Ana Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume feminine, Ana reproduce un vechi nume personal ebr. Hannāh, purtat de mai multe personaje biblice. Specialiștii apropie numele ebraic de vb. hānan „a avea milă, a binevoi” (prezent și în alte nume de aceeași origine, cel mai cunoscut fiind desigur Ion), divergență de păreri existînd numai în ceea ce privește forma originară a numelui. În mod curent, se consideră că Hannāh provine dintr-un substantiv cu sensul „milă, bunăvoință”, dar, dat fiind specificul vechii onomastici biblice, este preferabilă o altă interpretare, care include numele în discuție în familia teoforicelor frazeologice: Hannāh ar fi deci o abreviere, prin eliminarea numelui divinității, dintr-o frază verbală, care însemna „Iahve a avut milă, Iahve s-a îndurat” (și i-a dăruit, potrivit textului biblic, Anei un fiu). Redat în greacă și latină prin Anna, ebr. Hannāh se răspîndește în toată Europa. Ilustrativă pentru frecvența numelui în Occident este o statistică întocmită după registrele de botez din Anglia, în perioada 1600-1900 ; ocupînd locul al treilea (după Elizabeth și Mary), Anne era purtat la 1600 de 10% din fetele înregistrate, iar în 1700 de 14%. De o mare popularitate s-a bucurat numele în Imperiul bizantin, iar din sec. 11 și la slavii răsăriteni (în anul 988, Vladimir cel Mare, cneazul Kievului, se căsătorește cu Anna, sora împăratului bizantin Basilius; în prima jumătate a sec. 11, Anna de Kiev, ajunge regină a Franței); în sec. 15, Ana era cel mai frecvent prenume feminin ucrainean, după Maria, așa cum reiese din pomelnicul de la Horodiște, din 1484. Prin intermediul slavilor numele a ajuns și la români, cunoscînd o rapidă răspîndire în toate regiunile și devenind, din punct de vedere al frecvenței, al treilea nume de botez feminin. împrumutate sau create pe teren românesc, aproape toate formele și derivatele care apar în vechile noastre documente, începînd cu sec. 15 sînt și astăzi frecvent folosite fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente: Anica, Nica, Anicuța, Nicuța, Cuța, Anișca, Nișca, Nișcuța, Anișoara, Anișor, Anița, Nița, Anuca, Anușa, Nușa, Anușca, Anuța, Mița, Uța, Anca, Ancuța. Din secolul trecut au început să apară și forme occidentale, ca Aneta, Neta, Netti, Netuța (derivat românesc), Anita, Anina, Ani, Nana etc. Deosebit de interesantă este apariția numelui Ana în diferite credințe, obiceiuri sau creații populare românești. în descîntece, de exemplu, Ana este prima dintre cele nouă zîne invocate să-i ajute pe bolnavi („Ană buziană” atrage atenția și datorită epitetului, un derivat de la boz, plantă cu recunoscute proprietăți curative încă din antichitate și din care era făcută cununa zeului Pan); surprinzătoare sînt și două ghicitori în care Ana este identificată cu lumina („Ana grasa / Umple casa” și „Ana subțirica / Umple ulcica”, răspunsurile fiind ziua și opaițul). Aducînd și alte exemple extrem de interesante, B. P. Hasdeu sugera legătura dintre „Zîna Ana” și zeița Anna Perenna, veche divinitate italică identificată mai tîrziu cu sora Didonei. Sărbătorită cu mare fast la romani în luna martie, în aceeași perioadă cu zeul Marte, Anna pare să fie la origine o divinitate a lunii, așa cum spune Ovidiu în Faste: „Unii Luna o cred, căci cu luni împlinește ea anul” (aici ar apare legătura cu ghicitorile noastre!). S-ar putea deci ca Ana din folclorul românesc să fie o reminiscență din perioada daco-romană, peste care s-a suprapus mai tîrziu numele de origine ebraică (în ceea ce privește lat. Anna unii îl consideră de origine etruscă, iar alții, o formație latină dela anus „babă”, întrucît Anna din Bovillae este, în mitologia romană, numele unei bătrîne care ar fi salvat poporul de la foamete). • Numele circulă în toate limbile europene sub formele Anne, Anna, Hanna sau Ana. O Dintre personalitățile istoriei și culturii care au purtat acest nume: Ana Ipătescu, eroină a Revoluției din 1848, scriitoarea franceză de origine română Anna Elisabeth, contesă de Noailles (născută Brâncoveanu). Ana Comnena, erudită prințesă bizantină, autoarea Alexiadei, reginele Ana de Bretagne, Ana de Austria, Ana Stuart (sub ea se unesc Scoția și Anglia sub numele de Marea Britanie). □ Dintre personajele din operele literare sau muzicale care au contribuit la răspîndirea numelui, Ie amintim pe Anna Karenina din romanul cu același nume de L. N. Tolstoi, Anna Fierling din Mutter Courage de B. Brecht, Anna Boleyn din opera cu același nume de G. Donizetti, Anna Sergheevna din Doamna cu cățelul de A. P. Cehov, Anne d’Orgel din romanul lui R. Radiguet, Bal la contele d’Orgel, Ana Cristie din drama lui E. O’Neill, Ana Fedotovna din povestirea lui Pușkin după care a fost creat libretul operei Dama de pică de Ceaikovski, Anna din diferitele prelucrări ale legendei lui Don Juan, Anna din tragedia lui L. Pirrandelo, Viața pe care ți-am dat-o; Ana din romanul Ion de L. Rebreanu, Ana din Moara cu noroc de I. Slavici, Ana din romanul cu același nume de D. Zamfirescu, Anița din povestirile lui M. Sadoveanu.

blidar s.m., s.n. 1 s.m. Meșteșugar care face blide. 2 s.m. Fig. Lingău, linge-blide. 3 s.n. Raft sau dulap cu rafturi pe care se păstrează blidele. De pe blidar un biet opaiț își joacă para turburată (GOGA). • pl. m. -i, n. -e. /blid + -ar.

BLIDAR, blidare, s. n. (Popular) Dulap cu polițe și fără uși, în care se păstrează blide, vase, tacîmuri. Trandafira scoase din blidar o bucată de colac. CAMILAR, TEM. 92. De pe blidar un biet opaiț își joacă para turburată. GOGA, C. P. 33.

CHIBRIT, chibrituri, s. n. Bețișor de lemn avînd la un capăt o măciulie de pastă inflamabilă, care se aprinde printr-o frecare ușoară și servește pentru a transmite focul. Freacă un chibrit și aprinde opaițul cu lumina tremurată. C. PETRESCU, S. 56. Scoase o pungă de tutun, își făcu o țigară groasă și începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. BART, E. 345. Se apropie cu sfială de mine și, fără să mă aștept, aprinse un chibrit, de era cît pe ce să-mi pîrlească mustețile. HOGAȘ, M. N. 237. Dă-i o pîrleală bună cu niște chibrituri de ieste, care ard mocnit. CREANGĂ, A. 111. – Pl. și: chibrite.

chichineață, chichinețe, s.f. (pop.) 1. lucru mic, neînsemnat, de nimic. 2. casă mică, întunecoasă, tupilată; bordei, bujdă, bojdeucă, bujdelă, cocioabă, chițimie. 3. opaiț.

chichineață sf [At: I. CR. IV, 305 / V: ~ioneț sn, cheșche~, ~rneț sn / Pl: ~ețe / E: nct] 1 Lucru mic, neînsemnat. 2 Lucru sărăcăcios. 3 Lucru mizerabil. 4 Fleac. 5 (Spc) Ceva mic, cu înfățișare sărăcăcioasă. 6 (Fam) Casă mică, întunecoasă Si: (pfm) bordei, chițimie, cocioabă, (reg) bujdă, bujdeucă. 1 (Fam) Cameră mică, întunecoasă. 8 (Fam) Prăvălie mică, întunecoasă. 9 Coteț. 10 Opaiț. 11 (Îvr; îf (cheșcheneață) Obiect de lemn, cu despărțituri, în care se păstra carnea.

chinchimoacă sf [At: DA / Pl: ~ace / E: ns cf chichineață] Opaiț făcut dintr-un material textil.

chinchimoacă s.f. (reg., înv.) opaiț (făcut dintr-o bucată de zdreanță muiată în seu); chichineață.

CIOB (-buri) sn. 1 Spărtură dintr’o sticlă, oglindă, oală sau din ori-ce alt vas fărîmat în bucăți, hîrb: sclipitoare ca niște cioburi de oglindă în bătaia soarelui (VLAH.); rîde ~ul de hîrb 👉 HÎRB ¶ 2 Fund de oală spartă, umplut cu grăsime, întrebuințat ca opaiț: o colibă în care ardea un opaiț în ~ (ISP.) ¶ 3 Pr. ext. Bucată dintr’un obiect sfărîmat: un lac de sînge închegase pe cioburile viorii (DLVR.). [ung. csoba „butoiaș^”].

CLIPOCEALĂ, clipoceli, s. f. Moțăială, piroteală, ațipire, dormitare; clipocire. (Poetic) Acoperișul bordeiului se înălța.... deasupra zăpezilor, oploșind un ochi de geam luminat de clipoceala palidă a unui opaiț. GALAN, Z. R. 253.

COLIBĂ, colibe, s. f. 1. Casă mică și sărăcăcioasă. Era o casă joasă și lungă din piatră lipită cu lut... Coama acoperișului se lăsa în jos, la mijloc, iar coliba însăși era strîmbă, alunecată parcă pe coastă. DUMITRIU, N. 185. Dete peste o colibă, în care ardea un opaiț, în ciob... Acolo ședea o bătrînă cerșetoare. ISPIRESCU, L. 395. Îl aflară pe Ștefan-vodă dormind într-o colibă a unui biet romîn. ȘEZ. VIII 69. 2. Adăpost pentru oameni (rar, pentru animale) făcut din bîrne, din crengi de brad, din nuiele etc., acoperit cu paie, ramuri, scînduri sau șindrilă. Seara, precedați de hămăitul clinilor flămînzi și de dangătul metalic al tălăngilor, răspîndind deasupra munților calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. BOGZA, C. O. 71. – Pl. și: (regional) colibi (AGÎRBICEANU, S. P. 62).

copaiță Sensul acestui cuvînt este, după DA, „golomoz de scoarță de cireș uscată,... pe care o aprind flăcăii...” Pentru etimologie, DA trimite la copală „prăjină.... servind, în vii, ca opritoare”, pentru care trimite mai departe la copreală, „prăjină lungă”. Dar copaiță, după definiția dată, nu e prăjină. Cred că e în loc de vopaiță (variantă la opaiț, vezi DLR), cu disimilarea primei labiale; vezi alte exemple propuse în ER, p. 27.

dohot, -uri, s.m. – Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. – Din ucr. dehotǐ.

dóhot, dohoturi, s.n. (reg.) Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. – Din ucr. dehotǐ (DER, DEX, DMA); din magh. dohot (Cihac, după DER; Scriban).

dohot, dohoturi, s.m. – (reg.) Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiț. – Din ucr. dehotǐ (Scriban, DER, DEX, DMA); din magh. dohot (Cihac, Tiktin, cf. DER; Scriban).

