DIFUZOR¹ s. n. 1. aparat destinat reproducerii sunetelor, care transformă variațiile energiei electrice în energie acustică și care intră în componența radioreceptoarelor, televizoarelor, a instalațiilor de amplificare etc; hautparlor. 2. porțiune de conductă a cărei secțiune transversală crește în sensul curgerii fluidului. 3. parte a unui carburator cu explozie unde se produce pulverizarea combustibilului. 4. aparat pentru extragerea zahărului din sfeclă, a taninului din stejar etc. (< fr. diffuseur)

DIFUZOR conductă a unui reactor sau a unei turbine cu reacție în a cărei secțiune transversală crește în sensul curgerii fluidului și în care are loc transformarea parțială a energiei cinetice în energie potențială a fluidului, micșorându-se viteza de curgere și crescând presiunea statică a acestuia. Sin. tub de aspirație.

seralist, -ă s. m. f. Elev, student care urmează cursul seral ◊ „Complicatele înlănțuiri ale formulelor chimice au fost scrise... pe o prozaică bucată de tablă. Ceea ce nu-i împiedică însă pe «seraliștii» de la matrițerie să descifreze cu aceeași pasiune, ca într-o sală de curs, sensurile unei formule.” Sc. 28 VII 63 p. 1. ◊ „[...] trebuie să mărturisesc că elevii mei, viitori electroniști de pe platforma «Pipera», sau tineri muncitori de aceeași specialitate («seraliștii») se însuflețeau mai cu seamă când discuția privea ceea ce am numit personajul profund.” R.lit. 27 IX 84 p. 5. ◊ „[...] întâia clasă de seraliști de la IATC.” I.B. 11 XII 85 p. 2 (din seral + -ist; DEX-S)

CONTRACURENT, contracurenți, s. m. Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact pentru a realiza o interacțiune de natură fizică sau chimică între cele două fluide. – Din fr. contre-courant.

CONTRACURENT ~ți m. fiz. chim. Curgere în sens opus; curent contrar. /<fr. contre-courant

CONTRACURENT s.n. Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact pentru realizarea unui schimb de căldură sau de substanțe între ele. [După fr. contre-courant].

urme de impact (sedim.), (engl.= tool marks) → mecanoglife liniare discontinui generate de obiecte (claste, bioclaste) rulate sau săltate deasupra unui sediment lutitic, slab coeziv. Ele se conservă sub forma unei depr. simetrice sau asimetrice, dispuse în sensul de curgere a curentului, la partea sup. a unui strat. După originea lor pot fi: u. de înfigere, u. de ricoșare, u. de saltație.

CONTRACURENT, contracurenți, s. m. 1. Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact, pentru a se înlesni o interacțiune de natură fizică sau chimică între ele. 2. Curent marin format prin înlocuirea maselor de ape deplasate de vânturile regulate cu ape din adâncime. – Din fr. contre-courant.

DIRECȚIE. Subst. Direcție, orientare, orientație (înv.), sens, parte, curs, făgaș (fig.); direcționare, îndreptare, îndrumare, dirijare, dirigere (înv.), ghidare, conducere, călăuzire; trasare, trasaj (rar), marcare, jalonare. Rută, traseu, parcurs, itinerar, mers, drum, cale, marșrut; traiectorie, orbită, coordonată. Reper, punct de orientare, punct de reper, semn, marcaj, indiciu, indicator; jalon; săgeată. Sens unic. Sens giratoriu. Adj. Dirijat; teleghidat. Orientativ, orientator (rar), de orientare, direcțional, călăuzitor, indicator; orientabil. Vb. A direcționa, a orienta, a stabili direcția, a dirija, a ghida, a conduce, a călăuzi, a îndrepta, a îndruma, a arăta drumul, a indica direcția. A teleghida; a plasa pe orbită; a corecta traiectoria. A se îndrepta, a merge spre..., a se orienta, a se ghida, a găsi calea, a găsi un punct de reper; a lua o direcție, a urma drumul (calea); a ținea calea, a ține înainte; a ține dreapta (stînga); a coti, a vira, a schimba direcția, a o lua la dreapta (la stînga). Adv. Înainte, în față; înapoi, în spate; în (la) stînga, în (la) dreapta; de-a (din, de la) stînga; de-a (din, de la) dreapta. Încolo; încoace. În sus; în jos. În toate direcțiile. V. călătorie, conducere, drum, mișcare, semn.

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

contracurent sn [At: DEX² / Pl: ~nți / E: fr contre-courant] Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact, pentru a înlesni o interacțiune de natură fizică sau chimică între ele.

stâng, ~ă [At: COD. VOR². 12^r/13 / V: sting a / Pl: ~i, (înv) ~e sf / E: ml *stancus „obosit”] 1 a (Îoc drept; d. părți sau organe ale corpului oamenilor sau animalelor) Care se află în partea dinspre inimă a corpului. 2 sf (De obicei sg. și art.) Mână stângă (1). 3 sf, sg (Îe) Să nu (sau n-are să, n-o să etc.) știe ~a (ta) ce face dreapta ori ce face dreapta să nu știe ~a Formulă prin care se impune discreție absolută. 4 snsa Piciorul stâng (1). 5 snsa A călca (sau a intra, a păși, a porni etc.) cu ~gul A începe (sau a face) ceva prost, fără succes. 6 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții stângi (1) a corpului. 7 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. pe (un organ sau pe o zonă a acesteia din) partea (dinspre mâna) stângă (1) a corpului omenesc. 8 a (D. tratamente, operații etc.) Care se face pe (un organ sau o zonă a acestuia din) partea (dinspre mâna) stângă (1) a corpului omenesc. 9 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află pe partea sau în direcția mâinii stângi (1) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 10 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii stângi (1) a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 11 a (D. obiecte sau părți ale obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii stângi (1) a persoanei care privește obiectul din față. 12 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii stângi (1) a unei persoane așezate în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă, parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii stângi (1) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere al apei respective. 13 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii stângi (1) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respectivă din față. 14 sfsa (Îla) Din (sau, îvp, de-a (înv) din a) ~a Care se află în partea dinspre inimă a corpului sau în partea ori în direcția mâinii stângi (1). 15 sfsa (Îlav) Din, în, la, pe, spre, de la (sau, îvp, de-a (înv) din a) ~a Din (sau în) partea mâinii stângi (1). 16 sfsa (Îal) Din (sau în) direcția mâinii stângi (1). 17 sfsa (Îlp) În, la, din (sau, îvp de-a) ~a În partea mâinii stângi (1). 18 sfsa (Îal) Din direcția mâinii stângi (1). 19 sfsa (Îe) A-i căuta (cuiva) cucul în ~a A-i merge cuiva rău. 20 sfsa (Îe; îf a apuca sau a o lua la ~a) A face la ~a A se îndrepta către partea stângă (1) a unui drum, în direcția mâinii stângi (1). 21 sfsa (Arg; îae; îf a trage sau a da la ~a) A ascunde (1). 22 sfsa (Arg; îae; îf a trage sau a da la ~ga) A fura (1). 23 sfsa (Îe) A ține ~a A merge pe partea stângă (9) a unui drum. 24 a (Înv; fig) Prefăcut². 25 a (Înv; fig) Rău. 26 a Păcătos. 27 sfs (Îvr; îe) A fi de-a ~a A păcătui. 28 sfs Grupare (politică, filozofică, parlamentară etc.) care este pentru schimbarea ordinii stabilite. 29 sfs (Îla) De ~a (D. grupări, persoane sau acțiunile, manifestările etc. acestora) Care susține progresul Si: progresist. 30 sfs (Îal) Care este apropiat de mișcarea muncitorească.

CURGE (curg) vb. intr. 1 A mișca în direcțiunea povîrnișului (vorb. de lichide): are să mai curgă apă pe gîrlă 👉 APĂ; Și ploaia curge batjocoritoare Pe sdrențe vechi (VLAH.); Ⓟ: dacă nu curge, tot pică dacă nu e mult, tot mă aleg cu ceva: deși leafa mea nu e vre-o treabă mare, dar de nu curge tot pică (I.-GH.); Ⓕ: curgea graiul din gura lui ca mierea (ISP.) ¶ 2 A veni grămadă din toate părțile, a năpădi: pe cînd curgeau pe sensurile Dunării puhoaiele de barbari (VLAH.); cum se auzi de această hotărîre a împăratului, începură a ~ la pețitori (ISP.); din crăngile copacilor încep săgețile să curgă (VLAH.); au început a ~ furnicile cu droaia (CRG.); foile de zestre curgeau de la fel de fel de împărați (ISP.); Ⓟ: capul să trăiască, că belele curg 👉 BELEA ¶ 3 A picura, a se rostogoli pe obraz: îi curgeau lacrămile cît pumnul; se trudiră de curgeau sudorile de pe ei ca bobul (ODOB.) ¶ 4 A circula: sîngele curge în vinele noastre; Ⓕ: viață nouă curgea prin vine (GN.) ¶ 5 Ⓕ A face să curgă sînge, a fi pricina unui războiu, unei încăerări sîngeroase ¶ 6 A lăsa să iasă afară lichidul: vasul, oala, butoiul curge ¶ 7 Ⓕ A se revărsa: porțile zilei se deschid și, în valuri, curge lumina pe văi (VLAH.) [lat. currĕre].

CONTRACURENT, contracurenți, s. m. Curgere în sensuri opuse a două fluide în contact, pentru a se realiza un schimb de căldură sau un schimb de substanțe între ele. – Fr. contre-courant.

ECHICURENT, -Ă adj. (Despre fluide) Care curge în același sens cu altul. [< fr. équicourant, cf. lat. aequus – egal, currere – a alerga].

DIVAGA vb. intr. 1. a se îndepărta de la subiect; (p. ext.) a vorbi aiurea, fără sens. 2. (despre un curs de apă) a ieși din albie. (< fr. divaguer, lat. divagari)

ECHICURENT s. n. curent de apă, de aer etc. care curge în același sens cu altul. (după fr. équicourant)

echicurent, ~ă a [At: DT / Pl: ~nți, ~e / E: fr équicourant] (D. fluide) Care curge în același sens cu altul.

-RAGIE Element prim de compunere savantă cu sensul de „scurgere”, „ruptură”, „curgere”. [Cf. fr. -rhagie, it. -ragia, cf. gr. rhage – ruptură].

șenal sn [At: ZILOT, CRON. 354 / V: (rar) se~, șan~ / Pl: ~e / E: fr chenal] 1 (Șîs ~ navigabil) Porțiune navigabilă în lungul unui râu, al unui canal sau al unui lac, destul de largă și de adâncă pentru a asigura navigația la intrarea într-un port. 2 Albie artificială care leagă între ele râuri sau canale. 3 (Pgn; nob) Curs de apă. 4 (Sst; sens etimologic) Canal prin care se aduce apa la moară.

vale² s.f. 1 (geomorf.) Formă de relief îngustă și alungită, cu altitudini mai joase decît regiunile înconjurătoare și deschisă în aval, care este străbătută permanent sau vremelnic de o apă curgătoare; ext. regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și străbătută de o apă curgătoare). ◊ (în corelație cu „munte” exprimă sensul „prin toate părțile”, „din toate părțile”) Și din munte și din vale Zvon de glasuri cuvînta (POP.). ◊ (art.; cu determ., făcînd parte din nume de localități, de zone etc.) Merge pe Valea Prahovei cu autobuzul. ◊ Valea plîngerii = a) (relig:, și valea lacrimilor, valea plîngerilor, vale a plîngerii) (loc de) suferință; lumea, pămîntul considerate ca loc de suferință. Alții, mai fericiți, s-au înapoiat la ceruri, evadînd din această vale a plîngerii (GAL.); b) (în basme) loc al suferințelor, unde domnește plînsul și jalea. (bis.; înv.) Valea Judecății = locul Judecății de Apoi. ◊ Loc.adv. La vale = a) (mai ales pe lîngă vb. de mișcare) la coborîș, în sensul coborîșului; în josul apei, spre capătul coborîșului; b) în direcția în care curge o apă, în sensul cursului apei, pe firul apei; c) în jos, spre pămînt; d) (mai ales pe lîngă vb. ca „a scrie”, „a arăta”, „a spune”) în continuare, în cele ce urmează. De vale = la capătul de jos al coborîșului, unde începe valea; mai departe (în sensul coborîrii). Mai la vale = mai jos, mai departe, în continuare. ◊ Loc.adj. De la vale = a) (și din vale) care se află într-o regiune joasă; care este situat mai departe (în sensul coborîrii; b) (și din vale) care se află în partea de jos; c) (și de mai la vale) care este în continuare, care urmează (într-un text). ◊ Loc.prep. La vale de... sau de la (ori de din) vale de... = mai jos...; mai încolo de... ◊ expr. A lua (pe cineva sau ceva) la vale = a ironiza, a-și bate joc. A merge la vale = a decădea. Dă la deal, dă la vale = se străduiește în toate chipurile, încearcă toate posibilitățile. Ce mai la deal, la vale? = a) ce să mai lungim discuția inutil?, ce mai încoace, încolo?; b) să vorbim deschis, pe șleau; să spunem lucrurilor pe nume. A-și lua valea = a pleca, a fugi (de undeva); a-și lua cîmpii. ◊ (eliptic; cu val. de imper.) Valea de aici! A nu ști nici (la) deal, nici (la) vale v. deal. Greu la deal și greu la vale v. greu. Calea-valea v. cale. Ce mai calea-valea v. cale. ◊ fig. Am făcut acest ocol prin valea copilăriei (CAM.). 2 (înv., pop.) Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. ◊ expr. A trage (pe cineva) în vale = a uda (pe cineva) într-o apă curgătoare de Paște sau de Bobotează, ca ritual de purificare sau de fertilitate. • pl. văi, (reg.) văii. /lat. vallem.

DIRECȚIE s. 1. parte, sens. (În ce ~ o iei?) 2. latură, parte, sens. (Din toate ~ veneau spre noi.) 3. cale, linie, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. linie, orientare, sens. (~ urmată într-o acțiune.) 5. curs. (O ~ neașteptată a evenimentelor.) 6. conducere, șefie. (Deține ~ unei instituții.)

DIRECȚIE s. 1. parte, sens. (În ce ~ o iei?) 2. v. parte. 3. v. cale. 4. linie, orientare, sens. (~ urmată într-o acțiune.) 5. v. curs. 6. v. conducere.

merge (merg, mers), vb. – 1. A umbla, a se îndrepta spre, a pleca. – 2. A călători, a se deplasa. – 3. A se extinde într-o direcție determinată. – 4. A frecventa. – 5. A continua, a dura, a urma. – 6. A circula, a da curs. – 7. A funcționa (o mașină). – 8. A se realiza un negoț. – 9. A progresa, a înainta. – 10. A opera, a proceda. – 11. A intra în anumite jocuri de cărți. – 12. A veni, a se conforma, a se ajusta, a asorta. – 13. A conveni, a fi oportun. – 14. A fi posibil, a fi permis. – 15. A se folosi, a se uza, a se consuma. – 16. A trece. – 17. (În expresii) A cădea, a se desprinde, a se rostogoli. – 18. (Cu pron. în dativ) A-i prii, a fi. – 19. (Cu după) A se mărita, a se căsători. – 20. (Cu pe) A avea un oarecare număr de ani, neîmpliniți. – Var. (Trans.) mere. Mr. nergu, nerșu, megl. mierg, merș, istr. meg, mes, mere. Lat. mergĕre „a se scufunda” (Candrea, Bul. Soc. fil., II, 12; Pușcariu 1056; Candrea-Dens., 1080; Densusianu, GS, II, 20; REW 5525), cf. alb. mergoń „a îndepărta” (Meyer 274; Philippide, II, 647), sard. imbergere „a împinge” < lat. inmergere (Wagner 111). Cf. și Daicovici, Dacor., V, 477; Rosetti, I, 175; Cortés 131. Semantismul presupune un sens intermediar, „a cădea” ca cel care apare (17) în fraze ca vă croiesc de vă merg petecele (Creangă). Var. mere e puțin clară. Poate-i vorba de un proces de asimilare al conjug., datorat participiului mers, ca în curs, cure sau cura (care apoi a evoluat în sens contrar, pînă a ajuns la curgere). Prezența acestei forme în Trans. și în istr. este dovada unei schimbări foarte vechi. Trebuie să existe și în Mold. (cf. poezie populară: după dăscălaș n’oi mere, că mă ține cu pomene), și probabil în tot domeniul rom., cf. mereu. Der. mergător, s. m. (înv., călător); înainte-mergător, s. m. (precursor), după sl. predteča și apoi după lat. praecursor; mers, s. n. (umblat; mișcare; progres, dezvoltare; umblet); mersură, s. f. (umblet); demers, s. n. (diligență, solicitare), format după fr. démarche, pe baza paralelismului marche-mers; premerge, vb. (a preceda), se folosește în Trans., format după germ. vorgehen; premergător, adj. (precedent, antepus; vestitor; s. m. precursor), după fr. précurseur.

