ASCULTA (ascult) I. vb. tr. 1 A căuta să prindă, să audă ce se spune, a fi cu luare aminte la ce se vorbește, la ce citește cineva, etc.: mai multe să asculți decît să grăești (GOL.); după ce a ascultat sfînta slujbă (NEGR.); imper.: ascultă! sau ia-ascultă! se zice cînd voim a chema pe cineva, sau voim să-i atragem luarea aminte asupra celor ce avem să-i spunem ¶ 2 🖋A pune întrebări cuiva pentru a vedea ce știe: să asculte dascălul pe fie-care de tot ce a învățat peste săptămînă (CRG.) ¶ 3 ⚖️ A auzi la judecată plîngerea, desvinuirea, apărarea, lămuririle unui jeluitor, unui împricinat, unui martor: ~ martorii; ~ pe reclamant ¶ 4 A lua în seamă ce spune cineva, a urma părerile, sfaturile cuiva; proverb: ascultă din zece vorbe și una a femeii ¶ 5 A se supune cuiva, a recunoaște autoritatea lui: nu-și ascultă părinții ¶ 6 A fi cu luare aminte, a se arăta binevoitor la cele ce spune cineva, a împlini cererea, rugămintea cuiva: cum vei ~ pe supușii tăi, așa și pe tine Domnul te va ~ (GOL.). II. vb. intr. 1: ~ de, a) a lua în seamă cele ce spune cineva, a urma sfaturile, părerile, poruncile cuiva: cel ce ascultă de sfatul altuia, rareori greșește (GOL.); b) a se supune cuiva, a recunoaște autoritatea lui; c) a fi sub stăpînirea, sub autoritatea cuiva: Valahii... asculta de Împărații Țarigradului (LET.) ¶ 2 ~ la, a fi cu luare aminte la cele ce spune cineva: tata-său... asculta la gura lui ca la o carte (ISP.) ¶ 3 ~ la ușă, a trage cu urechea, a pîndi la ușă spre a auzi ce se vorbește [lat. a(u)s cultare].