ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ȘCHIOP, -OAPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Din lat. *excloppus.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

VERSIFICAȚIE, versificații, s. f. (Mod de) dispunere a versurilor potrivit anumitor reguli prozodice, dintre care cele mai importante sunt cele ale rimei, ritmului și ale grupării strofice; artă de a face versuri; p. ext. poezie. – Din fr. versification.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la terminarea studiilor superioare, pe baza unui examen prin care se dobândește dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare studiilor făcute; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui negoț special, pentru operații de import și de export etc. 3. Contract prin care posesorul unui brevet de invenție cedează cuiva dreptul de exploatare a invenției sale. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

MONORIMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiași rime într-o succesiune de versuri. – Din fr. monorime.

SEXTINĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofă de șase versuri. – Din fr. sextine.

STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă). ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

POETIZA vb. v. rima, versifica.

RIMA vb. v. versifica.

RIMĂ s. v. vers.

STIHUI vb. v. rima, versifica.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~uri.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~uri și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

VERSIFICA vb. (LIT.) a rima, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

VERSURI vb. v. rima, versifica.

rima vb., ind. prez. 1 sg. rimez, 3 sg. și pl. rimează

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

ALB² ~ă (~i, ~e) 1) Care are culoarea zăpezii. ◊ Carne ~ă carne de pasăre (din regiunea pieptului) sau de pește (răpitor). Noapte ~ă noapte de nesomn. Versuri ~e versuri fără rimă. Săptămâna ~ă săptămâna care precede postul mare când se mănâncă lactate. Ziua ~ă timpul când s-a luminat de-a binelea. /< lat. albus

ASONANȚĂ ~e f. Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. /<fr. assonance

GAZEL ~uri n. Poezie lirică (orientală), cu conținut erotic sau filozofic, având formă fixă și constând din distihuri, în care strofa întâi are rimă împerecheată, iar, în strofele următoare, fiecare al doilea vers rimează cu versurile primei strofe. /<fr. ghazel

MASCULIN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de mascul; propriu masculului. * Gen ~ gen gramatical care cuprinde ființele de gen bărbătesc și numele de obiecte considerate prin tradiție ca făcând parte din această categorie. 2) (despre substantive, adjective etc.) Care ține de genul bărbătesc; propriu genului bărbătesc. 3) (despre rime, versuri) Care are accent pe ultima silabă. /<lat. masculinus, fr. masculin

MONORIMĂ ~e f. (despre poezii) Reluare a aceleiași rime într-o succesiune de mai multe versuri. /<fr. monorime

A RIMA ~ez intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeași rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întocmai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

RIMĂ ~e f. 1) Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvânt. /<fr. rime

STROFĂ ~e f. Parte a unei opere poetice, constând din câteva versuri, ce constituie un tot unitar din punct de vedere al ritmului, rimei și sensului. /<lat. stropha, fr. strophe, it. strofa, germ. Strophe

ȘCHIOP ~ioapă (~iopi, ~ioape) 1) și substantival (despre ființe) Care merge șchiopătând; infirm de un picior; cotonog; șontorog. Cal ~. 2) (despre obiecte cu picioare) Care nu se sprijină uniform pe toate picioarele; lipsit de echilibru. 3) fig. (despre versuri) Care are ritm sau rimă defectuoasă. /<lat. excloppus

VERS ~uri n. 1) Rând de poezie format dintr-un șir de cuvinte, așezate potrivit unor anumite reguli de măsură și cadență. 2) Scurtă creație literară în versuri; poezie. ◊ ~uri libere versuri care au diferite măsuri. ~uri albe a) versuri fără rimă; b) poezie conținând astfel de versuri. /<lat. versus, fr. vers, it. verso

ASONANȚĂ s.f. 1. (Lit.) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. ♦ Repetarea aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 2. Corespondență de sunete. [< it. assonanza, cf. fr. assonance].

DACTILIC, -Ă adj. (Despre versuri) Format din dactili. ◊ Metru dactilic = sistem de versificație care are la bază, ca unitate metrică, dactilul; rimă dactilică = rimă cu accentul pe silaba antepenultimă. [Cf. fr. dactylique].

GAZEL s.n. Poezie cu formă fixă formată din distihuri, în care fiecare al doilea vers al distihului se termină în aceeași rimă ca cea a primului distih. [Pl. -luri, -le. / < fr. ghazel, cf. ar. ghazel].

PEONIC, -Ă adj. Referitor la peon². ◊ Rimă peonică = rimă cu accentul pe a patra silabă de la sfîrșit. [Pron. pe-o-. / cf. it. peonico].

RIMAYE s.n. (Geol.) Crevasă care separă masa de gheață (zăpadă) de pereții stîncoși în regiunile muntoase. [Pron. rimai. / < fr. rimaye, cf. lat. rima – crăpătură].

UNIVOC, -Ă adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit într-un singur fel; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care păstrează același sens sau aceeași valoare în întrebuințări diferite. ♦ Omonim. ◊ Rimă univocă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvînt. 2. (Mat.; despre elementele unei mulțimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din altă mulțime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

CANȚONĂ s.f. 1. Poezie lirică medievală, divizată în mai multe strofe, care, la primii poeți (Dante, Petrarca), păstrează aceeași ordine a rimelor și a versurilor ca în prima strofă. 2. Cîntec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular. [< it. canzone].

FEMININ, -Ă adj. De femeie, propriu femeii, femeiesc. ♦ (Despre părți de vorbire) Cu formă specifică numelor care denumesc ființe de sex femeiesc. ♦ (Despre rime) Care rimează pe penultima silabă neaccentuată. [< lat. femininus, cf. fr. féminin].

LEONIN², -Ă adj. Versuri leonine = versuri în care rimează emistihurile; rimă leonină = rimă cu două sau trei silabe asemănătoare. [Pron. le-o-. / < fr. léonin, cf. Leon de Saint-Victor – poet din sec. XII].

MASCULIN, -Ă adj. 1. De mascul; bărbătesc. ◊ Gen masculin = formă pe care o ia un cuvînt (substantiv, pronume etc.) pentru a denumi o ființă sau un lucru considerat de sex bărbătesc sau care este în legătură cu un astfel de nume. 2. (Despre rime) Care rimează pe ultima silabă accentuată. [Cf. fr. masculin, lat. masculinus].

MONORIMĂ adj.f. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. // s.f. Reluarea aceleiași rime la sfîrșitul mai multor versuri care se succedă. [Cf. fr. monorime].

POR s.m. 1. Mică deschizătură a pielii, prin care se elimină sudoarea. ♦ Orificiu la unele animale și plante inferioare (rime, pești, ciuperci etc.). 2. Mic gol, gaură mică în masa unui corp solid. [< fr. pore, cf. gr. poros – trecere].

RIMA vb. I. intr. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rimă). [< fr. rimer, it. rimare].

RIMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfîrșitul versurilor, începînd cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvînt care rimează cu alt cuvînt. [Cf. fr. rime, it. rima].

RONDEL s.n. Mic poem vechi francez, cu 14 versuri și formă fixă. ♦ Gen de poezie cu formă fixă, compusă din două catrene și o cvinarie, cu două rime, primele două versuri repetîndu-se după al șaselea, versul întîi revenind și în încheiere. [Pl. -uri, -le. / < it. rondello, fr. rondel, rondeau].

SEXTINĂ s.f. (Lit.) Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe, avînd fiecare șase decasilabe și cu rime repetate de la prima strofă. ♦ Poem sau poezie alcătuită din strofe de șase versuri. [< fr. sextine, cf. lat. sextus – al șaselea].

SONET s.n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers cuprinzînd ideea dezvoltată în poezie. [Cf. fr. sonnet, it. sonnetto].

ALITERAȚIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. ◊ tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe. (< fr. allitération)

ASONANȚĂ s. f. 1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate. 2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. (< fr. assonance, it. assonanza)

FEMININ, -Ă adj. 1. propriu femeii, femeiesc. ♦ gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde ființe sau lucruri de sex femeiesc. 2. (despre rime) care rimează pe penultima silabă accentuată. (< fr. féminin, lat. femininus)

GAZEL s. n. poezie lirică cu formă fixă formată din distihuri, de proveniență orientală, în care fiecare al doilea vers al distihurilor se termină cu aceeași rimă ca cea a primului distih. (< fr. ghazel)

LAI s. n. poezie medievală cu caracter liric sau narativ, cu versuri scurte, în general de opt silabe, și cu rimă plată. (< fr., engl. lai)

LEONIN², -Ă adj. versuri leonine = versuri în care rimează emistihurile; rimă leonină = rimă foarte bogată, cu două sau trei silabe asemănătoare. (< fr. léonin)

MASCULIN, -Ă adj. 1. de mascul; propriu bărbatului, bărbătesc. ♦ gen ~ (și s. n.) = gen gramatical care cuprinde nume de ființe sau de lucruri de sex bărbătesc. 2. (despre rime) cu accent pe ultima silabă. (< fr. masculin, lat. masculinus)

MONORIMĂ I. adj. (despre poezii) care are aceeași rimă la toate versurile. II. s. f. reluare a aceleiași rime la sfârșitul mai multor versuri care se succedă. (< fr. monorime)

PALIMFRAZIE s. f. repetare continuă a unui cuvânt sau fraze, a unei rime ori a unui vers. (< fr. palimphrasie)

PEONIC, -Ă adj. (despre versuri) format din peoni². ♦ rimă ~ă = rimă cu accentul pe a patra silabă de la sfârșit. (< it. peonico)

RIMA vb. intr. 1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleași sunete în silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna. 2. (fig.) a face versuri (cu rimă). (< fr. rimer)

RIMĂ s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a două sau a mai multor versuri, începând cu ultima silabă accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 2. cuvânt care rimează cu altul. (< fr. rime)

RONDEL s. n. poezie lirică cu formă fixă, compusă din două catrene și o cvinarie, cu două rime, primele două versuri repetându-se după al șaselea, versul întâi revenind și în încheiere. (< fr. rondel, it. rondello)

RUBAIAT s. n. formă de poezie lirică persană din patru versuri, de obicei cu un număr liber de silabe și cu o succesiune diferită de rime. (< fr. rubaiyyat)

SEXTINĂ s. f. 1. poezie cu formă fixă, din șase strofe a câte șase dexasilabe și cu rime repetate într-o anumită ordine. ◊ strofă de șase versuri. (< fr. sextine)

SONET s. n. poezie lirică cu formă fixă, din 14 versuri endecasilabice grupate în două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă. (< fr. sonnet, it. sonetto)