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

bale s. f. pl. – Salivă spumoasă ce se prelinge din gură. – Mr. bală, megl. bal’ă. Lat. *baba (Pușcariu 180; Candrea, Éléments latins, I; REW 953; Candrea-Dens., 129; DAR; Pascu, I, 51; etimologia pare să fi fost semnalată pentru prima oară de Laurian-Massim și de Lambrior 379); cf. it. bava, fr. (bave), sp., port. baba. Rezultatul normal *ba nu se folosește la sing.; pe baza formei de pl. se formează uneori sing. analogic, bală, ca în dialecte. – Miklosich, Slaw. Elem., 14 și Cihac propun ca etimon al cuvîntului rom. pe cel sb. bale cu der. balav „bălos” și baliti „a-i curge balele”; este însă mai probabil un împrumut în sens invers (la fel consideră și Berneker 41). Der. bălos, adj. (cu bale; libidinos; alunecos); băloșa, vb. (a-i curge balele, a face spume la gură); băloșel, s. m. (ciupercă, Russula foetens); îmbăla, vb. (a murdări cu bale; a scuipa, a muia în salivă; a jigni, a ofensa); îmbălătură, s. f. (scuipătură; jignire, ofensă); îmbălora, vb. (a umple de bale; a ponegri, a vorbi de rău). – Din rom. trebuie să provină țig., sp. bajilé „bale” (Besses 32).

MONEDĂ, monede, s. f. (Mai ales cu sens colectiv) Bani de metal sau de hîrtie, avînd curs legal pe teritoriul unui stat; (în limbajul obișnuit) bani de metal (de obicei) de valoare mică, bani mărunți, mărunțiș. O nesfîrșită colecție de monede din toate epocile și din toate țările pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 122. [în cutie] erau cîteva inele fără pietre, mai multe pietre fără inele, monede vechi de aur și de argint. BASSARABESCU, V. 44. – Variantă: monetă (BOLINTINEANU, O. 118, BOLLIAC, O. 282) s. f.

STATIC, -Ă, statici, -e, adj. 1. (Mec.; în opoziție cu dinamic) Care se referă la echilibrul forțelor. ◊ Electricitate statică = sarcină electrică invariabilă a unui corp în care nu se dezvoltă căldură, din cauza stării sale electrice. V. electrostatică. Încercare statică = încercare mecanică la care forța exterioară se aplică încet, progresiv, uniform și în același sens. Presiune statică = presiune interioară a unui fluid care curge, indicată de un instrument de măsură care se mișcă cu aceeași viteză ca și fluidul. 2. (În opoziție cu în dezvoltare, evolutiv) Care este în nemișcare, lipsit de dinamism; imuabil, fix. Caracterul static al eroului pozitiv nu corespunde realității care e în continuă transformare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 389, 3/6. ◊ (Adverbial) Chiar dacă privim limba într-o singură clipă a existenței ei, tot nu o putem privi static, tot trebuie să ținem seama de necontenita schimbare a elementelor ei. GRAUR, F. L. 22. 3. (Fiziol.; în expr.) Simț static = simț care ne orientează asupra poziției corpului și a segmentelor lui în repaus, datorită impresiilor care ne vin de la mușchi, tendoane și articulații.

MONEDĂ s. f. 1. Ban (de metal sau, mai rar, de hîrtie) considerat din punctul de vedere al funcțiilor pe care le îndeplinește. Socotindu-se florinții, crăițarii și bănuții ca bani sau monete, sînt lucruri de un fealiu. ȘINCAI, Î. 1/14. Micșurarea prețului monedei (a. 1811). URICARIUL, IV, 118/17. 292 000 lei, în monedă curgătoare (a. 1813). ib. XIV, 302. În orașu Giurgiu . . . s-au înmulțit o monedă dă bani turcești foarte proastă (a. 1835). DOC. EC. 594, cf. 241. Considerațiunile care făceau necesar crearea unei monete speciale (a. 1866). URICARIUL, X, 365, cf. I, 186. Schimbul. . . îndeletnicirilor individuale . . . e moneda făcută dintr-un metal de oarecare preț. N. A. BOGDAN, C. M. 166. Cu cît cresc mai mult producția și productivitatea muncii. . . cu atît va crește puterea de cumpărare a monetei și salariul real al oamenilor muncii. CONTEMP. 1954, nr. 385, 2/3. Cu timpul, monedele cu valoare deplină. . . au fost înlocuite cu bani de hîrtie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 330. Cele mai vechi monede emise pe teritoriul de azi al României (secolele V-IV î.e.n.) sînt cele de la Histria. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. ◊ F i g. Toți pe buze avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I, 150. Enric al II-lea nu vedea în cele trei episcopate decît o monetă de schimb pentru Milan. OȚETEA, R. 174. ◊ E x p r. A bate (sau, rar, a tăia, a face) monedă = a emite bani de metal. Acest crai atît s-au fost mărit și s-au fost sumețit, cît făcînd monede de bani, la o parte era chipul său, de altă parte era leul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/15. Bătu și monedă în numele său. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Au făcut ca să i se bată monete de aur în Ardeal. ȘINCAI, HR. III, 235/24. Cei ce taie monedă mincinoasă. CARAGEA, L. 86/6. Țarul Alexie Mihailovici au însușit numai guvernului dritul de a tăie monetă. ASACHI, I. 214/4. Sub acest împărat a început Dacia să bată monetă de aramă cu numele ei propriu: Provincia Dacia. BOLLiAC, O. 282. Geții au învățat de la celți arta de a bate monedă proprie. PÂRVAN, G. 599. Secole de-a rîndul. . . nu se mai bătuse monedă proprie. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7330. Pentru prima dată pe teritoriul României de azi au reapărut la lumină cîteva din stanțele cu care dacii băteau moneda proprie. FLACĂRA, 1967, nr. 17, 9. A bate monedă din (sau, rar, cu) ceva = a face caz de ceva (urmărind beneficii), a specula (în favoarea sa) o situație. Cf. IORDAN, L. R. A. 260. A plăti (cuiva) cu aceeași monedă = a adopta față de cineva atitudinea sau comportarea pe care și acesta a avut-o într-o situație similară. Și-au făcut școala literară în cercul „ Junimii” și acum vin să ne plătească . . . cu aceeași monetă. MAIORESCU, CR. II, 349. Dacă celălalt e nepoliticos . . . să-i plătească cu aceeași monedă. V. ROM. octombrie 1954, 150. (Cu schimbarea construcției) Cu astfel de monedă eu n-o să fiu plătit. ALEXANDRESCU, M. 130. Voi nu știți cu ce monedă vă plătește femeia care a primit să-i sacrificați anii voștri cei mai frumoși. FILIMON, O. I, 135. ♦ (Învechit) Cursul, valoarea curentă a banului într-o anumită țară. Ieri au strigat pristavu pentru monedă ca să nu îndrăznească cineva să o ia mai sus (a. 1821). IORGA, S. D. VIII, 149. Monedele au început ceva a scădea (a. 1824). id. ib. 92. Monedele să suie și sînt cu totul rare în piiață (a. 1824). id. ib. 162. 2. P. g e n e r. Ban de metal. Un vas cu vro trei mii monede. NEGRUZZI, S, I, 203, cf. PONTBRIANT, D., LM. Monedele ii păreau bucăți de tinichea, slavici, n. ii, 300. Erau cîteva inele fără pietre, mai multe pietre fără inele, monede vechi de aur și de argint. BASSARABESCU, V. 44. Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna. BACOVIA, O. 61. Nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită. C. PETRESCU, C. V. 129. O nesfîrșită colecție de monede, din toate epocile și din toate țările pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 122. S-a întors acasă cu o monedă de doi lei. id. U. 315. Primele picături mari cît niște monezi au început să cadă pe asfalt, CONTEMP. 1954, nr. 419, 2/3. O tipsiă cu monede de aur. funde seu, l. p. i, 166. 4 F i g. Cîștigul... In hohotul monedei sub boite se așază. macedonski, o. i, 45. 4 (La sg. cu înțeles de pl.) Dar tu vrei aur, titluri și tînăru-mi amor La sunetul monetei s-avîntă rîzător. BOLINTINEANU, O. 118. Se uita nedumerit. . . la strălucitoarea monedă ce curgea gîrlă în palma sa. GANE, N. III, 139. ♦ (Cu sens colectiv) Mărunțiș (III 2). Ne arunca ceva monedă. NEGRUZZI, S. III, 401. – Pl.: monede și monezi. – Și: monétă s. f. – Din ngr. μονέδα. – Monetă < it. moneta, lat. moneta.

TENTA, tentez, vb. I. Tranz. A ispiti, a ademeni. În această curgere fără întoarcere, doar spiritul omului... e tentat să meargă în sens invers, pe deasupra întîmplărilor. BOGZA, C. O. 14.

static, ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr statique] 1 sf Ramură a mecanicii care studiază sistemele de forțe în vederea stabilirii condițiilor de echilibru ale corpurilor aflate în stare de repaus sau de mișcare. 2 sf (Îs) ~a lichidelor Hidrostatică (3). 3 sf (Îs) ~a gazelor Aerostatică (1). 4 sf (Îs) ~a grafică Capitol al staticii (1) care se ocupă de rezolvarea pe cale grafică a problemelor. 5 sf (Îs) ~a construcțiilor Disciplină care studiază metodele de calcul pentru determinarea eforturilor și a deformațiilor sistemelor de bare. 6 sf (Med; pex) Stare de echilibru. 7 a Care se referă la echilibrul forțelor. 8 a Care aparține staticii (1). 9 a Privitor la statistică (1). 10 a (Îs) Electricitate ~ă Sarcină electrică invariabilă a unui corp în care nu se dezvoltă căldură din cauza stării sale electrice. 11 a (Îs) Încercare ~ă Încercare mecanică la care forța exterioară se aplică încet, progresiv, uniform și în același sens. 12 a (Îs) Presiune ~ă Presiune interioară a unui fluid care curge, indicată de un instrument de măsură care se mișcă cu aceeași viteză cu fluidul. 13 a (Fzl; îs) Simț ~ Simț care ne orientează asupra orientării corpului și a părților lui în repaus, datorită impresiilor care ne vin de la mușchi, tendoane și articulații. 14-15 a, av (Îoc dinamic) În nemișcare Si: fix (1), imobil, înțepenit, rigid. 16-17 snf, a (Ceea ce este) lipsit de dinamism Si: fix (4), imobil, înțepenit, rigid. 18 a (Îs) Natură ~ă Natură moartă. 19-20 a, av (Rar; d. metode de studiu, d. puncte de vedere etc.; îoc dinamic, istoric) Sincronic (3).

vale² [At: PSALT. 114 / G-D: sg și: (îrg) ~i, (reg) vălii, velii / Pl: văi, (reg) văli, veli / E: ml vallis] 1 sf Formă de relief, îngustă și alungită, cu altitudini mai joase decât regiunile înconjurătoare și deschisă în aval, care este străbătută (permanent sau temporar) de o apă curgătoare. 2 sf (Pex) Regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur (și udată de o apă curgătoare). 3 sf (Bis; îs) ~a plângerii (sau ~a lacrimilor, ~a plângerilor, ~ a plângerii, ~ a plângerilor, ~ a lacrimilor, înv, ~ de plângere) Pământul (considerat ca loc al suferințelor și al durerii). 4 sf (În basme; îas) Loc al suferințelor unde domnește plânsul și jalea. 5 sf (Bis; înv; îs) ~a judecății Locul judecății de apoi. 6 sf (Mtp; îs) Ceea ~ Viața de după moarte. 7 sf (Îlav; mai ales pe lângă verbe de mișcare) La ~ (sau, reg, în ~) În sensul coborâșului. 8 sf (Îal) În jos. 9 sf (Îal) În direcția în care curge o apă. 10 sf (Îal; reg șîf în ~) Spre pământ. 11 sf (Asr; îal; șîf mai la ~) În continuare (într-un text). 12 sf (Îla) De la ~ (sau din ~) Care se află într-o regiune joasă. 13 sf (Îal) Care este situat mai departe (în sensul coborârii). 14 sf (Îal; reg șîf din ~) Care se află în partea de jos. 15 sf (Asr; îal; șîf de mai la ~) Care urmează (într-un text). 16 sf (Fam; îe) A lua (pe cineva sau, rar, ceva) la ~ A ironiza. 17 sf (Pop; rar; îe) A merge la ~ A decădea. 18 sf (Pfm; îe) Dă la deal, dă la ~ Încearcă toate posibilitățile. 19 sf (Pop; îe) Ce mai la deal, la ~ (sau, rar, ce tot la deal, la ~) Se spune în situațiile când este inutil a mai discuta Si: ce mai încoace, încolo. 20 sf (Îae) Se spune în situațiile când trebuie vorbit deschis, fără ocolișuri. 21 sf (Îvp; îlpp) La (sau de) ~ de ... sau de la (ori de din) ~ de ... Mai jos ... 22 sf (Îal) Mai departe de ... 23 sf (Fam; îe) A(-și) lua ~a A pleca (în fugă) (de undeva). 24 sf (Îae) A-și lua câmpii. 25 i (Fam; art) Pleacă! 26 sf (Pfm; îc) Calea-~a Treacă-meargă. 27 sf (Îac) Mai merge. 28 sf (Îe) Ce mai calea-~a Ce mai încolo și încoace. 29 sf (Reg; îe) Și pe deal, și pe ~ Indiferent cum. 30 sf (Ban; îe) Până-n deal, în ~ Până una-alta. 31 sf (Reg) Prăpastie. 32 sf (Îvp) Apă curgătoare. 33 sf (Îvp) Albia unei ape curgătoare. 34 sf (Înv; îe) A trage (pe cineva) în ~ A uda (pe cineva) într-o apă curgătoare de Paști (sau de Bobotează), ca ritual de fertilitate sau de purificare. 35 sf (Pop; îe) A fi ~ A fi rece. 36 av (Fig; mai ales pe lângă verbe de mișcare) În cantitate mare. 37 sf (Trs) Pârâul morii. 38 sf (Trs) Braț (al unui râu).