DOVEDI, dovedesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta cu probe, argumente, mărturii sau dovezi existența sau inexistența unui fapt, a unei situații etc.; a demonstra, a proba, a atesta. Mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. IBRĂILEANU, A. 43. Cum poți dovedi zisele tale? ISPIRESCU, L. 172. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Absol. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? DUMITRIU, N. 246. ◊ Refl. pas. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban și să las... să se dovedească vinovatul. ISPIRESCU, L. 304. ◊ Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s-a dovedit. GALACTION, O. I 47. ♦ A reprezenta, a constitui o dovadă despre..., a fi semnul din care se poate înțelege că... Că acești oameni, peste care veacurile așezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici. BOGZA, C. O. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dezlănțuise, pentru a-și dovedi puterea. BOGZA, C. O. 127. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Varsănufie dovedea mult bun simț. GALACTION, O. I 207. ◊ Refl. Îi venea să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301. ♦ A descoperi dovezi sigure asupra vinovăției cuiva. Hai și dumneata... Să-l ridicăm. Îl ducem la post... – L-ați dovedit? DUMITRIU, N. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ție mult războiul?... – Pînă ce-om dovedi pe turc. SADOVEANU, O. VI 68. O femeie se lupta cu trei vardiști țepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Absol. Romînii își încercau puterile la trîntă... pînă ce unul dovedea. ODOBESCU, S. A. 138. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322. Nici unul nu dovedea, Gios nici unul nu cădea. ALECSANDRI, P. P. 25. ◊ Refl. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. ♦ A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost și nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toți, fiindcă eu simt și-nțeleg mai mult decît fiecare de-aici. DAVIDOGLU, M. 68. 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. ♦ Intranz. A prididi, a răzbi. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii, și după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. I-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părțile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva. POPESCU, B. IV 7.

❍FELEȘTIOC (pl. -ocuri), FELEȘTIUC (pl. -ucuri), ‼ FELEȘTEUC sn. Mold. 1 Pămătuf făcut dintr’un băț scurt cu o despicătură la un capăt în care se vîră o cîrpă sau cîlți; servește la uns osia căruței cu păcură sau ciubotele cu răbueală (🖼 2063): de inima căruței atîrnau păcornița cu ~ul și posteuca CRG. ¶ 2 Fitil pentru opaiț, făcut dintro bucată de petecă.

feleștioc, feleștiocuri, s.n. (reg.) 1. pămătuf cu care se ung tălpile bocancilor sau osia căruței. 2. fitil pentru opaiț.

feleștioc sn [At: CREANGĂ, GL. / V: ~iuc, (2) ~toc / Pl: ~oace / E: nct] (Reg) 1 Pămătuf făcut dintr-un băț scurt, cu câlți sau o cârpă la un capăt Si: feleșteu (1). 2 Mănunchi de busuioc cu care se aghezmuiește. 3 Fitil pentru opaiț făcut dintr-o bucată de cârpă.

feleștioc n. Mold. 1. fitil pentru opaiț; 2. bețișor cu o cârpă la un capăt cu care țăranul unge osia carului; muia feleștiocul în strachina cu dohot CR. [Pare un compromis între felezău și sfeștoc].

feștilă, feștile, s.f. -1. Fitil (de lumânare, lampă, opaiț). 2. Lumânare. ♦ (onom.) Feștilă, nume de familie în Maramureș. – Din sl. svěštilo „lampă” (Scriban, Șăineanu; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).

feștilă, -e, s.f. – Fitil (de lumânare, lampă, opaiț). Feștilă, nume de fam. – Din sl. svěštilo (MDA).

feștilă sf [At: BIBLIA (1688), 5112 / V: ~șcilă / Pl: ~le / E: vsl свестило] 1 Fitil (de lumânare, de lampă, de opaiț). 2 (Pex) Lumânare.

FEȘTILĂ ~e f. 1) Deșeu de cânepă rămas în ragilă; câlți. 2) Fir gros tors din astfel de deșeuri. 3) Fitil de lumânare sau de opaiț. 4) rar Obiect cilindric, făcut din ceară, stearină sau parafină, având la mijloc un fitil, care, fiind aprins, răspândește lumină; lumânare. /<sl. svĕštilo

feștílă, feștile, s.f. 1. Fitil (de lumânare, lampă, opaiț). 2. Lumânare. ■ (onom.) Feștilă, nume de familie în jud. Maram. – Din sl. svěštilo „lampă” (DEX, MDA).

FLOCĂI, flocăiesc, vb. IV. Tranz. (De obicei cu privire la păsări și la alte animale) A smulge părul, blana; a jumuli penele, fulgii; fig. a bate zdravăn, a părui. Acolo află pe iapa babei în forma de cioară și... mi ți-o flocăi, de gîndeai că nu-i mai rămîn pene. RETEGANUL, P. III 52. După ce se aprindea opaițul și tata se punea să mănînce, noi scoteam mîțele de prin ocnițe... și le flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37.

GAIȚĂ² s. f. (Reg.) Petrol lampant. ♦ Lampă țărănească cu petrol. [Pr.: gai-] – Din gaz (după opaiț).

GAZORNIȚĂ, gazornițe, s. f. 1. Lampă primitivă de petrol, în forma unui borcan de sticlă; opaiț. Focul pîlpîia în vatră și gazornița ardea pe prichiciul hornului. SADOVEANU, O. I 352. Gazornița agățată în tavan lumina pereții afumați, rafturi goale, un șirag de covrigi. C. PETRESCU, A. 477. Noaptea, aprindea o gazorniță și migălea înainte, cu vîrful cuțitului. POPA, V. 327. 2. Bidon în care se păstrează petrolul.

gazorniță sf [At: PAMFILE, I. C. 59 / Pl: ~țe / E: gaz¹ + -orniță] 1 Lampă primitivă de petrol Cf opaiț, poponet. 2 Bidon în care se păstrează petrolul.

hârb sn [At: DOSOFTEI, PS. 15 / Pl: ~uri / E: bg хърб] 1 (Înv) Scoică. 2 (Pop) Bucată dintr-un vas spart Si: ciob. 3-5 Lucru lipsit de valoare, stricat, vechi. 6 Vas (vechi și spart). 7 (Pop) Vas de lut sau de metal în care se pun bucatele Cf farfurie, cratiță, strachină. 8 Vas pentru gătit. 9 (Spc) Opaiț. 10 (Îe) Râde ~ de ciob (oală, strachină) spart(ă) A râde de defectele altuia, fără a le vedea pe ale sale. 11 (Îe) A face ~uri A sparge. 12 (Îe) A-i sfârâi cuiva cu ~ul A-l fermeca. 13 (Fig) Om de nimic. 14 (Fig) Om bătrân și neputincios.

hopaiț sn vz opaiț

hopâc, s.n. – (reg.; înv.) 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin (Strâmtura și Bârsana, cf. ALRRM, 1971: 330): „Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu” (Lenghel, 1979: 200). Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. Minge la jocul de-a oina (Calendar, 2007). – Et. nec.

hopâc, s.n. – 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin. Formă atestată în Strâmtura și Bârsana (ALR 1971: 330): „Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu” (Lenghel 1979: 200). 2. Minge la jocul de-a oina (Calendar 2007). – Et. nec.

hopấc, s.n. (înv.) 1. Petrol (pentru lampă); opaiț, fotoghin: „Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu” (Lenghel, 1979: 200). 2. Minge la jocul de-a oina. – Et. nec.

ILUMINAT², -Ă, iluminați, -te, adj. 1. (Despre o încăpere, o stradă, un oraș etc.) Care este luminat, pe a cărui suprafață se proiectează lumină. Au fost, desigur, în vremea aceea nopți cînd aceste cîteva duzini de opaițe, aprinse pe pămînt, vor fi dat oamenilor care le priveau, certitudinea că se găsesc... într-o intens iluminată metropolă. BOGZA, C. O. 202. 2. Fig. Plin de bucurie, înviorat, înveselit; inspirat. Veneau cîntînd, cu ochii iluminați, tineri, bătrîni, femei. PAS, Z. IV 200.

ÎNVELI, învelesc, vb. IV. Tranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A acoperi; (urmat de determinări introduse prin prep. «în») a înfășura. A învelit copilul cu plapuma. A învelit pachetul în hîrtie. ▭ Ofițerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16. A întîlnit doi tineri călări, care se îndreptau în fuga cailor spre dealul Catalinei, din care a cunoscut pe Dragomir curteanul, iar pe celălalt nu l-a putut videa, fiind învelit cu mantaua. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Fig. [Boul] pornește cu pași grei, se apropie de stăpîn, pînă cînd îl învelește în umbra trupului lui trudit, ca într-o pînză răcoroasă. GÎRLEANU, L. 39. (Fără determinare) Soarele e galben, norii-l învelesc, Rîurile albe în sînge roșesc. BOLINTINEANU, O. 10. ◊ Refl. De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. (Cu pronunțare regională) Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrîmi, apoi învălindu-se în mantaua ce i-o țăsuse... se culcă. EMINESCU, N. 29. ♦ (Cu privire la cărți sau caiete) A acoperi scoarțele cu hîrtie; a îmbrăca. 2. (Cu privire la case) A acoperi cu țiglă, tablă etc. Casa noastră e învelită cu șindrilă. STANCU, D. 295. Casele învălite cu argint... strălucea la soare. ISPIRESCU, L. 300. 3. (Cu privire la foc) A acoperi cu un strat de pămînt, de cenușă etc., pentru a face să ardă mocnit; a învălui. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit Și prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48.

