PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire, scris, gândire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate; a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. invar. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără nici un rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință (scris și reacredință) s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfăcător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. ◊ Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat”, „vinovat”.

CONSIDERA vb. 1. a aprecia, a chibzui, a crede, a găsi, a gândi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 2. a crede, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a socoti, (rar) a proclama, (înv.) a prochema, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 4. a socoti, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 5. a se crede, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 6. v. aprecia.

SOCOTI vb. 1. (MAT.) a calcula, (înv. și pop.) a număra. (~ cât fac 2 ori 2.) 2. (MAT.) a număra. (~ până la 10.) 3. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a prețui. (A ~ valoarea unui obiect.) 4. a aprecia, a calcula, a potrivi. (A ~ ceva din ochi.) 5. a chibzui, a (se) gândi, a judeca. (Să ~ cum e mai bine.) 6. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gândi, a judeca, a opina. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 7. a considera, a crede, a găsi, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 8. a considera. (Esop a ~ limba un mare rău.) 9. a considera, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 10. a se considera, a se crede, a se închipui, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 11. a bănui, a crede, a ghici, a gândi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întâmpla astfel?) 12. a crede, a presupune, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 13. a se răfui. (Lasă că ne ~ noi!)

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

A SE NENOROCI mă ~esc intranz. A-și pricinui un mare rău, un mare necaz. /Din nenoroc

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive. I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = sfat înțelept. Bun suflet de om = om bun. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației. Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. (Ir.) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală. A o păți bună = a da de bucluc. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită. 2. (Despre mîncăruri și băuturi) Gustos. ◊ Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastîmpărat. 3. Bogat, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. 5. Liniștit, tihnit; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut. Bun de mînă = îndemînatic. Bun de picioare = sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat; p. ext. nou; de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a avea o părere hotărîtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva). IV. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, iscusit. V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊ Expr. A nu fi (de-)a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău. VI. 1. Zdravăn, strașnic. Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...). În bună parte = în mare măsură. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decît..., și mai bine. Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus: bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. ♦ (Precedînd un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv. Diata rămase bună făcută (CREANGĂ). 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate. VII. (Despre relații de înrudire) De sînge, adevărat. Tată bun. ◊ Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. – Lat. bonus.

calitate f. 1. ceea ce face ca un lucru să fie așa sau altminterea, bun sau rău, mare sau mic; 2. dispozițiunea sufletului, a spiritului: calități bune, rele; 3. naștere ilustră, nobleță: persoană de calitate; 4. titlu ce conferă un drept: calitate de tutor; în calitate de, cu titlul de, ca.

cancer n. 1. racul, una din cele 12 constelațiuni zodiacale; 2. umflătură vânătă în stomac sau ficat, care doare cumplit și roade partea atinsă; 3. fig. rău mare, neajuns grav.

sumă f. 1. total ce rezultă dintr’o adunare; 2. cantitate de bani: sumă mare; 3. totalitate: suma bunurilor și a relelor; 4. mare număr, mulțime: o sumă de oameni. Lat. SUMMA, printr’un intermediar slav; sensul 4 e familiar și vechii limbi (v. sumedenie)].

produce v. 1. a da naștere: pământul produce toate plantele; 2. a cauza: războiul produce rele mari; 3. a face: aceasta a produs un efect rău; 4. a raporta, a da: această întreprindere a produs beneficii mari; 5. a prezenta, a procura: a produs titlurile sale de proprietate.

*súmă f., pl. e, rar ĭ (neol. din sec. 17 luat de cronicariĭ Moldovenĭ, care știaŭ lat. it. pol., de la lat. summa, totalitate: it. somma, fr. somme; pol. suma, rus. bg. súmma, ngr. súma. V. consum 2). Total, rezultatu adunăriĭ maĭ multor numere: am adunat și mi-a ĭeșit suma cutare. Totalitate: suma bunurilor și relelor. Mare număr, mulțime: o sumă de oamenĭ (V. samă). Cantitate de banĭ: lipsea o mare gumă. – L. V. și azĭ pop. somă (după it.): s’aŭ strîns cîtăva somă de oștĭ (Cost I, 254, 271, 315, 319, și N. Cost. I. 472 și 490), soma de banĭ (Nec. 2, 360), și șumă (ung. summa, pron. ș-). Si m. som, pl. somĭ, sumă de banĭ, talent (talant).

Mircea m. nume a 3 Domni din Muntenia: 1. (cel Bătrân sau cel Mare), luă parte la bătălia de pe Câmpul Mierlei (1389), bătu pe Turci sub Baiazid la Rovine (1394) și pe Unguri sub Sigismund la Pasărea (1395) și încheiă un tractat de pace cu Mahomed (1411); el a zidit mănăstirea Cozia, unde a fost înmormântat (1386-1418); 2. MIRCEA II (Mihail), fiu natural al celui precedent, ucis de Dan II (1419-1420); 3. (Ciobanul), fiul lui Mihnea cel Rău, mare dușman al boierilor; mazilit în prima-i domnie (1546-1554), el reveni a doua oara pe tron (1558-1560).

RĂU, REA, răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ◊ Expr. Poamă rea sau soi rău = persoană cu deprinderi urâte. Rău de mama focului = plin de răutate, foarte înrăit. ◊ Compuse: rea-voință s. f. = purtare sau atitudine neprietenoasă, ostilă față de cineva sau de ceva; lipsă de bunăvoință; rea-credință s. f. = atitudine incorectă, necinstită; perfidie. (Loc. adj. și adv.) De rea-credință = incorect, necinstit, rău intenționat. ♦ Care exprimă, care denotă răutate; care este contrar binelui. 2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător, nepotrivit. ♦ (Despre copii) Neascultător, răsfățat, răzgâiat. 3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care supără, care jignește; p. ext. urât. 4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit. ◊ Expr. A duce casă rea (cu cineva) = a nu se înțelege, a trăi prost (cu cineva). A-și face sânge rău (sau inimă, voie rea) = a se necăji, a fi mâhnit. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are calitățile proprii destinației, menirii, rolului său. 1. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei anumite utilizări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. ♦ (Fiz.; despre corpuri) Rău conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) nu se transmite cu ușurință sau deloc. 2. (Despre organele corpului) Care nu funcționează normal; bolnav; (despre funcții fiziologice) care nu se desfășoară normal. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Uzat, rupt, stricat. 4. (Despre băuturi) Neplăcut la gust, prost pregătit. 5. (Despre bani) Care nu are curs, ieșit din circulație; fals. III. Adj. (Despre meseriași, artiști etc.) Neîndemânatic, incapabil, nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme) Urât; nefavorabil. 3. (În superstiții) Prevestitor de rele, care aduce nenorocire; nefast, nenorocos. V. Adv. 1. Așa cum nu trebuie; nepotrivit, greșit, cu defecte. ♦ Neconform cu realitatea; inexact, neprecis, incorect. 2. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător. ◊ Expr. A-i fi (sau a-i merge) cuiva rău = a avea o viață grea, a trece prin momente grele; a nu-i prii. A sta rău = a nu avea cele necesare, a fi lipsit de confort, a fi sărac. A-i ședea rău (ceva) = a nu i se potrivi o haină, o atitudine etc.; a fi caraghios, ridicol. A-i fi (cuiva) rău sau a se simți rău = a fi sau a se simți bolnav. A i se face (sau a-i veni cuiva) rău = a simți deodată amețeală, dureri, senzație de greață etc.; a leșina. A-i face (cuiva) rău = a-i cauza (cuiva) neplăceri. A-i părea (cuiva) rău (de sau după ceva ori după cineva) = a regreta (ceva sau pe cineva). 3. Incomod, neconfortabil. 4. Neplăcut, dezagreabil. 5. Neconform cu părerile, cu gusturile cuiva. 6. Puternic, tare; foarte. VI. S. n. 1. Ceea ce aduce nemulțumire; neplăcere; pricină de nefericire; neajuns. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. A rău = a nenorocire. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. ◊ Expr. A vrea, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întâmple cuiva lucruri neplăcute. Uita-te-ar relele!, formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. ♦ Boală, suferință. Rău de mare = stare de indispoziție generală care se manifestă la unii călători pe mare. Rău de munte (sau de altitudine) = stare de indispoziție generală cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi. 2. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus „acuzat, vinovat”.

PIERDE, pierd, vb. III. I. 1. Tranz. A nu mai ști unde se află, unde a pus, unde a rătăcit (un bun material). ◊ Expr. A(-și) pierde șirul = a se încurca, a se zăpăci; a nu mai avea continuitate (în vorbire). 2. Tranz. A nu mai cunoaște sau a nu mai găsi drumul, locul etc. căutat; a greși direcția. ◊ Expr. A(-i) pierde (cuiva) urma = a nu mai ști unde se află, unde poate fi găsit. A-și pierde (sau, refl., a i se pierde) urma (ori urmele) = a nu mai putea fi găsit; a dispărea. ♦ Refl. A se rătăci de grupul în care se afla. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit de ceva, a se cufunda în... 4. Refl. Fig. A fi cuprins, copleșit de un sentiment, de o emoție; a nu mai ști ce să facă. II. Tranz. 1. A fi deposedat de..., a rămâne fără..., a nu mai avea; spec. a irosi, a risipi. ◊ Expr. A pierde din mână = a scăpa un prilej favorabil. A pierde pământul de sub picioare = a) a nu-și mai putea păstra echilibrul din cauza unei proaste stări fizice, a unui pas greșit etc.; b) a fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială sau socială. A-și pierde viața = a muri; a fi omorât. A-și pierde cunoștința (sau simțirea) = a leșina. A-și pierde cumpătul (sau răbdarea) = a nu se mai putea stăpâni, a se enerva. ♦ A rămâne fără o parte a corpului, fără un organ, fără o facultate fizică sau intelectuală, a nu se mai putea folosi de o parte a corpului, de o facultate. ◊ Expr. A pierde sânge = a avea hemoragie. A pierde laptele = (despre femelele unor mamifere) a le scădea sau a le înceta secreția laptelui (într-o perioadă când aceasta ar trebui să fie normală). A-și pierde mințile = a înnebuni. ♦ (Despre plante) A i se usca (și a-i cădea) frunzele, rodul etc. 2. (Pop.; despre femei) A avorta. 3. A fi lipsit (pentru totdeauna) de o ființă dragă; a rupe relațiile (de prietenie) cu cineva, a fi părăsit. 4. A fi învins într-un război, într-o întrecere; a nu câștiga un proces etc. 5. A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face ceva la timp. 6. A folosi timpul în mod nerațional, irosindu-l sau profitând insuficient de el. ◊ Expr. Fără a (mai) pierde vremea = imediat, repede, neîntârziat. ◊ Compus: pierde-vară s. m. și f. = om care își irosește timpul, care nu muncește și umblă fără niciun rost. III. 1. Tranz. (Pop.) A ucide, a omorî. ♦ Refl. A muri. ♦ Tranz. și refl. A(-și) cauza un mare rău, neajuns etc.; a pune sau a se afla într-o situație extrem de grea. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A distruge, a nimici (popoare, țări, așezări, bunuri materiale etc.). 3. Tranz. (Pop.) A face să dispară, să piară; p. ext. a compromite. 4. Refl. A ieși din câmpul vizual, a nu se mai vedea; a dispărea. ♦ Fig. A trece neobservat, neluat în considerație. ♦ Tranz. A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva, a nu mai vedea. ◊ Expr. A pierde (pe cineva) din ochi = a iubi foarte mult. 5. Refl. (Despre sunete, voci, zgomote) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab; a se stinge. – Lat. perdere.

ALĂTURI adv. (Și în forma alăturea) 1. (Exprimă un raport local) Lîngă cineva sau ceva, în poziție laterală (la dreapta sau la stînga) față de cineva sau de ceva. Cu toiagul lui alături, Nică-ndată se lungi Și, cu-n zîmbet, adormi. CASSIAN, în POEZ. N. 115. Alături, locul era plin de coceni și coji de dovleac copt. PREDA, Î. 149. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Gloria te puse l-atîta înălțime, Cît n-aveai tu deasupră-ți și-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. ◊ Loc. adj. De alături = alăturat, învecinat. Grădina de alături e vestită pentru vișinele ei turcești. CARAGIALE, O. II 98. Avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGĂ, P. 97. ◊ Loc. prep. Alături de... (sau cu...) = lîngă, aproape de...; paralel cu... Cel cu făclia era în frunte, iar alături de el era un ofițer. PAS, L. I 67. Alături de el dormea Levi. SAHIA, N. 106. Furca căzu alături cu ea. EMINESCU, N. 9. Glonțul trecu alăturea cu capul tînărului. NEGRUZZI, S. I ◊ Expr. (Familiar) Alături cu drumul = fără judecată, fără rațiune, aiurea. Vorbește alături cu drumul. ♦ În alt punct decît cel vizat (dar foarte aproape de acesta). A nimerit alături. 2. (Exprimă un raport modal) Unul lîngă altul (în poziție laterală); unul împreună cu altul (sau cu alții). Păstrează-mi mîna mea într-ale tale, Să stăm așa, alături, amîndoi. CAZIMIR, L. U. 86. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Doi tineri mergeau alăturea la pas. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. prep. Alături de... (sau cu...) = o dată cu..., pe lîngă..., pe plan paralel cu... Alături cu această mare civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția [romană] și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie [Dacia] relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici ce fiecare colon dobîndise la început și substituind robi la oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. A fi alături de cineva = a fi solidar cu cineva. Popoarele libere sînt alături de popoarele subjugate, care luptă pentru libertate, pentru suveranitatea națională, pentru pace. – Variantă: alăturea adv.