VALOARE s. 1. (MAT.) (înv.) preț. (Cifra 0 nu are adesea nici o ~.) 2. (MAT.) valoare absolută modul. 3. v. preț. 4. v. curs. 5. v. bun. 6. v. putere. 7. putere, valabilitate. (Actul acesta are ~ de lege.) 8. v. sens. 9. eficacitate, putere. (~ nutritivă.) 10. calitate, însușire. (~ deosebită a unui produs de artă.) 11. v. nivel. 12. v. capacitate. 13. merit, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.) 14. v. importanță. 15. v. însemnătate. 16. v. seriozitate. 17. importanță, însemnătate, (fig.) preț. (~ cuvântului scris.) 18. importanță, însemnătate, semnificație, sens, (fig.) preț. (~ actului Unirii.)

curge (-g, curs), vb. – 1. A se prelinge o masă lichidă. – 2. A pluti. – 3. A produce, a cauza. – 4. A se vărsa (un rîu). – 5. A ieși, a supura o secreție din corp. – 6. A se revărsa, a da pe dinafară. – 7. A pierde lichid un vas. – 8. A veni în număr mare. – 9. A se răspîndi. – 10. A se dezvolta. – 11. A trece (timpul), a se scurge (timpul). – 12. A decurge, a proveni. – 13. A cădea, a se împrăștia. – 14. A recădea. – 15. A circula (sîngele). De la vb. a cure, modificat după un întreg grup de verbe care au o formă identică la part. trecut și la perf. simplu: curg a fost refăcut după curs, ca mers, șters, ung, sting, împung, dreg, etc. (după Pușcariu 455; DAR și Pușcariu, Lr., 22, numai prin analogie cu merg și pentru a evita omonimia de la prezent cu cur; cf. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleași sensuri cu cure, dar se aplică numai maselor lichide sau obiectelor imateriale; prin urmare lipsește sensul de „a fugi, a alerga”, propriu lui cure. – Der. curgător, adj. (care curge; fluid); cursător, adj. (înv., curgător); decurge, vb. (a proveni), format din fr. découler de la couler; decurs, s. n. (transcurs); scurge, vb. (a vărsa; a goli; a prelinge; a se vărsa un rîu; a trece timpul), care reprezintă, prin intermediul lui a scure și cu aceeași modificare ca curge, lat. excŭrrĕre (Candrea-Dens., 461; Candrea); incurge, vb. (a invada, a face o incursiune, a pătrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format după modelul lat. incŭrrĕre.

parcurge vt [At: GHICA, A. 52 / V: (înv) perc~, (cscj) ~ra^[1] / Pzi: parcurg / E: ctm fr parcourir + rom curge] 1 (C. i. spații, distanțe etc.) A circula pe toată întinderea, în diverse sensuri, de la un capăt la altul. 2-3 (Pgn) A merge până la capăt. 4-5 (Fig) A privi succesiv și repede. 6 A citi repede și superficial. 7 A răsfoi. 8 (Pgn) A citi. corectat(ă)

caneluri de eroziune (pl.), (engl.= flute casts) urme lăsate de un curent acvatic în patul său lutitic. C.e. sunt depresiuni erozionale asimetrice, mai adânci spre direcția din care curge curentul și cu vârful în formă de U sau V îndreptat în acest sens; se conservă frecvent sub formă de mulaje în baza stratelor de gresii din formațiunile de fliș și molasă și se utilizează la reconstituirea direcțiilor de paleocurent. Sin. flute marks. V. și mecanoglife.

curtier s. m. (peior.) Curtean (la curtea lui N. Ceaușescu) ◊ „De la Adrian Păunescu curtier, la Adrian Păunescu senator, de la dictatura dezvoltată la dictatura în curs de dezvoltare?” ◊ Rev. 22 8/95 p. 7 (din curte + -ier, formație ad-hoc; DEX, DN3 – alt sens)

ARAMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roșiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură și de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, la confecționarea firelor electrice și în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica țările albastre Cu cîntece noi Ca niște goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. ◊ Fig. De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-și da arama pe față sau a-și arăta arama = a-și arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-și arate arama, și pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] își dete arama pe față, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. ◊ Fig. (În metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobitoare Sonorul imn funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254. b) Tun. Și cînd auzii glasul aramei tunătoare. Și cînd văzui silitra de fulger purtătoare... Electrică schinteie simții. ALEXANDRESCU, P. 144. c) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără șini, bălăngăitul arămurilor ca niște clopote dogite împrăștie deznădăjduirea în lungul ținuturilor [la venirea turcilor]. DELAVRANCEA, S. 202. Șaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai în fir... căzură în stăpînirea oștirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15.

admis, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iși, ~e / E: admite] 1 Primit ca bun. 2 Socotit ca adevărat. 3-4 (Și cu sens concesiv) Care este de acord cu ceva. 5 Îngăduit. 6 (D. o cerere) Căreia i s-a dat curs favorabil. 7 (D. un solicitator) Primit. 8 (D. un candidat) Acceptat.

REGIMENT, regimente, s. n. Unitate militară compusă din mai multe batalioane sau divizioane, mai mică decît brigada. Compania nouă constituie avantgarda regimentului. CAMIL PETRESCU, U. N. 250. Și-auzi acum! De-or întreba În sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine știre, Că n-am fost la un regiment. COȘBUC, P. I 78. Opt tunuri, cîteva sute de cazaci și un regiment de pedestrime tăbărîră pe cîmpul Copoului. NEGRUZZI, S. I 292. ◊ Regiment de linie v. linie. ♦ (Cu sens colectiv) Oamenii care fac parte dintr-o astfel de unitate militară. Tot regimentul, ca un rîu negru, curgea domol prin albia șoselei. SADOVEANU, O. VI 188. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor Romînul care pleacă trăgînd al lui picior. ALECSANDRI, P. A. 211. De-ar fi pușca de hămei, Regimentu de femei... Bucuros aș cătăni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. – Pl. și: (învechit) regimenturi (RUSSO, S. 29). – Variantă:(învechit) reghiment (GOLESCU, Î. 151) s. n.

noian (noianuri), s. n. – 1. (Înv.) Golf. – 2. Mare, largul mării; puzderie. Origine necunoscută. Relația cu alb. ujanë „ocean”, din uf „apă” (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 295; Philippide, II, 726; Pușcariu, Dacor., III, 387; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 120) nu pare probabilă (cf. Tiktin), deoarece, dacă ambele cuvinte provin din aceeași sursă, rom. nu ar conserva terminația -an (› -în). După ipoteza puțin sigură a lui Densusianu, GS, III, 423, în loc de *loian < sl. loj- „a curge”; după Giuglea, Dacor., X, 108, din alb. llohë „ploaie”. Legat de ceh. noŕe „abis”, după Cihac, II, 217, sau anterior indoeurop. (Lahovary 339). Sensul de „mare” ar putea fi secundar. Nuanța înv. pare să fie cea de „coastă de mare, golf”; cel modern de „larg al mării”, ar putea fi rezultatul unei interpretări echivoce, căci cuvîntul nu are circulație populară. Dacă ar fi așa, s-ar putea porni de la naie „navă”, *năian „loc pentru nave” (ca ochian „instrument pentru ochi”).

MĂTASE s. f. 1. (Și în sintagma mătase naturală) Fir de borangic prelucrat; p. ext. (și în sintagmele mătase artificială, mătase vegetală) fibră textilă vegetală sau sintetică, avînd proprietăți asemănătoare cu cele ale firului de borangic; țesătură din asemenea fire. 5 brîie de matase cu canafi (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 202/9. Dară cine. . . are hi atîta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață. . . pentru veșmente de mătasă? VARLAAM, C. 161, cf. ST. LEX. 173^r1/14. Dud din care să hrănesc gîndacii, carii fac mătasa (a. 1 705). GCR I, 356/31. 11 litre mătase cărămizie (a. 1 720). IORGA, B. R. 328, cf. 224. Mai luat-au Ghenghea iară oraș mare, unde se face mătasă multă. MUSTE, LET. III, 79/12. 3 cingători de mătase (a. 1 760). IORGA, B. R. 224, cf. id. S. D. XII, 174. Viermile care face mătasa (a. 1 779). GCR II, 120/10. Femeile ce scot mătăsuri din gîndaci au început fieșcare să-și lucreze meșteșugul pe la casa ei (a. 1831). DOC. EC. 478. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. MARCOVICI, C. 15/22. Florile de fir, mâtăsi și catifea, Ce ruge înălța cînd ploaia se ivea, De frumusețea lor lipsite și pătate, Au fost de la ferești afară lepădate. DONICI, F. 57, cf. NEGRUZZI, S. II, 91. Regina Krimhilda. . . împodobește cu giuvaere metăsurili arabe, albe ca zăpada. HASDEU, I. C. I, 100. Adă-mi fața ta voioasă. . . Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de mătasă. ALECSANDRI, P. I, 9. Al ei chip. . . cu ochiu-l măsuri, Prin ușoara-n- vinețire a subțirilor mătăsuri. EMINESCU, O. I, 79, cf. 152. Ștergarele erau de mătase. ISPIRESCU, L. 38, cf. MACEDONSKI, O. I, 179, 242. Această clasă, „burghezia”,. . . venită din Paris. . . dă grîul țăranului pe mâtăsurile franțuzești. IBRĂILEANU, SP. CR. 200. Mama. . . le da numai pînza de bumbac țesută și nălbită de ea, ori borangicul sau mătasa pentru zăvelci. AL LUPULUI, P. G. 17. Am uitat să socotesc între cumpărături basma de matasă. SADOVEANU, Z. C. 310. Bunicul își pune lavalieră de matasă albă cu puchiței. TEODOREANU, M. U. 232. Bolta cerească se limpezise, și în vibrația orbitoare a dimineții părea căptușită cu o imensă pînză de mătasă albastră. BART, S. M. 54. Capacitatea crescîndă a mătasei artificiale de a înlocui mătasea naturală a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 20, cf. V. ROM. iulie 1 954, 25. Atunci craiul s-a căit, In matasă i-a-nvelit, Și-n biserică i-au dus. ALECSANDRI, P. P. 21, cf. ȘEZ. III, 231. El ni s-a dus In țar-ungurească, Ca să-mi tîrguiască. . . Pînză și meteși, Ca să-i cos cămăși. MAT. FOLK. 266. Și din cui îș alegea Sîta mari și cam deasî, Tot cu pînza di mătasî. ib. 1476, cf. 1 465,1467. Din coadă de cîine sită de mătase nu se mai face (= cu omul fără caracter nu poți face nimic bun). Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. I, 377, 597, III, 336, V, 333. Ce e nalt ca casa, Verde ca mătasa, Și amar ca fierea, Și dulce ca mierea? (Nucul). GOROVEI, C. 243. Vierme de mătase v. v i e r m e. Fluture de mătase v. f l u t u r e. Gogoașă de mătase v. g o g o a ș ă. (Regional) Mătasa morților = funigei. Cînd zărește fire albe de „mătasa morților” plutind în aer, se ridică și privește lung și pasionată în urma lor. SĂM. II, 232. Locuri deșerte împodobite cu bolîndari de stepă, de pămătufurile cărora se zbăteau și scînteiau acele fire nețesute, numite de pământeni matasa-morților. SADOVEANU, O. XIII, 317. ◊ L o c. a d j. De mătase = mătăsos, moale, lucios. Părul ei castaniu ce se slobozea în unde de matase. . . ar fi înflăcărat pe Xenocrat. NEGRUZZI, S. I, 17. Părul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde. EMINESCU, O. I, 142, cf. DELAVRANCEA, S. 97. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. În soare luceau firele de mătase ale funigeilor. C. PETRESCU, A. 436. Cînd văz păru-i de mătasă, Dorul ei tare m-apasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31, cf. 35. (Fig.) Își rostea cumplitele-i cuvinte cu glas de mătase. STANCU, R. A. V, 63. ◊ Mere de mătase = varietate de mere nedefinită mai de aproape. BULET. GRĂD. BOT. I, nr. 3, 76. ◊ E x p r. Crescut în mătase = crescut în belșug; răsfățat. Fata crescută-n mătasă N-ai la ce-o aduce-n casă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ♦ Ață de mătase (1). Cămașa era de pînză albă, era cusută la mâneci cu mătăsuri de culori diferite și cu fluturi. BOLINTINEANU, O. 437. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Șede la masă și coasă. . . Cu amici și cu mătasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 339, cf. 68, 213. 2. (Cu sens colectiv, mai ales în sintagmele mătasea porumbului sau mătase de porumb) Fire subțiri, cafenii-gălbui, care ies din pănuși, la vîrful știuletelui de porumb, în formă de smoc mătăsos. Mătasea de pe porumb nu se poate curăți bine (a. 1869). ap. TDRG. Purcelul. . . să ridică, să întinde, își scutură trupul de mătăși și purcede spre fund, de unde vine gălăgia. SĂM. IV, 154. Păpușa sau puica se numește astfel pînă ce nu are mătasă. PAMFILE, R. 88. Fuma foi uscate de nuc sau mătase de porumb. IOVESCU, N. 38. Ceaiul de mătase de porumb. . . se dă în boalele de rinichi. VOICULESCU, L. 230. Povara cozilor grele împletite din mătasă crudă de păpușoi. CAZIMIR, GR. 115. Foaie verde fir mătasî. MAT. FOLK. 1426, cf. ȘEZ. I, 74, III, 58,160. ALR SN I h 106. ◊ E x p r. A fi în (sau a face, a da, a da în, a lepăda, a slobozi) mătase (sau mătăsi, mătăși, mătăsuri) = (despre porumb) a începe să lege. Popușoii. . . din grădini erau în matîsi. I. IONESCU, P. 328, cf. com. MARIAN, PAMFILE, A. R. 88, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR I 902/530, 592, 600, 810. 3. Compuse: mătasea-broaștei sau mătasea-broaștelor, mătasea-de-apă = nume dat algelor verzi, filamentoase, care formează mase plutitoare la suprafața apelor dulci, stătătoare ; (regional) mătreață, lîna-broaștei. Cf. ANTIPA, P. 53, PAMFILE, D. 91, ATILA, P. 79. Mătasea-broaștei face opac luciul apei. RALEA, S. T. I, 271. Sub pod, printre firele verzi de mătasa-broaștei, se legănau două mîini albe. CAMiLAR, N. I, 70. Soarele. . . se scufunda printre ostroavele cu pipirig în apa moartă, năpădită de mătasea-broaștei și de lintiță. BENIUC, M. C. I, 75, cf. H XI 327, ALR SN III h 832 ; (regional) mătasa-trifoiului = torței (Cuscuta Epithymum). Cf. ENC. AGR. M, 735 ; mătasa-iepurelui = Cuscuta arvensis. Cf. ȚOPA, C. 219. 4. (Bot. ; regional) Zglăvoc (Centaurea plumosa). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. 5. (Bot. ; regional) Gălbinare (Serratula tinctoria). Cf. PĂCALĂ, M. R. 15. – Pl.: mătăsuri și (învechit și regional) mătăsi, mătăși, (regional) meteși. – Gen.-dat.: mătăsii și (rar) mătasei, mătăsei. – Și: (rar) metáse s. f. – Lat. metaxa. Cf. gr. μέταξα, μάταξα, ngr. μετάξι.

curs n. 1. mișcarea apei curgătoare: cursul unui fluviu; 2. întinderea ce străbate un fluviu, un râu; 3. mișcarea reală sau aparentă a astrelor; 4. mers: cursul trebilor, în tot cursul lucrării; 5. succesiunea timpului, înlănțuirea evenimentelor: o trist al lumii curs! AL., cursul secolelor; 6. circulațiune, credit: monedele străine n’au curs la noi; 7. prețul valorilor, al mărfurilor: cursul Bursei; 8. șir de lecțiuni făcute de un profesor, tractat ce conține aceste lecțiuni: Curs de chimie; cursurile Facultății; 9. indicarea orelor de plecare și sosire: cursul drumului de fier, cursul vapoarelor. [Lat. CURSUS; cele mai multe sensuri modelate după fr. cours].