JIGĂRIT, -Ă, jigăriți, -te, adj. (Familiar) Slab, prăpădit, fără vlagă; sfrijit. Slăbuți copii. Aveau ce mînca și tot erau jigăriți. AGÎRBICEANU, S. P. 71. Era bolnăvicios și atît de jigărit că, văzîndu-l, te întrebai: cum de-și mai poate ține viața. REBREANU, I. 76. Este un mititel măscărici foarte destrăbălat – jigărit, sfrejit și galben. CARAGIALE, O. I 301. ◊ Fig. Își aruncă ochii la scris, în lumina jigărită a unui opaiț. REBREANU, N. 46. – Variante: jigărît, -ă (ȘEZ. XIX 112), țigărit, -ă (NEGRUZZI, S. I 245, RUSSO, S. 50) adj.

lampă¹ sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (îrg) ~mbă, liam~, loa~, lom~, lomp sn / Pl: lămpi, (îrg) ~pe / E: ger Lampe, ngr λάμπα, fr lampe, rs лампа] 1 Dispozitiv destinat producerii luminii prin arderea unui lichid prin intermediul unui fitil textil sau a unui gaz combustibil. 2 (Pex) Aparat de iluminat cu ajutorul curentului electric prin aducerea la stare de incandescență a unui fir metalic sau a unui gaz Si: bec. 3 (Pgn) Aparat sau dispozitiv care produce lumină și care este destinat iluminării artificiale, semnalizării, controlului etc. 4 (Îe) A vorbi la ~ A nu fi ascultat. 5 (Min) Lampă (1) specială care se utilizează pentru iluminatul subteran, în condițiile unui mediu gazos explozibil. 6 (Arg) Ochi¹ (1). 7 (Îe) A stinge (cuiva) ~pa A lovi peste ochi pe cineva. 8 (Reg; șîs ~ de vânt) Felinar. 9 (Reg) Opaiț. 10 (Reg) Făclie. 11 (Îs) ~ de lipit Aparat care produce o flacără foarte puternică cu ajutorul căreia se realizează sudarea unor piese metalice. 12 (Îs) ~ de spirt sau ~ de alcool Aparat portativ folosit ca sursă de căldură în anumite activități. 13 (Udp „de”) Tub electric. 14 (Îe) A-i lipsi (cuiva) o ~, a avea o ~ lipsă (ori stinsă) sau a-i fila (cuiva) o ~ A fi nebun. 15 (Reg) Petrol. 16 (Iuz; îs) ~ fulger Blitz. 17 (Îs) ~ cu halogen Lampă (2) cu incandescență în balonul căreia se introduce un amestec de gaze inerte care conține halogeni, în scopul măririi duratei de funcționare și a strălucirii. 18 (Îs) ~ radio Tub electronic. 19 (Iuz) Lanternă.

lampă, lămpi, (loampă, lompă), s.f. – 1. Dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil, utilizat în casele tradiționale până la introducerea curentului electric (sec. XX): „Din Josani, până-n Tinoasa, / Arde loampa-n tătă casa” (Memoria, 2001: 23). „La ce să-mi trebuiască curent, când am atâtea loampe. La loampă am crescut, la loampă mor” (Mara, 2004). „Dacă se sparge lampa de la sine, acei oameni se despart” (Memoria, 2001: 56). 2. Petrol; naft, opaiț, dohot (ALRRM, 1971: 330): „Se pune lompă-n lompă” (Petrova); „Adă un kg de lompă” (Sighet). – Intrat pe mai multe căi: germ. Lampe, fr. lampe, rus. lampa, magh. lampa (Șăineanu, Scriban, DER, DEX, MDA) < it. lampa (DER) < lat. lampas, lampadis < vgr. lampas, -pados (Scriban).

lampă, lămpi, (loampă, lompă), s.f. – 1. Dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil, utilizat în casele tradiționale până la introducerea curentului electric (sec. XX): „Din josani, până-n Tinoasa, / Arde loampa-n tătă casa” (Memoria 2001: 23). „La ce să-mi trebuiască curent, când am atâtea loampe. La loampă am crescut, la loampă mor” (Mara, 2004). „Dacă se sparge lampa de la sine, acei oameni se despart” (Memoria 2001: 56). 2. Petrol; naft, opaiț, dohot (ALR 1971: 330): „Se pune lompă-n lompă” (Petrova). „Adă un kg. de lompă” (Sighet). – Din germ. Lampe.

lămpaș [At: N. TEST. (1648), 32^v/28 / V: (înv) lampas, lam~, (reg) ~ă sf, lâm~, lim~, lom~, lum~, luom~ / Pl: ~e, (îvp) ~uri, (5) ~i E: mg lámpás] 1 sn Dispozitiv pentru iluminat, fix sau portativ, alcătuit dintr-un schelet metalic cu rezervă pentru combustibil, deasupra căruia este montat un glob de sticlă care adăpostește flacăra sau dintr-un glob de sticlă în interiorul căruia se află o sursă de lumină. Vz: candelă, felinar, lampă. 2 sn (Reg) Jucărie făcută dintr-un dovleac cu miezul scobit, cu găuri în formă de ochi, nas, gură, în interiorul căruia se introduce o lumânare. 3 sn (Reg; îf limpaș) Opaiț. 4 sn (Reg) Fachie pentru pescuit. 5 sm (Iuz) Persoană care se ocupa cu aprinderea și stingerea felinarelor de pe străzi Si: (înv) lămpăcciu. 6 sn (Reg) Inflorescență de păpădie. 7 sn (Reg) Smoc de păr alb din fruntea vitelor. corectat(ă)

lămpoi sn [At: PASCU, S. 116 / V: lamboi, ~mboi / Pl: ~oaie / E: lampă + -oi] 1-14 (Șdp) Lampă (1-3, 5, 8-20) (mare). 15 (Reg; îf lamboi) Opaiț.

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

luminar s.n., s.m. I s.n., s.m. 1 (înv. și reg.) v. Sfeșnic. 2 (reg.) v. Opaiț. II s.m. (înv.) v. Lumânărar.

meci, meciuri, s.n. – (reg.; înv.) 1. Opaiț. 2. Lampa. 3. Fitil. ♦ (onom.) Meci, poreclă pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol, întrebuințau opaițul. – Din magh. mécs „lumânare, candelă; fitil” (Țurcanu, 2008: 91; MDA).

méci, meciuri, s.n. (reg.; înv.) 1. Opaiț. 2. Lampa. 3. Fitil. ■ (onom.) Meci, poreclă (pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol, întrebuințau opaițul). – Din magh. mécs „lumânare, candelă; fitil” (Țurcanu, 2008: 91; MDA).

MECI³ s. n. 1. (Transilv., Maram.) Opaiț (LB, COMAN GL., ALR I 717, A I 13, 22) ; lampă (ALR II/I MN 142, 3 910/316, 3 911/316, Ș. C. ȘT. IAȘI, 1958, nr. 1-2, 175) ; felinar (ALR I 720/320). ♦ P. r e s t r. Fitil ; feștilă. Cf. ALEXI, W., CHEST. II 363/223, 239, 365, ALRM II/I h 379, Ș. C. ȘT. (lași), 1 958, nr. 1-2, 175. 2. (Regional) Unealtă cu care se unge lespedea pe care se coc plăcinte (Suciu de Sus- Năsăud). Cf. VICIU, GL. – Pl.: meciuri. – Din magh. mécs.

MECI s. v. feștilă, fitil, opaiț.

meci s. v. FEȘTILĂ. FITIL. OPAIȚ.

meci, -uri, s.n. – Opaiț. Meci, poreclă pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol întrebuințau opaițul. – Din magh. mécs „lumânare, candelă; fitil” (Țurcanu 2008: 91).

meci³ sn [At: LB / Pl: ~uri / E: mg mécs] 1 (Trs; Mar) Opaiț. 2 (Trs; Mar) Lampă. 3 (Trs; Mar; prc) Fitil. 4 (Reg) Unealtă cu care se unge lespedea pe care se coc plăcinte.

METROPOLĂ s. f. 1. Stat sau oraș mare din antichitate, considerat în raport cu coloniile sale. Colonia este un ținut afară din țară, căria sînt supuși lăcuitorii lui cei tot de o viță cu aceliilalte, care către dînsa se zice metropolă. GENILIE, P. 43/11, cf. ANTONESCU, D. Organizația coloniei. . . era imitată după cea a metropolei, Roma. XENOPOL, I. R. I, 165, cf. IV, 59. ♦ P. a n a l. Stat imperialist, considerat în raport cu coloniile sale. Cf. V. ROM. aprilie 1 954, 66. 2. (Învechit, rar) Oraș de reședință a unei mitropolii. Vasilie III. . . făcînd din capitala sa metropole bisericei rusești, numi el singur mitropolit (a. 1 865). URICARIUL, X, 374. 3. Nume dat marilor orașe ale lumii (de obicei marilor capitale de state). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Afișe imense. . . acopereau zidurile marilor metropole. SAHIA, N. 66. Să dăruiască metropolei un magistrat excepțional. POPA, V. 232. Din Buenos-Aires-ul de altădată s-a ridicat în jumătate de veac o metropolă modernă. SADOVEANU, O. X, 447, cf. IX, 248. [Boierii] duc. . . o viață de lux între metropolele occidentale și moșiile lor. CĂLINESCU, E. 16. Au fost desigur în vremea aceea nopți cînd aceste cîteva duzini de opaițe aprinse pe pămînt vor fi dat oamenilor. . . certitudinea că se găsesc într-o intens iluminată metropolă. BOGZA, C. O. 202, cf. 305. În zeci și zeci de puncte ale Moscovei . . . se construiesc edificii uriașe, care vor îmbogăți această metropolă. STANCU, U.R.S.S. 102. Am ajuns în miezul metropolei pe la prînz, în sunetele claxoanelor de la automobile. V. ROM. octombrie 1 955,114. Iată, e ceasul cînd în marile metropole Acțiunile urcă și scad vertiginos. BARANGA, V. A. 14. – Accentuat și: metropolă DM. – Pl.: metropole. – Și: (învechit) metropole, mitrópolă (COSTINESCU) s. f. – Din fr. métropole.

MIHAIL KOGĂLNICEANU 1. Com. în jud. Constanța; 9.857 loc. (2000). Aeroport care deservește municipiul Constanța. Preparate din carne și lapte. Fermă avicolă. 2. Com. în jud. Ialomița, în Câmpia Bărăganului, pe cursul inf. al Ialomiței; 6.230 loc. (2000). Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (1854-1862), în satul Luciu. În același sat a fost descoperit un opaiț din bronz (sec. 6). 3. Com. în jud. Tulcea, situată la poalele Dealurilor Tulcei pe râul Telița; 3.733 loc. (2000). Stație de c. f. Aeroport care deservește municipiul Tulcea. Expl. de calcar. Creșterea bovinelor. Produse alim. Centru de încercare a soiurilor de cereale. În arealul com. a fost descoperit un tezaur compus din 25.000 monede de argint, 200 perperi bizantin de aur, peste 100 lingouri de argint și obiecte de podoabă, datând de la sfârșitul sec. 13 și începutul sec. 14.

MILUÍRE s. f. (Î n v e c h i t) Acțiunea de a m i l u i și rezultatul ei. 1. Cf. m i l u i (I 1). După multă miluirea ta (m i l o s t i v ă t ă ț î l o r t a l e D, e f t i n i i l o r t a l e C², m ă n g ă e t u r i l o[r] t a l e H) caută spre mere. PSALT. 133, cf. 227, 240. Bucuru-me și veselescu-me de meserearea ta (m i l ă C, D, m i l o s t e a H, miluirile t a l e C²). ib. 52. Cătră păcătoși cu miluire și bum milosîrdenie. CORESI, EV. 23. Cu folos tocmit-ai toate. . . după mila și miluirea bunătăției lui id. ib. 92, cf. 87, 490. ◊ F i g. Sălașul luI copleșit de bezne și numai cu arara miluire a pîlpîirilor de opaiț. V. ROM. februarie 1 954, 7. 2. Cf. m i l u i (II 1). Să apucăm înaint fața judecătoriului. . . cu miluire cătră săraci CORESI, EV. 539, cf. COSTINESCU, DDRF.** Dărnicie, generozitate. Mintea ce drept zestre ceriu ne-au dat-o cu miluire. CONACHI, P. 279. 3. Cf. m i l u i (II 2). Poftim nu numai să nu strămute această cuprindere de miluire, ce mai vîrtos să întărească și să adaogă cele după cuviință (a. 1 814). URICARIUL, III, 48. Darurile și miluirile rînduite prin voința ctitorilor. ODOBESCU, S. II, 20. Tîrgurile ce sînt date miluire la alte mînăstiri. N. A. BOGDAN, C. M. 67, cf. 66. – Pl.: miluiri. – V. milui.

