jib, (jâb), adv. – (reg.) 1. Tare: „Când îs supărată jib / Atunci fac voie și râd” (Țiplea, 1906: 450). „Zî mai jâb, n-aud bine” (Budești). În toate localitățile din Țara Maramureșului circulă în paralel cu sin. tare (ALRRM, 1969: 64). 2. Repede: „Mă duc mai jib” (Giulești). Sin.: „mă duc fuga” (ALRRM, 1969: 138). 3. (cu rol adjectival) În expr. tare jib „mult, rău”. Țiplea (1906) indică și jib, jibă „mare”. ♦ (onom.) Jâbucu, poreclă în Rohia (Lăpuș). (Trans. de Nord, Maram., inclusiv în Maramureșul din dreapta Tisei.). – Et. nec. (DER); din magh. zsib „actor comic” (DA, cf. DER; Gh. Radu, 1970; DEX, MDA); din ucr. živ „viu” (Drăganu) sau ucr. žibo.