MERÉU, -ÉIE adj.,adv., s.n. I. Adj.1. (Învechit și regional, determinînd pe „pod”; în opoziție cu u m b l ă t o r, m i ș c ă t o r, p l u t i t o r) Care se întinde de la un mal la altul, (al unei ape). Turcii fac podur[i] mereae pre Dunăre (a. 1 617). IORGA, D. B. I, 33. Îndată au făcut pod mereu pre coșuri peste Nistru. M. COSTIN, LET. I, 324/31. Dumitrașco-vodă. . . au făcut pod mereu peste Nistru. N. COSTIN, LET. II, 14/28. Așișdere și lemnu căra den țară la Dunăre, de făce pod mereu la Carturi. NECULCE, L. 206, cf. 144. Nefăcind zăbavă, au trecut pe pod mereu peste Dunărea. MUSTE, LET. III, 12/9. Dorul mîndrei și cu-al mieu, De s-ar face-un pod mereu, De-aici pînă la Brașeu, Să treacă mîndra și eu. RETEGANUL, TR. 96. 2. (Învechit și regional) Care are o alcătuire sau o structură unitară ; nediferențiat, omogen. Iaste intru această biserică o biserică mai mică făcută, a lui Litus, numai dintru o peatră. Și în lung și în lat iaste di 40 coți, însă di o peatră meriaia. HERODOT (1645), 139. Atîta cîmpul cu otava înverzia, cît ochilor, preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi se părea. CANTEMIR, IST. 125. Lemn mereu, rotund, nedespicat. ȘEZ. XIX, 12, cf. VAIDA. Un lemn retezat, nedespicat și rotund se zice mereu. I. CR. XIII, 50. Lemnele necioplite se numesc mereie. CHEST. II 78/224. Trage-n dinți să vie mereie (pe o formă). ALR I 1271/229, cf. ALR II/250. 3. (Învechit și regional) Care se întinde unul după altul, fără întrerupere (formînd un tot); care este continuu, neîntrerupt; p. ext. care se întinde pînă departe, mare¹, întins, vast. Codrii și pădurile meree sînt slobode și are voie fieștecine a tăia și a lua orice fel de lemne (a. 1 782). URICARIUL, XI, 264, cf. I, 346. Desimi a codrilor merei. DRĂGHICI, R. 154/23. Au lăsat-o de au căzut, În codrii cei mai merei. STAMATI, P. 252. Amîndoi se pierd de vii În codri merei, pustii! ALECSANDRI, P. II, 90, cf. I, 29. Cîtu-i satul de mereu Nu-i frumos ca mîndrul meu. f (1885), 440, cf. ȘEZ. XX, 36. Umblau pe plaiuri și costișe, în poieni de codri merei, turmele păstorilor. SADOVEANU, O. XII, 231, cf. XIII, 733. Trebuie să-ți spun, prietene, că pe-atunci erau pe la noi codri merei. CAMILAR, C. P. 95. Radu-n scări se ridica, Ca vulturul se uita. . . peste cîmpi merei, pustii. ALECSANDRI, P. P. 198, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29. Bade, dorul tău ș-al meu, Io l-ași face-on loc mereu. . . și frumos l-aș sămăna. MÎNDRESCU, L. P. 42. 4. (Regional; la pl., despre ființe) Care se află în număr mare ; mulți, numeroși. Jos în vale, pe cîmpie, Baș-buzuci de căsâpie Și cercheji merei cumpliți Rup cu dinții din răniți. ALECSANDRI, POEZII, 458, cf. ALR I, 1746/343. II. Adv. 1. (Cu sens temporal) Fără încetare, fără întrerupere, necontenit, într-una ; la intervale foarte scurte. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ochii facă-se izvoare și curgă de-acum mereu. CONACHI P. 98. Ești chior sau nătărău De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 952. Focul pîlpîie mereu, Roș ca limba unui zmeu. id. P. II, 106, cf. 16, 83. Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I, 129, cf. 104. Mereu îmi spunea mama, că pentru folosul meu este aceasta. CREANGĂ, A. 116, cf. 15. Capul cerbului are să te strige. . . mereu pe nume. id. P. 225, cf. ISPIRESCU L. 51. Cîrdurile de gîște sălbatice. . . trec mereu cu grămada d-a lungul Buzăului. ODOBESCU, S. III, 23, cf. 17. Dincă. . . mereu își scoate ceasornicul, mereu privește pe fereastră. VLAHUȚĂ, O. A. 208. El tăcea, răbdînd mereu. COȘBUC, F. 126, cf. 131. Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu? Ce-mi arăți cărarea Ca s-o pierd mereu? CERNA, P. 117. Chervane vechi. . . Se duc spre munți și curg mereu din zare. IOSIF, P. 26. Chinurile sufletești ale lui Litvinov, Turgheniev le analizează pe larg și mereu. IBRĂILEANU, S. L. 23. Pe drum bâtrînul se uita mereu la afișele și la pancartele fără număr. REBREANU, R. I, 255, cf. 247. Alergînd mereu în lume după tine, după ea, Risipit-am fără milă tinerețea, viața mea. EFTIMIU, Î. 105. Zamfir, cu pătura ridicată, surîde meru, absent și bun. CAMIL PETRESCU, U. N. 425, cf. 282. Și mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20, cf. 13. Dima vorbea mereu, trecînd de la o trăsătură la alta. GALAN, Z. R. 94. Andrei, ne-ai fost mereu înainte ca un steag de care ne mîndrim. DAVIDOGLU, M. 88. Și se duc în treaba lor Opt mineri cu-n compresor, Iar în față la mai greu, Acolo-i Toader mereu. DEȘLIU, M. 46. De giur împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! ALECSANDRI, P. P. 172, cf. 327. N-are omul ce gîndi, Făr-mereu a socoti. JARNIK-BÎRSEANU, D. 148, cf. 414, 432. Sasu mă câta mereu, Eu cu mîndra-n făgădău. MARIAN, SA. 190. Sîngele pica-nchegat, Cu măsele-amestecat, Așa de mereu i-a dat. BIBICESCU, P. P. 303. Dă mireu cu săcuria-n ușă. ALRT II 25. ◊ (Întărit prin „tot”) Le legară mînile la spate și, tot înjurîndu-i mereu, îi porniră ca să-i ducă spre Alba-Iulia. BĂLCESCU, M. V. 393. Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120. Afurisita de țigancă tot mereu le zicea. ISPIRESCU, L. 70. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNIK-BÎRSEANU, D, 161, cf. 217, 218. Am catat calu tot mereu și nu l-am găst. ALR I 344/144, cf. ALR II 3 109/260. ♦ Din ce în ce mai mult. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. II, 13. Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește. EMINESCU, O. I, 142. Mereu se depărta de sat Bătrínul, slab, cu ochii plini De lacrimi. COȘBUC, F. 78. 2. (Regional ; cu sens modal) Fără grabă, domol ; alene, liniștit, potolit. Cf. LB, HEM 1 527. Luai un hÎrleț de-a umăru și plecai mereu la vale, pînă-n locul unde murise Ioan. EMINESCU, G. P. 161. Or fost mńeii mńici cruzi șî nu put’ea să meargă tare pe drum, or mers mereu. DENSUSIANU, T. H. 213. I lieńos, mpuțît, lucră, numa lucră mereu. ALR I 323/28. Măi miereu cu pașu. ALR II/I MN 46, 2 243/2. Ion se suie mereu pră deal. ALR II 3113/36, cf. 3113/29, 53, 76, ALRM I/I h 141, A II 5, III 2. ◊ E x p r. A sta mereu = a sta liniștit ; (cu verbul la imperativ) stai binișor, lasă-mă în pace, astîmpără-te! Starăți mereu ! STERESCU, N. 1052. Stați, băieți, mereu ! PAMFILE, D. 61, cf. CIAUȘANU, V. 179. Iă nebun, nu stă mereu. ALR I 1 517 /815, cf. 1 568/825, A II 6, III 8, 18. ♦ S p e c. Cu glas liniștit, potolit, domol; pe șoptite. Mai mereu, mai mereu. . ., prea mă bagi în groază cu vorbele tale. CĂTANĂ,, ap. TDRG. Vorbește mai mereu. ALR II/I MN 10, 6875/47, cf. ib. MN 11, 6880/2, 36. III. 1. Adj. (Prin Munt. ; despre oameni) Paralizat ; țeapăn ; degerat. Cf. DDRF, RĂDULESCU-CODIN, 49, DR. X, 318. ♦ Epitet dat unui om lipsit de vigoare, de energie, de inițiativă. Da nu ciufuliți, mîlcitori, papă-lapte, pierde-vară, merii și tîríie-brîu cum e alde Mogîldeciu. JIPESCU, o. 71. 2. S. n. (Regional) Durere pătrunzătoare localizată în mușchi și care împiedică mișcările. V. j u n g h i. (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. Mi s-a pus un mereu în spate id. ib. Pl.: merei, -eie. – Și: (învechit, I) mereáe, (regional, III 1) meríu, -íe adj., (II) miréu adv. – Etimologia necunoscută. Cf. magh. m e r ö „rigid, fix”.

* CURENT I. adj. 1 Curgător: apă ~ă ¶ 2 De acum, actual, prezent: anul ~; luna ~ă ¶ 3 Care are curs: monedă ~ă ¶ 4 De toate zilele, comun: afaceri ~e ¶ 5 Obicinuit: scriere ~ă ¶ 6 ⚚ Preț ~, listă de prețurile mărfurilor la un moment dat ¶ 7 Metru ~, măsura unui lucru numai în lungime ¶ 8 ⚚ Cont ~, socoteală care stabilește creditul și debitul între doi comercianți sau între un bancher și clientul său ¶ 9 ⚚ Mînă ~ă, catastif în care se înscriu, fără a le clasa, toate operațiunile unui comerciant. II. sm. 1 🌐 Curgere, curs, direcțiunea în care curge o apă: a înnota în contra ~ului ¶ 2 ⚡ pr. anal. ~ electric, electricitatea care se propagă într’un circuit: ~ continuu, acela al cărui sens e bine determinat, iar intensitatea aproape constantă; ~ alternativ, acela al cărui sens și intensitate variază repede și periodic; ~ indus, curent care se produce sub influența unui magnet sau a altui curent, care ia numele de ~ inductor; ~ de polarizare, curent de sens contrar curentului principal într’un element galvanic sau voltametru datorit modificării chimice a celor doi poli, curent care micșorează intensitatea curentului produs de curenții de acumulatori, care sînt curenți de polarizare ¶ 9 🌍 Curenți marini, porțiuni din mare care au o mișcare proprie și care o străbat fără a se amesteca cu celelalte valuri: acest ~ (= Golfstream), sau mai bine zis acest fluviu de apă caldă,curge prin mijlocul aceanului cum curge o gîrlă pe-o cîmpie (I.-GH.) ¶ 10 Aer în mișcare care străbate un spațiu restrîns: închide fereastra, că se face ~ ¶ 11 A pune, a ținea pe cineva în ~, a-l pune în cunoștință; a fi în ~, a) a avea cunoștință, a fi bine informat: străinii sînt așa de puțin în ~ cu ce se produce la noi (VLAH.); b) a nu fi înapoi cu o lucrare, cu ținerea registrelor, etc. II. (pl. -te) sn. Înlănțuire de idei, mișcări de opinii care, la un moment dat, se propagă într’o mulțime: sfătuiau pe Rege ... să cedeze ~ului popular (I.-GH.); el simte în sală un ~ simpatic care-i ațîță verva (VLAH.) [fr. courant].

CĂ conj. 1. (Introduce propoziții subordonate) a) (Introduce propoziții completive) Și zici că nu dorești nimica? (SADOVEANU). b) (Introduce propoziții subiective) Așa-i c-a venit și rîndul meu? (CREANGĂ). c) (Introduce propoziții atributive) Se culcă pe pragul ușei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ea (ISPIRESCU). d) (Introduce propoziții cauzale) Căci, fiindcă. Hai la culcuș, că se face ziuă (CREANGĂ). e) (Introduce propoziții consecutive) Încît, de. Și-i atît de slabă puntea, Că-n ea nu te poți încrede (COȘBUC). f) (Introduce propoziții concesive) Deși, cu toate că, măcar că. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele, că-i munte, Și-ncă are doruri multe (JARNÍK-BÎRSEANU). g) (Introduce propoziții temporale) După ce, cînd. Acum, că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în expr.) Numai că = dar, însă. 3. Și. Ce-or mai fi dondănit ei, și cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă (CREANGĂ). 4. (În expr.) Nici că = nu. Și nici că l-a mai putut ajunge. 5. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta, mătușă, asta s-o facem (CREANGĂ). 6. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor (JARNÍK-BÎRSEANU). 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mînuțele (CREANGĂ). ◊ (Cu sens restrictiv) Nu (sau nici) (doară) că... 8. (În formarea unor loc. conj.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

linie s. f. Ansamblu de produse, în special cosmetice ◊ „Aceeași geneză o are linia de produse «Herba», destinată bărbaților, gama «Bioton», cu extractele vegetale și animale, care însumează pleiada unguentelor pentru îngrijirea tenului, linia «Ada», în curs de lansare, cuprinzând accesoriile pentru machiaj.” R.l. 5 VII 77 p. 6; v. și 3 II 81 p. 5 (din germ. Linie, fr. ligne; DMC 1970; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

curent, ~ă [At: (a. 1817) URICARIUL V, 27/5 / V: cor~ / Pl: ~nți, ~e, (rar, sn) ~uri / E: fr courant] 1 a (Îs) Apă ~ Apă care curge la robinet. 2 a (Îas) Instalație de apă potabilă care poate fi folosită permanent în locuințe. 3 a (D. vorbire) Fluent. 4 a (D. scriere) Cursiv. 5 a (D. an, lună etc.) Care este în curs Si: prezent. 6-7 a, av De fiecare zi Si: cotidian, zilnic. 8 a (Îs) Cont ~ Cont deschis la bancă de o persoană sau o instituție, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoi. 9 a (D. prețuri) Existent la un moment dat Si: în curs. 10 a (Îs) Monedă ~ă Monedă cu valoare circulatorie. 11-12 a, av Obișnuit. 13 sm (Șîs ~ de aer) Deplasare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură Si: flux. 14 sm Deplasare a unui lichid în direcția pantei Si: curgere, curs. 15 sm Debit. 16 sm (Șîs ~ electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. 17 sm (Îs) ~ electric continuu Curent (16) electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. 18 sm (Îs) ~ electric alternativ Curent (16) electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. 19 sm Intensitate a curentului (16) electric. 20 sn Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice, religioase etc.) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. 21 sn (Îs) ~ literar (sau artistic) Mișcare literară sau artistică, care reunește un număr de scriitori (sau de artiști) pe baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. 22 sn (Îe) A fi (sau a se pune) la ~ A se informa cu privire la un lucru, la o activitate etc.

confrunta vb. refl. I (cu o dificultate, cu o problemă) A avea obligația de a face față unei greutăți, probleme etc. ◊ „Ca editor, sunt obligat, cotidian, să mă confrunt cu serii și serii de probleme.” Cont. 3 VIII 73 p. 1. ◊ „Confruntată cu grave dificultăți financiare, direcția cotidianului «Financial Times» a hotărât să instaleze un sistem computerizat de paginare.” Sc. 17 VII 75 p. 4. ◊ „Dintre toate problemele cu care sunt confruntate țările în curs de dezvoltare, foametea constituie în permanență una din cele mai dureroase carențe.” Sc. 10 XI 78 p. 6; v. și rulmentist (din fr. confronter; DMN 1959; DEX, DN3 – alte sensuri)

VALOARE s. 1. (MAT.) (înv.) preț. (Cifra 0 nu are nici o ~.) 2. cost, preț. (~ a unei mărfi.) 3. curs. (~ dolarului.) 4. bun. (Deținător de ~i.) 5. legalitate, putere, valabilitate, (înv.) tărie. (~ a unui înscris.) 6. putere, valabilitate. (Actul acesta are ~ de lege.) 7. accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, sens, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tîlc. (~ unui cuvînt.) 8. eficacitate, putere. (~ nutritivă.) 9. calitate, însușire. (~ deosebită a unui produs de artă.) 10. calitate, nivel, (fig.) calibru, talie. (Spectacol de o ~ deosebită.) 11. capacitate, competență, destoinicie, pregătire, pricepere, seriozitate, vrednicie, (înv. și pop.) hărnicie, (înv.) practică, volnicie. (Profesionist de mare ~.) 12. merit, (înv.) vrednicie. (Lipsit de orice ~.) 13. importanță, însemnătate, pondere. (Are o ~ redusă în ansamblu.) 14. importanță, însemnătate. (~ unei descoperiri.) 15. importanță, însemnătate, seriozitate. (~ contribuției sale.) 16. importanță, însemnătate, (fig.) preț. (~ cuvîntului scris.) 17. importanță, însemnătate, semnificație, sens, (fig.) preț. (~ actului Unirii.)

lanț s.n. I 1 zale (v. za²), rătez, știr², <înv. și reg.> lanțug, <înv.> catenă, verigă. Calul este legat cu un lanț de un copac. La fântână, căldarea atârnă de un lanț. 2 (la pl. lanțuri) cătușe (v. cătușă), fiare (v. fier), <înv. și pop.> legături (v. legătură), legători (v. legătoare), obezi (v. obadă), zăvoare (v. zăvor), <înv. și reg.> lanțug, cotoaie (v. cotoi¹), verigi (v. verigă), <înv.> bante (v. bantâ), piedici (v. piedică), mănuși (v. mănușă), sigilii (v. sigiliu), verighete (v. verighetă). Criminalul a fost pus în lanțuri. 3 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care indică nume de metale prețioase) <înv.> gătin, lanțug. Poartă la gât un lanț de aur, cu o cruciuliță. 4 lănțișor, lanțug. Fata știe să împletească cu croșeta numai lanțuri. 5 (tehn.; la car sau la căruță; reg.) v. Lambă. 6 (tehn.; la car, la căruță sau la sanie; reg.) v. Opritoare. Piedică. Zăvor. 7 (tehn.; la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tânjăluță. 8 (la pl. lanțuri; reg.) v. Leagăn. Scrânciob. 9 fig. (la pl. lanțuri) robie, sclavie, <fig.; înv.> legătură După secole de luptă, negrii au scăpat de lanțuri. II 1 (geomorf; determ. prin „muntos”, „de munți”, „munților” sau printr-un nm. pr.) catenă, catenă muntoasă, sistem muntos. Lanțul muntos al Carpaților este acoperit de păduri întinse. 2 (geomorf; determ. prin „muntos”, „de munți” sau printr-un nm. pr.) brâu, șir, șirag. Lanțul Carpaților mărginește Transilvania. 3 (cu sens spațial; de obicei urmat de determ. la pl. introduse prin prep. „de”, care indică un număr mare de lucruri, obiecte, ființe etc.) coloană, convoi, rând, șir, șirag, trâmbă, <fig.; fam.> cârnat. Pe autostradă s-a format un lung lanț de mașini. 4 (cu sens spațial) succesiune, șir. în depărtare se vede un lanț de dealuri. Pe această stradă este un lanț de case-tip. 5 (cu sens temporal) succesiune, suită, șir, șirag, șiretenie². Viața ei a fost un lanț de evenimente fericite și triste. Lanțul surprizelor a fost lung. 6 fig. coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, legătură, șir, curs¹. A încercat să reconstruiască lanțul impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de lanțul unor fapte. 7 fig. (rar) v. Ierarhie. Scară. III 1 (chim.) catenă, catenă ciclică, catenă liniară, catenă ramificată. Un lanț leagă între ei atomii de același fel ai unei substanțe. 2 (fiziol.) lanț cauzal închis = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, legătură inversă, reacțiune, retroacțiune, retrocontrol. Lanțul cauzal închis este remiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali.

filozofie f. 1. în sens propriu, iubirea înțelepciunii, căutarea adevărului, a principiilor și a rațiunii lucrurilor; 2. doctrină, sistemă particulară unui filozof: filozofia lui Epicur; 3. studiul ideilor generale relativ la o știință sau artă: filozofia istoriei; 4. curs de filozofie; 5. fig. tărie sufletească, superioritate intelectuală.