DECIDE, decid, vb. III. 1. Intranz. și refl. A lua o hotărîre (într-o chestiune îndoielnică), a hotărî (de obicei alegînd între mai multe posibilități); a soluționa. A fost o întîmplare în viața mea care avea menirea să decidă între cel mai mare bine și cel mai mare rău. CAMIL PETRESCU, T. II 324. Te-ai decis, Costea? Nu e timp de pierdut. C. PETRESCU, C. V. 328. Vom arăta care ortografie mi se pare mai conformă cu limba noastră și publicul literat va decide în omneputința sa. NEGRUZZI, S. I 341. ◊ Refl. impers. În beci... se decidea, după lungi dezbateri, transformarea mantalelor vechi în pantaloni noi, pentru recruți. BRĂESCU, V. A. 155. ♦ Refl. pas. A ajunge la un capăt, la o încheiere decisivă. Războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei. CAMIL PETRESCU, U. N. 355. 2. Tranz. A determina, a convinge, a îndupleca (pe cineva să facă ceva). Întîmplarea asta m-a decis să vă scriu. – Forme gramaticale: perf. s. decisei, part. decis.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

CIUDĂ s. f. Necaz, supărare, mînie amestecată cu revoltă, invidie sau părere de rău. O fierbe ciuda pe urîta Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Verde, verde bob secară, Ciudă mare, rău îmi pare C-a venit Dunărea mare. PĂSCULESCU, L. P. 192. ◊ Loc. adv. (Adesea în legătură cu «a muri», «a crăpa», «a plesni», «a nu mai putea» etc.) De ciuda = din pricina necazului, de enervare. Anculia păli de ciudă și se uită împrejur să vadă pe cel care-și bătea joc de el. DUMITRIU, V. L. 44. Neculăieș se făcu mai întunecat la obraz și i se încrucișară ochii de ciudă. SADOVEANU, P. M. 25. Nu plîng că mi-e de Leana teamă; De ciudă plîng eu numai, mamă! COȘBUC, P. I 126. Crapă de ciudă cucoana că nu-și poate mărita fata. ALECSANDRI, T. I 32. Cu ciudă = enervat, cu mînie. Și cum zice, pornește cu ciudă trăsnind și plesnind. CREANGĂ, P. 291. Cînd o roagă și cățelușa și părul și fîntîna și cuptorul ca să îngrijească de dînsele, ea le răspunde cu ciudă și în bătaie de joc. CREANGĂ, P. 292. A face (cuiva) în ciudă = a supăra intenționat (pe cineva). ◊ Loc. adv. și prep. În ciuda cuiva = a) cu intenția de a supăra (necăji, mînia) pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. Mîne sară Vin în ciuda voastră. TOPÎRCEANU, B. 76. Am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda spînului. CREANGĂ, P. 235. Au început a se întinde și a se hîrjoni în ciuda fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 251. Sub umbra Nucilor, în calea Voinicilor, în pofida Fetelor, în ciuda Nevestelor. TEODORESCU, P. P. 206; b) sfidînd, înfruntînd împotrivirea cuiva sau a ceva.

DOBÎNDI, dobîndesc, vb. IV. Tranz. (Învechit; astăzi solemn sau arhaizant) 1. A obține ceva în urma unei străduințe, a unui efort, a ajunge la..., a se alege cu...; a cîștiga. Slujitorii hanului au dobîndit bună pradă la Gloduri. SADOVEANU, N. P. 272. În casa noastră primindu-l bine, A lui favoare să dobîndim. ALECSANDRI, T. I 276. Toți cei ce au făcut arături timpurii au dobîndit roade. I. IONESCU, M. 61. ♦ A primi, a căpăta. Te poți înfățișa cu tărie la Stambul, ca să dobîndești încă o cinste. SADOVEANU, Z. C. 241. [În timpul imperiului roman] două rele mari, care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobîndise la început. BĂLCESCU, O. II 11. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. ◊ Fig. Dărăpănătura aceasta... dobîndea în bătaia lunii ceva tainic. M. I. CARAGIALE, C. 127. ◊ (Determinat prin «în dar») [Erau] și niște pomi ce făceau mere de aur și pe cari și... [Junona] le dobîndise în dar de la mumă-sa. ISPIRESCU, U. 12. ◊ (În unele construcții fixe) A dobîndi copii (copilași etc.) = a i se naște cuiva copii. Filozofii săi îl mîngîiau [pe împărat] că cel puțin a dobîndit cocon. SADOVEANU, D. P. 13. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. 2. A procura, a face rost de..., a găsi. Traian Mînecuță... o luă spre mînăstioară, «ca să dobîndească acolo un fagure de miere nouă». SADOVEANU, P. M. 282. Cum a putut să dobîndească otrava care a pus sfîrșit amarelor ei suferinți? id. M. 127. Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobîndind Și într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiind, S-a dus seara ca să-i strîngă de pe cîmp. PANN, N. H. 28. ◊ (Cu privire la persoane) Cum era turcul, așa și robul pe care-l dobîndise! GALACTION, O. I 299. 3. (Cu privire la orașe, cetăți, țări) A cuceri. Severinul, în sfîrșit, l-am dobîndit. DAVILA, V. V. 78. Știu că englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi țara Franciei. ODOBESCU, S. I 19. A venit vremea ca să dobîndească Ardealul pe seama împăratului. BĂLCESCU, O. II 307.

NENOROCI, nenorocesc, vb. IV. Tranz. A face pe cineva nenorocit, a aduce cuiva nefericire, a-i pricinui un rău mare, a-i strica, a-i nimici viața. Ai ascultat de sfaturile altora, de-ai nenorocit și căzăturile aieste de bătrîni. CREANGĂ, P. 88. Doamnele... m-ar nenoroci foarte mult, condamnîndu-mă... a nu mai putea admira grațiile lor. ALECSANDRI, O. P. 132. Am iubit, și acel întîi amor m-a nenorocit. NEGRUZZI, S. I 51.

RĂU³, rele, s. n. (În opoziție cu bine) 1. Ceea ce aduce nemulțumire, neplăcere; pricină de nemulțumire, de nefericire; neajuns. Răul trebuie curmat din rădăcină. REBREANU, R. I 87. Dar, alături de această civilizație materială, două rele mari care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare. BĂLCESCU, O. II 11. Ce iubești să fie-al tău, N-ar mai fi pe lume rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ◊ (Precedat de prep. «de») Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. ◊ Loc. prep. De răul (cuiva) = din cauza (răutății) cuiva. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunilor istor de privighetori? CREANGĂ, P. 131. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NEGRUZZI, S. I 144. Frunzuleana nucului, De răul urîtului, Trecui malul Prutului. ȘEZ. I 288. ◊ Loc. adv. Cu părere de rău = cu regret. De bine, de rău v. bine² (4). ◊ Expr. (În superstiții) A rău = a nenorocire, a nefericire, a neplăcere. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. A vrea sau a voi, a dori (cuiva) răul = a dori să i se întîmple cuiva lucruri neplăcute, o nenorocire etc. Știi că eu nu-ți voiesc răul. CREANGĂ, P. 166. A vorbi de rău (pe cineva) v. vorbi. A lua (pe cineva) cu răul v. lua (V). Uita-te-ar relele! formulă glumeață prin care se urează cuiva noroc și fericire. A fi învechit în rele v. învechit. ♦ Boală, suferință. Of, nu zac de nici un rău, Ci, bade, de dorul tău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. ◊ Rău de mare, (rar) răul mării = stare de indispoziție generală de care suferă unii călători pe mare și care se manifestă prin grețuri, vărsături etc. Unii oameni și femei suferă atît de mult de răul de mare, încît totul le devine indiferent. CAMIL PETRESCU, U. N. 362. Această mișcare... este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mării. BOLINTINEANU, O. 270. Rău de munte = indispoziție cauzată de rarefierea aerului de pe înălțimi și caracterizată prin amețeli, dureri de cap, palpitații, grețuri, vărsături etc. 2. Ceea ce nu e recomandabil sau nu-i de dorit din punct de vedere moral. Mintea mea n-o să mai pună graniță-ntre rău și bine. MACEDONSKI, O. I 72. [Babele] îl întrec pe dînsul la drăcii și rele. PANN, P. V. I 53. ♦ (La pl.) Pozne, nebunii (copilărești). Se ține de rele.

PREGĂTI, pregătesc, vb. IV. Tranz. 1. A aranja (din timp ceva), a face pregătiri în vederea unei acțiuni; a face (ca ceva) să fie gata; a prepara. Să pregătești cu Mitrea sania, îi zise Vitoria. SADOVEANU, B. 65. Feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare... își ie ziua bună de la frați și a doua zi pornește și. el. CREANGĂ, P. 187. Fiecare ceată de luptă pregătită c-un tun... purtat pe roți ușoare. ALECSANDRI, P. A. 144. ◊ (Subiectul e un abstract) Veacul este pe sfîrșite, – la o mie nouă sute în curînd o să ajungem, – nopți de fulgere țesute Prevestesc o eră nouă; faptul zilei se ivește, Și el multe și mari fapte tinerimii pregătește. BELDICEANU, P. 125. Două rele mari îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. A pregăti terenul = a crea condiții prielnice pentru... ◊ Refl. Ei se pregăteau să treacă pădurea. ISPIRESCU, L. 4. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește. EMINESCU, O. I 102. M-oi pregăti cu toate cîte trebuie pentru nuntă. ȘEZ. II 111. ◊ Fig. Noiembrie. Țipă-un pescăruș stingher Și șerpii dorm sub salcia cojită. Se pregătește balta iar de ger. DRAGOMIR, P. 28. ◊ Refl. pas. Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înădușit. CREANGĂ, A. 128. Asaltul cel mare se pregătește!... La ziduri cu toții, la ziduri! ALECSANDRI, T. II 27. ◊ Absol. Face degrabă leșie, pregătește de scăldătoare. CREANGĂ, P. 76. ♦ Refl. A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Un țap sprinten s-a oprit. Se pregătește să se arunce într-o copcă. SADOVEANU, O. VII 333. Vartolomeu Diaconu se pregătea să închidă ușa la loc, luptînd cu viscolul, cînd i s-a părut că mișcă o umbră în întunerec. C. PETRESCU, A. 278. 2. (Cu privire la oameni) A instrui, a învăța, a forma. Prin grija partidului și guvernului au fost create noi tipuri de școli menite să pregătească cadrele necesare. tuturor ramurilor de activitate economică și culturală din țara noastră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2858. 2. (Cu privire la lecții, la materii de examen etc.) A studia, a-și însuși. Eram vecini și ne vedeam în toate zilele; pregăteam lecțiile noastre împreună. GHICA, S. 658. ♦ (Cu privire la elevi) A da lecții, a medita, a prepara. 3. A preveni pe cineva cu privire la o întîmplare, la un eveniment (de obicei neplăcut), a informa treptat, a anunța pe ocolite. Era în sfîrșit pregătită să înțeleagă de ce face semne de mînie și ură omul în straie de șiac de pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 355. Deși era pregătit la o asăminea întîmplare, însă puțin au lipsit de frică să-și piardă toate simțirile. DRĂGHICI, R. 166. 4. (Cu privire la mîncări) A prepara, a găti. Ieși murmurînd ceva despre mîncarea pe care trebuia să i-o pregătească. DUMITRIU, N. 261. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării. CREANGĂ, P. 9. Tu-mi pregătește ceva de hrană Și mă așteaptă cu alivenci. ALECSANDRI, T. I 264.