TRIOLET s. n. 1. (muz.) diviziune ritmică specială din trei note de durată egală cu aceea a două note obișnuite; triolă. 2. poezie cu formă fixă, asemănătoare rondelului, cu două rime, din opt versuri octosilabice, dintre care primul, al patrulea și al șaptelea fiind identice. (< fr. triolet)

UNIVOC, adj. 1. (despre cuvinte, expresii) care are un singur sens sau păstrează același sens în orice context. ♦ rimă ~ă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvânt. 2. (mat.; despre elementele unei mulțimi) care corespunde unui singur element din altă mulțime. (< fr. univoque, lat. univocus)

VILANELĂ s. f. 1. poezia cu formă fixă (în literatura franceză), cu 18 versuri, pe două rime. ◊ scurtă poezie pastorală. 2. cântec vocal cu caracter dansant, de origine napolitană, din sec. XV-XVI, plin de vivacitate ritmică, de voie bună. 3. piesă cu caracter de dans țărănesc, în tempo vioi. (< fr. villanelle, it. villanella)

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. Strînge bani albi pentru zile negre = fii econom, fii prevăzător. ♦ Armă albă = armă cu lamă de oțel. Carne albă = carne de vițel sau (piept) de pasăre, p. ext. carne de pește. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Rînd alb = spațiu nescris între două rînduri scrise. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. Cînd s-au trezit ei era ziulica albă (CREANGĂ). ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud. Zile albe (sau, rar, lumea albă) = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 2. Nevinovat. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (Adesea substantivat) Care aparținea mișcării contrarevoluționare în perioada războiului civil din Rusia; contrarevoluționar. Gărzile albe. – Lat. albus.

ALITERAȚIE, aliterații, s. f. Repetarea aceluiași sunet sau a unei combinații de sunete în cuvinte care se succed, pentru efecte de rimă sau de stil. – Fr. allitération.

aliterație (< ad „la” și littera „literă”), repetarea unei litere (sau grup de litere) în cuvinte succesive. Deși uneori involuntară și cacofonică, a. constituie un mijloc poetic cu resurse multiple: imitative („Prin vulturi, vântul viu vuia” – Coșbuc), sugestive, cu efect psihologic („Bată-te, pustia, lut/ Mult ești negru și urât” – popular), burlești (așa-numitele „încurcături de limbă”). În poezia scandinavă și germ. din ev. med., în lipsa rimei, a. constituia împreună cu asonanța* principiul de bază al versificației.

asonanță (în versificație), rimă imperfectă sprijinită pe vocale finale accentuate (uneori aceleași vocale sau doar apropiate), ignorându-se potrivirea consoanelor precedente sau următoare din aceeași silabă sau de după accentul tonic [v. accent (III)]. A. este frecvent întâlnită în poezia pop. românească: Și le-am fost de mângâiere/ Ca și luna printre stele. În poezia medievală a popoarelor nordice, a. constituia, alături de aliterație*, un important principiu de versificație.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă. – Fr. assonance.

CARDUCCI, Giosuè (1835-1907), poet și critic italian. Operă cu o tematică predominant clasică, solemnă, impregnată de un melancolic sentiment al naturii și admirației pentru antichitate, vădind o deosebită grijă pentru formă („Rime noi”, „Poezii noi”, „Ode barbare”). Poet național și civic, a cîntat libertatea Italiei, eroii trecutului, idealurile generoase. Critică literară („Despre dezvoltarea literaturii naționale”). Premiul Nobel (1906).

Meistersinger (cuv. germ. Meister „maestru” + Singer „cântăreț”), membru al asociațiilor de muzicieni amatori care au funcționat în Germania între c. 1.300 și 1.600 (continuări nesemnificative au existat până în 1875). Aceste asociații erau alcătuite din meseriași înstăriți (cizmari, dulgheri, tinichigii etc.) și se organizau după tipicul riguros al breslelor meșteșugărești, cu o ierarhie strictă și un sever sistem de promovare pe bază de examene. Creațiile poetico-muzicale erau considerate aidoma obiectelor de artizanat, trebuind să se conformeze unor norme de „producție” care reglementau: conținutul (de regulă religios, eventual moralizator sau patriotic), modul de distribuire a ideilor pe strofe, numărul silabelor versului, rima, lungimea frazei* muzicale (care să poată fi cântată dintr-o singură respirație), distribuirea materialului „tematic”, scările muzicale, folosirea melismelor* etc. M. se considerau continuatorii Minnersänger-ilor, de la care nu știuseră să preia decât forma A A B (v. formă bar) și o serie de particularități de suprafață pe care le-au transformat în șablon. Elementele dominante în mentalitatea M. erau tradiționalismul încăpățânat și un anume spirit sectar – închis și snob, generând o sumă de veleități puriste, refractare nu numai influenței pop. dar chiar și folosirii instr. (acomp. era interzis în mod absolut). Pe de altă parte, fiecare asociație avea monopolul necondiționat asupra melodiilor produse de membrii săi: în principiu ele nu se publicau și nu circulau. Privită în ansamblu, M. este sofisticată și aridă, dar mai ales anacronică în plină eră a polifoniei* și umanismului. Totuși, izolarea M. nu a fost totală. Ei au întreținut legături cu mișcarea Reformei* iar celebrul coral* protestant Ein feste Burg e inspirat din Melodia de argint (Silberweise) a lui Hans Sachs (reprezentantul principal al M., de altfel singurul care a activat substanțial și în afara cercului îngust al confraților săi).

verș 1. Cântec de origine cărturărească (creat inițial de dascăli și cantori*, mai târziu de țărani, în același stil), cu tematică religioasă, executat în grup, de bărbați (sau mixt), la înmormântare. Versurile (2) octosilabice, grupate în strofe (uneori cu rime încrucișate) sunt asociate cu melodii religioase sau de influență pop. Uneori împrumută texte din literatură (Bolintineanu: „O fată tânără pe patul morții” etc.). 2. Cântec de origine semi-cultă, cu text religios („al lui Teodor”, „al lui Haralamvie”,„al lui Adam” etc.), executat, de obicei, de țăranii bătrâni, în Transilvania, Banat și sporadic în Câmpia Dunării. Cel mai vechi v. datează din sec. 17. 3. Cântec liric (ex. „v. străinătății” etc.); v. cântec (I). 4. Caiet (sau foaie volantă) pe care țăranii din Transilvania își scriu textele cântecelor.

ajutoríe f. Cor. Ajutor. (Și azĭ în P. P. p. rimă).

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s’a luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

*asonánță f., pl. e (fr. assonance, d. assonant, asonant. V. con- și re-sonanță). Potrivirea sunetelor la urma versurilor maĭ jos de accent, precum: scîndură cu tremură. V. rimă.

ASONÁNȚĂ (< fr., it.) s. f. Identitate vocalică a silabelor finale tonice într-un vers, în versurile unei strofe sau într-o frază, indiferent de consoanele învecinate; rimă vocalică.

bogát, -ă adj. (vsl. bg. rus. bogátŭ). Care are multă avere: om bogat. Abundant, îmbelșugat: țară bogată. Mult, des: păr bogat. Limbă bogată, fecundă în cuvinte și întorsăturĭ. Rimă bogată, cînd se potrivește sunetu maĭ sus de accent ca: nulitate, calitate. V. baĭb.

POLIZIANO [politsiáno] (Angelo Ambrogini, zis il ~) (1454-1494), scriitor și savant renascentist italian. Protejat al lui Lorenzo de Medici. Lirică rafinată. de virtuozitate formală („Stanțele pentru turnir”, „Rime”), drame pastorale („Povestea lui Orfeu”, transpusă de Monteverdi în muzică). Analiză critică de texte („Miscellanea”). Ode și elegii în latină și greacă. A tradus „Iliada” în latină.

SONÉT (< fr., it.) s. n. Poezie cu formă prozodică fixă (14 versuri repartizate în două catrene cu rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă). Primii autori de s. în sec. 13 în Italia (școala siciliană) și Franța (trubadurii provensali). Au scris s. Dante, Petrarca, Shakespeare, Baudelaire, iar în literatura română Gh. Asachi, Eminescu, Macedonski, N. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ș.a.

MAARRῙ (AL-MAARRI), Abū-al Alā Ahmad ibn ’Abn Allāh al-Maarrῑ (973-1057), poet clasic arab. Versuri cu caracter filozofic și satiric, remarcabile prin complexitatea rimei („Necesitatea inutilă”). Capodopera sa, „Epistola despre iertare”, va fi percepută de criticii literari ca o „Divina Comedie”.

*gazél n., pl. e și urĭ (cuv. ar.). Un fel de poezie arabica, maĭ ales amoroasă, compusă din distihurĭ în care al doilea vers se termină tot cu aceĭașĭ rimă.

gogleáză f., pl. eze (răd. gog și sufixu -lează, -ează, care e o var. a luĭ -leață, -eață. V. gogleț, cocleț). Nord. Ogrinjĭ, resturĭ de mîncare la vite (rev. I. Crg. 4, 188). Fig. Sud. Mincĭună gogonată; complimente, lingușirĭ. – Pl. p. rimă -ezĭ la Pan. – În Trans. gogleaz (col.), gunoĭ rămas de la o treabă.

FLORESCU, Bonifaciu (1848-1899, n. Budapesta), publicist și scriitor român. Fiul nelegitim al lui N. Bălcescu și al Luxiței F. Activitate pedagogică și de traducător. Lucrări de istorie („Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri”), poezii („Ritmuri și rime”).

GOLIÁRZI (< fr.) s. m. pl. Poeți medievali, de regulă clerici insubordonați dogmelor; studenți rătăcitori de la o universitate la alta, creatori ai unor poezii satirice (scrise în latină, dar adesea cu infiltrații ale limbilor naționale) la adresa bisericii și preamărind iubirea, vinul, bucuria de a trăi (cântecul studențesc „Gaudeamus igitur”, sec. 13-14, este atribuit g). Poezia g. a introdus rigorile rimei și ale ritmului în versificație.

ECHEVERRÍA [ecevería], Esteban (1805-1851), scriitor argentinian. Poezie marcată de romantismul european (poemul „Elvira”, volumele „Consolări”, „Rime”); proză de moravuri.