Dionis Foarte frecvent în vechea Grecie, Dionýsios face parte dintr-o familie de antroponime derivate sau compuse (Dionysianos, Dionysiarchos, Dionysigenes, Dionysidoros, Dionysikles etc.) în care se recunoaște cu ușurință numele unuia dintre cei mai cunoscuți zei ai antichității, Diónysos. Fiu al marelui Zeus (în coapsa căruia este purtat spre a se putea naște la timp) și al Semelei, crescut de nimfele transformate apoi în stele (Hyadele, din constelația Orionului), Diónysos, identificat la romani cu Bacchus sau cu o mai veche divinitate italică Liber Pater, era zeul vinului; însoțit de alaiul menadelor și al satirilor, purtînd pe cap o cunună din viță de vie și în mînă un tirs împodobit cu iederă, el străbătea lumea, îi învăța pe oameni să cultive vița de vie și să stoarcă vinul, răspîndea veselia și bucuria. Deși considerat de greci ca un zeu străin, Dionysos era sărbătorit cu un fast deosebit din timpuri foarte vechi (pus la loc de frunte de către Alexandru Macedon, cultul acestei divinități a vegetației a fost introdus mai tîrziu și la Roma, împreună cu cultul Demetrei), în manifestările prilejuite de celebrarea zeului găsindu-se chiar originea tragediei și comediei. (În timpul „marilor Dionisii” de la Atena, cîntăreții îmbrăcați în piei de capră intonau, dialogînd cu solistul, tragoidia „cîntec al țapului”, țapul – tragos – recunoscut dușman al viței de vie, era animalul sacrificat zeului; la Dionisiile sătești, adevărate petreceri populare, se intonau cîntece vesele, revelatoare asupra originii comediei fiind chiar semnificația etimonului kommos „petrecere, chef, orgie”). Dacă sărbătorile închinate acestui iubit zeu al vinului și al veseliei sînt în general bine cunoscute astăzi (este interesant de amintit că, degenerînd adesea, Bacanalele au fost interzise chiar de către senatul roman în 186 î.e.n.), originea și semnificația inițială a numelui Diónysos rămîn încă nesigure. Dintre ipotezele propuse (cea mai veche, se pare că aparține lui Platon, care interpreta: didous tou oînon „cel care dă vinul”), interesante și de largă circulație sînt doar două. Prima vede în Diónysos un compus a cărui semnificație ar fi „fluxul luminii, curgerea luminii” (Diós, formă de genitiv pentru Zeus, este considerat drept nume al cerului sau al luminii – lat. dius însemna „ceresc, luminos”, iar -nys- ar aparține radicalului indo-european *sneudh „a curge, a trece”), mult mai simplă și conformă cu originea tracică a zeului, a doua ipoteză propune semnificația „fiu al lui Zeus” (Dio- de la Zeus și un cuvînt tracic cu sensul „fiu”). Cu toate că Dionysios (la origine o formă adjectivală care însemna „referitor la Dionysos”) avea o clară semnificație păgînă, numele a fost purtat și de către creștinii din primele secole ale erei noastre, printre care și cîțiva martiri sanctificați de biserică. De un cult deosebit s-a bucurat, mai ales în Franța, un apostol al Galiei și prim episcop al Parisului din sec. 3, Dionysius (aceasta este forma latină a numelui grecesc), lucru care explică popularitatea și frecvența fr. Denis. Preluat din greacă de către slavi (în v.sl. Dionisii, Dionisŭ; Dionisia, în pomelnicul de la Horodiște, 1484), numele ajunge și la români, care au folosit, alături de forma cultă Dionisie, fem. Dionisia și pe Dieniș, Dienis, Dionis (atestate în documentele moldovenești chiar de la începutul sec. 15), Dioniș, Dionisie, Donisă, Deiniș, Diiniș etc. Astăzi Dionis este un prenume cu o frecvență foarte redusă; pentru feminin apare sporadic un împrumut din franceză, Denisa (forma normală Dionisa pare ieșită din uz). ☐ Fr. Denis, Denise, germ. Dionysius, it. Dionisio, Dionisia, sp. Dionis(i)o, magh. Denes, Dionizia, bg. Dionisii, Dioniș, Deniș, rus. Denis, Denisa etc. ☐ Dionysios Thrax, cunoscut gramatic din antichitate, trac de origine, istoricul Dionysios din Halicarnas, toponimul Dionysopolis, numele unei foste colonii grecești, astăzi Balcic, în R.P. Bulgaria, mitropolitul revoluționar de la 1821, Dionisie Lupu, cronicarul Dionisie Eclesiarhul; Denis Diderot, filozof iluminist, scriitor și fondator al Enciclopediei etc. ☐ Dionysos – Bachus a inspirat numeroși artiști celebri: scriitorii Eschil, Euripide, Aristofan, sculptorul Praxiteles, pictorii Michelangelo, Leonardo da Vinci, Tizian, Velásquez, compozitorii R. Strauss (opera Ariadna la Nexos) și A. Roussel (baletul Bachus și Ariadna) etc.; din literatura română numele este cunoscut datorită creației eminesciene Cugetările sărmanului Dionis.

Demiurg – Cuvîntul înseamnă în limba greacă: lucrător, constructor, arhitect. În filozofia platoniană, Demiurg este numele dat creatorului și cîrmuitorului lumii, adică divinității, ca pretins făuritor al universului. Prin extensiune, Demiurg a ajuns să semnifice principiul activ al lumii, sufletul universal. În acest sens, scrie Eminescu: „În orice om o lume își face încercarea/ Bătrînul Demiurgos se opintește-n van”… (Împărat și proletar) sau: „Căci a voastre vieți cu toate sînt ca undele ce curg/ Vecinic este numai rîul: rîul este Demiurg” (Scrisoarea a IV-a). lar Geo Bogza, vorbind despre Brâncuși, conchide: „El este mai mult decît un sculptor, mai mult decît un profet, mai mult decît un artist de geniu. Este un demiurg”. FIL.

AFLA A afla casa pustie = A nu găsi pe nimeni în casă: Băiatul, …când se întoarce îndărăt, află casa pustie. (POP.) A afla chip (sau chip și cale, chip de cale) (pop.) = A găsi mijlocul de a...: Cât s-au gândit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. (I. G. SBIERA) Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. (C. NEGRUZZI) A afla o codiță cuiva = A-i găsi sau a-i inventa defecte cuiva: Ba unul nu-i place, ba altul e prea urât, ba că altuia altă ceva îi lipsește... ; mai în scurt, fiecăruia îi afla câte-o codiță. (POP.) A afla pricină (sau a-și afla prilej, a afla vreme) (înv.) = A găsi un pretext, un moment oportun (spre a îndeplini ceva plănuit demult): Ea numai pentru brâu se teme, / Că vor afla dușmanii vreme / Să-i fure-ntr-asta brâul ei. (G. COȘBUC) A afla târgul și țara = A afla, a ști toată lumea: Am iubit-o numai seara,/ Ș-au aflat târgul și țara. (POP.) A nu-și (mai) afla locul sau a nu-l (mai) ține locul (pe cineva) = A nu (mai) avea astâmpăr, odihnă; a fi nerăbdător: De-amar năvalnic n-o mai ține locul. (G. COȘBUC) A nu-și afla loc(ul) (pop.) = A nu putea sta liniștit (de mare bucurie, de emoție etc.): Atât era ea de bucuroasă și de veselă, cât nu-și afla loc. (I. G. SBIERA) În piața dintre cele două muzee naționale ale Vienei, pe o bancă, șase tineri nu-și aflau locul. (EUGEN LOVINESCU) A nu-și afla rost sau a nu (mai) avea (niciun) rost = a) A nu-și găsi locul, a nu avea astâmpăr: Măi fârtați, nu-mi aflu rost. (G. COȘBUC) Înviorătorul unor timpuri veștede a rămas totdeauna dascăl sărac, precum plecase, și într-o zi, după tulburările de la 1821, în care nu și-a putut afla rostul, o căruță țărănească îl aducea bolnav de moarte în locul umil de unde plecase la drumul lui de apostol. (IORGA) b) A fi lipsit de sens; a fi inutil: N-are rost să te frămânți atâta, că tot nu rezolvi nimic! A se afla (sau a fi) sub tipar = A se afla (sau a fi) în curs de tipărire; a se afla (sau a fi) în curs de apariție: Trei mari scrieri ale lui Bolliac... sunt sub tipar. (NICOLAE BĂLCESCU) În Italia am cele mai multe cărți. Am zece. Sau, dacă le adaug pe cele care sunt acum sub tipar, am vreo cincisprezece. (GABRIELA ADAMEȘTEANU) A se afla de față (fam.) = A fi prezent: Toți se aflau de față la această ședință. Din București era de față tânărul Sergiu Cujbă, un basarabean și el, care a vorbit răspicat și frumos despre foloasele culturii. (NICOLAE IORGA) A se afla în afară din sine-și (înv.) = A fi bolnav psihic: Aflându-se afară din sine-și pentru multă întristare și-au cerut mazilia. (ALECU VĂCĂRESCU) A se afla în fonduri (fam.) = A avea bani: Sediul nostru în timpul acelor săptămâni cât ne-am aflat în fonduri a fost… restaurantul Darvas. (ION GHEȚIE) A se afla în sălaș (înv.) = A sălășlui: Prenumărația se face la d. Fotila, carele se află în sălaș în casele d. marelui vornic Gheorghe Filipescu. (MOSES GASTER) A se afla în treabă sau a-și face (de) treabă (cu ceva) (fam.) = A interveni într-o discuție sau într-o acțiune numai de formă, fără a aduce vreo contribuție; a simula efectuarea unei acțiuni, a se preface că muncește: Cu pipa treabă-și face și pe mini-mă lasă-n pace. (POP.) Că bine zici! deschise și el gura, numai ca să se afle în treabă. (IDEM) Vorbește numai ca să se afle în treabă. A se afla la cheremul cuiva = A fi la bunul plac al cuiva: Ha, ha, ha... bine că i-am prins portretul la mână... de-acum îi la cheremul meu... (VASILE ALECSANDRI) A-și afla (sau a afla de bine ori de cuviință) cu cale (pop.) = A găsi potrivit, nimerit: Mișelul de poștaș găsise de cuviință să mă iscălească cu mâna lui. (MATEIU I. CARAGIALE) A-și afla moartea = A muri: […] unul zicea că popa cel bătrân e înger care-i îndeamnă să meargă să se pocăiască că în groapa aceea și-or afla moartea și să nu-i afle nepocăiți. (I. POP-RETEGANUL) Tătâne-său a plecat cu oastea și și-a aflat moartea pe meleaguri străine. (POP.) A-și afla/găsi omul (pop.) = A da peste persoana pe care nu poți s-o înșeli, s-o învingi: Ei căutau să le spuie cineva altceva, ce nu știau ei, dară nu-și găsiră omul. (P. ISPIRESCU) Cum te afli? (fam.) = Cum te simți? Cum îți merge?: − Cum te afli? Nu mai știu nimic de tine. Cum (sau, popular, care) nu se (mai) află (Cu sens superlativ) = Care iese din comun, nemaipomenit, extraordinar: O zână... cum nu se mai află sub soare. (P. ISPIRESCU) Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! (ION CREANGĂ) Nu se (sau unde se) află! (pop.) = Nu-i adevărat! Nu e exact!: S-a plâns boierului că l-ai batjocorit. – Nu se află, domnule epistat. (VASILE ALECSANDRI) Să nu se afle (ca) să… = Nu cumva să…: El i-au zis să nu se afle ca să vie acasă fără o sută de lei. (I. G. SBIERA) Și-a aflat (sau și-a găsit) sacul peticul (sau și-a aflat tingirea capacul) (fam.; irn.; mls. d. soți) = A-și găsi perechea potrivită: Ci / Să-ți [i]ei nevastă de potriva ta. / Precum am mai zis, adică: Cum e sacul, și peticul. / Și / Cum e tingirea, și capacul. / Că / Ce nu-ți este de potrivă, /Îți va fi tot împotrivă. (ANTON PANN) Cine să îl înțeleagă pe un director de ziar dacă nu un psiholog ? Dacă se întâmplă ca acest psiholog să fie și o femeie interesantă, atunci chiar că sacul și-a găsit peticul. (http://ziaruldevalcea.ro)

PIPIRIG s. m. (Uneori cu sens colectiv) Numele mai multor plante erbacee monocotiledonate, cu tulpina flexibilă, cu flori galbene-cafenii, brun-roșcate sau cenușii-verzui ori albăstrii; crește prin mlaștini și locuri umede (Equisetum hiemale și Scirpus lacustris). Curgea de la deal un izvor care făcea mlaștină; creștea acolo pipirig ce prindea a se înnoi în primăvară. SADOVEANU, N. F. 117. Colo jos în vale, pe unde sînt bălțile cele multe, nu cresc numai sălcii și răchite; pe ici, pe colea este și șovar, pipirig, papură, ba chiar și cîte un fir de trestie. SLAVICI, O. I 63. – Variantă: piperig (ODOBESCU, S. III 173) s. m.

RĂPUNE, răpun, vb. III. (Astăzi mai ales popular) 1. Tranz. A lua cuiva viața, a ucide, a omorî; (sens atenuat) a doborî, a distruge, a înfrînge. În scurt timp e răpus de o congestie pulmonară. SADOVEANU, E. 231. N-ai putut răpune Destinul ce-ți pîndi făptura. ARGHEZI, V. 117. Cu valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus, Și valul vremilor ce curg Atîtea cîntece-a răpus. GOGA, P. 22. Să vie la ocnă și să spuie: eu am răpus pe taica. CARAGIALE, O. I 266. ◊ (Cu complementul «capul», «viața», «zilele», fig. «inima») Păgînii au răpus capul lui Ion-vodă. SADOVEANU, O. I 489. Frigurile bălții și oftica răpuneau tot vieți fragede. I. BOTEZ, ȘC. 86. Că cu cine-am petrecut Mi s-a dus, măre, s-a dus, Inimioara mi-a răpus. ANT. LIT. POP. I 134. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ♦ Refl. A-și pierde viața, a-și găsi moartea. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Radu-vodă... se răpusese de o groaznică și cumplită boală. ODOBESCU, S. I 70. Pe Cerna-n sus mulți voinici s-au dus... Și toți s-au răpus. TEODORESCU, P. P. 415. ◊ Refl. reciproc. Bizantinii se ucideau, mama pe fiul, fiul pe tată... dar nicicînd nu se răpuneau fără sfînta împărtășanie. DELAVRANCEA, O. II 160. ♦ A învinge într-o luptă de idei; a convinge. A avut mult bucluc și vorbă cu oamenii; dar, cum i-i obiceiul lui, i-a răpus pe toți și i-a împăcat. SADOVEANU, B. 37. 2. Refl. (Rar) A se sinucide. Sărăcuț de maica mea!... S-a răpus domnul [inginer]. ODOBESCU, S. III 189. – Forme gramaticale: perf. s. răpusei, part. răpus. – Prez. ind. și: răpui (SADOVEANU, O. VIII 218, DELAVRANCEA, O. II 121, TEODORESCU, P. P. 315).