TREBUI, pers. 3 trebuie și (rar) trebuiește, vb. IV Intranz. 1. (Cu subiectul logic în dativ) A avea nevoie. Dar pentru ca să poată scrie, îi trebuia liniște. VLAHUȚĂ, O. AL. II 57. Nu-mi trebui-a ta milă, nu vreau a tale daruri. ALECSANDRI, O. 220. Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebuie. NEGRUZZI, S. I 249. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvînt, nevoia îl va iscodi... după logica limbii. RUSSO, O. 54. ◊ Expr. Cum trebuie = așa cum se cuvine, cum se cade; bine. Așa-ți trebuie = așa meriți, asta ți se cuvine. Atîta i-a trebuit = asta a așteptat. Lui Dănilă atîta i-a trebuit. Ia acum carul cu boii frăține-său și pornește. CREANGĂ, P. 45. Atîta-ți trebuie v. atîta² (1). 2. Unipers. și impers. (De obicei urmat de o propoziție secundară introdusă prin «să» sau, învechit, de un infinitiv) E necesar sau obligatoriu să..., se cere neapărat, e în firea lucrurilor să... Primul om pe care trebuia să-l văd... era, firește, judecătorul. GALACTION, O. I 93. Poruncește-mi ce trebuie să fac. ISPIRESCU, L. 16. Face cum poate de leagă el gîrnețul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Ea trebui de el în somn aminte să-și aducă. EMINESCU, O. I 171. Trebuie să renunț cu totul la așa falnice năzuiri. ODOBESCU, S. III 13. ◊ (Construit personal) Odată puși pe drum, copiii trebuiau să dea din mîini să-și cîștige dreptul la existență. CĂLINESCU, E. 26. În cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape. ISPIRESCU, L. 42. Două rele mari... robia și proprietatea cea mare trebuiră a produce și în noua colonie relele lor. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Rar, propoziția secundară este înlocuită printr-un participiu) Prescripțiile medicului trebuie urmate. ▭ Mîndră, buze dizmierdate, Trăbuire-ar sărutate. HODOȘ, P. P. 159. 3. Unipers. și impers. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin «să» sau, regional, «că») A fi probabil sau posibil, a se putea presupune. La noi, la cîmp trebuie să fi răsărit [luna] de-un ceas de vreme. C. PETRESCU, Î. II 10. Asta trebuie să fie scînteie din gîtejile culese de Malca. CREANGĂ, P. 131. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui. NEGRUZZI, S. I 41. – Forme gramaticale: prez. ind. (forme personale) trebui (NEGRUZZI, S. II 218), (mai ales la conj. pers. 3) trebuiesc (STANCU, D. 14).

STELOI, steloaie, s. n. (Rar) Stea mare. Sus stele, jos stele, Vai de picioarele mele; iar steloiul cel mai mare Rău mă frige la picioare (Gerul). GOROVEI, C. 172.

CONSIDERA vb. 1. a aprecia, a chibzui, a crede, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 2. a crede, a găsi, a socoti, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 3. a socoti, (rar) a proclama, (înv.) a prochema, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 4. a socoti, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 5. a se crede, a se închipui, a se socoti, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 6. a aprecia, a cinsti, a onora, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectul, a socoti. (Toți îl ~ în mod sincer.)

boală sf [At: TETRAEV. (1574), 205 / Pl: boli, (pop) ~le / E: vsl болъ] 1-2 Modificare organică (sau funcțională) a echilibrului organismului Si: afecțiune, maladie, (reg) betejală, (pop) beteșug. 3 (Pop; îc) A ~ Epilepsie. 4 (Pop; îs) ~la-babițelor Babițe. 5 (Pop; îp) ~ câ(i)nească Socote. 6 (Pop; îs) ~la-cerbului Tetanos. 7 (Pop; îs) ~la-copiilor sau ~la-rea (înv) ori sfântă Epilepsie. 8 (Pop; îs) ~-de-gură-și-de-picioare Febră aftoasă. 9 (Îvp; îs) ~-de-lună Somnambulism. 10 (Înv; îs) ~-împărătească Melancolie. 11 (Înv; îs) ~la-înălțimilor sau munților Rău de înălțime. 12 (Pop; șlpl; îs) ~-lumească sau (înv) secretă Boală venerică. 13 (Pop; îs) ~-lungă, -mare, rea sau (înv) rusească Febră tifoidă. 14 (Pop; nrc; îs) ~la-mânzului Boală la vite nedefinită mai îndeaproape. 15 (Pop; îs) ~la-rea Diaree. 16 (Pop; la oi; îs) ~-roșie Anemie pernicioasă. 17 (Pop; îs) ~-seacă Tuberculoză pulmonară. 18 (Îvp; îs) Sfânta-~ Dizenterie. 19 (Îrg; îs) ~la-turcilor Ciumă. 20 (Îpp; îs) ~la-uscată Atrofie. 21 (Pop; îs) ~la-vacilor sau a vitelor Pesta bovină. 22 (Pop; îs) ~la-de-apă Hidropizie. 23 (Pop; lpl; la femei; îs) ~e de femei Boli ale aparatului genital. 24 (Îpp; îs) ~-de-foale Diaree. 25 (Îvp; îs) ~-de-grăsime Obezitate. 26 (Înv; îcp; îs) ~ de șarpe Boala (1) celui căruia i-a intrat pe gură un șarpe. 27 (Pop; îs) ~ de zahăr Diabet. 28 (Îs) ~la somnului Boală (1) infecțioasă gravă transmisă de musca țețe. 29 (Îs) ~la papagalilor Psitacoză. 30 (Reg) Sifilis. 31 (Reg) Epilepsie. 32 (Mol) Febră tifoidă. 33 (Pfm; îe) A băga (sau a vârî) pe cineva în (toate) ~le(le) A supăra pe cineva. 34 (Pfm; îae) A enerva. 35 (Pfm; îae) A face să sufere. 36 (Pfm; îae) A face să se simtă prost. 37-39 Modificare organică, patologică sau biochimică. 40-42 Vită slabă, leneșă sau nărăvașă. 43-45 Capriciu (sau pasiune) pentru ceva (sau cineva). 46 (Pop; îe) A face cuiva ~a A necăji pe cineva până se îmbolnăvește. 47 (Pop; îae) A băga pe cineva în necaz. 48 (Pop; îae) A veni cuiva de hac. 49 (Pop; îe) A avea ~ la cineva A place mult pe cineva. 50 (Îe) A avea ~ pe cineva A avea ciudă pe cineva. 51 (Îae) A invidia pe cineva. 52 (Îlav) De ~ Din necaz. 53 (Pfm; îal) Din invidie. 54 (Îal) Din capriciu.

SOCOTI vb. 1. (MAT.) a calcula, (înv. și pop.) a număra, (reg.) a răvășlui, (prin vestul Transilv.) a samali, (Transilv. și Maram.) a sămălui. (~ cît fac 2 ori 2.) 2. (MAT.) a număra, (prin Transilv.) a sămălui. (~ pînă la 10.) 3. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a prețui, (livr.) a priza, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a prețălui, a sămălui. (A ~ valoarea unui obiect.) 4. a aprecia, a calcula, a potrivi. (A ~ ceva din ochi.) 5. a chibzui, a (se) gîndi, a judeca, (înv. și reg.) a sămălui, (fig.) a cîntări, a cumpăni, a drămui. (Să ~ cum e mai bine.) 6. a aprecia, a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (Eu ~ că așa trebuie să facem.) 7. a considera, a crede, a găsi, a vedea. (Această circumstanță o ~ de bun augur.) 8. a considera, (rar) a proclama, (înv.) a procherna, a proclamarisi. (Esop a ~ limba un mare rău.) 9. a considera, (fig.) a taxa. (Îl ~ drept mincinos.) 10. a se considera, a se crede, a se închipui, a se vedea, (pop.) a se ține. (Se ~ inteligent.) 11. a bănui, a crede, a ghici, a gîndi, a-și imagina, a-și închipui, a întrezări, a presupune, a prevedea, a ști, a visa, (rar) a prevesti, (înv. și reg.) a nădăi, (reg.) a chibzui, a probălui, (fig.) a mirosi. (Cine ar fi ~ că se va întîmpla astfel?) 12. a crede, a presupune, (franțuzism) a prezuma, (reg.) a probălui, (înv.) a supoza. (~ că vom pleca în două zile.) 13. a se răfui. (Lasă că ne ~ noi!)

patimă sf [At: HERODOT (1645), 204 / V: (înv) ~ină, ~temă / Pl: ~mi, (rar) ~me / E: ngr πάθημα] 1 (Înv) Nenorocire. 2 (Înv) Necaz. 3 Suferință fizică la care este supus cineva Si: caznă, supliciu, tortură. 4 (Pex) Chin moral Si: (înv) pasiune. 5 (Bis; lpl; șîs săptămâna ~milor) Chinuri îndurate de lisus Hristos în săptămâna premergătoare răstignirii Sale Si: supliciu. 6 (Înv) Boală. 7 (Îvr; îs) ~mile mării Rău de mare. 8 Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare exagerată și obsedantă pentru satisfacerea anumitor dorințe Si: pasiune, (fam) boală. 9 Deprindere rea Si: nărav, viciu, (reg) natură. 10 Iubire intensă, excesivă. 11 Plăcere exagerată. 12 Subiectivism. 13 (Îlav) Cu ~ Pătimaș. 14 (Îe) A cădea în ~ma băuturii (sau a alcoolului, a jocului etc.) A bea, a juca jocuri de noroc etc. în mod excesiv. 15-20 (Ccr) Obiect al unei patimi (8-12).

pierde [At: PSALT. HUR. 121^r/1 / Pzi: pierd, (îrg) pierz / Par și: (reg) piert / Grz: ~rzând / E: ml perdere] 1 vt (Bis; euf; predomină ideea de ucidere, de nimicire, de dispariție) A ucide. 2 vr (Înv) A se sinucide. 3 vr A muri¹. 4-5 vtr (Cu sens atenuat) A(-și) provoca un mare rău, o nenorocire Si: a (se) nenoroci. 6-7 vtr A (se) pune într-o situație extrem de grea Si: a (se) nenoroci. 8 vt (Bis; îoc mântui; subiectul este Dumnezeu) A condamna la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 9 vr (D. oameni) A-și atrage pedeapsa divină, osânda veșnică pentru păcatele săvârșite. 10 vt (Îvp; c. i. colectivități umane, popoare, țări, orașe, bunuri materiale etc.) A distruge. 11 vt (Îvp) A ruina. 12 vt (C. i. abstracte) A face să dispară, să ia sfârșit Si: a anula. 13 vt A șterge din amintire. 14 vt (Pex) A compromite. 15 vr A ieși din câmpul vizual al cuiva, a nu se mai zări din cauza depărtării sau a ceva care se întrepune Si: a dispărea. 16 vt A trece neobservat, neremarcat. 17 vt A nu fi luat în considerație. 18 vt (De obicei întărit prin „din ochi”, „din vedere”) A nu mai putea urmări cu privirea pe cineva sau ceva din cauza depărtării sau a ceva care se întrepune. 19 vt (Îe) A ~ pe cineva (din ochi) (de drag) A se uita cu mult drag la cineva. 20 vt (Îae) A manifesta o afecțiune puternică pentru cineva. 21 vt (Îe) A ~ pe cineva (sau ceva) din vedere A omite. 22 vr (D. voce, sunete, zgomote etc.) A-și diminua treptat intensitatea, a deveni din ce în ce mai slab, până la dispariție. 23 vr A se stinge. 24 vt (Predomină ideea de lipsă, eșec, pagubă; ccd) A fi deposedat de... 25 vt A rămâne fără... 26 vt A nu mai fi stăpân pe... 27 vt (Spc) A irosi. 28 vt (Îe) A-și ~ pâinea A fi concediat. 29 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) din mână A scăpa de sub influență. 30 vt (Îe) A ~ teren A-și mări distanța față de cineva mai avansat. 31 vt (Îe) A ~ pământul de sub picioare A-și pierde echilibrul din cauza unei proaste stări fizice sau din cauza unui pas greșit. 32 vt (Îae) A fi pe punctul de a pierde o anumită situație materială, socială. 33 vt (Îae) A nu mai fi sigur de poziția sa. 34 vt (Îe) A-și ~ viața (ori, rar, zilele) sau (rar, vr) A se ~ viața cuiva A muri. 35 vt (Îae) A fi omorât. 36 vt (Înv; îe) A ~ viața cuiva A omorî pe cineva. 37 vt (Reg; îe) A-și ~ sufletul A muri. 38 vt (Bis; îae) A-și atrage, prin păcate, osânda la chinurile iadului. 39 vt (Bis; îae) A nu mai avea dreptul la viața veșnică. 40 vt (Bis; îae) A nu se mai putea mântui. 41 vt (Înv; îe) A ~ sufletul cuiva A omorî pe cineva. 42 vt (Bis; subiectul este Dumnezeu; îae) A osândi pe cineva la chinurile iadului, la pierderea sufletului, pentru păcatele săvârșite. 43 vt (îe) A(-și) ~ cunoștința (sau simțirea, înv, simțirile) A ajunge în starea de inconștiență Si: a leșina. 44 vt (îe) A-și ~ firea sau a se ~ cu firea A se zăpăci. 45 vt (îe) A-și ~ piuitul A nu mai avea replică. 46 (Îe) A-și ~ sărita A se enerva. 47 vt (Îe) A(-și) ~ cumpătul (sau răbdarea) A nu-și mai putea păstra calmul, stăpânirea de sine Si: a se enerva. 48 vt (Spc; c. i. părți ale corpului unei ființe, organe, facultăți ale sale etc.) A rămâne fără, prin amputare, extirpare, în urma unei boli, a unui accident etc. 49 vt (Îae) A nu se mai putea folosi de... 50 vt (Îe) A-și ~ capul A se fâstici. 51-52 vtr (Îe) A(-și) ~ mintea sau mințile (cuiva) (A face să înnebunească sau) a înnebuni. 53 vt (Îlv) A ~ sânge A avea hemoragie Si: a sângera. 54 vt (D. femelele unor mamifere; îe) A ~ laptele (sau reg, rodul) A le scădea sau a le înceta complet secreția laptelui într-o perioadă când această secreție ar trebui să se producă. 55 vt (Spc; d. plante, vegetație; c. i. părți ale lor) A se usca și a cădea. 56 vt (Pop; fșa; d. femei) A avorta. 57 (C. i. ființe dragi, foarte apropiate) A fi despărțit pe vecie, prin moarte de... 58 vt A rupe relațiile de prietenie cu cineva. 59 vt A fi părăsit. 60 vt A nu mai avea aproape pe cineva. 61 vt (Îoc câștiga; războaie, bătălii, procese, întreceri sportive etc.) A fi învins, înfrânt. 62 vt (C. i. ora plecării unui vehicul, momentul unei întâlniri, al ivirii unei ocazii etc.) A sosi prea târziu, a nu ajunge sau a nu face la timp Si: a scăpa. 63 vt (C. i. timpul ori unități, perioade de timp) A folosi altfel decât trebuie, a irosi în zadar sau cu un folos prea mic. 64 vt A întârzia. 65 vt A consuma. 66 vt A ocupa cu... 67 vt (Îe) Fără a (mai) ~ vreme(a) Repede. 68-69 vi (Fam; îc) ~-vară sau (reg) ~-vremea Persoană (care își irosește timpul degeaba, căreia nu-i place să muncească sau) care umblă fără nici un rost Si: gură-cască. 70 vi (Fam; îac) Om fără căpătâi Si: golan, haimana, vagabond, (reg) pierdere-de-vară, târâie-brâu, vântură-cenușă. 71 vt (Îoc găsi, afla; c. i. obiecte, bunuri materiale care aparțineau subiectului sau de care acesta răspundea) A nu mai ști unde a fost pus sau unde se află Si: a rătăci. 72 vt (Îe) A-și ~ busola A nu ști pe ce drum să o ia. 73 vt (Îe) A-și ~ calendarul (sau șirul zilelor) A fi dezorientat în privința timpului calendaristic în care se află. 74 vt (Pex; îae) A se încurca în socoteli. 75 vt (Îe) A-și ~ șirul (vorbelor) A nu mai avea continuitate. 76 vt (Îae) A se încurca. 77 vt (Îae) A se întrerupe din vorbit. 78 vt (Îe) A-și ~ papucii A fugi repede. 79 vt (C. i. drumuri, cărări, locuri etc.) A nu mai cunoaște. 80 vt A nu mai găsi. 81 vt A greși direcția, a se orienta greșit Si: a rătăci. 82 vt (Îe) A(-i) ~ urma (ori, reg, de știre cuiva sau la ceva) A nu mai ști unde se află cineva sau ceva. 83 vt (Îae) A nu mai avea nici o informație despre cineva sau despre ceva. 84 vr (Îe) A-și ~ (ori a i se ~) urma (ori urmele sau, reg, de urmă) A se face nevăzut. 85 vr (Fig; udp „în”) A se lăsa absorbit de o activitate, de o problemă, de un gând etc. 86 vr A se cufunda, a se adânci în... 87 vr (Fig) A fi cuprins, copleșit de emoție, de dragoste etc., a nu mai ști ce să facă de emoție Si: a se fâstâci, a se zăpăci.