MOCLEÁC s. m., s. n. 1. S. m. (Prin Bucov.) Om tăcut, ursuz, morocănos (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) sau prostănac (LEXIC REG. 105). V. mocan¹ (2). 2. S. n. (Regional) Lampă cu lumină foarte slabă. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Mocleac di opaiț. ib. – Pl.: (1) mocleci, (2) mocleacuri. - Etimologia necunoscută.

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

MUC², mucuri, s. n. 1. Vîrful înnegrit prin ardere al unui fitil de lampă, de-luminare, de candelă; (Mold.) fitilul întreg. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I 79. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul luminării, ca să rămînă cu sifieși în tihna întunericului. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Pe capătu unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. 2. (Determinat prin «de luminare») Bucățica rămasă dintr-o luminare aproape consumată. În toată casa nu era nici un muc de luminare. STĂNOIU, C. I. 66. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. III 35. Capătul care rămîne dintr-o țigară fumată. Cît n-ar da ei acum petîtru un muc de țigară... un muc din care să poată trage numai un fum, dar unul puternic, adînc, deznădăjduit. CAMILAR, N. I 363. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I 133. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigara de perete și aruncă jos mucul. C. PETRESCU, Î. II 56.

mucar², mucări subst. 1. S. n. pl. Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului lumânării sau al fitilului candelei pentru a înviora flacăra; mucarniță, mucariță. 2. S. n. (Reg.) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumânarea astfel încât aceasta să poată arde până la capăt. 2. S. n. pl. (Reg.) Mucuri de lumânări. 3. S. f. (Reg.; în forma mucare) Feștila lumânării; fitilul opaițului, al candelei etc. [Var.: mucare s. f.] – Din muc + suf. -ar.

mucar [At: BIBLIA (1688), 91¹/30 / V: (reg) ~e sf / Pl: (1-2, 4-5) ~cări, (3) ~i / E: muc + -ar] 1 snp Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului lumânării sau al candelei pentru a înviora flacăra Si: mucarniță (1), (reg) mucariță¹. 2 sn (Mol) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumânarea în așa fel încât aceasta să poată arde până la capăt. 3 sm (Reg) Persoană în serviciul bisericii, care are datoria să taie mucurile lumânărilor. 4 snp (Reg) Mucuri de lumânări. 5 sf (Reg; îf mucare) Feștilă a candelei, a lumânării, a opaițului etc.

MUCÁR subst. 1. S. n. pl. Unealtă în formă de foarfece cu care se taie capătul ars al mucului luminării sau candelei pentru a înviora flacăra; mucarniță (1), (regional) mucariță¹. Vor acoperi sfeașnicul ce luminează și lumînările lui și lingurile lui și mucârile lui. BIBLIA (1688), 96¹/30. Pentru doao făclii mari de ciară albă, cu zugrăvit și cu fufeazele lor deasupra și cu zugrăvitura sfeșnicilor celor de lemn și mucârile (a. 1765). IORGA, S. D. XIII, 256, cf. XII, 227. Una pereche sfeșnice alamă cu mucârile lor (a. 1813). URICARIUL, XIV, 235, cf. XVI, 276. O păreche de mucâri de alamă, cu care o țigancă frumușică lua din cînd în cînd mucul lumînărilor. FILIMON, O. I, 178. 6 sfeșnice cu tăblițe și mucări. I. IONESCU, D. 111. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului – suprimarea mucărilor . . . -, vodă dăduse la palat o serată. CARAGIALE, O. III, 123. În antracte, intrau slujitori cu mucări lungi, ca să taie feștilele. SADOVEANU, E. 65. 2. S. n. (Prin Mold.) Sfeșnic sau mic dispozitiv adaptat la un sfeșnic, care susține lumînarea în așa fel încit aceasta să poată arde pînă la capăt. Cf. DDRF. 3. S. m. (Regional; Persoană în serviciul bisericii, care are datoria să taie mucurile lumînărilor (Drăgușeni-Tîrgu Neamț). GLOSAR REG. 4. S. n. pl. (Regional; la pl.) Mucuri (de lumînări). V. m u c (II 2). Au rămas numai mucările. L. COSTIN, GR. BĂN.141. Babele. . . recomandă să se dea copilului muc de lumînare de seu din mucări. N. LEON, MED. 147. 5. S. f. (Regional; în forma mucare) Feștila lumînării, a opaițului, a candelei etc. (Baia- Lipova). CHEST. II 363/403. – Pl.: (1, 2, 4, 5) mucâri și (3) mucari. – Și: (regional) mucáre s. f. LM. – Muc + suf. -ar.

muconeț sn [At: DLR ms / Pl: ~e / E: muc] (Reg) Muc ce se pune în opaițe.

MUCONÉȚ s. n. (Regional) „Mucul ce se pune în opaițe”. Com. MARIAN. – Pl.: muconețe. – De la muc, prin apropiere de poponeț.

