Popular) A ațîța, a îndemna pe cineva să pornească împotriva cuiva; a asmuți. Las pe tovarăși să cate de-ai tăi, iară noi pe ai noștri Să-i sumuțăm spre vitejii troieni. MURNU, I. 157. ♦ Refl. A înfrunta pe cineva cu vorba; a-și da aere; a se rățoi. Se sumuța Uță Oproiu: – Primarele a fost altădată omul stăpînirii. SADOVEANU, P. M. 206. 2. Intranz. A scoate sunete specifice țuguind buzele, pentru a-și manifesta simpatia față de un copil sau de un animal, pentru a le da curaj, a îndepărta duhurile rele etc. Caii erau la iesle. Unul din ei a întors capul, s-a uitat la mine. Eu l-am frecat la ochi, l-am tras de urechi, i-am sumuțat și i-am pus frîul în cap. ISPIRESCU, L. 301. ◊ Tranz. Lă purcelul, îl scaldă... îl strînge de nas și-l sumuță, ca să nu se deoache, odorul. CREANGĂ, P. 76.