poci¹ [At: ANON. CAR. / V: (reg) potci / Pzi: pocesc / E: potcă¹] 1-2 vtr (Pfm) A(-și) schimba în rău aspectul sau forma Si: a (se) urâți. 3-4 vtr A (se) strâmba. 5-6 vtr (Fig) A (se) denatura. 7 vt (Mtp; subiectul este o ființă imaginară, un duh rău etc.) A abate un mare rău, o boală etc. asupra cuiva sluțindu-l, desfigurându-l, paraiizându-l etc. 8 vt (Pop) A deochea. 9 vt (Pop) A supune pe cineva vrăjilor, farmecelor. 10 vt (Mol; Buc) A cobi.

săpa [At: PSALT, 10 / V: (înv) sepa / Pzi: sap, (pop) săp / E: ml sappare] 1 vt(a) (C. i. solul) A tăia și a fărâmița, a afâna, a scobi cu sapa¹ (1), cu o altă unealtă similară sau cu o mașină agricolă specială, în vederea efectuării unor lucrări agricole, îndeosebi în vederea cultivării. 2 vt(a) (Rar; pex) A cultiva pământul. 3 vt(a) (Reg; spc; c. i. plante sau locuri cultivate) A prăși¹. 4 vt(a) (Îvp; c. i. plante) A scoate cu sapa¹ (1) sau cu altă unealtă similară pentru a transplanta, a răsădi, a distruge etc. 5 vt(a) (Îvp; c. i. plante) A tăia rădăcinile din pământ pentru a distruge. 6 vt(a) (C. i. obiecte, substanțe etc. îngropate, formate total sau parțial în pământ) A scoate, a degaja din pământ, a aduce la suprafață dislocând pământul din jur cu sapa¹ (1) sau cu alte instrumente similare, cu mașini speciale Si: a dezgropa (1). 7 vi (Reg) A vâsli. 8 vt(a) (C. i. pământul, rocile etc.) A scoate din locul unde se află (dislocând, sfărâmând) cu ajutorul sapei¹ (1) sau al altor instrumente sau mașini, formând gropi, șanțuri, excavații, fundații etc. Si: (îrg) a scurma (1). 9 vt(a) (Pop; c. i. pământul, țărâna etc.) A scormoni (2). 10 vt(a) (D. porci) A râma. 11 vt(a) (Înv; c. i. construcții, părți de construcții, ziduri etc.) A face o spărtură sau a forța pentru a pătrunde undeva (pentru a jefui, a distruge etc.). 12 vt(a) (Înv; pex) A dărâma. 13 vt(a) (Pex; c. i. gropi, șanțuri, excavații etc.) A realiza prin scoaterea, prin dislocarea unui volum de pământ, de roci etc. cu sapa¹ (1) sau cu alt instrument ori mașină. 14 vt(a) (Îe) A ~ groapa (ori, învechit, groapă, groape) (cuiva sau a ceva) A încerca să facă sau a face un mare rău, a pricinui mari necazuri. 15 vt(a) (Îae; șîe a ~ cuiva mormântul) A întreprinde ceva care provoacă moartea cuiva sau sfârșitul a ceva. 16 vt(a) (C. i. ape, ploi, vânturi etc. c. i. soluri, terenuri) A exercita o acțiune de desprindere și de înlăturare prin transport a unor elemente componente Si: a eroda. 17 vt(a) (D. ape, ploi, vânturi etc.; c. i. soluri, terenuri) A degrada, a distruge printr-o acțiune lentă și îndelungată de frecare, izbire, măcinare. 18 vt(a) (Pex) A surpa (3). 19 vt(a) (D. ape curgătoare; c. i. albia unei ape sau un echivalent al acesteia) A adânci prin eroziune. 20 vt(a) (Fig) A distruge în mod progresiv, lent. 21 vt(a) (C. i. oameni) A încerca sau a izbuti să compromită, să facă să-și piardă poziția, funcția, viața, prestigiul etc. prin uneltiri, mașinații, acțiuni reprobabile Si: a submina. 22 vt(a) (C. i. suprafața unor materiale dure) A modela prin cioplire, tăiere, scobire, prin batere, prin mijloace chimice etc. spre a obține un obiect finit (utilitar sau de artă). 23 vt(a) (Rar; spc) A sculpta (1). 24 vt(a) (C. i. inscripții, ornamente, reprezentări, părți de obiecte sau obiecte cu valoare utilitară ori artistică) A executa prin cioplire, tăiere, scobire într-un material dur cu ajutorul unor instrumente cu vârful ascuțit sau prin mijloace chimice. 25 vt(a) (Spc) A împodobi prin cioplire, tăiere, scobire. 26 vt(a) (Reg; c. i. ouă) A încondeia. 27 vt(a) (Adesea figurat) A lăsa o adâncitură, o urmă în ceva prin apăsare, izbire etc.

vineri [At: COD. VOR². 71^r/8 / V: (îrg) ~re sf, (înv) ven~ sf, av / Pl: (1) ~ / E: ml veneris (dies)] 1 sf Ziua a cincea a săptămânii, care urmează după joi. 2 sf (În religia creștină; îs) ~rea Mare, ~rea Patimilor, ~rea Seacă, ~rea Paștilor, reg, ~rea Paștelui, ~rea de Paști, ~rea Neagră, ~rea Ouălor, ~rea Scumpă, ~rea lu Sfântu Cristos Ziua de vineri din ajunul Paștelui, în care creștinii țin post sever, comemorând răstignirea lui Hristos. 3 sf (Pop; îe) A îndruga de ~rea Mare A vorbi foarte mult. 4 sf (Îs) ~rea Mare (sau, reg, ~rea celor 12 vineri, ~rea Oilor) Sărbătoare ortodoxă (la 14 octombrie) în care se prăznuiește Sfânta Parascheva. 5 sf (Mun; îs) ~rea Tămăduirii (sau Izvorului) Sărbătoare ortodoxă ținută în vinerea (1) dinainte de Duminica Tomii. 6 sf (Olt; îs) ~rea strâmbă Prima vineri (1) de după Crăciun. 7 av În vinerea (1) imediat precedentă sau următoare. 8 av (Șîf vinerea) Într-o zi de vineri (1). 9 av (Șîf vinerea) În timpul zilei de vineri (1). 10 av (Mai ales îf vinerea) În fiecare vineri (1).

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

APĂ (pl. ape) sf. 1 Corp lichid, compus din două volume de hidrogen și un volum de oxigen: ~ de izvor, de fîntînă, de ploaie; ~ de băut, de spălat; ~ dulce, apă din rîuri, fîntîni, spre deosebire de cea minerală și cea sărată de mare; ~ sărată, sălcie; a duce (o vită) la ~, a duce la adăpat ¶ 2 ⛪ ~ sfințită AGHIASMĂ ¶ 3 pop. ~ neîncepută, apă ce se ia întîia oară dintr’un puț nou săpat; apă din care n’a băut nimeni cînd s’a adus de la izvor și care, după credința poporului, trebue luată pînă nu răsare soarele și dusă acasă fără a vorbi cu cineva; se întrebuințează în medicina populară ¶ 4 🔬 ~ distilată 👉 DISTILAT ¶ 5 ~ minerală 👉 MINERAL; ~ termală 👉 TERMAL ¶ 6 Trans. ~ acră 👉 ACRU4 ¶ 7 ~ gazoasă 👉 GAZOS ¶ 8 Lichid în care s’au dizolvat substanțe aromatice, parfumate: ~ de flori ¶ 9 🔬 ~ tare, Băn. ~ vie, acid azotic; ~ regală 👉 REGAL ¶ 10 🔬 ☠ ~ de plumb, soluțiune de subacetat de plumb în apă la care s’a adăugat alcoolat vulnerar ¶ 11 Sucul apos al unor plante: ~ de viță ¶ 12 Nădușală, sudoare: m’am făcut tot o ~ ¶ 13 🔱 pop. ~ moartă, apă cu efecte miraculoase despre care se vorbește în basme că se ia de unde se bat munții în capete și care poate lega părțile tăiate ale unui corp: ~ vie, apă despre care se spune în basme că are însușirea de a întineri sau a însufleți un corp mort după ce a fost închegat cu ajutorul apei moarte ¶ 14 🌐 Ori-ce îngrămădire de apă, baltă, rîu, mare: ~ curgătoare, stătătoare ¶ 15 🩺 pop. Boală, hidropizie; 🐕 boală la cai = APUCARE 3; a lua ~, a căpăta această boală ¶ 16 🩺 pop. (HASD.) ~ albă, cataractă la ochi; ~ neagră, pierdere totală a vederii în urma unei nevrite optice, a unei intoxicații, etc. ¶ 17 Ape, pl. Jocul de colori pe care-l face o piatră prețioasă, un metal, o stofă, etc.: diamantul acesta are ape frumoase ¶ 18 Fig. A bea ~ goală, ~ chioară, a bea numai apă, fără nimic altceva; Fig. ~ goală, se zice despre ceva fără nici un rost, o nimica toată ¶ 19 proverb: A vorbi (sau a ști) ca apa (sau ca pe ~), a vorbi, etc. fără a se încurca, curgător; merge ca apa, merge bine, fără nici o piedică; îi merge ca din ~, îi merge bine; merge ca apa la deal, merge greu; cînd dorm și apele, cînd e liniște adîncă; a crește ca din ~, a crește iute; a veni ca o ~ turbată, a veni repede, mînios; ca fulgul pe ~, ușor, nestatornic; ca frunza pe ~, la voia întîmplării; a scrie pe ~, a încerca ceva zadarnic; a fi tot o ~, a fi la fel, de o seamă; toți se scaldă într’o ~, toți sînt deopotrivă; a se asemăna (a semăna) ca două picături de ~, a se asemăna (a semăna) așa de mult încît să nu se poată deosebi unul de altul; stau apele în loc de frumoasă ce e; e urît (sau slut) de acopere apa sau de înghiață apele (ZNN.); a închega și apele, se zice despre vrăjitori cari, după credința poporului, pot aproape solidifica apa; minte de închiagă apele, se zice despre cine minte cu multă îndrăzneală; a băut apă de pe ghiață (ZNN.), se zice despre cineva cîrn; parcă i-a adus apa, se zice despre oameni cari vin grămadă, pe nea-șteptate; a-i veni cuiva apa la moară, a-i veni cuiva prilej să facă ceva, a-i veni vremuri mai bune; a lua (sau a tăia) cuiva apa de la moară, a împiedica pe cineva să mai facă ceva; a nu mai bea ~ rece (ZNN.), a muri; a trece ca cîinele prin ~, a se strecura printr’o greutate fără multă bătaie de cap, se zice în spec. de cineva care trece prin școală fără a-și da multă osteneală, fără a folosi mult din învățătură; a fierbe pe cineva fără ~, a-i face cuiva multe necazuri, a-l chinui; îi lasă gura ~, dorește mult un lucru; a bate apa în piuă, a face un lucru zadarnic, a vorbi fără nici-un rost; a căra ~ la puț, a face un lucru de prisos, a da sfaturi cui n’are nevoie; cît ține ciurul ~, puțin de tot, fără nici-un folos; a pescui în ~ turbure, a căuta prin șiretenie să ajungă la ceva, a lucra pe ascuns; a scoate ~ din piatră, a se sili cu ori-ce preț să facă un lucru, a îndeplini ceva greu de făcut; a trece (sau a da) prin foc și ~, a face ceva cu ori-ce preț, învingînd toate greutățile, a trece prin multe încercări; n’are după ce bea ~, e sărac lipit; se îmbată și cu ~, se zice despre cineva slab de abia se mai ține; a-i face cuiva apa, a-i aduce pieirea, a-l îngropa; duce-te-ai pe apa Sîmbetei (VOR.), se zice cînd dorim cuiva un rău mare, vre-o năpaste (după credințele poporului apa Sîmbetei duce în iad); are să mai treacă (sau are să mai curgă) ~ pe gîrlă, are să mai treacă mult timp; ce pe ~ nu curge, o nimica toată; apa trage la matca ei și omul la teapa lui sau apa vine iar la matca ei, cineva se întoarce iar la obiceiurile lui, revine de unde a plecat; mai curge apa pe unde a mai curs, ajunge cineva ce a mai fost; a se întrece în ~ rece (ZNN.), a se obrăznici; l-a scos apa la mal, a scăpat de nevoie; a trăi ca peștele în ~, a trăi bine, a huzuri; i-a venit apa pe urechi (ZNN.), i-a venit tîrziu mintea; i-a ajuns apa la gură, a ajuns în mare primejdie, nu știe cum să scape; a scăpat căciula pe ~ (ZNN.), a scăpat prilejul; caută să îmbete lumea cu ~ rece, vrea să amăgească lumea cu vorbe goale; nu știu în ce ~ se adapă, nu știu ce gînd are; o scaldă în două ape, e nehotărlt, șovăitor; Băn., mi s’au făcut creerii ~, m’am buimăcit; a avea ~ la cap (ZNN.), a nu fi teafăr la minte; a fi în apele lui, a fi în voia lui, a se simți bine; a-l lăsa în apele lui, a-l lăsa în voia lui; a-l scoate din apele lui, a strica cuiva voia; ~ lină și adîncă, se zice despre cineva ascuns, șiret; șapte ape în chisăliță, se zice cînd cineva se laudă de o înrudire cu persoane cu care de fapt se înrudește numai de departe; apa nu e bună nici în cizme, expresiune întrebuințată de cei ce au patima băuturii; apa trece, pietrele rămîn, lucruri neînsemnate trec și rămîn cele statornice, temeinice; necazurile trec fără să ne doboare; sîngele ~ nu se face, se zice despre puterea pe care o au legăturile de sînge, înrudirile de aproape, fie-care ținînd la ai săi, orice s’ar întîmpla; ulciorul nu merge de multe ori la ~, cînd se expune cineva prea adesea unei primejdii, cînd face mereu fapte rele, o pățește în cele din urmă [lat. aqua].