MURI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. A înceta să mai trăiască, a nu mai fi în viață; (argotic) a mierli¹. V. d e c e d a, r ă p o s a. E voi ca oamenrii veți muri. PSALT. HUR. 70^r/24. Eu nu numai legatu se fiu, ce și se moriu gata săntu. COD. VOR. 28/19, cf. 138/11. Toți derepții și păcătoșii știu-se cîndu moru ? (începutul sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 420/9, cf. 421/11. Veade înțelepții murindu. PSALT. 93, cf. 94. Cine va creade întru mine, să ară și muri, învie-va. CORESI, EV. 95, cf. 348, 530. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Unde va muri o vită fugind de ostenită, acolea să facă cetate (a. 1620). GCR I, 58/20, cf. 113/28. Nu mi-i voia rea pentru că mori eu. HERODOT (1645), 494. De va intra dobitocul în vie . . . și va cădea în vreo groapă. . . și va muri . . . să nu aibă nice o nevoie cela cu viia. PRAV. 16, cf. 88. Oamenii cei sfinți cînd mor. CHEIA ÎN. 1^r/12. Apostolii . . . poftiia să moară ca niște sâvîrșiți. BIBLIA (1688), [prefață] 6/51. Și mie îmi iaste îndestul, după ce voiu înțăleage aceasta, să și moriu. AETHIOPICA, 69^v/5. I-a murit soția. VĂCĂRESCUL, IST. 248. Lasă-mă să mori acu, Dacă nu mă iubești tu ! (a. 1785). CAT. MAN. I, 352. De leșinasă sau cu adevărat murisă, atunce era cu îndoire. DRĂGHICI, R. 138/1, cf. 42/14. Eram hotărît să mori. CONACHI, P. 33, cf. 84, 262. Voi o femeie . . . care . . . să mă iubească și să moară cum a murit Olga. NEGRUZZI, S. I, 55. Martir iubite a libertăței, Tu mori departe de-al tău pămînt ! ALECSANDRI, P. Î, 218, cf. id. T. I, 367. Fluturii mor cu florile, cînd vîntul de toamnă le veștejește. BOLINTINEANU, O. 451, cf. 34. De-oi muri . . . ăl meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I, 133, cf. 141. Baba muri chiar în acea zi. CREANGĂ, P. 16, cf. 222. N-o să mori fără luminile ochilor ! CARAGIALE, O. VI, 28. Dumnezeu să aibă milă de mine ca pă nu mă lase a muri rușinat. ISPIRESCU, L. 14. Sfintelor umbre care-ați trecut, Nu, voi prin moarte nu ați murit, Trăiți în totul ce e văzut. MACEDONSKI, O. I, 20. Tu cu pîinea și cuțitul Mori flâmînd, nepriceput ! COȘBUC, B. 13. De multe ori găinele mor cu droaia. ȘEZ. III, 203, cf. DELAVRANCEA, O. II, 115. Și ai frați mici, – și sînteți mulți . . . Tu ești mai mare, mai deștept, Cînd oi muri, pe tine-i las. IOSIF, PATR. 34. A murit – făcu omul abătut. REBREANU, R. II, 166. Băiatul vioi, tînărul plin de avînt și de vise, prietinul tinereții mele murise ! SADOVEANU, O. VI, 512 [Ofițerul] a și murit pe toamnă. CĂLINESCU, E. 236. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind. BART, S. M. 77. Mor pruncii, flămînzii, pe zi cîte șapte. TULBURE, V. R. 39. Vaca, întinsă între brusturi. . . avea să moară. BOGZA, C. O. 29. Plîngea și mărturisea o dorință pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tîlharul. PAS, Z. I, 31. Iată, se-arată zorile, Zorile pentru cari m-am dus vesel să mor ! DEȘLIU, G. 43. Toată lume-aș milui, Jale-n lume n-ar mai fi, Fată n-ar îmbătrîni, Voinic tînăr n-ar muri ! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92, cf. 147, 310. Văzu că cioara murise. RETEGANUL, P. II, 66. M-o strîns de gît de gîndeam că mori. ALR II 3 589/157. (Cu complement intern) A muri moarte de război e tot ce poate fi mai fericit pentru un get. PÂRVAN, G. 155. Tot o moarte are să moară cineva. ZANNE, P. II, 626. ◊ (În proverbe și zicători) Cine a murit an, an s-a îngropat (= întîmplările trecute, lesne se uită). ZANNE, P. I, 4. Parcă i-a murit curca cu ouăle în cuib, se zice despre cineva care este foarte supărat. id. ib. 457. Umbra niciodată moare (= urmările, consecințele faptelor nu se șterg). Cf. id. ib. II, 448. Cine moare și cui îi trage clopotul. id. ib. 636. Decît să trăiești murind, mai bine să mori trăind. Cf. id. ib. 778. ◊ (Cu determinări arătînd felul morții, cauza, împrejurările etc.) De voie vrea să meargă spre muncă și . . . a muri de moarte ocărîtă. CORESI, EV. 89. Veți muri toți de foame (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 50/4. De va fura și a treia oară, acesta să moară în furci. PRAV. 34, cf. 275. De va muri [soția] . . .dentr-acea boală, piiarde-va bărbatul tot ce va avea despre ocinile muierei. ib. 94. Tăiați cu arme muriră. N. TEST. (1648), 300^v/8. Iaste mai bine să mori de foame, decît să iai pita săracilor (a. 1713). GCR II, 7/34. A murit. . . mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II, 46. Niciodată n-a crezut că într-adevăr se poate muri de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. Între timp, i-a murit și mama, de boală și inimă rea. V. ROM. august 1954, 128. ◊ (În forma negativă, glumeț sau ironic, arată posibilitatea de a trece situație dificilă, neplăcută) D-apoi vezi d-ta . . . te-ai deprins tot la Ieș . . . Mai șezi pin ținut, că nu-i muri. ALECSANDRI, T. I, 183. ◊ (Prin exagerare, în construcții consecutive sau însoțit de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă un grad maxim de intensitate) Și mai murind oamenii de frică și de așteptarea realelor. N. TEST. (1648), 98^r/32. Sparg încălțămintea lor, Alerg . . . de mor. MUMULEANU, C. 115/6. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161/5. Să moară de ciudă celelalte fete. ALECSANDRI, T. I, 36. Striga . . . că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Ploaia nu mai stătea și păscarii mureau de urît. CONTEMPORANUL, VI₁, 97. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor. REBREANU, I. 112. Fecior sărac, Cum să nu mor de al tău drag ? JARNIK-BÎRSEANU, D. 15. La casa cu două fete Mor pisicile de sete. ZANNE, P. II, 125.* E x p r. A muri de foame = a sărac, a fi sărac lipit pămîntului. I-au rămas ficiorul de murie de foame. NECULCE, L. 59. Nu muream chiar de foame și puteam să și cînt ! DEȘLIU, G. 42. A muri și a învia, se spui a indica intensitatea (maximă a) unei senzații sau a unui sentiment. Împăratul murea și învia de bucurie. ISPIRESCU, L. 2. Iana văzu; muri ș-învie și nemaiputîndu-și stăpîni durerea, alergă în casă. DELAVRANCEA, T. 152. Cărturării muriră și înviară, iar Neghiniță, care se suise în creștetul împăratului, rîse. id. V. V. 47. A muri să. . . = a fi foarte dornic de face tot posibilul să . . . Tiranul moare să apuce cele străine. MUSTE, LET. III, 66/17. Murea să afle toate despre toți și să clevetească. REBREANU, R. I, 178. A muri după . . . = a ține foarte mult la . . . , a fi gata să-și dea viața pentru . . . Ce pot face, cînd simt că mor după tine ? CONACHI, P. 85. Facem o plimbare, nu-i așa ? Mor după aerul ăsta !AGÎRBICEANU, A. 95. Crezi că mor după Ileana ? EFTIMIU, Î. 99. Dacă n-ai fi atît de prost, aș suferi grozav cînd văd femeile murind după tine. CAMIL PETRESCU, P. 136. Grecul murea după româncă, SADOVEANU, O. I, 169. Toată ziua stă afară Cu mîma la inimioară, După badea ei să moară. HODOȘ P. P. 37, cf. 53. Fete mari și mititele, Moare neica după ele. ANT. LIT. POP. I, 105. Pînă mor = vreme foarte îndelungată; întreaga viață (de acum înainte). Da blidu-i de cositor, Nu se sparge, pînă mor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167. Să mor !, se spune pentru a întări o afirmație. Să mor dacă-nțeleg ceva. CARAGIALE, O. II, 265. Nu i-ar muri mulți înainte !, se spune (glumeț) la adresa unei persoane pe care o urăști, căreia îi dorești moartea. Baba mea e o sterpătură . . . Nu i-ar muri mulți înainte ! CREANGĂ, P. 118. A muri mortăciune = (despre animale crescute de om pentru a-i servi ca hrană) a muri netăiat, neînjunghiat (devenind hoit). Dacă o oaie „moari mortăciuni”, sau este mîncată de lupi, trebuie să fie justificată cu pielea. STOIAN, PĂST. 64. Nici (nu) trăiește, nici nu moare = se spune despre cei ce zac bolnavi vreme îndelungată. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 89. (Regional) Trăind și nemurind = dacă om trăi. Trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo ! CREANGĂ, P. 236. A muri cu zile = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. A muri fără lumînare = a muri pe neașteptate. A trage să moară v. t r a g e. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se usca. E vremea rozelor ce mor. MACEDONSKI, O. I, 192. A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276. Nu se face boire în timpul cînd un mort este în sat . . . căci altfel mor florile. PAMFiLE-LUPESCU, CROM. 18. Chiar crinii albi în floare Muriră adineauri sub vîntul rece-al serii. PETICĂ, O. 181. Mureau netrebnic crinii cu paloarea lor heraldică. TEODOREANU, M. U. 117. 2. F i g. A înceta (total sau parțial) să mai fie văzut sau auzit, a dispărea, a se pierde, a se stinge; a se termina, a se sfîrși. Lumea stă pe o schimbare: toate trec . . . și mor și per. CONACHI, P. 114, cf. 86. Mi se părea că resunetul puștii mele . . . merge de moare la ușa doamnei B. NEGRUZZI, S. I, 61. Și te-ai dus, dulce minune, Ș-a murit iubirea noastră. EMINESCU, O. I, 55, cf. 178. Era ceva ce murise de mult pentru mine, ce uitasem de mult. id. P. 108. Focul . . . murea în sobă, c-o albastră vîlvătaie. MACEDONSKI, O. I, 84. Focul e-nvelit pe vatră, Iar opaițele-au murit. COȘBUC, P. I, 48. Cărbunii mureau, învăluiți în acoperișul străveziu al celei dintîi cenuși. D. ZAMFIRESCU, A. 12. Mor azi zîmbetele mele. GOGA, C. P. 114. Cîntări voivodale sunară-n amurgire . . . Și-n notele lor grave de-adîncă tînguire Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea. PETICĂ, O. 63, cf. 53, 60. Muriră și acordurile cîntării celei din urmă. AGÎRBICEANU, A. 155. Drumul murea în desișul negru-verde a doi munți, parcă împreunați. HOGAȘ, DR. II, 3. La vatră-n para ce abia mai bate Azi a murit chiar visul meu final. BACOVIA, O. 53. Amurgul murea pe dealurile sure. I. BOTEZ, ȘC. 155. Mama a intrat în iatacul de sub salcie în care murea și apusul, ca și proiectele ei de răzbunare. KLOPȘTOCK, F. 132. De pe dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, treceau cu vîntul serii și mureau în depărtări. SADOVEANU, O . I, 257. Lumina murea . . . și se auzea cumpăna de-afară numai ca un murmur depărtat al mării. id. ib. VIII, 171. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai tîrziu. STANCU, D. 25, cf. 245. Cum mureau amurgurile, tunurile s-auzeau mai tare. CAMILAR, N. I, 7. Mineritul fără disciplină înseamnă moartea minei: mina naște și crește încet, dar de murit moare dintr-o dată. DAVIDOGLU, M. 29, cf. ALR II/I h 282, ALRM II/I h 395. ♦ (Regional; despre stele) A cădea (Voivozi-Carei). ALR SN III h 807/325. O murit o steauă. ib. – Prez. ind.: mor. – Lat. moriri.

naft, (naftă), s.n. – (reg.) Petrol lampant; opaiț, dohot, gaz, fotoghin (ALRRM, 1971: 330). – Din sl. nafta, ngr. náftha (Scriban, DEX, MDA), tc. neft, germ. Naphta (MDA).

naft, (naftă), s.n. (reg.) Petrol lampant; opaiț, dohot, gaz, fotoghin. – Din sl. nafta, ngr. náftha (Scriban, MDA), tc. neft, germ. Naphta (MDA).

naft, (naftă), s.n. – Petrol lampant; opaiț, dohot, gaz, fotoghin (ALR 1971: 330). – Din sl. nafta (DER, DEX).

OCNA MUREȘ, oraș în jud. Alba, pe valea Mureșului; 15.802 loc. (2003). Expl. de argile bentonitice și de sare. Ind. mat. de constr. (var, prefabricate din beton). Produse sodice și alim. (alcool, panificație, fermentarea și prelucr. tutunului). Stațiune balneoclimaterică de interes local, cu ape minerale clorurate, sodice, de mare concentrație (266 g/l), provenite din lacurile cantonate în vechile saline, folosite pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, neurologice periferice (pareze) și ginecologice. În perimetrul orașului au fost descoperite urmele unei așezări civile romane din sec. 2-3 (o statuie din marmură reprezentând-o pe zeița Hekate și un coif din bronz al unui legionar roman), iar în satul Războieni-Cetate din apropiere au fost identificate vestigiile unui castru roman din sec. 2-3 și ale unei așezări civile romane (opaițe, lei funerari, terra sigillata, statueta unui zeu, un relif cu Lupa capitolina ș.a.). Cunoscută din perioada daco-romană cu numele Salinae, localitatea apare menționată documentar în 1203 cu numele Uioara. Declarat oraș în 1956. În O.M. se află ruinele cetății Uioara (sec. 12) și o biserică romano-catolică (sec. 18). În localit. componentă Uioara de Sus există castelul Teleki (1742, cu unele transformări din 1869), iar în satul Cisteiu de Mureș, atestat documentar în 1320, se află o biserică ortodoxă de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18) și un ansamblu arhitectonic alcătuit dintr-o curie (1796), în stil baroc, un castel în stil neoclasic (sec. 19), hambar (sec. 19) și o capelă romano-catolică (sec. 18), în stil baroc.

olói, oloiuri, (oleu), s.n. (pop.) 1. Ulei, undelemn. ■ Oloi de sâmburi = ulei din semințe de dovleac; oloi de rujă = ulei din semințe de floarea-soarelui: „Dacă facem descântecul peste horincă sau vin, atunci să bei puțin, iar dacă-l facem peste oleu de olivă, atunci să se ungă” (Bârlea, 1924: 406). 2. Petrol (pentru lampă), în expr. oloi de ars sau oloi puturos; naft, dohot, hopâc, opaiț. – Din magh. olaj „ulei” (DEX, MDA).

oloi, (oleu), s.n. – (pop.) 1. Ulei, undelemn. Oloi de sâmburi = ulei din semințe de dovleac; oloi de rujă = ulei din semințe de floarea-soarelui: „Dacă facem descântecul peste horincă sau vin, atunci să bei puțin, iar dacă-l facem peste oleu de olivă, atunci să se ungă” (Bârlea 1924: 406). 2. Petrol (pentru lampă), în expr. oloi de ars (Rona, Giulești, Budești, Mara) sau oloi puturos (Mara); naft, dohot, hopâc, opaiț (ALR 1971: 330). – Din sl. olej.

oloi, oloiuri, (oleu), s.n. – (pop.) 1. Ulei, undelemn. Oloi de sâmburi = ulei din semințe de dovleac; oloi de rujă = ulei din semințe de floarea-soarelui: „Dacă facem descântecul peste horincă sau vin, atunci să bei puțin, iar dacă-l facem peste oleu de olivă, atunci să se ungă” (Bârlea, 1924: 406). 2. Petrol (pentru lampă), în expr. oloi de ars (Rona, Giulești, Budești, Mara) sau oloi puturos (Mara); naft, dohot, hopâc, opaiț (ALRRM, 1971: 330). – Din magh. olaj „ulei” (Scriban; Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

opaieț sn vz opaiț

opaiț (-pa-iț) s. n., pl. opaițe

opaiț s. n. (sil. -pa-iț), pl. opaițe

OPAIȚ s. (pop.) poponeț, văpaie, văpaiță, (reg.) șterț, (Transilv. și Maram.) meci, (prin Olt., Transilv. și Mold.) sfeșnic. (Odaie luminată de un ~.)

opaiț, opaițe, s.n. – 1. Lampă improvizată. 2. Petrol lampant (în Berbești, Oncești, Vișeu, Moisei); dohot, naft, hopâc (ALRRM, 1971: 330). – Cf. sl. opajecǐ (Scriban, Șăineanu, DEX).

opaiț (opaițe), s. n. – Lămpiță, candelă. – Var. opaeț, opaiță. Sl. opjaeci (Cihac, II, 229).

opaiț, -țe.