LÍMERICK [límərik] (cuv. engl.) s. n. Formă a poeziei pentru copii, în cinci versuri, cu rimă, de obicei lipsită de sens. Atestată ca improvizație în folclorul irlandez, a devenit foarte cunoscută, la începutul sec. 19, datorită lui E. Lear.

namestie, nă- și ne- f. (vsl. na-mestiĭe, d. miesto, loc. V. namestnic și nămestenie). Sec. 17-19. Clădire. Dependență, heĭ (grajd, spălătorie ș.a.) – În imnu lui Mihaĭ Viteazu (din pĭesa Radu Calonfirescu, de I. Dimitrescu-Movileanu) namestiĭ în rimă cu pustiĭ.

*monorím, -ă adj. (mono- și rimă). Cu o singură rimă: poezie monorimă. S. f. O monorimă.

obidésc v. tr. (vsl. obidĭeti, a nedreptăți. V. obijduĭesc, podidesc). Rar azĭ. Nedreptățesc. V. intr. Sufer tristeță. V. refl. Mă mîhnesc: fețe obidite. – Vechĭ și obiduĭesc și -dnuĭesc (vsl. obidovati, -duĭon). La Pan și -dez în rimă cu oftez.

MICHELANGELO (Michelangelo di Ludovico Buonarroti Simoni) (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect și poet italian. S-a format în atelierul lui Ghirlandaio și sub influența maeștrilor Academiei platonice florentine. Unul dintre artiștii care întruchipează idealul în universalitate al Renașterii italiene. Sprijinit de familia Medici, în special de Lorenzo Magnificul, a realizat lucrări de o inegalabilă măiestrie și originalitate. Chemat de papa Iuliu II (1505), s-a aflat apoi în serviciul papilor Leon X și Clement VII. Permanent frământat de căutări, de contradicția dintre materie și spirit și de dorința de desăvârșire, a creat sculpturi care, prin dinamismul ritmurilor și expresia forței, a pasiunii sau a a suferinței, prevestesc, ca și în tablouri, stilul baroc (figurile de sclavi, „Moise”, „David”, „Pietà” – 1498-1499 -, aflată în prezent în catedrala Sf. Petru din Roma, „Pietà Rondanini” – 1552-1564 -, azi în Museo del Castello din Milano, ansamblul funerar al Medicilor cu statuile lui Giulio, viitorul papă Clement VII, și Lorenzo, și cele patru alegorii: Aurora, Amurgul, Ziua și Noaptea). În pictură (bolta Capelei Sixtine, „Judecata de Apoi” de pe peretele de altar al Capelei Sixtine, „Crucificarea Sf. Petru”), dominată de viziunea sculpturală, realizează o sinteză între formă și culoare, accentul fiind pus pe desenul care conturează puternic anatomia, sugerând mișcarea, energia și forța patetică. Ca arhitect, a creat proiectele pentru fațada bisericii San Lorenzo din Florența și pentru Piața Capitoliului din Roma, macheta cupolei bazilicii San Pietro din Roma și a construit Biblioteca Laurenziana din Florența. Opera poetică: „Rime” (apărută postum).

PANZACCHI, Enrico (1840-1904), scriitor și critic literar și de artă italian. Prof. univ. la Bologna. Versuri romantice, într-o formă elegantă („Vechi ideal”, „Rime noi”); nuvele („Povestirile mele”, „Povestiri credibile și incredibile”). Eseuri literare („La umbră”). Studii critice („Poeți îndrăgostiți”, „Femei și poeți”, „Morți și vii”).

PETRARCA, Francesco (1304-1374), poet și umanist italian. Admirator și cercetător al culturii antice, și-a scris majoritatea operelor în latină. Situat în plină efervescență renascentistă, păstrând o viziune spiritualistă asupra lumii, transferă aria de investigație din domeniul scolasticii în cel al vieții concrete. Poeme cu inspirație istorică („Africa”); eglogă cu conținut satiric („Poezie pastorală”), pagini autobiografice („Epistole latine”), texte paremiologice („Despre bărbații iluștri”, „Lucruri de memorat”), lucrări cu implicații filozofice („Despre viață și singurătate”, „Secretul”). Punctul culminant al creației sale poetice este opera de maturitate, reprezentată prin sonete („Canțonier” și „Rime”) și primul poem alegoric „Triumfurile”, scrise în italiană și închinate dragostei sale „în viață și în moarte” pentru Laura de Noves. Remarcabile prin sinceritatea emoției, armonia, fluiditatea și muzicalitatea versurilor, printr-un remarcabil joc de antiteze și hiperbole și printr-o mare virtuozitate formală, ele inaugurează un celebru curent liric, cunoscut sub numele de petrarchism, care a avut o mare influență asupra dezvoltării poeziei europene.

nurĭ m. pl. (turc. [d. ar.] nur, lumină, splendoare, frumuseță; ngr. núri, mină, spirit). Grație, farmec al uneĭ femeĭ. – La Pan și nurițe (p. rimă).

*rimát, -ă adj. (d. rimă). Făcut în versurĭ: cronică rimată.

*rímă f., pl. e (fr. rime, d. lat. rhythmus, ritm; it. rima. V. ritm). Potrivirea sunetelor la urma versurilor începînd de la silaba accentuată, precum: scîndurile cu gîndurile. V. asonanță.

*riméz v. intr. (f. rimer, d. rime, rimă; it. rimare). Mă potrivesc în sunet începînd de la silaba accentuată, vorbind de versurĭ: scutură rimează cu flutură. V. tr. Fac versurĭ, maĭ ales proaste: a rima versurĭ de plăcintă.

*ritm n., pl. urĭ (vgr. rythmós, V. rimă). Cadență, măsură, accentuare simetrică a versuluĭ.

*rondél n., pl. e (fr. rondeau). În poezia franceză, mică poezie de formă fixă, cu doŭă rime și cu repetițiunĭ obligatoriĭ. În muzică, cîntec cu o repriză saŭ cu doŭă.

IBN AL-FᾹRID (Sharaf ad-Dῑn Abū Hafs ’Umar ibn al-Fārid) (1182-1235), poet arab. Unul dintre reprezentanții importanți ai sufismului. Abandonând studiile de drept, s-a retras lângă Cairo pentru a duce o viață religioasă solitară și a se dedica literelor și filozofiei. Poezie bahică, erotică și de celebrare a lui Mahomed („Oda vinului”, „Poem cu rima în T”, „Compoziție cu privire la comportament”).

rima (a ~) vb., ind. prez. 3 rimează

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

2) *vers n., pl. urĭ (lat. versus, d. vertere, a întoarce, a învîrti. V. vĭers, vărs). Șir, (rînd) de poezie (odinioară stih). Versurĭ albe, versurĭ fără rimă, și decĭ fără păreche. – La vechiĭ Romanĭ și Grecĭ, versurile eraŭ metrice, adică după cantitatea lungă orĭ scurtă a silabelor. La popoarele de azĭ, versurile-s ritmice (adică se consideră accentu și număru silabelor) și rimate, ĭar la Francejĭ nu se consideră decît număru silabelor și rima.

zburdálnic, -ă adj. (d. zburd). Căruĭa-ĭ place să zburde: cal zburdalnic. Fig. Zglobiŭ, nebunatic, neastîmpărat: copil zburdalnic. – Și -átic (Al., în rimă cu sălbatic).

zimbíl și zembíl n., pl. urĭ și e (turc. [d. ar.] zenbil, pop. zembil, ngr. zembili, alb. zimbile, sîrb. zembíl, bg. zimbil). Sud. Coșniță de papură de adus lucrurĭ din tîrg. – Într’o P. P. zamból, pl. oale, în rimă cu stamboale.

RÍMĂ (< fr.) s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată), procedeu care contribuie la realizarea efectului de muzicalitate. Originea r. se află în versurile latine din perioada decăderii literaturii clasice, numite leoniene. După poziția r. în strofă, ea poate fi: împerecheată (aa, bb), încrucișată (ab, ab) sau îmbrățișată (ab, ba); după numărul silabelor din care este formată r. poate fi: masculină (o singură silabă accentuată: ex. profir, fir), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată: ex. furcii, turcii), dactilică (trei silabe: prima neaccentuată, celelalte două neaccentuate: ex. munților, frunților). ♦ Fig. Vers.

schindúf m. (sîrb. svinduh, bg. sminduh, poate din *ĭasmin-duh, miros de ĭasomie). Vest. Cimbrișor, cimbru. Est. (schinduc). O plantă umbeliferă aromatică din ale căreĭ frunze călugăriĭ de la schitu Durăŭ fac un fel de rachiŭ (conieselinum tataricum). – Și -ufă în P.P. în rimă cu tufă.^[1] modificată

gazel n. specie de poezie arabă, de conținut mai ales erotic, constând din distihe în cari al doilea vers se termină totdeauna cu aceeaș rimă: un gazel de Eminescu.

monorim a. cu o singură rimă.

*strófă f., pl. e (vgr. strophé, d. strépho. întorc. V. ana-, apo- și cata-strofă). În vechea tragedie grecească, partea pe care o cînta coru evoluînd pe scenă. Azĭ, stanță, grupă de patru versurĭ (maĭ rar de 3, 5 orĭ 6) cu rimă încrucișată: o poezie de zece strofe.

suléged și -et, -ă adj. (poate d. lat. *sublicidus, d. sública, par, țăruș. Cp. cu fraged, -et și cu sulednic). L. V. (Dos. Cant. ș. a.). Suptire, delicat. – La Cjb. în rimă cu deget. Azĭ, la uniĭ literațĭ, sulegát.

rimă f. potrivire de sunete în terminațiunea vorbelor.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., s. m., s. n., s. f. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = grup de popoare cu pielea deschisă la culoare. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că Soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. Magie albă = capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență miraculoase, care însă pot fi explicate științific; (livr.) teurgie. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după Revoluția Franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor spectrului luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). ◊ (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie); țincvais. Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1), crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. 1. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. ◊ Alba-neagra = (tip de) joc de noroc. – Lat. albus.

VERSIFICAȚIE, versificații, s. f. (Mod de) dispunere a versurilor potrivit anumitor reguli prozodice, dintre care cele mai importante sunt cele ale rimei, ritmului și ale grupării strofice; arta de a face versuri; p. ext. poezie. – Din fr. versification.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Repetare a aceleiași vocale accentuate în cuvinte care se succed; (în prozodie) rimă imperfectă. – Din fr. assonance.

ȘCHIOP, -OAPĂ, șchiopi, -oape, adj., s. f. 1. (Adesea substantivat) Care are un picior mai scurt decât celălalt (sau celelalte), căruia îi lipsește un picior; care șchiopătează când merge, infirm sau bolnav de un picior. ♦ P. anal. (Despre obiecte) Care nu se sprijină în egală măsură pe toate picioarele; care nu are stabilitate. ♦ Fig. (Despre versuri) Cu unitățile metrice incomplete; cu imperfecțiuni de ritm sau rimă; nereușit, slab. 2. S. f. Măsură populară de lungime, egală cu distanța de la vârful degetului mare până la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul. ◊ Expr. De-o (sau cât o) șchioapă = mult mai mic (sau mult mai mare) decât normal. – Lat. *excloppus.