CURENT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis la bancă de o întreprindere, de o instituție sau de persoane particulare, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoie. 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = mișcare a apei în mări și oceane. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

mecanoglife (pl.), (engl.= tool marks) termen general care desemnează structurile supr. de strat, de natură mecanică. Genetic, se disting m. de eroziune (turboglife), m. de târâre (xinmoglife, urme ale unor obiecte târâte, rostogolite sau săltate pe supr. unui sediment), m. de curgere (reoglife), m. de tasare (teggoglife), gliptomorfe. Ele îmbracă forma unor excavații alungite sau a mulajelor acestora („bulbi” asimetrici) și iau naștere aproape, totdeauna, în cadrul unor mișcări unidirecționale ale mediului de transport. M. indică sensul transportului și poziția normală sau răsturnată a stratelor. Un tip special de m. sunt → ripple marks-urile.

lăpuș, lăpuși, s.m. – (reg.; bot.) Specie de salvie (lăpușul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de „potbal” (ALR, 1961: 651). DER îl definește ca „brusture” (Telekia speciosa). ♦ (top.) Lăpuș, râu ce izvorăște din Munții Țibleșului (de sub vf. Văratic), la 1.200 m alt. Are o lungime de 114,6 km, fiind cel mai lung curs de apă din jud. Maramureș. Bazinul ocupă o suprafață de 1.820 kmp. Colectează apele din Munții Igniș și Țibleș, din Culmea Breaza și din Preluca (Ujvari, 1972; Posea, 1980). În aval de orașul Tg. Lăpuș, formează un sector de chei, lung de 30 km, cu cataracte și meandre, până la confluența cu Cavnic. Se varsă în Someș în apropiere de Arieșu de Câmp. „Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent și în alte ținuturi ale teritoriului lingvistic român” (Stoica, Pop 1984); Lăpuș, depresiune situată în sudul județului Maramureș, în bazinul mijlociu al râului Lăpuș, în spatele defileului săpat în Masivul Preluca. Aspect deluros și ondulat, cu o altitudine în jur de 500 m. Are caracter subcarpatic. Este închisă în sud de Culmea Breaza; către est, se deschide spre Muscelele Năsăudului, iar în vest comunică cu Depresiunea Copalnic și cu podișul Boiului (Posea, 1980: 37-38); Tg. Lăpuș, oraș; Dobricu Lăpușului, sat aparținător de Tg. Lăpuș; Lăpușel, sat aparținătot de com. Recea; Lăpuș, comună; Țara Lăpușului, regiune etnografică situată în nord-vestul României, ca parte componentă a jud. Maramureș; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud și Maramureșul istoric; Lăpușna, fânațe, teren mlăștinos în Vadu Izei, Valea Stejarului (Vișovan, 2005). – Din sl., cf. bg. lopuš (MDA), rus. lepucha (DA, cf. DER); alb. ljapuš, magh. lapu (DER).

A CURGE pers. 3 curge intranz. 1) (despre ape) A se mișca necontenit la vale. ◊ ~ gârlă a veni cu prisosință. 2) fig. (despre ființe sau vehicule) A se deplasa în lanț; a veni într-un șuvoi permanent. 3) fig. (despre viață, unități de timp) A se consuma treptat; a se scurge; a trece. ◊ Va curge încă multă apă pe râu (sau pe gârlă, pe Dunăre etc.) va trece încă multă vreme. 4) (despre ploaie) A cădea din belșug. 5) (despre învelitori, acoperișuri, poduri) A lăsa să pătrundă apa (sau alte lichide). 6) (despre lacrimi, sudoare etc.) A ieși prelingându-se. 7) (despre sânge) A se mișca continuu într-un anumit sens și într-un anumit spațiu. 8) (despre recipiente) A lăsa să iasă lichidul dinăuntru. 9) pop. (despre bube, răni) A elimina puroi; a supura; a puroia. 10) A se desprinde din ceva, căzând câte puțin și succesiv. Grâul curge din sac. ◊ A-i ~ peticele a fi îmbrăcat în haine zdrențăroase. 11) A atârna liber în jos. Părul curge pe spate. 12) fig. (despre cuvinte, expresii etc.) A se înșira cu ușurință. /<lat. currere

film s. n. Desfășurare (a unei manifestații, vizite, curse etc.) ◊ „Iată pe scurt filmul cursei.” Sc. 9 V 61 p. 5; v. și R.l. 24 XII 79 p. 1, R.lit 26 VI 80 p. 8; v. și amerizare (din fr. film; DMN 1965; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 137; DN, DEX, DN3 – alte sensuri, DEX-S)

A MERGE merg intranz. 1) (despre ființe) A se mișca (dintr-un loc în altul) prin schimbarea succesivă a picioarelor, fără a întrerupe contactul cu solul. 2) A se deplasa dintr-un loc în altul pe jos, călare sau cu un vehicul; a umbla. * ~ (sau a umbla) pe două cărări a fi beat. 3) (despre vehicule) A se mișca în mod continuu (într-un mediu oarecare). 4) (despre mecanisme, aparate, mașini) A fi în acțiune; a-și îndeplini funcția (într-un anumit fel); a funcționa. Ceasul merge bine. 5) A-și schimba locul inițial, orientându-se într-o anumită direcție; a se duce; a pleca. * ~ înaintea cuiva a pleca în întâmpinarea cuiva. ~ în treaba lui a-și vedea de treburile sale. ~ prea departe a întrece măsura; a depăși limitele admisibile. ~ pe urmele cuiva a) a urmări pe cineva; b) a urma exemplul cuiva. ~ după cineva a se mărita. 6) (despre ape curgătoare) A se mișca în mod natural (într-o anumită direcție); a curge. 7) (despre drumuri, căi de acces) A avea direcție; a duce. 8) (despre persoane) A se duce cu regularitate; a umbla. ~ la școală. 9) (despre mijloace de locomoție) A se deplasa încontinuu sau cu anumite intermitențe (într-un anumit sens și într-un anumit spațiu); a circula. 10) (despre persoane) A se duce (cu cineva) pentru a însoți. 11) (despre vești, știri, zvonuri) A trece de la unul la altul; a circula. * A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele) a se vorbi despre cineva (mai ales negativ). 12) (despre ființe) A avea o anumită stare a sănătății. 13) A avea succes (într-o activitate, acțiune, întreprindere etc.). ~ bine la învățătură. 14) (despre obiecte de îmbrăcăminte) A se potrivi dând o înfățișare plăcută; a conveni într-un anumit mod. Taiorul îți merge de minune. 15) fam. (mai ales despre culori) A fi în concordanță (deplină); a se potrivi; a se armoniza; a se asorta; a cadra; a concorda. * Așa mai ~ așa e bine; așa îmi convine. Treacă-meargă fie; să admitem. 16) (despre materiale) A fi necesar (într-o anumită cantitate). La o rochie merg trei metri de stofă. 17) (despre venituri, retribuții etc.) A reveni în mod regulat. 18) (despre bani) A avea curs; a fi în uz; a circula. 19) (despre evenimente, acțiuni etc.) A fi într-o anumită stare de dezvoltare; a se desfășura (într-un anumit mod); a se derula; a decurge. * ~ ca pe roate (sau ~ strună) a spori; a se desfășura cu succes. ~ pe... a atinge o anumită vârstă; a se apropia de... Pe zi ce ~ pe măsură ce trece timpul; din zi în zi. A bate (pe cineva) de-i merge colbul (sau de-i merg peticele) a bate foarte tare (pe cineva). /<lat. mergere

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere, de la centru. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. De sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de...= mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). 2. Fig. Într-o poziție socială superioară; într-un rang înalt. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. ◊ Compus: sus-pus = care este într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale. 3. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică- te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 4. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 5. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) în cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ◊ Compuse: sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte; sus-menționat = menționat mai înainte; sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 6. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Loc. adv. Sus și tare = a) în auzul tuturor, în gura mare; b) Ferm, categoric, energic. 7. (Bis.) într-un loc consacrat ca lăcaș al lui Dumnezeu; în cer. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = (care vine) din cer, de la divinitate, de la Dumnezeu. ◊ (Substantivat) Cel de Sus = Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

răvac (-curi), s. n. – 1. Miere naturală. – 2. Primul must, care curge fără a distruge strugurii. – Var. ravac. Tc. ravak (Șeineanu, II, 300; Lokotsch 1710), cf. sb. ravak. – Der. răvăci, vb. (a pritoci vinul), probabil cuvînt identic cu a răvăși, vb. (a pritoci vinul; a descompune, a răscoli, a zăpăci), pentru al cărui semantism cf. cele două sensuri ale sp. trasegar; răvășeală (var. răvăceală), s. f. (dezordine, zăpăceală).

CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziție cu fără) împreună, însoțit de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Întărit prin alte conjuncții, adverbe sau locuțiuni: adverbiale) Și cu. Cinci și cu cinci fac zece. ▭ Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un loc Cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cu... cu tot. Ipate își ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toții (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toții adormisem și horăiam. NEGRUZZI, S. I 252. Cu toții (mai rar cu toți) Împreună. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. De față cu = în fața, în prezența cuiva. (Repetat, legînd două noțiuni opuse) Cu... cu... = toți, fără deosebire, la un loc. Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. ◊ (Între două substantive care se repetă arată că o acțiune continuă este săvîrșită cu încetul) Întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. ◊ (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilor potop. COȘBUC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuțiune atributivă care exprimă o caracterizare) E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări, cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COȘBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. ♦ (Unește două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (Împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Toți se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliță! spune-mi de unde vii Cu zîmbet pe guriță. ALECSANDRI, P. I 208. ◊ (În legătură cu substantive, formează loc. adv.) Cu binișorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. ◊ (Rar, înlocuiește prep. «în», «de», «prin» etc.) Îi despoia [pe-boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeași moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis și complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuințînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărîmat temniți, și-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș Și pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic... unge toți pereții cu sînge. CREANGĂ, P. 25. ♦ (Introduce complementul care arată conținutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAȘ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea în car, pe drum, încet și foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. NEGRUZZI, S. I Golea-mi sta Și-mi petrecea... Bînd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ (Împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, prețul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus și moșneagul cu vaca la tîrg și-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia. CREANGĂ, P. 264. 4. (În comparații, precedat de «asemenea», «la fel», «potrivit», «deopotrivă», «egal», «în rînd») Haina asta e la fel cu cealaltă. ▭ Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. III. (Cu sens temporal) 1. (În opoziție cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în același timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Precedat de prep. «de») Începînd cu, din (timpul). Doarme făr-a se trezi De cu zori și pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (De) cînd cu v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca «lună», «an», «ceas» etc., arată durata) De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a angaja», «a lucra» etc.) Cu altul (sau cu ziua etc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cu vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată și o dată, cîndva. Și cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ți-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An cu an sau zi cu zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. Cu fiecare zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deși, admițînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată)... = chiar ținînd seamă de... După ce-au mai crescut puțin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la școală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziții concesive) Cu toate acestea = totuși. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieșit în larg. VI. (Exprimă relația) În ce privește..., referitor la... Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulțumire. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cum rămîne cu moșu-tău? CREANGĂ, P. 187.

CURENT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis de o unitate bancară unui client pentru păstrarea mijloacelor bănești ale acestuia și efectuarea unor operații curente (plăți și încasări). 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de presiune; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = formă de mișcare a apelor oceanice sau maritime, cauzată de vânturile regulate sau periodice, de diferențele de temperatură și salinitate etc. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

cursă (curse), s. f. – 1. Ambuscadă. – 2. Capcană, șiretenie, viclenie, uneltire. Part. de la vb. cure „a fugi”, în forma sa f. Evoluția semantică de la „a fugi”, la „a fugi după cineva, a încolți” și de aici la „a vîna, a captura” este normală, cf. fr. chasser, care păstrează încă cele două sensuri. Cursă apare din sec. XVI cu sensul de „ambuscadă”, cf. lat. med. cursa „incursiune”. Totuși, se consideră în general ca etimon al rom. cuvîntul alb. kurthe (Meyer 216; Philippide, II, 711) și indirect tc. kurs „disc” (Șeineanu, II, 149), ipoteză puțin probabilă, cf. Rosetti, II, 115. După Diculescu, Elementele, 464, din gr. ϰυρτία „grilaj.” – Der. cursar, s. m. (meșter care face capcane). Dacă der. pe care o propunem este exactă, alb. trebuie să provină din rom.

șir (-ruri), s. n. – 1. Linie, rînd, șirag. – 2. Funie, cunună. – 3. Serie, succesiune. – 4. Înșiruire, pomelnic. – 5. Mulțime, cantitate. – 6. Linie, rînd de cuvinte. – 7. Legătură. Creație expresivă, care vrea să reprezinte ideea de „șiroi”, cf. sp. chorro, și de asemeni „ciur, șur, țîr”. Dubla idee semantică există și în sp. chorro „cădere de apă” și „serie de obiecte identice”. Celelalte explicații nu sînt suficiente: din lat. series (Philippide, Principii, 148), fonetic greu de admis din ngr. σειρά „șir” (Densusianu, Hlr., 374, 376); din mag. sor (Tiktin; Gáldi, Dict., 96); din series prin intermediul lui a înșira (Pascu, Suf., 265); în legătură cu bg. šir „lățime”, sb. širom „îngrămădit” (Candrea); din tc. syra (Lokotsch 1961). Der. șiră, s. f. (stivă de paie de formă lunguiață; coloană vertebrală), al cărui ultim sens se folosește în Munt. și Mold. (ALR, I, 40; după Diculescu, Elementele, 477, din gr. σεïρα); șirag (var. șireag), s. n. (linie, rînd; șir format de soldații din linia întîi; funie, cunună), cu suf. -eag (după Cihac, II, 528 și Gáldi, Dict., 97, din germ. Schar, prin intermediul mag. sereg „linie”, a cărui der. pare puțin probabilă); înșira, vb. (a alinia, a așeza în ordine, a forma; a pune în rînd; a face șirag; înv., a compune; înv., a agăța, a prinde; refl., a se întinde, a se continua; refl., a se înscrie, a se înrola), pe care Procopovici, Dacor., V, 390-5, îl deriva din lat. inserĕre; înșirui, vb. (a alinia, a forma; a pune în ordine; a face șirag; refl., a se continua, a se multiplica); deșira, vb. (a descompune; a desface, a destrăma); deșirat, adj. (de o înălțime ieșită din comun); șirui (var. șiroi), vb. (a curge șiroi; a ordona, a alinia), care s-ar explica prin sl. struiti, strują „a topi” (Cihac, II, 388), prin sl. poroi (Conev 38), printr-un sl. *sŭrojŭ (Skok, ZRPh., LIV, 465) sau prin mag. sirni „a plînge” (Pușcariu, Dacor., VII, 118; Candrea); șurui (var. șir(l)oi, șuroi, șurlui, șir(l)ui), vb. (a curge șiroi), cf. țurlui, țîrlîi (după Cihac, II, 529 și Pușcariu, Dacor., VII, 118, din mag. surolni); șiroi (var. șuroi, șirloi, șirlău), s. n. (șuvoi), care s-a explicat prin rivuscēllus (Crețu 327) sau prin șivoi contaminat cu pîraie (Candrea); șiringă (var. șirincă, șurincă), s. f. (fîșie de pînză alungită, bandă; bucată de teren), pentru care, la sensul al doilea, cf. funie, sfoară (după Byhan 335 din sl. *seręgŭ; după Tiktin și Candrea, din rut. šyrynka, care ar putea tot așa de bine proveni din rom.). Mag. sereg, sb., cr., slov., rut. šereg, pol. szeręg, rus. šerenga „rînd de soldați” se consideră ca reprezentant din v. germ. scara › germ. Schar, cf. it. schiera (Miklosich, Fremdw., 129; Cihac, II, 628). Cum această der. pare dificilă fonetic, este mai probabil că provin din rom. șirag, în sens militar; este știut că armata romînă a avut în vechime mulți mercenari mai ales slavi.

GROS¹, GROASĂ, groși, groase, adj., adv., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferința mai mari decât dimensiunile obișnuite. Trunchi gros. ◊ Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu secțiunea mai mare cuprinsă între ileon și anus. ♦ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Dezvoltat mult în lățime. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă, însărcinată. 2. Care are volum mare, care depășește prin volum dimensiunile obișnuite; voluminos. Carte groasă. ◊ Expr. Gros la pungă = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obișnuite. 3. Mare, în sens vertical, de la suprafață în adâncime sau de la suprafață până la bază. Strat gros. ◊ Expr. Gros la (sau de) obraz = a) obraznic; b) nesimțit. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțit. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bădăran. ♦ Care este țesut² din fire groase ( I 1). Haină groasă. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrăștie greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră, ceață etc.) Adânc, compact. II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav. 2. (Înv.) Grosolan, bădăran; incult; care trădează pe omul bădăran sau incult. III. Adv. 1. (Pop. și fam.) Mult, din plin, din belșug. Câștigă gros. 2. (Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan. IV. S. n. 1. Partea cea mai numeroasă dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de același fel); greu. ◊ Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belșug. 2. (Pop. și fam.) Închisoare. V. S. m. (Reg.) Buștean, trunchi; bârnă (groasă). – Lat. grossus.