OPAIȚ ~e n. 1) Lampă primitivă constând dintr-un fitil, introdus într-un vas umplut cu ulei sau cu untură; poponeț. 2) Plantă erbacee cu tulpina erectă, păroasă, ramificată, cu frunze opuse și flori albe sau trandafirii. [Sil. -pa-iț] /<sl. opajeci

OPAIȚ s. (pop.) poponeț, văpaie, văpaiță, (reg.) șterț, (Transilv. și Maram.) meci, (prin Olt., Transilv. și Mold.) sfeșnic. (Odaie luminată de un ~.)

opaiț sn [At: ANON. CAR. / P: ~paiț / V: (reg) hopaieț, ho~, hopaiță sf io~, iopaiță sf, ~ieț, ~ță sf, opăiț, opăiță sf văp~, văpaiță sf, văpăiț / A și: (reg) opaiț / Pl: ~e (pop) ~uri, (rar) (2) ~i / E: ns cf văpaie, slv опаѥцъ] 1 Lampă mică, primitivă, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient umplut cu seu, ulei sau untură Si: (pop) poponeț, văpaie, (reg) meci. 2 (Reg) Vălug. 3 (Reg) Lampă de mână care arde cu ulei de rapiță. 4 (Reg) Petrol lampant. 5 (Reg) Clacă. 6 (Trs; Ban) Obicei de a aprinde focuri în ziua care marchează începutul postului. 7 (Îf opaiță) Plantă erbacee cu tulpină păroasă, cu frunzele ovale și cu florile albe (Melandryum nemorale). 8 Plantă erbacee cu tulpina și frunzele păroase, cu florile albe sau, rar, trandafirii, care se deschid seara răspândind un miros plăcut (Melandryum pratense).

opaiț, -e, s.n. – Petrol lampant (în Berbești, Oncești, Vișeu, Moisei); dohot, naft, hopâc (ALR 1971: 330). – Din sl. opjaecǐ (Cihac cf. DER).

opaiț, opaițe s. n. bec; lustră; veioză.

OPAIȚ, opaițe, s. n. Lampă mică, primitivă, care luminează cu ajutorul unui fitil introdus într-un recipient umplut cu seu, ulei sau untură. În întunerec, flacăra înecată de fum a opaițului abia tremura un sîmbure de lumină cețoasă. C. PETRESCU, S. 34. Focul e-nvelit pe vatră Iar opaițele-au murit. COȘBUC, P. I 48. Pe capătu-unei laiți Lumina, cu mucul negru într-un hîrb, un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. – Pronunțat: -pa-iț. - Variante: opaieț (CREANGĂ, P. 6) s. n., opaiță (SADOVEANU, B. 102) s. f.

opaiț n. 1. hârb cu seu și muc ce servă de lampă la țară: colibă în care ardea un opaiț în ciob ISP.; 2. fachie. [Slav. OPAĬEȚĬ].

opáiț, opaițe, s.n. 1. Lampă improvizată. 2. Petrol lampant; dohot, naft, hopâc. – Cf. sl. opajecǐ (Scriban, DEX).

opáiț n., pl. e (vest, est) și opáiță (est) f., pl. e (vsl. opaĭecĭ, opaiță, d. opanica, lighean, cupă, panica, cupă; bg. sîrb. panica, strachină, gamelă. Pare înrudit cu vgerm. panna, phannâ, ngerm. pfanne, mlat. panna d. vlat. pátina, tigaĭe). Hîrb orĭ strachină în care s’a pus seŭ și un fitil și care se maĭ întrebuințează și azĭ în loc de lampă pin satele izolate orĭ sărace. Fachie. – (Opaiță). O plantă cariofilee (numită și opaițel, m., pl. eĭ) cu florĭ albe (și rar roșiatice) care se deschid seara (și de aceĭa-ĭ și zice opaiță!) și răspîndesc un miros plăcut și cu fructu capsular cu dințĭ proeminențĭ (melándryum praténse orĭ lýchnis vespertina saŭ dióica). – Și văpaiț (Olt.). V. șterț.

opaiț, opaițe și (pop.) opaițuri s. n. 1. Lampă mică primitivă care arde cu ajutorul unui fitil introdus într-un vas mic, umplut cu seu, ulei sau untură. 2. (Reg.) Obiceiul de a aprinde focuri în ziua de început a lăsatului-secului. [Var.: opaieț, văpaiț s. n., opăiță, văpăiță s. f.] – Din sl. opaieț, cf. văpaie.

opaiț, pl. opaițe

opaiț (desp. -pa-iț) s. n., pl. opaițe

opaiță sf vz opaiț

OPÁIȚĂ (< opaiț) s. f. Gen de plante erbacee, din familia cariofilaceelor, având peste 100 de specii, răspândite în ambele emisfere pământești (Melandryum). Unele specii sunt decorative, cu flori plăcut mirositoare (ex. M. pratense), altele furajere (M. nemorale). ◊ Opaița Munților Rodnei = plantă erbacee din familia cariofilacee, cu flori albe, endemism local întâlnit numai în acești munți (Lychnis nivalis sau, după alți autori, Silene nivalis); specie ocrotită prin lege.

OPĂICIOR, opăicioare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui opaiț. Descuie-mi dar tu, opăiciorule de pe muche. SBIERA, P. 308.

opăicior sn [At: SBIERA, P. 308 / P: ~pă-i~ / Pl: ~oare / E: opaiț + -ior] 1-6 (Șhp) Opaiț (1-3) (mic).

opăieț sn vz opaiț

opăiț sn vz opaiț

opăiță sf vz opaiț

opăițel sm [At: BARONZI, L. 139 / V: (reg) opai~, opali~, opăli~, opăț~ / P: ~pă-i~ / Pl: ~ei / E: opaiț + -el] (Bot; reg) 1 Opaiț (7) (Melandryum pratense). 2 (Bot; reg) Arsenic (Lychnis chalcedonica).

oșternic, oșternici s. m. (Reg.) Fitil, feștilă de opaiț făcute din cârpă. – Et. nec.

oșternic, oșternici, s.m. (reg.) fitil, feștilă, opaiț.

oșternic sm [At: CHEST. II 363/211 / Pl: ~ici / E: nct] (Reg) 1 Fitil de opaiț din material textil. 2 (Pex) Opaiț.

PAT², paturi, s. n. 1. Mobilă de lemn sau de metal, de obicei prevăzută cu somieră sau cu saltea și în care se culcă omul. Începu a scoate și a clădi pe colțul patului poclăzi și scorțuri. SADOVEANU, B. 94. Cînd înseră, baba se culcă pe pat cu fața la părete, ca să n-o supere lumina de la opaiț. CREANGĂ, O. A. 132. Hai, murgule cu picioare, C-am o mîndră ca o floare, îți dă grajdul măturat, Mic pat împerinat. HODOȘ, P. P. 47. ◊ Pat de campanie v. campanie. ◊ Expr. A face (sau a așterne) patul = a pregăti patul cu cele trebuitoare pentru dormit. Vine bărbățelul meu Din sat, de la făgădău... Eu fac patul să se culce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A strînge patul = a strînge (sau a îndepărta de pe pat) cele necesare pentru dormit. A fi pe patul de moarte (sau pe patul morții) = a fi în agonie, în comă. A muri în patul său = a muri de moarte bună. A cădea bolnav la pat = a se îmbolnăvi greu. A căzut la pat ș-a murit după trei zile. SADOVEANU, O. VI 353. Slabă și stîlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A boli la pat = a zăcea greu bolnav. Să știi tu, vecină, bine, C-așa-i povestea cu mine: Să bolesc la pat o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. A părăsi patul = a se face sănătos după boală, a se restabili. Părăsi patul. Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai veni. BOLINTINEANU, O. 459. ◊ Fig. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere. SADOVEANU, O. I 269. Pe patul durerii oșteanul căzînd, Muri cu-o zîmbire. ALECSANDRI, O. 156. ♦ Așternut, culcuș. Pat de fîn. ▭ Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri. EMINESCU, O. I, 221. Pe cînd... paturile se gătesc... limbile se dezmorțesc. ODOBESCU, S. III 18. 2. Targă, năsălie. 3. (Rar) Răsadniță. 4. Parte a unei instalații sau a unui sistem tehnic, cu fața superioară plană și aproximativ orizontală, pe care se reazemă și eventual alunecă materiale sau anumite părți ale instalației sau ale sistemului tehnic. Patul strungului. ♦ Partea de lemn de care sînt fixate mecanismul și țeava puștii (sau a pistolului). Paturile de pușcă plesnesc în plin pe muncitorii care n-au nici măcar pietre. SAHIA, N. 45. O sentinelă veni în fugă. Cu patul puștii risipi mulțimea. BART, E. 301. Să-ntorc pușca cu patul Și să-i zdrobesc lui capul. BIBICESCU, P. P. 154. 5. Strat de material, orizontal sau înclinat, cu fața superioară aproximativ plană, pe care se reazemă de obicei alte materiale. Pat de beton. 6. (Rar) Albie, matcă (a unei ape). Aceste rîuri, deși nu sînt adînci, dar sînt repezi, și patul lor este plin cu pietre mari. BOLINTINEANU, O. 427. ♦ Partea mai joasă a unui teren, a unei depresiuni. Iți lua ochii aci sus întinderea de aur a cîmpiei netede... cu lanurile de grîu care dăduseră în copt, iar jos, în patul luncii, verdele gras al pășunilor. CAMIL PETRESCU, O. II 193.

POIENI, com. în jud. Cluj, pe Crișu Repede; 5.812 loc. (2003). Stație de c. f. (în satul P.) și haltă de c. f. (în satul Bologa). Expl. de dacit și andezit (în satele P., Bologa și Morlaca). Expl. de prelucr. lemnului (cherestea). Centru de pictură naivă, de sculpturi în lemn și de confecționare a costumelor populare. Satul P. apare menționat documentar în 1560. Pe terit. satului Bologa, atestat documentar în 1319, au fost descoperite vestigiile unui castru roman (203 x 121 m), construit inițial din pământ, refăcut din zid (se pare în perioada Severilor) și întărit cu două șanțuri de apărare. În apropierea castrului au fost identificate urmele unei așezări civile romane (probabil Resculum) din sec. 2-3, din care s-au recuperat fibule, unelte și arme din bronz, terra sigillata provenite din Gallia, vase de sticlă din import, opaițe, monede ș.a. În satul Bologa se află ruinele unei cetăți feudale, din piatră (menționată documentar în 1322) și ale unui masiv turn circular, înalt de 25 m.