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

DIABOLIC, -Ă, diabolici, -ce, adj. 1. De diavol; care vine de la diavol; drăcesc. 2. Care denotă o mare cruzime, rău, crud; perfid, viclean; primejdios, funest. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diabolique, lat. diabolicus.

FEBRĂ s. 1. (MED.) călduri (pl.), fierbințeală, friguri (pl.), temperatură, (pop.) arșiță, (reg.) năplăială, vipie, (înv.) aprinzeală, (rar fig.) jar. (Un bolnav cu ~.) 2. (MED.) febră paratifoidă v. paratifos; febră tifoidă = tifos, (pop.) lingoare, (reg.) troahnă, boală-lungă, boală-mare, boală-rea. *3. (fig.) încordare, tensiune. (~ examenelor, a așteptării.)

AERON² n. Medicament contra răului în timpul zborului cu avionul sau împotriva răului de mare.

NAUPATIE ~i f. Rău de mare. [Sil. -na-u-] /<fr. naupathie

natimă, natime, s.f. (reg.) 1. morman de pietre la hotarul unui loc. 2. namilă, matahală, arătare, monstru. 3. bubă mare și rea.

năloagă s.f. (reg.) 1. lume multă, mulțime, înghesuială. 2. zăpadă mare. 3. vreme rea cu lapoviță.

NAUPATIE s.f. Rău de mare. [Gen. -iei. / < fr. naupathie, cf. gr. naus – navă, pathos – suferință].

NAUPATIE s. f. rău de mare. (< fr. naupathie)

RĂU stare provocată de expunerea organismului brusc la mediul aerian care este în general ostil omului. Rău de altitudine, similar răului de munte, provoacă stări de indispoziție, palpitații, tulburări de vedere, atenție și memorie, dureri musculare și articulare, hemoragii etc., simptome care dispar după coborârea aeronavei la o altitudine mai mică. Rău de avion/de mișcare, este similar răului de mare. Se deosebește de rău de înălțime, apărând la câtva timp după decolare, în general în zborurile de lungă durată. Mișcările aeronavei se transmit organismului și sunt receptate de sistemul nervos și organul de echilibru din urechea internă, declanșând reflexe nervoase spre inimă, plămâni și, în special, aparatului digestiv. La această stare de disconfort contribuie și alți factori: mișcările corpului și ale ochilor, teama de zbor, zgomot și vibrații produse de motoare, aer închis, mirosuri neplăcute și factorul psihic (vederea altor persoane suferind de rău de avion).

fiară, fiare s. f. Animal sălbatic mare și rău; bestie. ♦ Personificare a lui Antihrist în Biblie, în formă de balaur, al cărui număr în Apocalipsă este de 666. – Din lat. fera.

chimioterapie s. f. (med.) Terapie prin substanțe chimice ◊ „Cercetătorul californian dr. A. M. a prezentat o nouă metodă de administrare a medicamentelor, menită să revoluționeze, potrivit specialiștilor, chimioterapia. În loc de a fi înghițite sau injectate, medicamentele vor fi aplicate sub formă de «timbre», direct pe piele, la locul afecțiunii. [...] Împotriva răului de mare sau de avion, «timbrul», impregnat cu scopolamină, medicament administrat de obicei prin injecții, este lipit pe încheietura mâinii cu câteva zile înainte de efectuarea călătoriei.” Sc. 26 IV 74 p. 6 (din fr. chimiothérapie; DM; DEX, DN3)

iahting s. n. (sport.) Sport cu iahturi ◊ „«Ați rezistat bine, n-ați avut rău de mare». Și mă invită la balcaniada de yahting din toamnă.” R.l. 17 VI 74 p. 5. ◊ „Documentariștii francezi au realizat o peliculă cu subiect inedit: cursa de iahting în jurul lumii efectuată anul trecut.” Sc. 22 II 79 p. 5. ◊ „[La Neptun] funcționează școli de surfing și iahting pentru toți cei care doresc să învețe aceste frumoase sporturi nautice.” R.l. 13 IX 84 p. 5 [scris și yachting] (din engl., fr. yachting; I. Gheție în LR 4/57, atestări din 19561957, Th. Hristea în LR 3/72 p. 186, L. Seche în LR 2/75 p. 176; DN3, DEX-S)

nátimă f., pl. e și ĭ (din. anatima. V. nătimană). Vest. Morman de petre care simulează mormîntu unuĭ dușman și pe care o femeĭe îl face la hotaru uneĭ moșiĭ și-l tămîĭază pronunțînd blesteme 40 de zile în credință că așa va muri acel dușman. Bubă mare și rea. Monstru, namilă: (și’n est): natima ceĭa de aeroplan.

FILOZOFA, filozofez, vb. I. Intranz. (Familiar) A discuta, a face reflecții asupra problemelor vieții. Mare bine mi-ar face un taifas de seară tîrzie...! A filozofa e, de bine de rău, o mare mîngîiere și mare nevoie am de puțină mîngîiere. CARAGIALE, O. VII 145.

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

GREU³, GREA, grei, grele, adj. (În opoziție cu ușor) I. (În sens material) 1. Care are greutate. Toate corpurile sînt grele. ♦ (Sens curent) Care are greutate mare; care apasă tare asupra suprafeței pe care stă; care trage (mult) la cîntar. Vîntul abia clintit al acelui ceas prinse a frămînta marea grea a semănăturilor. CAMILAR, TEM. 146. Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline, Frumoasă ești, pădurea mea Și singură ca mine... TOPÎRCEANU, B. 8. Vouă și-un butuc vi-e greu, Eu ridic o bîrnă. COȘBUC, P. II 24. Voinicii osteneau, Că povară grea duceau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Aur greu = aur masiv. Șapte policandre de aur greu, cu cîte șapte sfeșnice, atîrnau din tavanul lucrat în sidef. CARAGIALE, P. 140. Benzină grea v. benzină. Artilerie grea = artilerie care cuprinde piese de mare calibru, anevoie deplasabile. Industrie grea v. industrie. (Sport) Categorie grea = categoria boxerilor care au greutatea corpului de la 81 kg în sus. ◊ Expr. Bani grei = bani mulți, sumă mare. Trebuie să dea bătrînul bani grei la avocați. DUMITRIU, P. F. 44. Cuvînt greu = cuvînt hotărîtor, decisiv. A avea pas(ul) greu = a călca apăsat. 2. Îngreuiat, împovărat, încărcat. Era greu pămîntul de atîtea jivine. RETEGANUL, P. V 6. ♦ (La f.; popular, despre femei) Gravidă. Nu trecu mult și fata rămase grea. ISPIRESCU, L. 63. ♦ (Despre nori) De ploaie, de furtună. II. Care dă senzația sau impresia de greutate, de apăsare. 1. (Despre părți ale corpului) Care pare greu (I 1) (din cauza oboselii etc.). Capul, greu de strălucirea părului și de gînduri, se înclinase ușor pe un umăr, iar zîmbetul – poate intîiul ei zîmbet cald – îi întipărise pe figură o nevinovăție de imaculată arătare. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 92. Tîrziu de tot s-a ridicat Și ochii-i se făcură grei. COȘBUC, P. I 231. Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) inima grea = a fi îngrijorat, trist, îndurerat. Cînd se-apropie de-amiazi, mi-e inima grea. DAVIDOGLU, M. 39. A avea mîna grea = a) a avea mînă tare, care lovește rău; b) (familiar, despre unii chirurgi și dentiști) a lucra dur, provocînd dureri. A fi greu de (sau la) cap = a nu pricepe ușor, a fi prost. Moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap; ia haidem în grădină, să vă fac a înțelege și mai bine. CREANGĂ, A. 164. Ha, ha, ha, greu ai mai fost de cap. ALECSANDRI, T. I 254. 2. (Despre mîncări, alimente) Care îngreuiază stomacul, care produce indigestie; care se digeră sau se asimilează greu; indigest. Carnea de porc e grea la stomac. 3. (Despre miros) Grețos, neplăcut, nesuferit; (despre aer) mirosind rău, închis, încărcat. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure, roșie, galbănă și somnoroasă. EMINESCU, N. 52. Un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I 89. 4. (Despre abstracte) Apăsător, copleșitor. O lene grea se lasă din cerul cald de vară. VLAHUȚĂ, P. 4. ◊ Atmosferă grea = aer înăbușitor, atmosferă apăsătoare, gata de ploaie; fig. mediu, atmosferă încărcată de griji, amenințări, certuri etc. ♦ (Despre somn) Adînc. Somnul cel vecinic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. 5. (Despre noapte, întuneric, ceață) Dens, compact. Tovarăși, dați iureș la lupta cea mare Cu întunericul greu și cu beznele! DEȘLIU, G. 28. Fumul vapoarelor îngroșa pîcla grea, apăsătoare. BART, E. 386. III. (În sens abstract) 1. Care se face cu greutate, anevoie, cu mare încordare de puteri, care cere eforturi mari; dificil, anevoios. Ascensiune grea. ▭ Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. ISPIRESCU, L. 29. La început se pare greu, dar te vei deprinde. Rădăcina învățăturii este amară, dulci sînt însă rodurile sale. NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Muncă grea = muncă făcută în condiții vătămătoare sănătății, ca temperatură înaltă sau prea scăzută, umiditate mare etc. ◊ (Urmat de un verb la supin) Sînt grei bătrînii de pornit, Dar de-i pornești sînt grei de-oprit! COȘBUC, P. I 58. Un fragment... din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vînătorii latini. ODOBESCU, S. III 64. Încercarea trebuie să fie cît mai grea și de priceput și de îndeplinit. ȘEZ. I 98. ♦ (Despre drumuri, locuri etc.) Anevoie de parcurs, de străbătut. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. Bița calu-și potcovește, De grea cale mi-l gătește. ȘEZ. I 46. Unde-a fi drumu mai greu Să te-ajungă dorul meu, Unde-a fi calea mai grea, Să te-ajungă jalea mea. ib. 166. ♦ Anevoie de înțeles, de lămurit, de rezolvat, de învățat. Problemă grea. Text greu. Întrebare grea. Expunere grea. Limbă grea. ▭ Un călugăr bătrîn stă pe o bancă de lemn, în gang, înaintea porților. Se gîndește la ceva, – poate – la ceva greu și adînc. SADOVEANU, O. VII 201. ♦ (Despre răspunderi, sarcini) Anevoie de îndeplinit; însemnat, important, mare. 2. (Despre rele, necazuri, suferințe) Anevoie de suportat; apăsător, mare. La grea belea m-a vîrît iar spînul. CREANGĂ, P. 219. Turcii, măre, mi-l aflau, la greu bir mi-l așezau. ȘEZ. III 212. ◊ Temniță grea v. temniță. Familie (sau casă) grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ (Adverbial, în expr.) Greu la deal și greu la vale sau greu la deal cu boii mici, se zice despre o persoană care are multe greutăți, pe care n-o ajută puterile sau despre o situație anevoioasă. ♦ (Despre boli, răni, slăbiciuni trupești) Care se vindecă anevoie sau care nu se vindecă de loc; grav. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta îi fu. Căzu la grea boală. ISPIRESCU, L. 311. Rana ce nu se vede, aceea e mai grea. ◊ Fig. Ce durere, spune, Ce dor greu supune Inimioara ta...? ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Zile grele (sau viață grea, trai greu) = trai anevoios, viață plină de lipsuri, de suferințe, mizerie. Și strămoșii tăi au dus zile grele. SADOVEANU, O. VI 51. Frunză verde doi pelini, Nu-i greu traiul prin streini, Dar îi greu cînd n-ai cu cine, Cînd nu-i mîndra lîngă tine. ANT. LIT. POP. I 40. Bătrînețe grele = bătrînețe cu infirmități, cu boli. Lovitură grea = lovitură mare, dureroasă. ♦ (Mai ales despre ocări, insulte, pedepse etc.) Serios, grav. Vină grea. Pedeapsă grea. ▭ Boieri, sînteți nebuni? Vă bateți joc de mine? – «E grea ocara ce ne-o faci», spătarul îi răspunde. COȘBUC, P. I 196. ◊ Vorbă grea (sau vorbe, cuvinte grele) = insultă, ocară. A făcut scandal... și a spus vorbe grele. PAS, Z. I 143. Spune o vorbă grea, bate-mă, alungă-mă, mă duc! SADOVEANU, O. I 428. ♦ (Despre timp, împrejurări, situații) Cu greutăți, cu dificultăți; critic. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa, pentru împrejurări grele. CREANGĂ, P. 330. Atunci, în acele grele și amari minute [ale luptei de la Călugăreni], turcii... stau înmărmuriți și cu durere își întorceau ochii către pustiile Asiei. BĂLCESCU, O. II 64. ♦ Iarnă grea = iarnă geroasă și lungă. Vreme grea = a) furtună. Cărarea asta o știa, Și colo stînca de-adăpost Pe ploaie-n vreme grea. COȘBUC, P. I 232; b) (mai ales la pl.) vremuri, împrejurări critice. ♦ (Învechit; despre oameni) Dușmănos, inaccesibil. Se plînse de nemți că sînt grei și scumpi, că nu trimiseră pînă atunci nici oștiri, nici bani, nici ajutoare. BĂLCESCU, O. II 197.