SEXTINĂ, sextine, s. f. Poezie cu formă fixă, alcătuită din șase strofe și jumătate, în care aceleași cuvinte revin la rimă într-o anumită ordine. ♦ Strofa de șase versuri. – Din fr. sextine.

STROFĂ, strofe, s. f. Ansamblu unitar dintr-o poezie format din mai multe versuri legate între ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă) și uneori prin înțeles. ♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua ritmic pe scenă. – Din fr. strophe, lat. stropha.

LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. Titlu obținut la trecerea examenului de absolvire a învățământului superior; examen dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2. Autorizație eliberată de administrație prin care se permite practicarea unei anumite activități. 3. Contract de transmitere a drepturilor aferente unui brevet de invenție prin care titularul unei mărci autorizează o terță persoană să o folosească. 4. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 5. (În sintagma) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară. – Din fr. licence, lat. licentia.

ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; care este contrar bunului simț. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu va putea să nu fie influențat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu... A fugi de influența lui Eminescu; în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba romînească. GHEREA, ST. CR. I 219. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține, că oricare altul duce la consecințe evident false.

ALB², -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de culoare albă. ◊ Madama Sultana... e îmbrăcată cu șorț alb și are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru și are laba de dinainte, din stîngă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ Armă albă = (în opoziție cu armă de foc ) armă cu lamă de oțel (sabie, baionetă, cuțit etc.). Carne albă = carne de vițel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Pește alb = pește cu carnea albă (de exemplu șalăul). Pîine albă = pîine făcută din făină de grîu fără tărîțe, de calitate superioară. Vin alb = vin de culoare gălbuie-aurie. Hîrtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spațiu între două rînduri scrise, interval nescris. În această calitate trebuia să citească în articolul meu nu numai rîndurile tipărite, ci și cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. bilă. Cărbune alb v. cărbune. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care e împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Era alb la față și tremura. SAHIA, N. 56. Ba e albă, ba e neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicații și se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici așa, nici așa; nici laie, nici bălaie. De cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi...? CREANGĂ, P. 23. Pînă în pînzele albe v. pînză. Cusut cu ață albă v. ață. ♦ (Despre părul oamenilor și, p. ext., despre oameni) Cărunt. Un sihastru alb ca oaia de bătrîn. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceștia erau albi ca iarna. CREANGĂ, P. 73. Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparține rasei albe. 3. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. Fig. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. 86. Simt ziua, prin noaptea adîncă, Spărgîndu-și drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopți albe = nopți luminoase (obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopțile albe din Leningrad. (În basme, în opoziție cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aducînd pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. ALECSANDRI, P. A. 116. A avea (sau a duce) zile albe = a trăi o viață fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. ♦ (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobișnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăștie; o suflare de viață cleatănă (= clatină) ușor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ (Personificat) Cînd se întoarse... începuse a intra alba în sat. ISPIRESCU, L. 316. Cît ținu vara, băiatul moșului trăi cum trăi... dar cînd veni alba în sat și nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-și arate colții. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiță Lungu astă-vară o năpastă și se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (În expr.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluționare din războiul civil dezlănțuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. ext. membru al unei organizații militare contrarevoluționare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist.

MONORIMĂ, monorime, adj. (Despre poezii) Care are aceeași rimă la toate versurile. ♦ (Substantivat) Repetare a aceleiași rime într-o strofă sau poem. – Din fr. monorime.

ASCUNS¹ s. n. 1. (Rar) Taină, enigmă, tîlc. Nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. ISPIRESCU, la HEM. ◊ (Mai obișnuit în loc. adv.) În (sau, rar, întru) ascuns sau pe (sub) ascuns sau (rar, pentru nevoile rimei) pe ascunsul = în taină, pe furiș. Sfetnicii... nutreau într-ascuns alte gînduri. PAS, L. I 110. Vorbim răstit și ne-ngînăm răspunsul, Și-n sat cred toți că asta-i vrajbă veche, Iar seara noi ne sărutăm p-ascunsul! COȘBUC, P. I 174. Una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură... și le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime și un fedeleș cu apă. ISPIRESCU, L. 354. Fata, într-ascuns, îi făcu merinde. EMINESCU, N. 21. Ioan Cantacuzino însoțit de Scarlat Cîmpineanu fugiră pe ascuns și, mergînd pe la Măgureni, trecură în Transilvania. BĂLCESCU, O. I 87. 2. (Numai în expr.) De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea (sau, mai rar, ascunsele) = numele unui joc de copii, în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. De-a «v-ați ascunsele» în fine Ne-am mai jucat prin văi și lunci. IOSIF, T. 130. Cine vrea [să se joace] d-a «v-ați ascunselea»? DELAVRANCEA, S. 225. ◊ Fig. Acest joc d-a ascunselea, ațîțîndu-mi curiozitatea, da mai mare preț ochirii strălucitoare și zîmbetului sfieț ce scăpau uneori printre pedicele rădicate cătărilor mele indiscrete. ODOBESCU, S. I 385. 3. (Învechit) Ascunzătoare, ascunziș. Sucnă-Murgă... au auzit toate sfaturile... zmeoaicelor și, ieșind din ascunsul său, au zburat la căruță. SBIERA, P. 105. ◊ Expr. În ascunsul inimii (sau sufletului) = în partea cea mai ascunsă a conștiinței cuiva. El era împăcat cu cugetul său și se bucura în ascunsul sufletului său de izbîndele sale. ISPIRESCU, L. 156. – Forme gramaticale: (în expr.) ascunselea ascunsele.

ASEMUIT, -Ă, asemuiți, -te, adj. Asemănător cu..., asemenea, identic, la fel. Norii posomorîți burnițau peste toată mahalaua, tnecînd casele într-o atmosferă grea, fumurie și împufată, asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălților. DELAVRANCEA, S. 107. Nouă... ne trebuiește la orice rimă cele trei litere finale asemuite între ele. MACEDONSKI, O. IV 32.

ASONANȚĂ, asonanțe, s. f. Rimă imperfectă care constă de obicei în identitatea vocalelor accentuate și asemănarea mai îndepărtată a consoanelor de după ele. Asonanța e des întîlnită în poezia noastră populară. În versurile «Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi cîmpul mai des», «brăzdezi» și «des» formează o asonanță.

EPITET, epitete, s. n. Determinant expresiv (mai ales adjectiv) pus pe lîngă un substantiv. Nu poate să fie vorba... de acești înjghebători de rime și de epitete furate, cînd vorbim despre adevărați poeți. GHEREA, ST. CR. I 148. [La Eminescu] cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 239. Bahluiul a avut onoarea a fi cîntat în versuri de poetul Alecsandri, ce-i dete epitetul de lăcaș al broaștelor. BOLINTINEANU, O. 276.

FOND, fonduri, s. n. I. 1. (În corelație cu formă) Conținut. Un adevărat scriitor nu se poate dispensa de cunoașterea temeinică a limbii și a literaturii populare, el trebuie să fie un cercetător neostenit al tezaurului literar și să rețină, pe lîngă fondul de idei, și forma exprimării, valorile stilistice ale limbii comune. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. [În «Miorița»] se armonizează fondul cu forma așa de plin, încît parcă am avea de a face cu opera unui mare meșter de sunete și rime. SADOVEANU, E. 15. ◊ Articol de fond v. articol. (Lingv.) Fond principal de cuvinte = partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzînd ca nucleu toate cuvintele radicale și constituind baza pentru formarea de cuvinte noi. Structura limbii, structura ei gramaticală și fondul ei principal de cuvinte sînt produsul unui șir de epoci. STALIN, PROBL. LINGV. 24. Fondul principal de cuvinte e în continuă dezvoltare și îmbogățire întocmai ca și celelalte părți ale limbii. L. ROM. 1953, nr. 1, 27. ◊ Loc. adv. În fond = în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esențiale ale caracterului unei persoane sub aspectul lor pozitiv. Și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. BART, S. M. 25. Eu simt că am în mine un fond de bunătate și de simpatie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 77. 3. Culoare de bază, cîmp al unui tablou, al unei țesături etc. pe care se conturează desenele, figurile, podoabele etc. Pictura înfățișează niște flori albe pe un fond albastru. ◊ Fig. Atunci cînd oamenii acestui ținut se ivesc, pe fondul albastru al munților din zare lumea pare deodată o frescă, prin proporții, prin frumusețe, printr-o înfățișare totală de apoteoză. BOGZA, C. O. 280. Tîrziu, pe un fond de sidef, se mișcă luna clară și maiestuoasă, umplînd stepa de strălucire și gonind negurile. DUNĂREANU, N. 199. ♦ Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprimă cu o culoare mată pe suprafața hîrtiei folosită la tipărirea acțiunilor și a altor hîrtii de valoare, cu scopul de a le face greu de falsificat. 4. (Sport; în expr.) Cursă de fond = cursă pe distanță lungă. II. 1. Valoare materială reprezentată prin bani sau alte bunuri economice, acumulate sau rezervate în vederea unui anumit scop. Statul nostru de democrație populară cheltuiește fonduri imense pentru nevoile social-culturale ale oamenilor muncii. REZ. HOT. I 297. ◊ Fond fix = totalitatea mijloacelor de muncă care funcționează timp îndelungat în toate ramurile producției materiale socialiste și care își transferă valoarea asupra produsului în mod treptat, pe măsura uzării lor. Fond circulant = totalitatea obiectelor muncii, consumate în întregime în procesul de producție în decursul unui singur ciclu, și care își transferă valoarea asupra produsului în mod integral. Fond de circulație = totalitatea mijloacelor bănești, a produselor finite exprimate în bani și a mijloacelor de decontare care se găsesc într-o întreprindere. Fond de investiție = mijloace bănești destinate efectuării lucrărilor de investiție (construcții, proiectare, achiziționări de utilaj etc.). Fond de consumație = parte din venitul național al societății socialiste destinată satisfacerii nevoilor materiale și culturale ale celor ce muncesc. Fond de acumulare = parte din venitul național al societății socialiste folosită pentru lărgirea și perfecționarea producției socialiste, pentru sporirea fondurilor destinate scopurilor social-culturale etc. V. acumulare. Fond de rezervă = a) (în economia socialistă) totalitatea rezervelor materiale, financiare și de muncă ale societății, acumulate în scopul preîntîmpinării întreruperilor în procesul reproducției; b) (în economia capitalistă) totalitatea mijloacelor bănești acumulate în vederea folosirii lor drept capital bănesc activ, atunci cînd în procesul circuitului normal al capitalului intervin întreruperi. Fondul de rezervă nu este o parte componentă a capitalului în funcție, mai precis a capitalului bănesc, ci a capitalului aflat într-un stadiu inițial al acumulării sale, a plusvalorii încă netransformate în capital activ. MARX, C. II 73. Fondul directorului (sau directorial) = sumă de bani provenită din beneficiile planificate și din cele realizate peste prevederile planului și întrebuințată pentru lărgirea producției, pentru scopuri culturale și sociale, pentru premieri etc. Fond de salarii = suma totală a mijloacelor bănești stabilite pentru retribuirea muncii. ◊ Expr. (Familiar) A fi în fonduri = a avea bani de cheltuială. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Totalitatea bunurilor sau valorilor de bază dintr-un domeniu al culturii. Fond de cărți. Fond de manuscrise. ◊ Fig. Activul de partid este fondul de aur al partidelor comuniste și muncitorești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805.