POPONEȚ s. v. guzgan, momâie, opaiț, pălimar, pop, rochița-rândunelei, rochița-rândunicii, sperietoare, șoarece-de-câmp, șoarece-de-pădure, șobolan, volbură.

poponeț³ [At: ȘEZ. XVIII, 168 / V: (pop) ~ete / Pl: (1-2, 8) ~i, (9-14) ~e / E: pop¹+ -oneț] 1 sm (Zlg; reg) Șoarece (Apodemus sylvaticus). 2 sm (Zlg; reg) Șoarece (Microtus arvalis). 3-4 av (Pan; îe) A sta (sau a se așeza, a ședea ~) (A sta sau a rămâne în picioare ori) a se așeza pe ceva cu spatele drept, țeapăn, nemișcat. 5 av (Pex; îae) A sta provocator în fața cuiva. 6 av (Îae) A sta izolat de alții. 7 av (Fam; pe lângă verbe de mișcare) Deodată. 8 sm (Pop) Sperietoare de păsări. 9 sn (Pop) Feștilă sau fitil de opaiț. 10 sn (Pgn) Opaiț. 11 sn (Buc) Petic textil muiat în sulf și căruia i se dă foc, pentru a afuma albinele. 12-14 sn (Reg) Pop¹ (1-2, 30).

POPONEȚ, (1) poponeți, s. m., (2, 3, 4) poponețe, s. n. 1. (Zool.) Șoarece de cîmp și de pădure, lung de aproximativ 12 cm, cu spinarea roșcată și pîntecele alb, care are obiceiul să stea în două picioare; trăiește în galerii subterane, de unde iese după hrană, făcînd stricăciuni pe ogoare (Apodemus sylvaticus). ◊ Expr. A sta (sau a rămîne) poponeț = a sta (sau a rămîne) în picioare, drept, nemișcat, înțepenit. Un fedeleș de vin stătea poponeț alături, ca un pitic al tainițelor pădurii, care anume luase acea înfățișare. SADOVEANU, F. J. 83. După ce m-a doftorii, am rămas un timp poponeț în marginea patului. id. N. F. 87. A veni poponeț = a veni ca din senin, tam-nisam; a da buzna (peste cineva). A scoate poponeț = a scoate gata făcut, aranjat. Și-apoi lasă-te în conta sfinției-sale, că te scoate poponeț ca din cutie. CREANGĂ, O. A. 73. 2. Opaiț, sfeșnic. Pe vatră clipea, mijind, un capăt de luminare de său într-un poponeț de lut. HOGAȘ, M. N. 78. Dacă doar nu-s un poponeț să m-aprind și să mă sting pe mică pe ceas. ALECSANDRI, T. 814. 3. Momîie de speriat păsările; sperietoare. 4. (Familiar) Șezut, dos. O femeie dregea pantalonii rupți ai unui băiat fără să-l dezbrace, ci răsturnîndu-l cu capul în jos și punîndu-i poponețul deasupra mașinii de cusut. PAS, Z. I 196. – Variante: poponete s. m., poponeață s. f.

poponeț s. v. GUZGAN. MOMÎIE. OPAIȚ. PĂLIMAR. POP. ROCHIȚA-RÎNDUNELEI. ROCHIȚA-RÎNDUNICII. SPERIETOARE. ȘOARECE-DE-CÎMP. ȘOARECE-DE-PĂDURE. ȘOBOLAN. VOLBURĂ.

POPONEȚ¹ ~e n. reg. 1) Lampă primitivă constând dintr-un fitil introdus într-un vas umplut cu ulei sau cu untură topită; opaiț. 2) Suport pentru lumânări. /cf. sb. poponac, ucr. oponeț

poponeț n. 1. Mold. Bot. volbură; 2. opaiț: dă masalaua pe un poponeț; a sta poponeț, a sta ca un stâlp (în drum), a fi provocător (VLAHUȚĂ). [Sârb. POPONAȚ, volbură; sensul 2 face aluziune la tulpina volubilă a plantei].

Psyche, tînără vestită pentru frumusețea ei și care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde – spunea oracolul – avea să vină s-o ia de nevastă un mostru înspăimîntător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vînt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo un necunoscut, care n-o întîlnea decît noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă – a făcut-o soția sa și stăpîna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă jurămîntul. O dată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor cum bănuia, un tînăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros – căci acesta era frumosul tînăr – mînios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărînd în văzduh. Cuprinsă de desperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude pînă în ziua cînd, făcîndu-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

RACOVIȚĂ 1. Com. în jud. Brăila, situată la NV C. Brăilei, pe râul Buzău; 1.341 loc. (2005). Zonă de interes cinegetic. Pe terit. satului R. a fost descoperită (1943-1945) o necropolă de tip Sântana de Mureș (sec. 3-4) din care s-au recuperat fragmente de ceramică neagră, fină, precum și un vas înalt, asemănător cu oenochoe din tezaurul de la Pietroasele. Biserica Sfinții Trei Ierarhi (1860), în satul R. 2. Com. în jud. Sibiu, situată în V depr. Făgăraș, pe stg. văii Oltului; 2.933 loc. (2005). Stație (în satul R.) și haltă de c. f. (în satul Sebeșu de Sus). Creșterea porcinelor. În satul Sebeșu de Sus, menționat documentar în 1733, se află biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel (c. 1760, cu picturi murale din 1774 și cu unele adăugiri din 1909). 3. Com. în jud. Timiș, situată în C. Lugojului, pe râul Timiș; 3.215 loc. (2005). Creșterea bovinelor. Satul R. apare menționat documentar în 1447. În satul Căpăt, menționat documentar în 1447, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1736, cu picturi murale din 1778, recondiționate în 1810). 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în depr. Loviștea, pe râul Olt; 1.803 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Balota). Pe terit. satului Copăceni au fost descoperite (1894) urmele unui castru roman construit în timpul împăratului Publius Aelius Hadrianus (117-138) și refăcut în anul 140, când i s-au adăugat două turnuri. Acest castru, care a dăinuit până la mijlocul sec. 3, făcea parte din sistemul de apărare numit „Limes Alutanus”, realizat la granița Imperiului Roman împotriva atacurilor popoarelor barbare. În jurul castrului a existat o așezare civilă romană din vestigiile căreia s-au recuperat vase ceramice, opaițe, bronzuri, terme, inscripții etc. În satul R. se află biserica cu dublu hram Sf. Nicolae și Cuvioasa Parascheva (1812), iar în satul Copăceni biserica de lemn Sf. Nicolae (1805).

RĂBUFNEALĂ, răbufneli, s. f. 1. Zgomot surd și puternic; răbufnire. V. bufnitură. Se adăugau trilurile de flaut, răbufneala țoalelor scuturate, patefonul domnișoarei Sonia. C. PETRESCU, C. V. 49. 2. Suflu puternic; țîșnire, izbucnire. Răbufneala vîntului smulge flacăra opaițului, trîntește ușa la loc în încuietoare. C. PETRESCU, S. 58.

RĂGUȘIT, -Ă, răgușiți, -te, adj. (Despre glasul oamenilor, despre strigătele animalelor) Gros, îngroșat, slăbit; (despre oameni și animale) care vorbește sau strigă gros, surd (din cauza inflamării laringelui, a coardelor vocale). Un țipăt răgușit de bîtlan a spart tăcerea. SADOVEANU, N. F. 50. Solicitatorul vorbește răgușit de emoție. ARGHEZI, P. T. 57. O comandă răgușită răsună în postul de pilotaj. BART, E. 110. ◊ (Adverbial) A urlat răgușit din tot plămînul lui uriaș. POPA, V. 128. Focul e-nvelit pe vatră Iar opaițele-au murit Și prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48.

RĂSCUMPĂRA, răscumpăr, vb. I. Tranz. 1. A plăti prețul unui lucru vîndut sau amanetat, pentru a-l readuce în proprietatea sa. A cules toate economiile din anii cînd era burlac și a făcut datorii ca să răscumpere cutiile cu nestemate. C. PETRESCU, C. V. 353. ♦ A cumpăra un obiect restituind posesorului prețul plătit sau oferindu-i un suprapreț. Se află undeva altul, care vine să-i răscumpere opaițul ori capătul de sîneață, cu două, cu trei, cu zece carboave. C. PETRESCU, R. DR. 25. 2. A obține eliberarea unui captiv, a unui rob, în schimbul unei plăți. Se-mbărbătă după putință... propunîndu-și să nu s-astîmpere pînă ce nu și-a răscumpăra soția. SBIERA, P. 51. Vroiesc să o răscumpăr cu preț oricît de mare Ca să o dau lui Hebro. ALECSANDRI, T. II 269. ◊ Fig. Simțeam în inima mea... pe luptătorii jertfiți ai poporului, răscumpărați în primăvara nouă a lumii. SADOVEANU, E. 74. 3. A lichida o obligație bănească, a achita echivalentul unei sume datorate. Îi aduc niște bani cu care să răscumpere datoria tatălui său. BOLINTINEANU, O. 342. 4. A compensa printr-o realizare ulterioară o acțiune (dăunătoare); (despre realizări) a constitui o compensație. Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-aș putea răscumpăra O clipă din durerea ta. CERNA, P. 120. Dacă toate versurile ce compun această poemă ar fi fost rele, ar fi ajuns partea pe care o citarăm, ca să le răscumpere pe toate! MACEDONSKI, O. IV 68. Limbile se dezmorțesc și, prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Refl. pas. Cu monastirile nu se răscumpără sîngele. NEGRUZZI, S. I 146. ♦ Absol. A ispăși. Dacă am păcătuit din prostie ori din neștiință, pune-mă să răscumpăr. SADOVEANU, Z. C. 171.

RECIPIENT, recipiente, s. n. Vas destinat pentru depozitarea și transportarea unui lichid, a unui gaz sau a unui material solid sub formă de granule sau de pulbere. Că acești oameni... au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici: mici recipiente de lut cu o gaură, prin care feștila ieșea din grăsime. BOGZA, C. O. 202. ◊ Fig. Un colț în fundul sufletului său ascundea o comoară de nesfîrșită bunătate, un recipient legat prin firul vieții sale cu natura cea mare. GHEREA, ST. CR. I 273.

saichiu s [At: CHEST. II 362/6 / A: nct / Pl: ? / E: nct] (Reg) Substanță grasă cu care se alimentează opaițul și candela.

saichiu s.n. (reg.) substanță grasă cu care se alimentează opaițul și candela.