CURS¹, cursuri, s. n. I. 1. Mișcare a unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. 2. (Înv.) Mers (repede). II. Fig. 1. Trecere, durată, interval (de timp). ◊ Loc. prep. În cursul... = în timpul cât durează ceva. În curs de... = în timp de... 2. Desfășurare, mers, direcție a unor evenimente. ◊ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. Preț la care valorile mobiliare se tranzacționează, la un moment dat, la bursa de valori, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă. ◊ Curs de schimb valutar = raport de schimb dintre două monede. ◊ Cursul acțiunilor = prețul la care se vând și se cumpără acțiunile la un moment dat. Cursul bursei = prețul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hârtie de valoare, o valută străină etc. ♦ Putere de circulație a unei monede. – Lat. cursus (cu unele sensuri după fr. cours).

GROS¹, GROASĂ, groși, groase, adj., adv., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferința mai mari decât dimensiunile obișnuite. Trunchi gros. ◊ Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu secțiunea mai mare cuprinsă între ileon și anus. ♦ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Dezvoltat mult în lățime. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă, însărcinată. 2. Care are un volum mare, care depășește prin volum dimensiunile obișnuite; voluminos. Carte groasă. ◊ Expr. Gros la pungă = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obișnuite. 3. Mare, în sens vertical, de la suprafață în adâncime sau de la suprafață până la bază. Strat gros. ◊ Expr. Gros la (sau de) obraz = a) obraznic; b) nesimțit. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțit. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bădăran. ♦ Care este țesut din fire groase (I 1). Haină groasă. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrăștie greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră, ceață etc.) Adânc, compact. II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav. 2. (Înv.) Grosolan, bădăran; incult; care trădează pe omul bădăran sau incult. III. Adv. 1. (Pop. și fam.) Mult, din plin, din belșug. Câștigă gros. 2. (Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan. IV. S. n. 1. Partea cea mai numeroasă dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de același fel); greu. ◊ Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belșug. 2. (Pop. și fam.) Închisoare. V. S. m. (Reg.) Buștean, trunchi; bârnă (groasă). – Lat. grossus.

GREU¹ adv. 1. Cu toată greutatea, cu multă greutate. Se lăsară greu pe umerii lui Ivancea. DUMITRIU, N. 63. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A-i cădea (ceva) greu la stomac = a-i produce (ceva) indigestie. A-i cădea (sau a-i veni) greu = a se simți ofensat, jignit (de ceva); a nu-i veni bine, a nu-i plăcea, a nu-i prii. De te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 206. A-i fi greu (de cineva sau ceva) = a) a fi sătul sau a-i fi silă (de cineva sau de ceva). Cîteodată parcă mă iubește, alteori însă mă primește cu atîta răceală, parcă-i e greu de mine. La TDRG. Li era amu și lor greu de a tot fi cumătri. SBIERA, P. 188. Să ne întrecem din trîntă. – Din trîntă? Doar de-ți e greu de viață. CREANGĂ, P. 52; b) a se rușina (de cineva sau de ceva). Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindcă-i era greu de mine. SLAVICI, la TDRG. A se lăsa greu v. lăsa. ♦ (Pe lîngă verbele «a apăsa», «a trage la cîntar», «a cîntări») Mult. 2. Cu greutate, cu trudă. A pricepe greu. A vorbi greu. Greu de înțeles. ▭ Iordan Hagi-Iordan răsufla greu prin somn. C. PETRESCU, A. 351. Știu cum se fac de greu trebile acestea. CREANGĂ, P. 172. Banul se cîștigă greu; Dar ușor se cheltuiește. ALECSANDRI, T. I 317. ◊ Expr. A-i fi greu = a simți greutatea, dificultatea unei acțiuni; a-i fi penibil, a se simți rău. La început mi-a fost greu, apoi m-am obișnuit. ▭ Și zi, nu ți-a fost greu?... – Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Mi-era greu s-o văd pe ea plecînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. Greu mi-i, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, – Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, S. A. 87. A-i veni greu (să...) = a se jena (să...). Îmi vine greu să-ți spun. Unde-i greu (cuiva) = unde îl doare (pe cineva) mai rău, unde-i face mai rău. Paloșul din sîn scotea... Ș-așa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ♦ (Pe lîngă verbul «a trece») Încet, anevoie. Liniștea din maternitate devenise parcă mai adîncă. Noaptea trecea greu. MIHALE, O. 523. Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu, Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu. CERNA, P. 13. ♦ (Pe lîngă verbele «a o duce», «a trăi») Cu lipsuri, cu privațiuni. Mama trăia deștul de greu din pensia rămasă de pe urma tatălui meu. CAMIL PETRESCU, U. N. 21. Greu am mai dus-o iarna asta! oftă Toader Strîmbu. REBREANU, R. II 67. Trăiesc în lume greu. ȘEZ. III 19. 3.. (Cu sens de superlativ) Rău, grav, tare. Greu bolnav. ▭ Lanțurile greu mă-ncing, Ochii lăcrămînd se sting. BOLINTINEANU, O. 90. ♦ (Pe lîngă verbele «a ofta», «a suspina») Din adîncul inimii. Dar fratele cel mai mic... De moarte nu se-ngrozea Și din ochi nu lăcrima, Dar deodată greu ofta Și domnului că-i zicea... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 500. ♦ (Pe lîngă verbul «a plăti») Scump. Da, i-am văzut pe toți, deslușit: Pe senatorii din sud, plătiți greu, Cu prețul sîngelui meu. DEȘLIU, G. 44.

BANDĂ², benzi, s. f. 1. Fâșie de material textil, de cauciuc etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă (1). ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport ori continuă) = fâșie continuă care servește la deplasarea obiectelor fabricate sau în curs de fabricație; conveier (1). Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, rezervată circulației în același sens a vehiculelor. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = interval din șirul frecvențelor, caracterizat prin anumite proprietăți comune din punctul de vedere al utilizării lor în telecomunicații și telemecanică. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (Inform., în sintagma) Bandă perforată = bandă de hârtie sau de material plastic utilizată pentru introducerea sau extragerea datelor dintr-un sistem de calcul. – Din fr. bande.

BANDĂ², benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

PIETRIȘ, pietrișuri, s. n. (Cu sens colectiv) 1. Rocă mobilă constituită din fragmente rotunjite de alte roci; se formează pe litoralul mării, în albiile apelor curgătoare, în regiunile ocupate de ghețari etc. Pe-aici au trecut odată puhoaie. Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul în matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Drumul... apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă așternută cu pietriș gros, pîrîul numit Otăsăul. ODOBESCU, S. A. 160. 2. Material pietros avînd granule de formă rotunjită, provenit din albiile rîurilor sau din piatră sfărîmată, folosit ca agregat la prepararea betoanelor, ca materialde pietruire a drumurilor, ca material de umplutură etc. Luneca din cînd în cînd prin mîzgă; dar altfel calea era curată căci pietrișul și năsipul sorbiseră zloata. SADOVEANU, B. 34. Pe pietrișul roșu-n parc zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. [Șoseaua își] destinde așternutul său gronțuros de pietriș gălbui peste țarine și livezi. ODOBESCU, S. I 376. 3. Pămînt pietros sau nisipos, neproductiv, sterp. Locurile rele sînt pămînturile nisipoase și se numesc nisipuri sau pietrișuri ori dealuri goale, dacă sînt pe dealuri. PAMFILE, A. R. 18. Născură din pietriș sterp din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nicio nenorocire. – Lat. focus.

șir sn [At: ANON. CAR. V: (reg) (23) sir / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: refăcut după șire (pll șiră¹)] 1 (Cu sens spațial) Mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă) Si: rând, șirag (7), (reg) ord¹, șar¹ (1). 2-3 (Cu sens spațial; îljv) În ~ (Care este) unul după altul, în rând. 4 (Îvr; cu sens spațial; îlav) De-a ~ul În coloană. 5 Șirag (11). 6 (Îs) ~ de mătănii Mătănii. 7 Rând dintr-un text scris sau tipărit. 8 (Rar) Lanț de munți. 9 Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva Si: (rar) șirag (14). 10 (Trs; de obicei lpl) Cusătură decorativă făcută pe mânecile sau pe piepții iilor. 11 (Reg; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 12 (Reg; art.) Melodie după care se execută șirul (11). 13 (Cu sens temporal) Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Si: (pop) șirag (16). 14-15 (Cu sens temporal; îljv) În - (rar, la ~) (Care este) succesiv Si: consecutiv (1). 16-17 (Cu sens temporal; îal) (Care este) necontenit. 18 (Înv; îlav) În ~ (sau într-un ~) Imediat. 19 (Înv; îal) Numaidecât. 20 (Trs; îlav) De-a-n ~u Neîntrerupt. 21 (Trs; îal și îlav d-a ~u) Minuțios. 22 Succesiune genealogică. 23 (Trs; îf sir) Moment oportun pentru a acționa înaintea sau în urma cuiva, conform unei ordini reglementate, convenite. 24 Înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o realitate Si: coerență (1), curs², fir (11), mers¹. 25-26 (Îljv) Fără ~ (Care este) incoerent. 27-28 (Îljv) Cu ~ (Care este) coerent. 29 (Mun; îe) A ține ~ (de... sau la...) sau a-și ține ~ul A avea continuitate. 30 (Mun; îae) A avea coerență. 31 Succesiune ordonată a elementelor unui ansamblu. 32 (Mat) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. 33 (Blg; rar; îs) ~ filogenetic Serie constituită din totalitatea categoriilor de ființe, ordonate după gradul lor de evoluție. 34 (Lpl) Mulțime dezordonată Si: ceată¹ (19), gloată (1). 35 (Mpl) Categorie (de persoane). 36 Sumă.

REO- „scurgere, curent, circulație”. ◊ gr. rheo-, ein „a curge” > fr. rhéo-, engl. id., germ. id., it. reo- > rom. reo-. □ ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare a arterelor periferice, bazată pe înregistrarea variațiilor conductibilității electrice; ~bază (v. -bază), s. f., intensitate minimă a unui curent galvanic, capabil să producă excitația unui țesut viu; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care trăiesc în torenți și pîraie; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., urmărire a variațiilor de conductibilitate a unui curent alternativ în timpul revoluției cardiace; ~cren (v. -cren), adj., (despre izvoare) care formează pîraie repezi; ~fili (v. -fil₁), adj., s. m. pl., 1. adj., (Despre organisme) Care preferă apele curgătoare. 2. s. m. pl., Pești care depun icrele în curentul apelor; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în apele repezi din munți; ~fob (v. -fob), adj., (despre plante) care evită apele repezi de munte; ~foreză (v. -foreză), s. f., fenomen reologic de antrenare spontană a particulelor în suspensie spre mijlocul conductei, la curgerea unui fluid; ~glif (~glifă) (v. -glif), s. n., urmă pe fața inferioară a straturilor de gresii, care reprezintă mulajul unor scurgeri de nămol pe fundul bazinului de sedimentare; ~graf (v. -graf), s. n., instrument utilizat pentru înregistrarea unei curbe de curent sau de tensiune; ~grafie (v. -grafie), s. f., explorare a modului în care se face circulația sîngelui în anumite organe sau regiuni ale corpului pe baza variațiilor electrice ale acestora; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă care reprezintă variațiile electrice ale anumitor organe; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază curgerea lentă a materiei și deformarea în timp a corpurilor solide sub acțiunea forțelor aplicate asupra lor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării mărimilor care caracterizează un material cu proprietăți reologice; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea proprietăților reologice ale materialelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., transformare a diferitelor forme de animale sau de plante sub influența apelor curgătoare repezi; ~nom (v. -nom₁), adj., (despre legăturile sistemelor de puncte materiale) care variază în timp, însă după o lege independentă de forțele care acționează în cadrul sistemelor de puncte; ~pexie (v. -pexie), s. f., fenomen prezentat de unele soluții coloidale care, prin curgere lentă sau printr-o agitare slabă, își măresc viscozitatea și rezistența la deformare; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se constată prezența unui curent electric; ~stat (v. -stat), s. n., aparat folosit la reglarea intensității curentului electric din circuite; ~tactic (v. tactic), adj., (despre organisme) care se deplasează spre curenții de apă; sin. reotropic; ~taxie (v. -taxie), s. f., curbare a organelor vegetale acvatice în sensul curentului de apă în care acestea trăiesc; sin. reotropism; ~tropic (v. -tropic), adj., reotactic*; ~xen (v. -xen), adj., (despre o viețuitoare) care trăiește în apele cu curenți slabi.