FRÎNTURĂ, frînturi, s. f. 1. Ceea ce se obține frîngînd sau rupînd ceva; bucată desprinsă de la locul ei sau rămasă dintr-un întreg îmbucătățit. Iuga cutează să se ofere a cumpăra frînturile moșiei. REBREANU, R. I 142. Sima a luat frîntura de pîine rece, a rupt-o în bucățele mărunte. SANDU-ALDEA, U. P. 18. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate. IOSIF, P. 26. Dar pe ce, frate, mergea? Pe chite de floricele, Și pe frînturi de inele Și pe boabe de mărgele. PĂSCULESCU, L. P. 266. ◊ Fig. Noaptea părea o frîntură de basm. MIHALE, O. 356. ♦ Porțiune dintr-un întreg. V. fragment. În fund, departe, sub lună, licărea o frîntură de pîrău. SADOVEANU, O. VI 189. ◊ Fig. O frîntură de zîmbet, ascunsă și fugară, flutură pe buzele și-n privirile călărețului. MIHALE, O. 154. Am închinat iubirii trecătoare Frînturi de suflet și scîntei de rime. CAZIMIR, L. U. 98. 2. Fragment dintr-o vorbire, dintr-o povestire, dintr-un cîntec. Strigătul umplu satul, frînturi din el se desprindeau ca limbile de foc dintr-o bobotaie uriașă. DAN, U. 125. Deodată, prin căldură și prin adînca tăcere a taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un strigăt, apoi o frîntură de cîntec răgușit. SADOVEANU, O. I 163. Bucuria jucătorilor izbucnea în frînturi de strigături. REBREANU, R. I 128. ◊ Expr. Frîntură de limbă = fel de a vorbi încîlcit; p. ext. frază încîlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli, nu s-a mai dat a vedea. CREANGĂ, A. 84. 3. (Popular) Fractură. Găinile sufăr de multe ori de diferite frînturi de oase. ȘEZ. III 203. 4. (Rar) Spărtură. Fără de a socoti lacuna lăsată de o frîntură a vasului, numărul figurelor nu este mai puțin de vreo cincizeci. ODOBESCU, S. II 188.

GAZEL, gazeluri, s. n. Poezie cu formă fixă alcătuită din distihuri, în care al doilea vers din fiecare distih are aceeași rimă cu versurile primului distih.

AUREL¹ s. m. (Întrebuințat în literatura populară, pentru rimă) Diminutiv al lui aur. 1. Aur (1). Porumb alb cu gușa verde... C-ochi în cap de pietre scumpe, Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Este-un mîndru stejărel, Cu frunza de aurel, Cu coaja de argințel. POP. 2. Broderie cu fir de aur. Șede Neagoe călare P-un cal galben grîngurel (= ca un grangur). Șaua-noată-n aurel. MARIAN, O. II 141. ♦ Culoare de aur. Te-oi zugrăvi și pe tine, M-oi zugrăvi și pe mine... Pe tine cu aurel, Care-n țară-i puținei, Iar pe mine cu negreală, Care-i destulă în țară. POP. -Pronunțat: a-u-.

DESCRIPȚIE, descripții, s. f. (Ieșit din uz) Descriere. Se prezintă să ia în primire invitații cunoscuți pînă acum numai după o vagă și sumară descripție. C. PETRESCU, C. V. 181. Aci va fi vorba de stil, ritm, rimă, peisaj, descripția naturii, combinația felurită de icoane. GHEREA, ST. CR. I 40. – Variantă: (învechit) descripțiune (pronunțat -ți-u-) (MACEDONSKI, O. IV 60, GHEREA, ST. CR. III 383, ODOBESCU, S. III 20) s. f.

CILIBIU, -IE, cilibii, adj. (Învechit) Fin, grațios, frumos. Dă-mi o rimă la pădure. – Mure. -... E spălăcită. Dă-mi una mai cilibie. VLAHUȚĂ, O. A. 121. Pui mai cilibiu și mai frumos ca al meu nicăieri n-am putut afla. MARIAN, O. II 40.

DEZBĂRA, dezbar, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. A părăsi o deprin dere rea, a se lăsa, a se dezobișnui (de un nărav); a se dezvăța. Tatăl tău nu s-a putut dezbăra de patima jocului de cărți. CAMIL PETRESCU, T. I 374. Pronunție guturală și groasă, de care nu ne putem dezbăra. NEGRUZZI, S. I 262. 2. A se desface, a se despărți; p. ext. a se elibera, a scăpa, a se descotorosi (de cineva sau de ceva). Adîncește tema și dezbară-te de credința că poezia se reduce la rimă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/5. Căpitanul nu se mai putea dezbăra de o vedenie hîdă. CAMILAR, N. I 221. Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. – Prez. ind. și: dezbăr, dezberi (M. I. CARAGIALE, C. 13, ODOBESCU, S. III 45).

DIVAN, divane și divanuri, s. n. I. Un fel de canapea fără spătar, pe care se poate ședea sau dormi. M-am întins pe divanul din odăița mea. SADOVEANU, N. F. 96. Lungiți pe divanurile moi, căpitanul Mincu și doctorul Barbă-Roșie fumau, adînciți în cetirea gazetelor proaspete, aduse de vaporul poștal. BART, E. 173. Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit pînă a doua zi foarte tîrziu. CARAGIALE, P. 145. Plosca pe masă punea, Pe divan se așeza. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 489. ◊ (Poetic) Toamna și-a-ntins melancolia Pe-a dealurilor scunde divanuri mici de aur. PERPESSICIUS, S. 26. II. 1. (În Turcia din timpul sultanilor și în țările aservite ei) Consiliu compus din sfetnicii tronului, cu atribuții politice, administrative și juridice. În ziua aceea au venit la curte... pețitorii unui fecior de boier mare, sfetnic al divanului. GALACTION, O. I 70. Împăratul porunci să se adune divanul. ISPIRESCU, L. 117. Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici, care-și lepădase vechea credință și ajunsese la înalte dregătorii, atît în divan cît și la ordie. ODOBESCU, S. A. 126. ◊ Divan ad-hoc = fiecare dintre cele două adunări speciale care s-au întrunit în 1857 (la Iași și la București) și au cerut unirea țărilor romîne. Între țăranii fruntași care au luat parte împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și Moș Ioan Roată. CREANGĂ, A. 151. ♦ Adunare, ședință a consiliului de stat. Boierii soseau la divan, cei mai mulți călări. SADOVEANU, Z. C. 82. [Ciocoii] fur în ziua mare În divan, în adunare; Fără frică de robie, De bătaie, pușcărie; Căci ei sînt privilegiați Și de pravili apărați. BOLLIAC, O. 184. ◊ Expr. A ține (sau a sta, a ședea la) divan = a ține consiliu; p. ext. a sta de vorbă, a sta la taifas. De prin morminte umbre mari se scoală... Și țin divan sub bolțile surpate. IOSIF, P. 24. ♦ Sală, clădire în care se adunau odinioară membrii consiliului de stat; p. ext. loc de adunare și consfătuire. Părul din mijlocul satului era odinioară... divanul unde sfătuia satul. RUSSO, O. 119. Și mi-l duc într-un divan, Unde domnul cu caftan... Sta culcat pe-un buzdugan, Lîng-un grec țarigradean. ALECSANDRI, P. P. 89. 2. (Învechit) Judecată, proces. Nimeni din voi nu se plînge că din cuib a fost gonit... Sau că n-a putut să roază de frica vrunui dușman Pergamentele antice, condicile de divan. ALEXANDRESCU, M. 208. Vinde-ți maică rochița Și-mi descuie temnița, Vinde-ți maică tulpanu Și-mi așază divanu. SEVASTOS, C. 274. ◊ Expr. A face (cuiva) divan pe spinare = a bate (pe cineva). Nu-ți tot bate gioc de mine, C-a veni vara ca mîine De te-oi prinde-n lunca mare Să-ți fac divan pe spinare. ALECSANDRI, P. P. 260. III. Denumire obișnuită în Orientul apropiat și mijlociu, a unor colecții de poezii așezate în ordinea alfabetică a rimelor; culegere de poezii care imită poezia orientală; culegere de narațiuni. «Divanul persian» este titlul unei opere de Mihail Sadoveanu. ▭ Întăi, divanurile acestea s-au ținut la India, pe urmă... au ajuns în forme schimbate la apuseni, fie în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5.

IMPRESIONIST, -Ă, impresioniști, -ste, adj. Care ține de impresionism, propriu impresionismului. Dă-mi voie să-i dedic... Această rimă impresionistă. TOPÎRCEANU, B. 98. – Pronunțat: -si-o-.

LEONIN, -Ă, leonini, -e, adj. (Franțuzism rar) 1. De leu, al leului, ca al leului. Coamă leonină. ♦ Fig. Contract leonin = contract prin care una din părți își rezervă beneficiul cel mai mare, partea leului. 2. (În expr.) Versuri leonine = versuri ale căror emistihuri rimează. Rimă leonină = rimă în care două sau trei silabe sînt asemănătoare. – Pronunțat: le-o-.