DIABOLIC, -Ă, diabolici, -e, adj. 1. (În concepțiile mistice) De diavol, care vine de la diavol; drăcesc. «E o amăgire diabolică», îmi fulgeră prin minte. GALACTION, O. I 83. 2. Foarte primejdios, funest. Singuraticul arbore... rezistă diabolicei tentații [de a se arunca în gol], rămînînd înalt și drept pe marginea prăpastiei. BOGZA, C. O. 351. 3. Inspirat de o mare cruzime, rău, crud; perfid, viclean. Ființă diabolică. ▭ Continuau să păstreze un mutism ce i se păruse diabolic. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 106. ◊ (Adverbial) Rînjește diabolic. – Pronunțat: di-a-.

LAC¹, lacuri, s. n. Întindere (mare) de apă stătătoare, naturală sau artificială, închisă complet între maluri și uneori cu scurgere la o mare sau la un rîu. V. iezer, ghiol, heleșteu, baltă. Privind în lac, Copila, ca-n oglindă, Cerca și nu putea pe plac Un brîu pe trup să-și prindă. COȘBUC, P. I 69. Lac de-ar fi, broaște sînt destule! CREANGĂ, P. 186. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Văd insule frumoase și mări necunoscute, Și splendide orașe și lacuri de smarald. ALECSANDRI, P. III 5. ◊ Fig. Merseră înainte prin dungi de umbră și prin lacuri de soare. SADOVEANU, O. IV 77. ◊ (În toponimie) Lacul Roșu. ▭ Puțin mai înainte sînt vestitele băi de la Lacul Sărat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 123. ◊ Expr. A sări (sau a da, a cădea) din lac în puț = a cădea dintr-o nenorocire în alta, a da de un rău mai mare fugind de alt rău. ♦ Fig. Cantitate mare de apă sau de alt lichid. ◊ (În metafore și comparații; prin exagerare) Ghiță Lungu s-a retras, lac de nădușeală. SADOVEANU, M. C. 145.

MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

VÎNT, vînturi, s. n. 1. Deplasare a unei mase de aer, provocată de diferența de presiune din atmosferă. Frumoasă ești, pădurea mea, Cîndumbra-i încă rară Șt printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. COȘBUC, P. I 315. Vîntul tremură-n perdele Astăzi ca și alte dăți, Numai tu de după ele Vecinie nu te mai arăți! EMINESCU, O. I 113. ◊ (În comparații, mai ales în basme, pentru a arăta repeziciunea mersului, a mișcării) Se apropia ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. ◊ Fig. Unde l-au minat vînturile întimplării? SADOVEANU, O. I 419. Vînt turbat v. turbat (3). Vînt rău (sau, rar, vînturi rele) = (în superstiții) vînt care ia oamenilor mințile, îi schilodește sau îi ologește; (cu sens atenuat) întîmplare nenorocită care lovește pe cineva. Mai tîrziu, cînd m-am făcut mare, vînturi rele se abătură peste sufletul meu. DUNĂREANU, CH. 59. Un vînt rău pesemne a dat peste dînsa, sărmana! CREANGĂ, O. A. 137. ◊ Expr. A se da în vînt după... v. d a³ (III 4). Ce (sau care) vînt te aduce? = ce întîmplare te-a făcut să vii aici? Care vînt la noi te-aduce? EFTIMIU, Î. 102. Da’ ce vînt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri? CREANGĂ, P. 90. Da’ ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. 408. A se așterne vîntului = a alerga foarte repede. Fug caii duși de spaimă și vîntuiui s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Vorbă-n vînt = vorbă fără temei, fără rost. Am zis și eu, ia așa, o vorbă în vînt. CREANGĂ, P. 133. A se duce (sau a se aduce) pe aripi de vînt = a se duce (sau a fi adus) de vînt, p. ext. foarte repede. Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce, Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce? MACEDONSKI, O. I 48. M-am dus Pe aripi de vînt, Pe sus de pămînt. TEODORESCU, P. P. 374. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Din (sau de la) cele patru vînturi = de pretutindeni. Lemnele și piatra s-au strîns din cele patru vînturi și satul a început să crească. BOGZA, C. O. 240. Scuipa călugărul de parcă descînta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi. HOGAȘ, M. N. 118. A arunca banii în vînt = a cheltui fără socoteală. A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. (Rar) A se duce pe vînturi = a se risipi (ca scrumul); a se prăpădi. [Ale turcilor] oase-n Dunăre cădea, Scrum pe vînturi se ducea. TEODORESCU, P. P. 549. 2. Aer, văzduh. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. ♦ Loc. adv. În vînt = a) în gol. [Calul] odată se ridica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27; b) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri.EMINESCU, O. I 177; c) în sus. Din șanț... se repede un cățel murdar, cu coada în vînt. REBREANU, I. 11; d) în dezordine. Cu pletele în vînt. 3. (În expr.) A face (sau a face cuiva) vînt = a) a pune în mișcare aerul, a produce un curent de aer (de obicei pentru a face cuiva răcoare). Au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase. CARAGIALE, O. III 73. S-a dus... Din papuci tat pleoscăind, Din rochie vînt făcînd. TEODORESCU, P. P. 153; b) a împinge cît colo, izbindu-l cu putere; p. ex t. a face pe cineva să plece repede, a da afară, a expedia. Le făcu la amîndoi vînt pe ușă. SADOVEANU, O. I 50. I-a făcut vînt scaunului cu piciorul, pînă în perete. C. PETRESCU, Î. II 230. Dă ne ducem la prefect, ne trimite la potropop, de mergem la potropop, ne face și el vînt la mitropolie. STĂNOIU, C. I. 18. A-și face (mai rar a-și da) vînt = a-și lua avînt (pentru a porni cu viteză). Își făcu vînt și cu un pas uriaș, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă. HOGAȘ, M. N. 149. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului. ISPIRESCU, L. 110. Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie. EMINESCU, O. I 122. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) A lua vînt = a porni razna (scăpînd de sub controlul conducătorului). Moșule, ia seama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vînt. CREANGĂ, A. 127.

CUPRINZĂTOR adj. 1. întins, larg, mare, vast, (înv. și reg.) mereu, (înv.) desfătat. (Un spațiu ~.) 2. încăpător, larg, mare, spațios. (O cameră ~.) 3. încăpător, mare, voluminos. (Un recipient ~.) 4. amplu, bogat, larg. (O perspectivă ~.) 5. enciclopedic, universal, vast. (Cunoștințe ~.)

FEBRĂ s. 1. (MED.) călduri (pl.), fierbințeală, friguri (pl.), temperatură, (pop.) arșiță, (reg.) năplăială, vipie, (înv.) aprinzeală, (rar fig.) jar. (Un bolnav cu ~.) 2. (MED.) febră paratifoidă = paratifos; febră tifoidă = tifos, (pop.) lingoare, (reg.) troahnă, boală-lungă, boală-mare, boală-rea. 3.* (fig.) încordare, tensiune. (~ examenelor, a așteptării.)

TIFOS s. (MED.) 1. febră tifoidă, (pop.) lingoare, (reg.) troahnă, boală-lungă, boală-mare, boală-rea. 2. tifos epidemic = tifos exantematic, (rar) febră exantematică; tifos exantematic = tifos epidemic, (rar) febră exantematică.

cel², cea [At: LET. II, 202/12 / Pl: cei, cele, G-D: celui, celei, celor / E: acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică)] 1-2 ad (Antepus) Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor. 3 ad (Îs) Cea lume Lumea cealaltă. 4 ard (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Precizează că substantivul determinat este cunoscut dintr-o informație anterioară. 5 ard (Îla) Cel de pe (sau din, dal după) urmă Ultimul. 6 ard (Îls) Cea (mai) de pe (sau din, dal după) urmă dorință Dorință din urmă (înainte de moarte). 7 ard (Îal) Urma urmelor. 8 ard (Îav) În cele (sau cea) (mai) de pe (ori din, dal după) urmă La urma urmelor. 9 ard (Îal) În sfârșit. 10-11 ard (Îla) Cel de apoi Ultimul (cu care se sfârșește lumea). 12 ard (Îla) Cea (mai) de apoi Cea din urmă Si: ultima. 13 ard (Precedă un adjectiv; înv) Arată că însușirea exprimată de adjectiv este în centrul atenției vorbitorului. 14 ard (Urmat de mai) Formează superlativul relativ. 15 ard (Îlav) Cel mult Maximum. 16 ard (Îal) În cazul cel mai favorabil. 17 ard (Îlav) Cel puțin Minimum. 18 ard (Îal) Măcar. 19 ard (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Persoana care este... 20 ard (Bot; îc) Cele-cinci-degete Buruiană de leac, cu cinci ramuri ca degetele, ce crește în păduri și pe câmpii. 21-24 pd Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în timp (în spațiu sau), de vorbitor. 25 pd Determinat de un adjectiv, înlocuiește substantivul exprimat anterior, spre a evita repetarea lui. 26 pd (Se repetă după o pauză, spre a explica substantivul precedent) Și acesta este... 27 pd (Îs; înlocuiește un substantiv nenumit, de la sine înțeles) Cel bun Omul bun. 28 pd (Îs) Cele trebuincioase Lucrurile trebuincioase. 29 pd (Îs) Cele sfinte Sfânta cuminecătură. 30 pd (Pop; îs) Cel pădureț Sifilis. 31 pd (Pop; îs) Cel pierit Sifilis. 32 pd (Pop; îs) Cel adânc (sau fără fund) Abis. 33 pd (Pop; îas) Haos. 34 pd (Pop; îs) Cel alb Înger care păzește o comoară Cf știma banilor. 35 pd (Med pop; îs) Cei-răi Boală de care (omul sau) vita se umflă ca un burduf. 36 pd (Med pop; îls) Cel rău Răul cel mare Cf ceas rău. 37 pd (Îls) Cel de sus Dumnezeu. 38 pd (Pop; eufemistic; îls) Cel de pe comoară (sau cu coarne, din bolovani, cu chitia, cu căciula roșie, din puț, din baltă, de pe scorbură) Drac. 39-40 pr (Îs) Cel ce (Acela) care. 41 pr (Îas) Împreună cu verbul a fi, scoate în relief subiectul unei acțiuni. 42 pr (Înv; îa) Cine. 43-44 pr (Îs) Cel care Cel ce (36-37).

AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

izină sf [At: PĂCALĂ, M. R. 525 / V: (reg) izână / Pl: ~ne / E: srb jezina] (Reg) 1 Slăbiciune provocată de traiul în mizerie. 2 (Îe) A scoate pe cineva din ~ A-l ridica deasupra nevoilor. 3 (Îe) A băga pe cineva în ~ A-l înfricoșa foarte rău. 4 Murdărie mare. 5 Murdărie a rufelor purtate până se înnegresc. 6 Murdărie de pe trup Cf jeg, lip, rapăn. 7 Rugină. 8 (Îe) A băga rufele la ~ A spăla rufele fără a le curăța bine. 9 (Îae) A muia rufele foarte murdare în apă rece, încât murdăria nu mai poate fi curățată. 10 (D. rufe; îe) A intra în ~ A se înnegri de praf și transpirație. 11 (Îe) A scoate rufele din ~ A le spăla foarte bine, până se albesc.

natină sf [At: CONTEMPORANUL, VI₁, 486 / V: ~temă / Pl: ~ne / E: ns cf anatemă] 1 (Olt; în superstiții) Morman de pietre așezat la hotarul unui loc, simbolizând mormântul celui pe care îl vrăjește cineva și căruia îi dorește răul. 2 (Reg) Namilă (1). 3 Arătare. 4 Monstru. 5 (Mun) Bubă mare și rea.

naupatie sf [At: DEX / P: na-u~ / Pl: ~ii / E: fr naupathie] (Med) Rău de mare.

puț² sn [At: CORESI, EV. 151 / V: (îvr) poț / Pl: ~uri / E: ml puteus] 1 Fântână. 2 (Îs) ~ colector Cavitate în care se adună apele captate prin drumuri, drintr-un strat de apă freatică. 3 (Rar; îs) ~ artezian Fântână arteziană. 4 (Îs) ~ absorbant Groapă făcută până la un strat de pământ permeabil, prin care se introduc în sol, în cantități mici, apele uzate din canale, după o curățire prealabilă de corpurile în suspensie pe care le conțin. 5 (Îe) A căra apă la ~ A întreprinde acțiuni zadarnice. 6 (Pfm; îe) A cădea (sau a sări) din lac în ~ A da de un rău mai mare, fugind de alt rău. 7-8 (Rar; îe; îlav) (A se simți) ca câinele în ~ (A se simți) prost. 9 (Rar; îe) A cădea ca pisica în ~ A ajunge într-un loc sau într-o situație care nu ți se potrivește sau în care nu te-ai fi așteptat să ajungi. 10 (Reg; îs) ~ părăsit Persoană care consumă băuturi alcoolice fără să se îmbete. 11 (Reg) Joc de copii care constă din construirea, din coceni de porumb suprapuși, a unui puț² (1). 12 Gaură cilindrică forată în scoarța pământului pentru exploatarea unui zăcământ de petrol. 13 (Pex) Sondă. 14 Spărtură în mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală, făcută pentru extracție, aeraj sau pătrunderea personalului în mină. 15 (Pan) Locaș al unei nave în care se depozitează lanțurile ancorelor. 16 (Mun; Dob) Groapă în pământ pentru păstrarea cerealelor. 17 (Reg) Zgomot care se face la golirea lichidului din ulcior. 18 (Ast; reg; art) Pegas.

MÁRE² s. f. 1. Nume generic dat vastelor întinderi de apă stătătoare, adînci și sărate, de pe suprafața pămîntului, care de obicei sînt unite cu oceanul printr-o strîmtoare; partea oceanului de lîngă țărm; p. e x t. ocean. Nedejde tuturoru. . . carii sîmtu pre mare departe. PSALT. HUR. 53^r/10. Și vrăjmașii lor cuperi-i marea. PSALT. 160. Că cum nu se poate sătura marea ce-i vin toate rîurele întru ea, așa și cela lacomul . . . nu se poate sătura. CORESI, EV. 52. Pre țărmurele mariei. PALIA (1581), ap. CP 123/13. Valuri cumplite a mărei ce se spumă într-undele sale (cca 1618). GCR I, 49/39. Sănt ca o corabie fără de cîrmă în mijlocul [scris: mijlicul] mării (a. 1644). id. ib. 110/33. Căruia i să va tîmpla de să-și ucigă pre tată-său. . . și deaciia-l arunca în mare. PRAV. 91. Să-i leage piatra morii de grumazii lui și să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1648), 19^v/3. Ostrov al mării. ST. LEX. 169^r/2, cf. 170^r/1, 175^v/2. Spuma mării și nori supt ceriu trecători. M. COSTIN, ap. GCR I, 202/29. Și-n tot ce-i în mare el oblăduiaște. DOSOFTEI, PS. 28/16. Mările săca-va de s-a vedea fundul. id. ib. 51/9. Aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. Încetați de a vă trudi deasupra mărei cei neînsuflețite. ANTIM, P. 3. încunjurată de apă, cetatea. . . era ca un uscat între doao mări. AETHIOPICA, 51^r/1. Au umblat și umblă fără frică pre deasupra mării până în ziua de astăzi. MOLNAR, RET. 5/11, cf. 77/24. Oceanul cînd se varsă în destulă cîtățime pîntre pămînturile statornice se numește mare. CR (1829), 123¹/29. Comandantul puterilor noastre de marea priimise (solia) misia de a vedea pe deiul. ib. 196¹/21. Corăbierul cel înțelept plutește în odihnă pe noianul mării. MARCOVICI, D. 13/23. Întru acele zile aruncasă marea mulțime de pești la uscat. DRĂGHICI, R. 58/8. Capitala aceea a împăratului Mirag. . . era un oraș marineț (pă lîngă marea). GORJAN, H. II, 10/17. Prin toate ea răzbate, ajunge și biruiește, Uscatul tot îl cuprinde și mările privestește. CONACHI, P. 83. Dunărea se-nștiințează Ș-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. ALEXANDRESCU, M. 15. Mulți sînt ca nisipul mărei, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. Lună tu, stâpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci. EMINESCU, O. I, 130, cf. 63, 132, 149. Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă. id. ib. 144. Cînd chiuie o dată. . . mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54, cf. 213, 220. După o călătorie de cîteva săptămîni, ajunseră la smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. O gondolă, fulgerînd Cu fanarul ei cel roșu peste marea cenușie. MACEDONSKI, O. I, 242. Își închipuia că e pe mare și-l leagănă valurile. VLAHUȚĂ, O. A. I, 103. O întindere de apă sărată și stătătoare ale cărei maluri nu le mai zărești se numește mare. MEHEDINȚI, P. 4, cf. CANDREA, F. 105, 106. Cei mai mulți [nori] se vor ridica, deci, de pe fața mărilor. PAMFILE, VĂZD. 61. Marea fierbe, marea urlă, Marea fulgere frămîntă. DENSUSIANU, L. A. 103. Te-am așteptat pe țărmul mării. MINULESCU, V. 37. În zări se urcă marea ca o coamă De fiară ce se zbate. D. BOTEZ, P. O. 54. În port, marea, fără o cută, e de o limpezime perfectă. RALEA, O. 27, cf. 26. Zeci și sute de mii de stropi s-au ridicat. . . de pe marea cea mare. BOGZA, C. O. 39. Pescarii plecau pe mare. Și marea era ca oglinda. STANCU, R. A. III, 235. Dunărea aleargă înainte către marea cea mare. V. ROM. octombrie 1953, 9. Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări, vasul cum s-avîntă. BENIUC, V. 42, cf. 133. Sirenele buciumă cu noi împreună, Prin marea cea mare, Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Tot corăbii ferecate, Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Pe la noi fac burduhuri din cîte o sută de piei de bivol și merg la rîuri sau la mare, de iau apă! SBIERA, P. 179. Că eu-s floare după mare, Cine mă iubește moare. DOINE, 60. Vine marea mare, Vine-n turburare, Greu urlînd și urducînd, Toată lumea spăimîntînd. MARIAN, Î. 107. În lădițî l-o turnat Și-n mariia cî l-o dat. VASILIU, C. 36. Bubă de nouăzeci și nouă de feluri. . . Du-te în spumele mărilor. PAMFILE, B. 19, cf. 32, ALR II 2561/130, 141, 172, 228, 353, 362, 520, 551. Călătorind cineva pe mare, anevoie scapă de furtună. ZANNE, P. V, 112. Darea trece marea (= cu bani se poate face orice). Cf. TDRG, PAMFILE, J. II, 153. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Să înțelegem și noi, fraților, că corabie iaste și beseareca lu Hristos, întru marea vieției ceștii lumi aflîndu-se. CORESI, EV. 234, cf. 56, 212. Viața mea este o mare care nu se liniștește. CONACHI, P. 82, cf. 279. Pleacă deseori pe marea livrescului fără busolă. CONTEMP. 1948, nr. 109, 5/6. ◊ (Articulat, urmat de un substantiv în genitiv sau de un adjectiv, formează nume de mări) Că cu toiagul Marea Boșie lovi curmeziș. CORESI, EV. 65. Marea Albă. HERODOT (1645), 309. Pren credință trecură Marea Roșie ca și pre uscat. N. TEST. (1648), 300^r/24, cf. 20^v/15. O dată lîngă Marea Galileiului le-au zis lor. CHEIA ÎN. 7^v/12. Domnii Țării Rumănești biruia până la Marea Neagră. BIBLIA (1688), [prefață] 7/28. Marea Caspică. LB. S-a băgat de seamă că multe corăbii englizești se trimit în Marea Mediterană. CR (1833), 43²/3. Am ajuns în sfîrșit la Marea Înghețată. ALECSANDRI, T. I, 457. Marea Neagră. ANTIPA, P. 177. Și tu, Gheorghe, să mi te duci, Pîn-oi ajunge rob la turci, Rob la turci pe Marea Albă. MAT. FOLK. 318. A sosit de trei zile. . . să mă răpească – împăratul Galben de la Marea Galbenă. RĂDULESCU-CODIN, Î. 90, cf. 96. ◊ Mare lucie v. l u c i u. Mare teritorială v. t e r i t o r i a l. Mare liberă v. l i b e r. Mare moartă v. m o r t. ◊ (Învechit) Marea ocheanului = ocean. Să rădicară turcii de la răsărit și cuprinserâ toate laturile spre apus, tocma păn-la marea ocheanului. GAVRiL, NIF. 19/1. Hoț de mare v. h o ț. Rău de mare v. r ă u. ◊ Expr. (Învechit) De la mare pînă la mare = de la un capăt la altul al pămîntului ; pretutindeni. Și oblădui-va de la mare pâră la mare și de la riure pără în cumplitul a tot. PSALT. 141. (Popular) Peste mări negre = foarte departe. Că cu mîna voi lua, Peste mări negre voi arunca. MAT. FOLK. 1530, cf. 1522, ZANNE, P. VI, 198. Peste (nouă sau șapte) mări și (nouă sau șapte) țări sau (rar) peste nouă țări și mări, peste nouă mări, peste nouă țări, se spune pentru a arăta o distanță foarte mare, o mare depărtare. Am călcat venind la tine Peste nouă țări și mări. ALECSANDRI, T. I, 452. Și merg ei și mergf cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. Lorzii. . . trecuseră peste atîtea mări și țări, pentru a veni la noi să împuște urși. GANE, N. III, 140. Treci, dorule, treci! Peste nouă mări Cu mărgăritări, Peste nouă țări Cu flori. BELDICEANU, P. 85, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG. Așa mîndru și frumos, Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNIK-BÎRSEANU, D. 19. Marea cu sarea (și Oltul cu totul) = (construit de obicei cu verbe ca „a făgădui”, „a cere”, „a căuta”) mult, totul; p. e x t. imposibilul. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II, 88, cf. DDRF, BARCIANU, TDRG, IORDAN, STIL. 98, 333. Dar tu te-ai dus să cauți marea cu sarea și acum nu faci nici cît o ceapă degerată. CĂLINESCU, I. 211, cf. ZANNE, P. VI, 241. A vîntura țările și mările = a călători mult, a cutreiera prin lume; a hoinări. Crede-mă ca să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. A (în)cerca marea cu degetul = a încerca să rezolvi ceva la întîmplare, la noroc, cu foarte puține șanse de reușită; a încerca imposibilul. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260, cf. DDRF, ALEXI, W., PAMFILE, J. II, 153, ZANNE, P. I, 211. 2. F i g. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Suprafață vastă; întindere mare, nesfîrșită. Marea de focu clocotind (a. 1654). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Pustia e o mare aprinsă de soare, Nici cîntec de păsări, nici pomi, nici izvoare. MSCEDONSKI, O. I, 142. Stelele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158. Tufe uriașe de liliac. . . se scaldă în razele aurite ca-ntr-o mare de lumină. PETICĂ, O. 263. Marea de flăcări ce se revarsă peste pămînt în miezul arzător al zilelor de vară. HOGAȘ, M. N. 14. O boare lină stîrnea valuri în întinsele mări galbene de grîu. SADOVEANU, O. I, 51. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Goana după aurul negru se petrece într-o mare de noroi. BOGZA, A. Î. 76. Și deodată oceanul a devenit o mare de flăcări. BARANGA, V. A. 11. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi. DEȘLiU, G. 38. ♦ Mulțime (nesfîrșită), cantitate foarte mare. Cufundat sînt într-o mare de plăceri – mă simt schimbat. MACEDONSKI, O. I, 274. O mare de capete priveau surîzînd spre un omuleț care, stînd în mijloc, vorbea cu aprindere. AGÎRBICEANU, A. 419. Tot Podu Tîrgului din Afară era, mult în urmă, o mare de capete. CAMIL PETRESCU, O. II, 251. S-au strîns în curtea uzinei o mare de oameni. BOGZA, C. O. 308. Departe, cît poți cuprinde cu ochii, o mare de capete, o mare de oameni. STANCU, U.R.S.S. 167, cf. 49, 83. În jurul lor era o mare de strigăte. T. POPOVICI, S. 394. Aste buze răpitoare Nu le-aș da. . . Nici p-o mare de mărgele. BIBICESCU, P. P. 34. - Pl.: mări și (învechit) mari, mare (IORDAN, L. R. A. 69). – Gen.-dat. și: (învechit) măriei, măriei. – Și: (regional) máră s. f. ALR II 2561/27. – Lat. mare, -is.