MUSCĂ s. f. I. (Entom.) 1. (Și în sintagmele muscă năzdrăvană, MARIAN, INS. 366, JAHRESBER. XII, 141, XIX-XX, 47, muscă de casă, CUPARENCU, V. 46, DER) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentru supt; (regional) bîză, gîză (Musca domestica). Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). GCR I, 98/5. Paingul carele întinde mrejile sale prin case și prin multe locuri și cînd cade în mreaja lui muscă sau albină. CHEIA ÎN. 10^v/11. Și-i ungea cu miere ca să-i mănînce muștele. MUSTE, LET. III, 22/17. Cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă (a. 1799). GCR II, 172/2. Nu era prea multe muște pișcătoare. DRĂGHICI, R. 160/29, cf. CONACHI, P. 268. Ian feriți într-o parte că eu îi sînt popa. Acuș o să-nvie ca o muscă de iarnă. ALECSANDRI, T. I, 164. Cum erau filele [ceaslovului] cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. Într-o seară se făcu muscă, intră pe coș în cămară. ISPIRESCU, L. 316. Bonzăiau muște pe o farfurie cu slănină uscată. C. PETRESCU, Î. II, 206, cf. id. S. 129. O muscă îmi cînta în jurul capului o muzică lină. SADOVEANU, O. II, 518. Veneau . . . roiuri de gînduri neplăcute, exasperante și lipicioase ca muștele. V. ROM. iunie 1954, 155. Musca s-a întors în colivie, a ieșit din nou, a plecat, a reapărut. ARGHEZI, P. T. 110. Vei pieri-n a vieții ceață, Ca-n borcanul de dulceață Viespea galbenă sau musca. BENIUC, V. 18. Două muște Fac haluște Un cocoș Toarnă-n coș. MARIAN, INS. 487. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci de butoaie de oțet. ZANNE, P. I, 559, cf. 560. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. Pentru o muscă își dă palme, se zice despre omul iute, mînios și îndărătnic, id. ib. 564, cf. MARIAN, INS. 378. Musca cînd își vîră tot capul în miere acolo și-l lasă, se spune despre omul, lacom pe care lăcomia îl duce la pieire. Cf. ZANNE, P. I, 561. De n-ar fi muscă pe resteu, ar rămîne pămîntul nearat, se spune în ironie despre cei care își dau importanță dar nu lucrează conștiincios. Cf. id. ib. 562. Vulturul după muște nicicum aleargă, se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. Cf. id. ib. 713. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. Cf. id. ib. 247. Se ținea ca să înghită un bivol și de abia înghiți o muscă mică. Cf. id. ib. III, 583. Ce e mică, mititea Și se ferește și vodă de ea (Musca). ȘEZ. XIII, 26. ◊ (În context figurat) Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ F i g. Și numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndești Ca să moară deopotrivă cu muștele omenești. HASDEU, R. V. 165. ◊ (De-a) musca-n groqpă = numele unui joc de copii. PAMFILE, J. I, 51, cf. 128. ◊ E x p r. A se aduna (sau a se strînge, a veni) ca muștele la miere = a se aduna în mare număr și cu mare plăcere, acolo unde se pot realiza foloase sau cîștiguri. Cf. BARONZI, L. 41, ZANNE, P. I, 565, III, 670, 671. A se lua după muscă = a se lua după povățuitori răi. ZANNE, P. I, 562, cf. MARIAN, INS. 377. A-i veni (cuiva) musca la nas = a se supăra. ZANNE, P. I, 565, cf. MARIAN, INS. 378. A-i lua (cuiva) musca de la nas = a domoli avîntul sau pornirile (cuiva), a nu lăsa (cuiva) libertate de acțiune sau de mișcare, a ține din scurt. Cf. ZANNE, P. I, 564, MARIAN, INS. 378. A spune (sau a scrie) muscă pe perete = a spune lucruri fantastice, de necrezut. BARONZI, L. 44, cf. ZANNE, P. I, 565, V, 587, MARIAN, INS. 379. De cînd se scria musca pe perete = de demult; niciodată. Cf. ISPIRESCU, L. 1, ZANNE, P. I, 565, MARIAN, INS. 379. Ca musca-n lapte = (în mod) nepotrivit; nepoftit. ZANNE, P. I, 564, cf. VI, 453, MARIAN, INS. 378, 379, PAS, Z. I, 293. A se vîrî ca musca în băligar = a se vîrî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. Ho, cotoroanțo, ho ! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar ? REBREANU, I. 279. A fi (sau a se simți, a se ști) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se simți, a se ști) vinovat. Cf. ISPIRESCU, ap. GCR II, 376, ZANNE, P. I, 563, III, 44, MARIAN, INS. 378, STĂNOIU, C. I.67. A se bate de muscă = a sta degeaba. În timp ce d-tră vă bateți de muscă, în alte armate se lucrează mereu. BRĂESCU, M. B. 128. Se bătea toată ziulica de muscă. CV 1949, nr. 5, 34. Are iapa muscă, se spune despre oamenii nervoși, neastîmpărați sau nerăbdători. Cf. ZANNE, P. I, 488. A se bate ca de muscă = a nu-și găsi locul, a fi neastîmpărat. id. ib. IX, 670. A avea gustul muștelor = a avea obiceiuri rele. Cf. id. ib. I, 562. A face musca cît cămila = a exagera, a face din țînțar armăsar, id. ib, 563. Rea (sau, rar, rău) de muscă = (persoană) care nu-și poate înfrîna simțurile; (om) senzual. Cf. PAMFILE, CR. 245. Așa cum era . . . rea de gură, rea de muscă. . . , avea hazul ei. M. I. CARAGIALE, C. 125. Fusese rea de muscă. PAS, Z. III, 278. Îi muít mai tînără . . . și-i rea de muscă. CAMILAR, N. I, 269. A-i pieri (cuiva) musca = a se potoli. PAMFiLEj CR. 245. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. Cf. dl. Șă se audă musca !, se spune pentru a impune o tăcere totală. Cf. IORDAN, STIL. 278. ◊ Muscă neagră (sau cenușie, mănînțică) = specie de muscă (I 1) foarte mică (Musca corvina). Cf. MARIAN, INS. 370. .Muscă de gunoi (sau de baligă, verde) sau musca țiganului = specie de muscă (I 1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). Cf. id. ib. 369, PĂCALĂ, M. R. 32, H XVI 226. ◊ C o m p u s e: muscă-mare (sau -albastră, -de-carne, -năzdrăvană) sau musca-hoiturilor (sau -hanțului) = insectă mai mare decît musca (I 1), avînd culoarea albăstrie; (regional) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 366, SIMIONESCU, F. R. 355; muscă-de-cireșe = insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brîulețe castanii pe pîntece, care își depune ouăle în cireșe ; musculița-cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cf. MARIAN, INS. 389, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU. F. R. 359; musca-calului sau musca-cailor (sau -cîinelui), muscă-de-cal (sau -căiască, -cîinească) = a) (și în compusele musca-vitelor, MARIAN, INS. 365, ALR SN III h 753/170, muscă-rea, ALR SN III h 753/250, muscă-veninoasă, ib. h 753/250, muscă-verde, ib. h 753/310) insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor ; (regional) muscoi (I 1 c), gîza-calului, strechea-cailor, trîntor-de-cai (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis) ; b) insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe cîini; (regional) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goandă-de-cîini, goandă-cîinească (Hippobosca equiría). Tremise sprinșii muștele cînești. PSALT. SCH. 251/11, cf. PSALT. 159, 221. Muște cînești le-au trimis să-i pișce. DOSOFTEI PS. 262/1, cf. LB, MARIAN, INS: 363, 396, DR. V, 149, SIMIONESCU, F. R. 358. Muștele de cal puse într-o vișină și date bolnavului pentru aceeași boală. CANDREA, F. 407, cf. H I 40, II 80, III 140, IX 143, X 151, XI 428, 437, XII 266, ȘEZ. VI, 44, ALR SN III h 753. (La sg. cu valoare de pl.) Voiu trimite . . . peste casele tale muscă cîinească. BIBLIA (1688), 44²/24; muscă-bețivă (sau -de-struguri, -de-poamă, -de-vin, -de-a-mă-nuntă) = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (I 1); (regional) muștiță (1), bețivă, musculiță (I 1) (Drosophila funebris sau. fenestrarum). Cf. MARIAN, INS. 393, ALR SN i h 243; muscă-de-viermi (sau -albatră, -verde, -vînătă, -veninoasă, -de-hoit, -cu-streaped, -răsunătoare) sau musca-cîinelui = viermănar. (Sarcophaga carnaris). Cf. CUPARENCU, V. 46, MARIAN, INS. 382, JAHRESBER. XII, 119, XIX-XX, 25, SIMIONESCU F. R. 356, ALR II 6 575; musca-morților = insectă ceva mai mare decît musca (I 1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). Cf. MARIAN, INS. 386, 387; muscă-columbacă (sau -rea, -veninoasă, -năprasnică, -otrăvitoare, -de-șarpe, -de-cea-mică, -d-a-mică, -mușcătoare) = insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacînd vitele și inoculîndu-le un lichid toxic care le poate provoca moartea ; (regional) goangă-de-marhă (Simulium colum baczensis). Cf. CUPARENCU, V. 47, MARIAN, INS 332, 333, JAHRESBER. XII, 164, XIX-XX, 25, SIMIONESCU, F. R. 366. Era spre seară și musca-rea se rătăcise undeva peste păpușoiștile verzi. CAMILAR, C. 48. Iorgovane, nu mă tăia de tot ! Dacă mă tai, io oi face muscă-d-a-mică șî ț-oi omorî calu tău. ALRT II 2, cf. ALR II 6 572/2, 27, 29, 95, 228, 250, 762, 848, 886, 899 ; (regional muscă-de-bîzdărit (sau -de-bîzai, -de-bîzăit, -de-marhă) sau musca-boului = streche (hypoderma bovis). Cf. ALR I 1 894/255, 259, 345, 359 ; (regional) muscă-de-bîzdărat (sau -mărhască) = streche (Hypoderma bovis): b) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 894/295, 339, 343, 351 (învechit) muscă-oarbă (sau -tăună) = tău; (țabanus bovinus). Cf. CUPARENCU, V. 46, 47 (regional) muscă-dălăciță = „muscă otrăvită din cauza căreia moare vita”. ALR II/605 (învechit) musca-fructului-alb = muscă care „năzuiește și face mușiță la brînzuri (Cutris). CUPARENCU, V. 46. ♦ Muscă artificială = imitație de muscă (I 1), folosită de pescari în locul celor naturale. Cf. ATILA, P. 185, DER. Muște zburătoare (sau volante) = mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în cîmpu vizual, indicînd congestia retinei, o anemie etc Cf. BIANU, D. S. (Categoria) muscă = categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme); boxer care faci parte din această categorie. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 2. (Învechit și popular; regional și în sintagma musca grădinii. CHEST. VI 35/16) Albină (Apis mellifica). De s-ar învăța cei mai mari de pre niște muște fără minte cum se ține domnica ; că toată albina își apără cășioara și hrana lor cu acele și cu veninul său. URECHE, LET. I, 188/5. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albínăritului, iar maica Evlampia băgase de seamă că avea dar: nu-l înțepau muștele. SADOVEANU, P. M. 50. Tata a fost stupar și tata știa cîte muște fug dimineața și cîte vin sara la stup. RĂDULESCU-CODIN, Î. 303. Roi de muște. CHEST. VI 147/32. Nu fac toate muștile mere. Cf. NECULCE, L. 355. ISPIRESCU, L. 14, MARIAN, INS. 376, ZANNE, P. I, 557. ◊ (Cu sens colectiv) Are multă muscă. MARIAN, INS. 144. Am un stup cu muscă multă. CHEST. VI 25/26. ◊ C o m p u s: (regional) muscă-mare = regina albinelor; matcă (1). ALR I 1 680/815. P. g e n e r. Insectă. Nuorul ceal de lăcuste cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/20. Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. EMINESCU, O. I, 85. Forma acestor muște [efemeride] lungi, cu aripi mari, e a unei mici lăcuste. ATILA, P. 63. Acest vierme de la un timp, făcîndu-și aripi, se preface în gîză (muscă, insectă). ȘEZ. IV, 116, cf. ALR I 1 199/23, 94,174, 835. ♦ C o m p u s e: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis)-, (regional) muscă-verde (sau -de-pădure) = ploșniță-de-cîmp. Cf. ALR I 1899/122, 363, 522; muscă-de-brad = car-de-pădure (Bostrychus typographus). ALR SN III h 748/551; (învechit) muscă-țînțară = țînțar (Culex). CUPARENCU, V. 47. 4. (Regional) Fugău (Hydrometra stagnorum sau paludum). (Glimboca-Caransebeș). ALR II 6 563/27. II. P. a n a l. 1. Smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară; (rar) buche, musculiță (II 1). Omul ce poartă muscă (musculilă) la buză, e pătimaș de ceva. GOROVEI, CR. 40. Mustața mică, mătăsoasă, avea parcă sub ea un soi de sedilă, pusă pe buza de jos, o așa-zisă muscă. CAMIL PETRESCU, O. I, 514. ♦ (Și în sintagma mustăcioară-muscă) Mustață mică, lăsată să crească pe scobitura de sub nas. Intră pe ușă un bondoc smead, sclivisit, cu mustăcioară-muscă sub nas. STANCU, R. A. IV, 244, cf. V, 106. . (Popular) Vînă neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). Cf. CANDREA, F. 46. I se vede în marginea ochiului drept, sub frunte, unde începe nasul, o pată albăstrie căreia moașele îi zic ”muscă". SADOVEANU, O. XIII, 739, cf. PĂCALĂ, M. R. 160, ȘEZ. VI, 44, ZANNE, P. IX, 340. 3. (Regional) Cavitate pe care o prezintă dinții calului, pînă la vîrstă de șase ani; (regional) mursă² (1), mișină (4), negreață, butură. Cf. DR. V, 289, A VI 3, 26. Calul de dar nu-l cată de muscă la măsele. ZANNE, P. I, 346. 4. (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. Cf. L. ROM. 1961, nr. 1, 29. 5. (Regional; mai ales la pl.) Broderie cu floricele sau cu motive naționale (cusută cu amici sau cu ață neagră). Cf. MARIAN, INS. 379, PĂCALĂ, M. R. 319, LEXIC REG. 30, 80. Nu știe să facă o muscă sau nu știe să facă două, care nu știe să coasă rîuri pe cămăși. MARIAN, INS. 379.6. (Regional) Altoi (Groși-Baia Mare). Cf. ALR SN I h 218/349, 221/349. 7. (Regional) Cătare (la armele de foc). Cf. DL. 8. C o m p u s: (regional) muscă-căiască =numele unei boli a calului; (regional) șoarec. Cf. DR. V, 149. – Pl.: muște și (rar) muști. – Lat. musca.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

Bistrița f. 1. vale și afluent cu un curs foarte repede de-a dreapta Siretului, iese din munții Transilvaniei, trece prin Bucovina și udă apoi județele Suceava, Neamțu și Bacău: 280 km.; 2. cap. județului Bistrița-Năsăud (106.120 loc.), oraș în Transilvania, numit de Unguri Besztercse, pe râul cu acelaș nume, locuit mai ales de Sași: 16.000 loc:; 3. mănăstire pe râul Bistrița în județul Neamțu, lângă Piatra, zidită la 1420 de Alexandru cel Bun, unde se și îmmormântă (1433). [Slav. BYSTRĬȚĬ, (apă) repede, limpede, din BYSTRŬ, cu acelaș sens (v. Bistra)].

CURS¹, cursuri, s. n. I. 1. Mișcare a unei ape curgătoare în direcția pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcția unei ape curgătoare. 2. (Înv.) Mers (repede). II. Fig. 1. Trecere, durată, interval (de timp). ◊ Loc. prep. În cursul... = în timpul cât durează ceva. În curs de... = în timp de... 2. Desfășurare, mers, direcție a unor evenimente. ◊ Expr. A da curs unei cereri = a lua în considerare, a rezolva o cerere. III. Preț sau cost, la un moment dat, al unei hârtii de valoare în raport cu altă hârtie de valoare. ◊ Cursul acțiunilor = prețul la care se vând și se cumpără acțiunile la un moment dat. Cursul bursei = prețul la care este cotată la un moment dat, la bursă, o hârtie de valoare, o valută străină etc. ♦ Putere de circulație a unei monede. – Lat. cursus (cu unele sensuri după fr. cours).

pisc (piscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

ordinator s. n. (inform.) Computer ◊ „Trei restaurante din Moscova se servesc de un ordinator capabil să întocmească meniuri formate din 10000 de feluri de mâncare.” Sc. 25 III 74 p. 4. ◊ „Pacienții computerului. La Universitatea Alberta din Canada a fost inaugurat un curs de 20 de ore de cardiologie computerizată. Datorită unui program special elaborat cu sprijinul «Fundației canadiene a inimii», studenții care frecventează cursul au posibilitatea de a vedea, pe un ecran terminal al ordinatorului, corpul unui om accidentat.” R.l. 18 VII 74 p. 6. ◊ „Wilhelm Tell, un minicalculator elvețian care a luat parte anul trecut la primul campionat mondial al ordinatoarelor programate să joace șah.” R.l. 25 X 75 p. 6; v. și imprimantă, miniaturiza (din fr. ordinateur; DMC 1954, DT; DN – alt sens, DEX, DN3)

mană f. 1. nutriment miraculos (căzut din cer) al Israeliților în deșerturile Arabiei; 2. suc ce curge din unele vegetale și care formează un purgativ ușor; 3. (termen ciobănesc) lapte smântânos, lapte mult și bun: mana vitelor; poporul crede că babele vrăjitoare, în zorile zilei de Sf. Gheorghe, iau mana vacilor, atunci laptele e stricat, vânăt și nu prinde smântână: poate au luat strigoaicele mană dela vaci CR.; 4. fig. spor, belșug: cler îngrășat cu mana averilor mănăstirești AL.; 5. rouă de vară ce strică roadele și în special vița de vie; 6. Bot. mana jidovului, rug de munte sau smeur. [Lat. MANNA; sensul 3 e o aplicațiune indigenă și specială a termenului biblic].

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

hemoragie s. f. ♦ 1. (fig.) Curgere, pierdere (de altceva decât sânge, în special de capital) ◊ „Ministrul trezoreriei, E.C., a declarat că această măsură s-a dovedit necesară pentru a opri hemoragia de dolari pe care Banca Italiei era nevoită să o angajeze spre a susține cursul lirei.” Sc. 22 I 76 p. 6. ◊ „Hemoragie de oameni din Est în Vest” ◊ Rev. 22 39/96 (Plus p. IV); v. și Sc. 14 IX 79 p. 5. ♦ 2. Pierdere dăunătoare ◊ „Această adevărată hemoragie a valorilor formate în propria pepinieră [...]” Astra II/89 p. 15 (din fr. hémorragie; DMC 1962; D. Urițescu CV 6668; DN, DEX, DN3 – alt sens, DEX-S)

troacă (-ce), s. f. – 1. Albie, copaie, covată. – 2. Ladă în care curge făina la moară. – 3. (Trans.) Sabot, piedică de roată de car. – 4. (Olt.) Tigvă (Lagenaria vulgaris). – Var. Olt., Trans. troc, Mold. treucă. Germ. Trog, prin intermediul săs. trôch, șvabul Trucke (Diez, Gram., I, 129; Borcea 215; REW 8932; Candrea), cf. ceh. troky (Cihac, II, 421; Densusianu, Rom., XXXIII, 287). – Der. trocar, s. m. (nume dat locuitorilor din suburbiile Brașovului, poreclă dată ardelenilor de către locuitorii din Muntenia; Arg., polițist), s-a explicat prin copaia în care se vînd fructele (Lacea, Țara Bîrsei, III, 234) sau printr-un anumit obicei (Candrea), dar se datorează mai degrabă sensului de „animal care mănîncă din troacă”. Nu este clară eventuala legătură a var. treucă cu teucă.