MISTER, mistere, s. n. 1. Ceea ce e încă necunoscut, nedescoperit, nepătruns de minte; taină. E atît mister și atîta frumusețe în această undă de aer parfumat care rătăcește așa prin văzduh! SANDU-ALDEA, U. P. 66. Pădurea te-adumbrea cu bucurie Și-ți povestea viața ei intimă Cu tot misterul ei, lăsîndu-ți ție Doar greutatea de-a găsi o rimă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 156. Am căutat misterul în lumi necunoscute: pe oameni, pe natură, pe toți am întrebat. BOLINTINEANU, O. 197. ♦ Secret. 2. (În evul mediu, în țările catolice occidentale, la pl.) Dramă religioasă cu subiect din biblie. – Pl. și: (rar) misteruri (CARAGIALE, O. III 132, EMINESCU, O. IV 120). – Variantă: (învechit) misteriu (EMINESCU, N. 32) s. n.

ÎMPUTERNICIRE, împuterniciri, s. f. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. 1. Autorizare de a face ceva; (Jur.) mandat, procură. Aceasta-i o împuternicire dată de dumneata. NEGRUZZI, S. III 160. ◊ Loc. adv. Din împuternicirea cuiva = fiind împuternicit, însărcinat de cineva. 2. (Rar) Întărire, fortificare. Zapis porunci încetarea năvălirii și împuternicirea oștilor în metereze, pînă ce vor sosi alte mașini în locul celor sfărîmate în luptă. VISSARION, B. 338. ♦ Intensificare. Aici, la naturalul prozei se mai adaugă împuternicirea sentimentului prin ritm și muzica rimei. GHEREA, ST. CR. III 381.

MONORIMĂ, monorime, adj. f. (Despre poezii) Care are la toate versurile aceeași rimă.

MUZĂ, muze, s. f. 1. (În mitologia clasică) Fiecare dintre cele 9 zeițe ocrotitoare ale artelor și ale științelor; (în special) zeița poeziei care inspiră pe poeți. O, muză, vino și mă-nspiră. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 118. ♦ Fig. Femeie iubită de un poet și care îl inspiră. ◊ (În invocațiile poeților antici și, prin imitație, la poeții moderni) Prin ce ținuturi rătăcești Pribeagă? în care grotă din povești Ai hibernat o vară-ntreagă?... O, muza mea. TOPÎRCEANU, P. 195. Muză, ce lui Omir odinioară Cînta și Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia. BUDAI-DELEANU, Ț. 71. 2. Fig. Izvorul inspirației poetice, precum și însăși inspirația. Gîze, flori întîrziate, Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Cîte-o strofă lirică. TOPÎRCEANU, B. 52. Să mă vezi umblînd pe cîmpuri, rătăcit cu muza mea, Și vînînd cîte-o idee, cîte-o rimă, un cuvînt, Cînd pîn lună și pîn stele, cînd pe cer și pe pămînt. ALEXANDRESCU, P. 52. 3. (Învechit) Poezie, literatură. Era pe vremea cînd muza romînească abia gîngăvea. SADOVEANU, E. 225.

MUZICĂ, (2) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate în chip armonic; p. ext. opere create în domeniul acestei arte. Muzică populară romînească. ▭ În viața lui Lenau, muzica are o mare însemnătate. IONESCU-RION, C. 66. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii. EMINESCU, O. I 102. Acest neam este foarte iubitori de muzică. GOLESCU, Î. 119. ◊ Muzică de cameră v. cameră. ♦ Melodie, armonie a unei compoziții muzicale executate cu vocea sau cu un instrument. Muzica curgea și se amesteca cu jocul – ca un vifor. SADOVEANU, O. VII 252. Undeva se aude o muzică minunată. C. PETRESCU, S. 45. ◊ Fig. Secretul muzicii eminesciene rezidă în cuvînt, nu în rimă. ROSETTI, S. L. 54. Prin mîndra fermecare sun-o muzică de șoapte. EMINESCU, O. I 142. 2. Orchestră. Muzica rări tactul, pînă se opri obosită. BART, E. 151. Muzici vesele cîntară la botezul meu cu fală. MACEDONSKI, O. I 72. Ceasul... cînta mai frumos decît toate muzicile din lume. RETEGANUL, P. II 10. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica militară cînta adinioarea în parc. IBRĂILEANU, A. 41. ◊ Expr. (Familiar) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi, abatere de la o normă (religioasă); greșeală, faptă vinovată, vină. Sînt copil și plîng ușor, Plînsul meu e-al tuturor; Ce păcat e-ntr-însul? COȘBUC, P. I 265. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. Dar gîndit-ai că păcatul își urmează vinovatul Și că-n lume orice faptă Are plată și răsplată? ALECSANDRI, P. P. 208. Ce-i drept nu-i păcat. Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat. ◊ Expr. A-și face păcat cu cineva = a greși față de cineva, a face o faptă rea în paguba cuiva. Îți faci păcat cu mine!... am obosit de cînd te aștept. DUMITRIU, P. F. 41. A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a suporta consecințele greșelii altuia. Îmi spunea că săracu Niță o să tragă păcatele cuconașului Alexandru. BUJOR, S. 37. Se vede că i-a fost sortit să tragă și el păcatul. GANE, N. III 159. A intra (sau a cădea) în păcat = a comite o faptă reprobabilă, a face ceva condamnabil, a greși. Mă duc...ca să nu intru în vrun păcat. ALECSANDRI, T. 611. A-și spăla păcatul (sau păcatele), a-și ispăși păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. A vorbi cu păcat = a greși, a se face vinovat vorbind lucruri neadevărate. Hoțul cu un păcat și păgubașul cu zece = păgubașul, bănuind pe mai mulți, cade și el în greșeală; cine bănuiește e cu mai multe păcate. ◊ (Adesea urmat de o propoziție subiectivă) (E) păcat (de dumnezeu) = nu se cuvine, nu e just, nu e bine. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne fără de lege! CREANGĂ, P. 330. Nu tot bate-n pieptul meu, Că-i păcat de dumnezeu. ALECSANDRI, P. II 22. Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. ♦ Defect, cusur. Versurile tale sînt fără păcat ca formă... au epitete energice, pot zice chiar prea energice, rime bogate – cadență perfectă. VLAHUȚĂ, O. A. 325. (Ironic) Eu am păcatu-a crede că lupul schimbă perii, Nu însă și năravul... Așa sînt și boierii. BOLINTINEANU, O. 158. Ș-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele și nevestele. ALECSANDRI, T. I 439. ♦ (Rar) Canon. Pentru-un pic de sărutat, Nici popa nu-ți dă păcat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. 2. (Adesea în legătură cu verbele «a cădea», «a da peste...») Întîmplare rea, nenorocire, năpastă. N-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. ISPIRESCU, L. 176. Așa am scăpat și eu de cîinii lui Trăsnea, atunci cînd am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. CREANGĂ, A. 68. Turcii sărea și fugea, Dar păcatu-i agiungea! Care scăpa de stîlpan Nu scăpa de buzdugan. ALECSANDRI, P. P. 126. ◊ (Eufemistic) De cînd cu păcatul cel de «Ad-hoc n-am mai avut zi bună cu megieșul meu. CREANGĂ, A. 158. ◊ Loc. adv. Din păcate = din întîmplare; din nenorocire. Tocmai atunci, din păcate, iată că și feciorul văduvei trecea pe acolo. ISPIRESCU, L. 353. Cel balaur, din păcate, înghițise giumătate, Trup cu arme ferecate, Trupușor de voinicel. ALECSANDRI, P. P. 11. (Glumeț) Din păcate, era și evlavios moș Nichifor. CREANGĂ, P. 110. ◊ Expr. A împinge (sau a duce) (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să... (sau de... ) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vreun neajuns. CREANGĂ, P. 87. Ce păcate te-au împins Paloșul de ți-ai încins? ALECSANDRI, P. P. 208. A-l paște păcatul (pe cineva) v. paște². 3. (În expr.) Al păcatelor = al naibii, grozav. Am venit într-o căruță și mi-a fost frig al păcatelor. STĂNOIU, C. I. 61. Du-te (sau ducă-se, duceți-vă) la păcatele (sau în păcate) = du-te (ducă-se, duceți-vă) la naiba, la dracu. Pleacă odată!... – Mă duc... Du-te la păcatele! CARAGIALE, O. I 244. Lasă-mă (sau lasă-l) păcatelor (mele, lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă în pace! Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. CARAGIALE, O. I 189. Ce păcatul? (sau păcatele?) = ce naiba? ce dracu? Ce păcatele să fie? MARIAN, T. 68. Mai știi păcatul? = cine ar putea ști? mai știi! se prea poate. Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul! poate și harnic! CREANGĂ, P. 152. (Exclamativ) Păcat că... sau păcat (de) = (exprimînd regretul față de o situație sau o acțiune neplăcută sau nedorită) îmi pare rău că (sau de... ); e regretabil că... De ce nu încerci să-i semeni? Păcat de dumneata. DEMETRIUS, C. 17. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche... – Păcat, că bine ți-ar fi prins coarnele. ALECSANDRI, T. 939. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase; păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Ce păcat! = cît îmi pare de rău! ce pagubă! Mîndruța s-a măritat! Vai de mine, ce păcat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. Păcatele mele (noastre, lor)! = vai de mine (de noi, de ei)! Ce sînt ei de vină, păcate lor, dacă le-a căzut pe sat o așa grozavă nenorocire! VLAHUȚĂ, la TDRG. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. Păcatele mele, cumnățele!... iar am rămas văduvă! ALECSANDRI, T. I 385.

LICENȚĂ POETICĂ s. f. + adj. (< fr. licence, it. licenza, lat. licentia): abatere ușoară de la regulile gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei sau a ritmului sau din dorința de a realiza o notă stilistică particulară (suprimarea unei litere, dezacord, inversarea termenilor). Astfel: „Fulgii zbor, plutesc în aer” (V. Alecsandri); „Meșterii grăbea, / Sforile-ntindea, /Locul măsura” (Folclor).

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrșitul versurilor) A avea aceleași sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele «soare» și «floare» rimează. ▭ Dacă ești poet, găsește cu ce rimează poețel? – Cu ușurel, răspunse altul. BOLINTINEANU, O. 397. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi... are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Cum rimează aceste două deducțiuni și nu există oare nici o contrazicere? GHEREA, ST. CR. II 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost și rămîne poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

RIMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. GHEREA, ST. CR. II 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Ei cer să cînt... durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime și-n cadențe. EMINESCU, O. IV 103. ♦ Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. GALACTION, O. I 14. Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250. ♦ Fig. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta... era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneției. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să șteargă pata robiei în singura nație ce a mai rămas în Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? BOLLIAC, O. 55.