NATIMĂ sf. Olten. 1 Morman de pietre cărate de o femeie la hotarul unei moșii și care închipuește mormîntul aceluia pe care-l vrăjește; pe acest morman femeia-l tămîie regulat 40 de zile, cu credința că vrăjile ei vor aduce peirea dușmanului ei (CIAUȘ.) ¶ 2 🩺 Bubă mare și rea (R.-COD.) ¶ 3 Namilă, ceva extraordinar ca mărime (R.-COD.) [anatimă].

COLȚ I. sm. 1 🫀 Dinte canin la om; dinte lung și ascuțit; Își arată ~ii cei pociți din gură (PANN); Ⓕ: a-și arăta ~ții, a amenința, a-și arăta răutatea; a se lua la ~ sau la ~i, a se lua la ceartă, a se încăiera ¶ 2 🐒 Dinte canin la animale (🖼 1385): sfășiindu-i burta cu ~ii lui cei grozavi (ISP.); (cîine) rău de ~, care mușcă: avea un zăvod mare și rău de ~ (GN.); ~ de lup, rana pe care o face un lup mușcînd sau încolțind o vită (PAMF.) ¶ 3 🐕 Unul din dinții mărginași la cai ¶ 4 🌿COLȚUL-BABEI, plantă tîrîtoare, cu flori galbene, cu fructe țepoase, numită și „păducherniță” sau „păduchele-calului” (Tribulus terrestris) (🖼 1386); - COLȚUL-LUPULUI = BRĂBIN ¶ 5 🌐 Vîrf ascuțit de stîncă: vizuina neînduplecatului voevod era așezată pe niște ~ de stîncă (CAR.) ¶ 6 🌐Piatră ascuțită pe o stîncă: cînd se atingea de cîte un ~ de piatră, cărnurile îi sîngerau (ISP.) ¶ 7 🌿 Firicel de iarbă sau dintr’o plantă ce abia răsare din pămînt: boii noștri sînt bătrîni, abia mai pot roade ~ul ierbii (GN.); a da ~, a încolți ¶ 8 Cîrlionț de păr pe frunte: își drege ~ii de pe frunte (CAR.) ¶ 9 🔧 pl. Dinții feretrăului ¶ 10 pl. Maram. Dantelă (BRL.). II. (pl. -țuri) sn. 1 Unghiu format din întîlnirea a două linii sau a două suprafețe: se așeză cu credinciosul lui la un ~ de curte (ISP.); în ~ul străzii; ~ul mesei; ~ul unei mantale; ~ul gurii; Ⓕ: a prinde la ~, a prinde Ia strîmtoare ¶ 2 pr. ext. Capăt, locșor (în spec. retras): într’un adevărat ~ de raiu e așezat satul Brezoiu (VLAH.) ¶ 3 Capăt, margine: un ~ de pîine; totdeauna la ~ de țară să-ți faci casă (PANN) ¶ 4 pl. 📰 Linii de alamă care se împreună Ia capăt formînd unghiuri sau margini de diferite forme (🖼 1387) [bg. kolecŭ; srb. koljač].

A PLĂTI ~esc 1. tranz. 1) (mărfuri, pagube, impozite, datorii etc.) A compensa în bani sau în natură; a achita; a da. ◊ ~ cu capul (sau cu viața) a fi pedepsit cu moartea pentru o faptă săvârșită. ~ cu dobândă a se răzbuna făcându-i cuiva un rău și mai mare (pentru o pagubă sau o suferință). 2) (sume de bani sau obiecte) A da în calitate de contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate, impozite, pierderi etc.). 2. intranz. A prezenta o anumită valoare; a avea un anumit preț; a face; a costa; a valora. /<sl. platiti

greu (-ea), adj. – 1. Grav, cu greutate. – 2. Grav, serios, de temut. – 3. Important, mare, numeros. – 4. Dificil, anevoios. – 5. Supărător. – 6. Adînc. – 7. Aspru, dur, tăios. – 8. (Adj. f.) Însărcinată, gravidă. – 9. (Adv.) Anevoie, dificil, cu mare efort. – 10. (Înv.) Rău, detestabil. – 11. (S. m.) Greutate, povară, chin. – Mr. greu, greao; megl. greu, gręo; istr. greu, grę. Lat. gravis, prin intermediul unei forme pop. *grevis (Diez, I, 223; Densusianu, Hlr., 504; Pușcariu 735; Candrea-Dens., 756; Philippide, Principii, 33; REW 3855; DAR; Rosetti, I, 57), cf. it. greve, prov., cat., gal. greu, fr. grief, sp., port. grave. Este dublet al lui grav, adj., din fr. grave; pentru semantismul sensului 8, cf. lat. gravida. Schimbarea de terminație se explică de către Candrea, Éléments, 19, prin paralelismul cu mea – meu, considerîndu-se, deci, grea ca punct de plecare; Pascu, Beiträge, 17, preferă de la un lat. *grevus. Der. greoi, adj. (care se mișcă cu greu, lipsit de vioiciune, mocăit), cu suf. -oi; greutate, s. f. (însușirea unui corp de a fi greu; povară; dificultate; importanță, gravitate; putere, eficacitate; lest; halteră; asprime; gros, parte cea mai importantă, majoritatea), cu suf. -(t)ate, ca în puținătate, singurătate, străinătate (der. directă dintr-un lat. *grevitatēm, pe care o propun Pușcariu 736; Candrea-Dens., 757 și DAR, pare mai puțin probabilă); greime (var. greuime), s. f. (înv., greutate, povară); greuință, s. f. (înv., greutate); greumînt, s. n. (înv., chin); greunătate, s. f. (Trans., greutate); îngreuia, vb. (a agrava, a încărca, a face mai greu; a copleși, a împovăra; a încurca, a stînjeni; înv., a deranja; a lăsa grea o femeie), de la greu sau după DAR de la greoi (după Pușcariu 858 și Candrea-Dens., 759, din lat. ingrevāre; după REW 4428, de la ingraviāre); îngreuietor, adj. (copleșitor, împovărător); îngreuna, vb., cu aceleași sensuri ca îngreuia, al cărui dublet expresiv pare a fi pe baza suf. -uni, -una, cf. miau › mieuna, schiau › scheuna (după Pușcariu 859; Candrea-Dens., 760 și DAR, de la un lat. *ingrevĭnāre); îngreunător, adj. (copleșitor; agravant); greunatic, adj. (Trans. de Vest, corpolent); îngreutăți, vb. (a împovăra, a îngreuna), de la greutate; îngreca, vb. (a împovăra, a lăsa grea; a concepe, a zămisli), der. expresiv de la greu, cf. mr., megl. (a)ngrec, (a)ngricare (după Pușcariu 857; Candrea-Dens., 861 și DAR, din lat. *ingrevĭcāre). Drăganu, Dacor., IV, 741 îl cita pe grăcina, vb. (Olt., a suporta, a suferi), cuvînt rar, pe care îl derivă dintr-un lat. *ingrevĭcĭnāre, a cărui explicare pare dificil de admis.

legiune, legiuni s. f. 1. Mare unitate militară romană, alcătuită din soldați pedeștri; p. ext. denumire dată unor formații militare sau paramilitare din diferite epoci. 2. Fig. Mulțime (foarte) mare de oameni urmărind același scop; ceată, gloată. ♦ Un număr mare de duhuri rele, aluzie la pasajul din Noul Testament (Luca 8, 30) privitor la vindecarea celui îndrăcit. [Var.: legheon, leghion s. n.] – Din lat. legio, -onis.

LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

bai, -uri, s.n. – Necaz, supărare: „Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor” (Papahagi 1925: 197); „Nu te bucura de baiul altuia” (Lenghel 1979: 214). ♦ (med.) Baiul cel mare, baiu cel rău = epilepsie; beteșâg (ALR 1969: 167). – Din magh. baj „necaz” (< sl. boj „calamitate”).

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

Antanasii pl. în calendarul țăranului: zile rele de boale mari pe 17 și 18 Ianuarie (ziua cuvioșilor Antonie și Atanasie).

cobe f. 1. pasăre care menește a rău: ca cobea ce ’ngână un cânt de veselie EM.; 2. Mold. țâfnă: cobea se face din setea mare; 3. fig. piază rea, om ursuz: păsări cobe sboară EM. [Slav. KOBĬ, augur].

mândrie f. 1. în sens bun: sentiment nobil și înalt ce provine dintr’o încredere legitimă în propriul său merit și care îmboldește la fapte mari; 2. în sens rău: sentiment exagerat se imitează mândria legitimă și care face să ne credem mai presus de semenii noștri. [Vechiu-rom. mândrie, înțelepciune («începutul mândriei frica Domnului», Coresi); sensul intermediar este cumințenie exagerată, semeție, trufie; v. mândru].

ASEMENEA¹ adj. invar. 1. (Urmat de determinări la dativ sau introduse prin prep. «cu»; de obicei precedă substantivul) Care este asemănător (ca înfățișare, structură, situație, calități etc.); care seamănă în oarecare măsură sau este egal întru totul, care este la fel, întocmai, deopotrivă, fără nici o deosebire. Ochii ei negri asemenea sînt Cu negrele boabe-ale murii. COȘBUC, P. II 38. O fată, scrisă de frumoasă, încît nu se mai afla ei-și asemenea alta sub soare. SBIERA, P. 23. (În forma asemene) Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adînc asemene Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. ♦ (Despre figuri geometrice) Care au laturile omoloage proporționale și unghiurile egale. Teorema lui Thales aplicată la triunghiuri asemenea. ◊ Expr. A face (o clădire) asemenea cu pămîntul = a distruge complet, a dărîma, a face una cu pămîntul. 2. Care este la fel cu ce s-a spus sau înfățișat mai înainte; astfel de..., atare. Asemenea oameni dau cifrelor viață, Prin ei cincinalul e viu! DEȘLIU, M. 72. Înainte de a bea... a îngînat cuvintele potrivite în asemenea împrejurări. SADOVEANU, N. F. 16. Dar nimeni nu s-a gîndit la asemenea lucru. SAHIA, N. 43. Auziseră... povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 3. (Dînd valoare de superlativ cuvîntului următor) Atît de..., așa de... (mare, puternic, bun, rău etc.). Nu se mai află pe lumea asta asemenea osîndă. SADOVEANU, N. F. 6. Nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. ◊ (Precedat de articolul nehotărît) Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Precizat printr-un al doilea adjectiv, care urmează sau precedă substantivul) O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 19. Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum... cu asemenea om vrednic și de-apururea vesel. CREANGĂ, P. 108. – Variante: asemene (CREANGĂ, A. 150, NEGRUZZI, S. I 45), asemeni (DUMITRIU, B. F. 39, BANUȘ, în POEZ. N. 33), asemine (NEGRUZZI, S. I 174) adj. invar.

BĂLĂIEL, bălăieli,^[1] adj. m. (Rar) Bălăior. ♦ (Substantivat). Epitet dat unui animal bălan. Vai, săracu bălaiei! Mult era el frumușel! Cum l-o pîrlit pe spinare Și mi l-o pus în frigare, De strigă în gura mare: Coviț, coviț, rău mă doare. ALECSANDRI, T. 898.