RITM, ritmuri, s. n. 1. Așezare simetrică și periodică a silabelor accentuate și neaccentuate într-un vers ori în proză, sau a accentelor tonice într-o frază muzicală; cadență, tact. Costache Negruzzi a fost cel mai entuziasmat față de... ritmurile originale, de rimele rare, de armonia interioară a versificației. SADOVEANU, E. 225. Un vers cald... în ritmul căruia să simtă bătăile propriei lui inimi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ♦ (Prin generalizare) Vers. Răsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele. BENIUC, V. 63. 2. Desfășurare gradată, treptată, evoluție mai rapidă sau mai lentă a unei acțiuni, a unei activități, condiționată de anumiți factori determinanți. Iată însă că avionul care a schimbat ritmul circulației și a scurtat distanțele, zboară la fel deasupra apei ca și pe uscat. BART, E. 122. ♦ Mișcare regulată; cadență, tempo. Tot trupul fetei se purta într-un ritm mlădios, de un farmec nespus. SADOVEANU, O. I 408. Respirația i se auzea într-un ritm regulat. BART, E. 337.

RONDEL, rondeluri și rondele, s. n. Gen de poezie cu formă fixă, compusă cu două rime și cu anumite repetări ale primelor două versuri, ale cărui cuvinte se repetă după al optulea și ultimul vers. Rondelul crinilor [titlu]. MACEDONSKI, O. I 181.

PLECĂCIUNE, plecăciuni, s. f. 1. Aplecare; înclinare a corpului în fața cuiva, în semn de respect sau de salut; închinăciune, reverență. Cînd îl ocărăști îți face plecăciune, iar cînd îl lauzi, își împreună mînile pe piept și închide ochii. STĂNOIU, C. I. 84. Răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului. REBREANU, I. 100. Închinîndu-i-se cu mare plecăciune, i-au zis... ISPIRESCU, L. 130. ◊ (În formule de salut; familiar, astăzi mai mult glumeț sau ironic) Salutăm pe conu Mirel!... Plecăciune, coane Pascule! GALAN, Z. R. 6. Ei!... Dumneata ești, frate Abu-Hasan? mă-nchin cu plecăciune. CARAGIALE, O. III 78. Vi le spun aceste... ca să nu vă mai osteniți a le afla. – Mă închin cu plecăciune! NEGRUZZI, S. I 199. 2. (Învechit) Supunere, respect, ascultare. Cu fiască plecăciune sărut mîna dumitale, babacă. KOGĂLNICEANU, S. 1 ◊ (Glumeț) Din somn noaptea mă deștept Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250.

TEREZIE, terezii, s. f. Instrument de cîntărit, format dintr-o pîrghie mobilă cu două brațe egale, la capetele libere ale cărora atîrnă cîte un taler (într-unul punîndu-se obiectul de cîntărit și în celălalt greutățile); p. ext. (rar, la pl.) talerele balanței. V. balanță, cîntar. (Fig.) Nu-mi măsur bine versul? Ce? Cum? Auzi... acolo!... eu am rima justă – tu? false terezii. CARAGIALE, O. III 112. (Cu grafie învechită) Tereziele își încep danțul cel destrămat, care în sus, care în jos; de o parte guvernul... pe de altă parte... poporul. ODOBESCU, S. III 335. – Variantă: tirizie (GALACTION, O. I 140) s. f.

PREDICA, predic, vb. I. Intranz. (Bis.) A explica de pe amvon un text biblic sau un fapt religios; a rosti o predică. ◊ Expr. A predica în deșert (sau în pustiu) = a da sfaturi cuiva care nu le ascultă, a vorbi degeaba. Noi, cari încă de mult am scris despre rimele în «a» și prin alte ziare, am avut mai multe asemenea ocaziuni de a constata că n-am predicat în deșert. MACEDONSKI, O. IV 47. ♦ Tranz. Fig. A recomanda insistent. Virtutea pentru dînșii ea nu există. Însă V-o predică, căci trebui să fie brațe tari. EMINESCU, O. I 56.

SATIRĂ, satire, s. f. Compoziție literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societății; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. [Coribut] citea pentru a nu știu cîtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, O. VII 97. Alexandrescu înveselea auditoriul cu cîte-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. A. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, Și eu, drept recompensă, o satiră ți-oi face. ALEXANDRESCU, M. 258. ♦ Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate și trebuie să joace un rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viața socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 4/5. – Accentuat și: satiră.

SATISFACȚIE, satisfacții, s. f. Sentiment de mulțumire, de plăcere. Istoricii literari... notează că știrea morții lui Pușkin, care a produs satisfacție în sînul societății căreia el îi aparținea prin naștere și în mijlocul căreia trăia, a impresionat profund și dureros poporul rus. STANCU, U.R.S.S. 146. ♦ Ceea ce produce mulțumire, motiv, prilej de a fi satisfăcut. Încearcă el însuși cele dintăi rime și găsește în ele primele satisfacții. SADOVEANU, E. 200. Te-ai gîndit dumneata cîte alte satisfacții îți oferă tinerețea dumitale? C. PETRESCU, C. V. 149. ◊ Expr. A cere (sau a da) satisfacție = a) a cere să i se facă (sau a-i da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau a-i da cuiva) cîștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. Am văzut pe baron Spleny la Brown și mi-a zis că are să ceară satisfacție lui Eliad pentru pricina ce știi. GHICA, A. 418. – Variantă: satisfacțiune (C. PETRESCU, C. V. 103) s. f.

VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă acțiuni, procese sub formă de acțiuni sau stări. Înțelegem prin conjugare totalitatea schimbărilor formale (de persoană, număr, mod, timp), suferite de verb în cursul vorbirii pentru a exprima diverse raporturi sub care este privită acțiunea. IORDAN, L. R. 449. La 1870-1880 încă se rima substantiv cu substantiv și verb cu verb. SADOVEANU, E. 79. ◊ Verb tranzitiv v. tranzitiv. Verb folosit absolut v. absolut¹. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb intranzitiv v. intranzitiv. 2. (Poetic, numai la sg.) Cuvînt, mijloc, fel de exprimare; limbaj. Aș vrea să aibă verbul meu un rost. BENIUC, V. 87. Să-mi fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug. ARGHEZI, V. 147. Avea convingerea mare că verbul său fierbinte merge totdeauna drept la inima țăranului și o modelează după intențiile lui. REBREANU, R. II 86. – Pl. și: (neobișnuit) verburi (NEGRUZZI, S. I 9).

SONET, sonete, s. n. Poezie lirică cu formă fixă, alcătuită din două catrene cu rima îmbrățișată și două terține cu rima liberă, ultimul vers conținînd, de obicei, o concluzie, o subliniere expresivă a sentimentului dominant. Cinci sonete Am scris, cum vezi, pînă acum. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 22. Se zice, și s-a zis că-i un secret Al artei... Să știi să faci o odă unei babe, Și, fără fond, să faci un bun sonet. COȘBUC, P. II 267. Una din aceste dame se ocupă de literatură de cînd un poet romîn i-a adresat un sonet. BOLINTINEANU, O. 355.

STANȚĂ², stanțe, s. f. Strofă, avînd un înțeles deplin, alcătuită dintr-un număr determinat de versuri a căror ordine, măsură și rimă sînt supuse unor anumite reguli. O, Muza mea... Nu ți-a intrat cumva-n pantof O pietricică? (De-aceea-mi iese șchiop și mic Un vers, în fiecare stanță). TOPÎRCEANU, P. 196. ♦ (La pl.) Poezie scrisă în strofele descrise mai sus. Crinii pe care aleasa inimii îi purta în cunună ori în centură, se vor desfoia etern, de-a lungul stanțelor nemuritoare. GALACTION, O. I 341. Mă lăsasem la o lină reverie, recitînd încet niște stanțe d-ale lui Anacreon. NEGRUZZI, S. I 223.

POEZIE. Subst. Poezie, muză (livr.), versuri, stihuri, lirică, versificație. Poezie populară; poezie cultă. Poezie lirică; poezie epică; poezie dramatică. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.). Specii și forme de poezie: acrostih; aubadă; baladă; bucolică; cantilenă; canțonă; canțonetă; catren; centon (rar); colind, colindă; cuplet; ditiramb (la vechii greci și romani); discord; distih; doină, doiniță (dim.), doinișoară; eglogă; elegie; epigramă; epistolă; epitaf; epitalam (livr.); epodă; epopee, epos (livr.); fabulă; fatrasie; gazel; giostră; glosă; himeneu; idilă; imn; legendă; madrigal; meditație; monostrofă; odă; odeletă; palinodie; pantum; pastel; pastorală; poem; psalm; rapsodie; romanță; rondel; rubaiat; satiră; sextină; sirventă; sonet; stanță; tautogramă; terțet, terțină; triolet; vilanelă. Artă poetică; poetică. Prozodie. Versificație. Vers. Rimă. Refren, ritornelă. Ritm. Metrică. Inspirație. Lirism. Poet. Adj. Poetic, liric. Bucolic, idilic, pastoral; ditirambic; elegiac; poematic. Vb. A face (a scrie, a compune) versuri, a versifica, a versui (înv.), a încăleca pe pegas (ir.). A declama (a recita) versuri. V. artist, autor, carte, curente literare, literatură.

RIMI- „fantă, despicătură”. ◊ L. rima „crăpătură, spărtură” > fr. rimi-, engl. id. > rom. rimi-. □ ~form (v. -form), adj., în formă de despicătură.

alb, ~ă [At: PALIA (1582), ap. GCR I, 36/9 / E: lat albus] 1 a De culoarea zăpezii sau a laptelui. 2 a (D. culori) Ca zăpada sau ca laptele. 3 a (Îs) Bilă ~ă Bilă de culoare albă care se pune în urnă la vot (în parlament), însemnând vot pentru. 4 a (Înv; îas) Nota cea mai mare la examene. 5 a (Îs) Carne ~ă Carne de pasăre și de pește. 6 a (Îs) Pește ~ Pește cu carne albă (5). 7 a (Îas) Albișor. 8 a (Îs) Hârtie (sau coală) ~ă Hârtie nescrisă. 9 a (Îs) Rând ~ Spațiu între două rânduri nescrise. 10 a (Fig; îas) Rând nescris. 11 a (Îs) Pâine (sau pită) ~ă Pâine făcută din faină albă. 12 a (Îas; pop) Grâne. 13 a (Îs) Vin ~ Vin făcut din struguri albi. 14 a (Îs) Vite ~e Bovine. 15 a (Îs) Versuri ~ Versuri fără rimă. 16 a (Îs) ~ la față Palid. 17 a (Îe) Ba e ~ă, ba e neagră Se zice despre spusele cuiva care se contrazice. 18 a (Îe) Nici ~ă, nici neagră Nici așa, nici așa. 19 a (Îae) Fără vorbă multă. 20 a (Îae) Deodată. 21 a (Îe) De când lupii ~i Din timpuri străvechi. 22 a (Îe) Până-n pânzele ~e Până la moarte. 23 a (Îs) Săptămâna ~ă A opta săptămână înainte de Paști. 24 a (Îe) A scoate cuiva peri ~i A necăji mereu pe cineva. 25 a (Îae) A agasa. 26 a (Îe) A împleti coadă ~ă A rămâne fată bătrână. 27-28 smf, a (Persoană) care are pielea albă. 29 a (D. obiecte de metal) Strălucitor. 30 a (Pop; îe) A strânge bani ~i pentru zile negre A păstra o sumă de bani pentru situații dificile. 31 a (Îs) Armă ~ă Armă cu lamă de oțel. 32 a (Rar; îas) Armă scoasă din teacă. 33 a (D. lumina zilei) Însorit¹. 34 a (Îs) Noapte ~ă Noapte petrecută fără somn. 35 a (Îs) Lume ~ă Lumea reală. 36 a Curat. 37 a (Reg; îs) Calea ~ă Calea pe care o face mireasa la casa mirelui, îndată după nuntă. 38 a (D. băuturi) Limpede. 39 a (Fig; d. vânt) De miazăzi. 40 a (Îe) A trăi lumea ~ă A duce viața în petreceri. 41 a (Pop; îe) A avea (sau a duce) zile ~e A duce un trai tihnit. 42 sn Culoarea albă (1). 43 sn (Irn; îe) A da de ~ A se spăla (bine) pe față, pe mâini etc. 44 sn (Îs) ~ul ochiului Sclerotică. 45 sn (îlav) Negru pe ~ În scris. 46 sn (Îe) A semna în ~ A iscăli o poliță în care nu sunt specificate nici suma, nici scadența. 47 sn (Fig; îae) A acorda cuiva încredere deplină. 48 sn (Îs) -ul zilei Zorii zilei. 49 sf (Pop; îe) A intrat ~a-n sat S-a făcut ziuă. 50 sf (Îae) A început să ningă. 51 sf (Fig) Făină de grâu. 52 sf (Pop; îs) ~ în căpistere (sau în strachină) Făină de grâu. 53 sf (Pop; îas) Mălai. 54 sf (Pop; îas) Merinde. 55 sf (Pop; îe) A vedea ~ în căpistere A-și atinge scopul. 56 sf (Pop; îae) A se îmbogăți. 57 sf (Lpl) Albituri. 58 sf (Îe) A fi îmbrăcat în ~ A purta haine de culoare albă (42). 59 sfp (Trs) Lemnișoare folosite în jocul de-a ~ele. 60 sm (Ent) Vierme dăunător cartofilor nedefinit mai îndeaproape. 61 sf (Bot) Varietate de viță de vie Cf albișoară. 62 sm (Iuz; supranume pentru) Conservator. 63 sm (Reg) Partizan al regimului țarist. 64 sn (Chm; îs) ~ de plumb Carbonat bazic de plumb folosit în industria vopselelor. 65 sn (Îs) ~ de balenă Spermanțet. 66 sn (Îs) Rasă ~ă Unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. 67 a (D. oameni sau părul lor) Cărunt. 68 a (Îs) Nopți ~e Nopți luminoase, obișnuite, în perioada solstițiului de vară, în regiunile situate între paralele de 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. 69 a (Îs) Magie ~ă Capacitate a unor persoane de a săvârși fapte neobișnuite, în aparență, miraculoase, care însă pot fi explicate științific. 70-72 sn (Îs) Negru pe ~ Asigurare că cele spuse sunt (adevărate sau) sigure (ori scrise). 73 sn (Îs) ~ de zinc Oxid de zinc (folosit în vopsitorie). 74 sm Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (1) crescute pentru producția de carne. 75 sfp Piesele albe de la unele jocuri distractive sau de noroc. 76 sma (La jocul de șah) Jucătorul care are piesele albe (75). corectat(ă)

alei i [At: CREANGĂ, P. 88 / V: alele, alelei, dale, dalelei, dalelele^[1] / A: dali și alele și, pentru rimă, aleleu / E: ns cf bg олеле] (Îppl) Exclamație folosită ca introducere la invocații, al cărei conținut emoțional variază după felul sentimentului din care se naște invocația (cu excepția notei dureroase).

asonanță sf [At: DA ms / Pl: ~țe / E: fr assonance] 1 (Lit) Rimă imperfectă formată numai din identitatea vocalei accentuate. 2 Repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive. 3 Corespondență de sunete.

poetiza vb. v. RIMA. VERSIFICA.

RIMA vb. a versifica, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

RIMĂ s. (LIT.) vers.

berbec sm [At: NECULCE, ap. LET. II, 203/34 / V: ~ece, (rar) ~eciuri / Pl: ~eci, (rar; în rimă) ~eciuri / E: ml berbex, -ecis (=vervex)] 1 Mascul al oii (după trei ani) Si: arete Cf asman, batal, valos. 2 (Îs) ~ bătut sau întors Berbec (1) castrat. 3 (Înv; îcs) De-a ~ele (sau ~ul ori ~ii) Joc de copii care simulează lupta. 4 (Îs) Cornul ~elui Ornament cusut pe ii. 5 (Lsg) Constelație din emisfera boreală. 6 (Art) Primul din cele douăsprezece semne ale zodiacului. 7 (Îs) Zodia ~ului Perioadă dintre 21 martie și 21 aprilie, când soarele trece în dreptul Berbecului (5). 8 (În Antichitate și Evul Mediu) Mașină de război cu un gât lung terminat cu un vârf de fier ca un cap de berbec, pentru spargerea zidurilor sau porților unei cetăți asediate. 9 (Îs) ~ sub scut Berbec (8) apărat de un eșafodaj în formă de casă. 10 (Lpl) Boabe de porumb din care se fac floricele. 11 Greutate mare, acționată mecanic sau manual, care, prin cădere, servește la baterea pilonilor, la bătucit pământul, la spargerea bucăților mai mari de fontă etc. 12 Instalație mecanică cu berbec (11). 13 (Îs) ~ hidraulic Veche mașină de ridicat apa, care folosește energia loviturilor de berbec produse prin închiderea și deschiderea automată alternativă a două supape. 14 (Glg; lpl) Stânci proeminente, rotunjite și lustruite de ghețari. corectat(ă)

stihui vb. v. RIMA. VERSIFICA.

VERS s. (LIT.) 1. (Mold. și Transilv.) verș, (înv.) stih. (Strofă de patru ~.) 2. (la pl.) poezie, stihuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.) 3. rimă. (Poezie cu ~ alb.)

VERSIFICA vb. (LIT.) a rima, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

versui vb. v. RIMA. VERSIFICA.

căpricea sf [At: PĂSCULESCU, L. P. 230 / Pl: ~cele / E: capră + -icea] (Rar; pentru rimă; șhp) 1-2 Căpriță (1-2).

dactilic, ~ă a [At: SĂULESCU, GRAM. ROM. III, 38/3 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dactylique] 1-2 (D. versuri) Alcătuit din dactili¹ (1-2) Si: (îvr) dactilicesc (1-2). 3 (Îs) Metru ~ Sistem de versificație care are la bază, ca unitate metrică, dactilul¹ (1). 4 (Îs) Rimă ~ă Rimă cu accentul pe silaba antepenultimă.

căruie sf [At: PAMFILE, J. II, 93 / Pl: ~ / E: car + -uie] (Rar; pentru rimă) Căruț (1).

decimă sf [At: ȘINCAI, HR. III, 82/14 / Pl: ~me / E: fr décime, it decima, lat decima] 1 (Îvr) A zecea parte dintr-o unitate monetară. 2 (Îvr) Grup de zece persoane, de zece obiecte etc. de același fel. 3 (Rar; îs) Rimă ~ Rimă din zece în zece versuri. 4 (Muz) Interval care cuprinde zece trepte, format dintr-o octavă și o terță. 5 (Muz; rar) A zecea treaptă de la o treaptă dată.

cezarin, ~ă a [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: lat caesarinus, -a, -um] (înv; în rimă) Împărătesc.

chelfănată sf [At: TDRG / Pl: ~te / E: chelfănă] (Formație personală; rar pentru rimă) Bătaie.

ciobancă sf [At: COSTINESCU / V: (în ghicitori, în rimă) ~bâncă / E: cioban² + -că] 1 Soția ciobanului. 2 Păstoriță.

ACATALECTIC, -Ă (VERS, RIMĂ ~) Vers* în care structura metrică presupune existența accentului* de intensitate pe silaba penultimă: Atât de fragedă te-asámeni/ Cu floarea albă de cireș (Eminescu); Împărate, împăráte/ Ardă-ți casa jumătáte/ Și scaunul de la spáte (pop.). Vezi FEMININ, -Ă₂. M.M.

creștinie sf [At: FRÂNCU – CANDREA, ap. TDRG / E: creștin + -ie] (La moți; din necesități de rimă) Creștinare (1).

ALITERAȚIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale (prin extensie și a celor aflate în poziție medială ori finală) într-o secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei*: Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinge / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolțile spre seară și mai sfioasă-i iasomia (Anghel). • Funcția primordială a aliterației este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (în cazul onomatopeelor*), fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeice să se afle la originea întrebuințărilor aliterației ca figură: Vâjind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie (Eminescu); Un an / dând d-ani, leagăn / d-an, / d-ani vani (Macedonski); Și vine vârtejul și vine vântul și vine / suflare de aer / și ne suflă și smulge (N. Stănescu). Astfel, aliterațiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliterațiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Plutește un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te / îngenunchem rugându-te/ înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire (Eminescu). Aliterația are în text și funcția unificatoare de a grupa sintactic (rar și semantic) termenii apropiați prin omofonie, reliefând legături existente în enunț: Marea... vie, verde și vajnică (M. Caragiale); Luna moale, / Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale (Eminescu) – lanțul de epitete este subliniat prin aliterație. • Aliterația există și în expresii idiomatice* ori locuțiuni* curente, ca și în proverbe, zicători sau descântece: multe și mărunte, praf și pulbere, cruciș și curmeziș, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minciună; Ceas rău cu săgetătură / Ceas rău de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliterația silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, lumină lină (Eminescu). Aliterația silabică nu este întotdeauna clar diferențiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M.