SĂPATA, com. în jud. Argeș, situată în zona de contact a C. Piteștiului cu piemontul Cotmeana, pe cursul superior al râului Cotmeana; 1.935 loc. (2005). Reșed. com. S. este satul Mârțești. Expl. de petrol și gaze naturale. Pe terit. satului Mărțești au fost descoperite vestigiile unui castru roman (125 x 90 m), cu turnuri dreptunghiulare la colțuri, înconjurat de un șanț de 25 m lățime, cu zidul de incintă construit din cărămizi legate cu mortar de pământ, nisip și var. De aici s-au recuperat obiecte ceramice, opaițe, garnituri de costum ajurate etc. În satul Găinușa se află biserica Sf. Nicolae (1802).

sfeșnic s. v. OPAIȚ.

sfeșnic¹ sn [At: CORESI, EV. 407 / V: (îvp) feșnic, (înv) ~eaș~, ~eaștn~, ~eatn~, ~ecinec, ~ednic, ~ernic, ~veaș~, sveaștnic, ~eaștnec, sveș~, sveștnic, fesnic, (reg) ~ejnic, ~ernic, feașnic, fejnec, fejnic, fejniac, flejnic, fleș~ / Pl: ~ice / E: slv свѣщникъ] 1 Suport pentru lumânări, cu unul sau cu mai multe brațe. 2 (Îe) A sta ~ A sta în picioare. 3 (Reg) Opaiț (1). 4 (Reg) Făclie (1). 5 (Reg) Rădăcină de măsea. 6 (Înv; fig) Călăuză (a vieții). 7 (Bot; reg) Darie (Pedicularis exaltata).

SFEȘNIC s. v. opaiț.

SÎMBURE, sîmburi, s. m. 1. Parte tare (lemnoasă) care se găsește în interiorul unor fructe și care conține sămînța. Fira să pună Sîmbure de-alună Și iarbă nebună... să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II 148. Ia degrabă... sîmburi de pepene. MARIAN, NA. 14. (Și în forma simbure) Trecut și viitori e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă. EMINESCU, N. 32. Am să-i prezentez simburi de mere pe vîrful cuțitului. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Miezul comestibil al sîmburelui (1). Dulceață cu sîmburi de caise. ♦ (Impropriu) Sămînță (1). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. 3. Parte centrală (socotită ca cea mai importantă); miez, inimă, nucleu, germen. Cremlinul a fost sîmburele în jurul căruia a crescut orașul. STANCU, U.R.S.S. 97. ♦ Fig. Esență, idee esențială. (Atestat în forma sîmbur) Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun... Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite: Au aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun. EMINESCU, O. I 44. ♦ (Concretizat) Mic grup (de oameni) care formează începutul unei grupări mai mari. Era gloată deasă în jurul sîmburelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. DUMITRIU, B. F. 105. Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. GHICA, S. 104. 4. Părticică, fărîmă. În întunerec, flacăra înecată de fum a opaițului abia tremura un sîmbure de lumină cețoasă. C. PETRESCU, S. 34. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte, În sîmburi de trăsnet și soare. DEȘLIU, G. 46. A intrat apoi într-o grădină; Dintr-un zarzăr înflorit, pe brațul lui întins Petalele-au căzut ca niște sîmburi de lumină. D. BOTEZ, P. O. 166. – Variante: simbure, sîmbur s. m.

SOMNOROS, -OASĂ, somnoroși, -oase, adj. 1. Căruia îi este somn; care este amețit sau toropit de prea mult somn. Căsăndrița moșneagului tot își pleca pleoapele și iar le deschidea încet, cu luminile sclipind în rumeneala focului, ca o pisică somnoroasă. SADOVEANU, O. VI 250. Tînărul o luă în brațe ca pe un copil somnoros, o așeză în pat și o înveli. REBREANU, R. I 247. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ (Prin metonimie) Se uită... la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși. REBREANU, I. 41. ◊ Fig. Doinește și vîntul într-una, Cîntînd somnoroșilor ulmi. COȘBUC, P. II 16. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. EMINESCU, O. I 121. ♦ (Substantivat) Om căruia îi place să doarmă mult. Atuncea, zise baba, culcă-te tu, somnorosule. CARAGIALE, O. III 54. Ioane... Ioane! Iaca somnorosu, că iar a fi adormit în podul grajdului... și nici ca să vie să mă coboare de pe cal. ALECSANDRI, T. I 171. 2. Fig. Lipsit de intensitate sau de strălucire; fără viață, slab, stins, șters. Cireada venea pe maluri într-un murmur somnoros de tălăngi. SADOVEANU, O. I 369. Nu se mai aude decît... fîșîitul somnoros al apei. VLAHUȚĂ, R. P. 11. [Popa] stete multă vreme gînditor la opaițul ce arunca lumina somnoroasă. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Adverbial) Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

sterț n. 1. fitil de opaiț; 2. lampa minerilor ardeleni. [Origină necunoscută].

SURSĂ DE LUMINĂ. Subst. Sursă (izvor) de lumină, lumină; corp de iluminat. Lampă, lămpiță (dim.), lămpușoară (rar); lampă de petrol, petromax, gaiță (reg.), gazorniță; opaiț, văpăiță (pop.), șterț (reg.); candelă; felinar, fanar (înv.), fanal (înv.); lampion, lanternă venețiană, lanternă. Luminare, lumînărică (dim.), lumină (pop.), luminiță (pop.). Faclă, torță, făclie, făclioară (dim.), făcliuță, văpaie, văpăiță, masală (înv.). Arc electric (voltaic). Lampă electrică, lampă cu incandescență; bec, beculeț (dim.); tub fluorescent, tub cu neon; lustră; lampadar; candelabru; sfeșnic; plafonieră; aplică. Lanternă; lanternă magică. Aparat de proiecție; proiector; reflector. Blitz. Far. Lampagiu (ieșit din uz), lampist, fanaragiu (înv.), mucarnic (înv.), masalagiu (înv.), făclier (rar). Adj. Luminos, strălucitor; luminător; luminescent; fluorescent. Vb. A lumina, a ilumina, a răspîndi lumină; a arde. A aprinde (lumina). A stinge (lumina). V. foc, lumină.

șpargă, șpărgi, s.f. – (reg.) 1. Funie, frânghie, sfoară groasă: „Fie-i femeia șparga / Și nănașa temnița” (Bârlea, 1924: 91). „Hai de împletește niște șpărgi, că ne trebe la căpestre la cai, că ale vechi îs rupte toate” (Bilțiu, 1999: 188; Desești). 2. Fitil la opaiț (Plăiuț). – Din magh. sparga „sfoară” (MDA).

șpárgă, șpărgi, s.f. (reg.) 1. Funie, frânghie, sfoară groasă: „Fie-i femeia șparga / Și nănașa temnița” (Bârlea, 1924: 91). 2. Fitil la opaiț. ■ (onom.) Șpargă, poreclă în Rona de Jos. – Din magh. spárga „sfoară” (MDA).

ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mină portativă, asemănătoare cu un opaiț, folosită în trecut. – Din germ. Sterz.

ȘTERȚ, șterțuri, s. n. (Reg.) 1. Băț mai gros la un capăt cu care se amestecă zerul, laptele în care s-a pus cheag etc. 2. Fitil pentru opaiț făcut din cârpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mână portativă, asemănătoare cu un opaiț folosită în trecut. – Din germ. Sterz.

ȘTERȚ s. v. feștilă, fitil, opaiț.

șterț¹ sn [At: JAHRESBER. XVI, 216 / V: (reg) starț, stearț, steorț, sterci, st~, ~ears, ~earț, ~elț, ~rc, ~rci, ~rt, ~rz / Pl: ~uri / E: ns cf ger Sterz „coadă; corn la plug”] 1 (Reg) Băț de lemn, mai gros la un capăt, cu care se amestecă zerul, laptele pus la fiert sau cel în care s-a pus cheag etc. 2 (Trs) Făcăleț (de amestecat mămăliga). 3 (Trs) Băț cu pămătuf la un capăt, folosit pentru a curăța vatra cuptorului sau coșul casei. 4 (Trs; Mar) Mătură uzată. 5 (Buc; Trs) Fitil pentru opaiț făcut din cârpă. 6 (Reg; pex) Opaiț. 7 (Reg; pex; îf stearț) Candelă (1). 8 (Trs; pex) Felinar (portativ). 9 (Reg; pex; îf ștearț) Faclă¹ (1). 10 (Îrg; spc) Lampă de mină, portativă, asemănătoare cu un opaiț. 11 (Trs; d. îmbrăcăminte; îe) A fi ca ~earțul A fi murdar.

ȘTERȚ, șterțuri, s. n. 1. Unealtă pentru mestecat zerul, alcătuită dintr-un băț care are unul din capete mai gros; tăujer. Operația mestecării... cu tăujerul sau șterțul se cheamă urdeală. PAMFILE, I. C. 34. 2. Fitil pentru opaiț, făcut din cîrpă; p. ext. opaiț. ♦ Lampă de mînă, care arde cu seu sau cu ulei de rapiță.

șterț¹, șterțuri, s.n. (reg.) 1. băț mai gros la un capăt, cu care se mestecă zerul și laptele în care s-a pus cheag. 2. fitil pentru opaiț făcut din cârpă; opaiț. 3. lampă de mină portativă, asemănătoare cu un opaiț, folosită în trecut; lampa minerului. 4. băț cu pămătuf la un capăt, folosit pentru a curăța vatra cuptorului sau coșul casei. 5. mătură uzată. 6. făcăleț de mestecat mămăliga. 7. (în forma: ștearț) candelă. 8. felinar portativ. 9. (în forma: știarț) flacără. 10. fitil, feștilă.

șterț s. v. FEȘTILĂ. FITIL. OPAIȚ.

VATRĂ, vetre, s. f. 1. Locul din cuptor unde se face focul; p. ext. suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate ședea sau dormi; partea plană a cuptorului de pîine, care susține boltitura și unde se face focul. Smaranda se uita la flăcările roșii ce fîlfîiau în vatră cu un duduit leneș. REBREANU, R. I 205. Focul e-nvălit pe vatră, Iar opaițele-au murit Și prin satul adormit Doar vrun cîne-n somn mai latră, Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Ne lasă fără scînteie de foc în vatră să degerăm aicea. CREANGĂ, P. 256. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră v. cenușă. A nu arca nici cenușă în vatră v. cenușă. A îmbătrîni în vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. Rîd de ele că au îmbătrînit în vatră, că au știrbit, că n-o să le mai ia nimeni etc. La TDRG. Intrase la grijă că o să-i îmbătrînească fetele în vatră. ISPIRESCU, L. 233. A cloci pe vatră = a lenevi (Ia căldură); a trîndăvi. A-i cădea cuiva în vatră = a fi oaspete nepoftit și supărător. Și-ai venit să-mi cazi în vatră cu plozii. STANCU, D. 7. A se prinde cu mîinile de vatră v. prinde (I 3). ♦ Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul. ♦ Partea inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic, pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 2. Locuință, așezămînt stabil, cămin, casă (părintească). Ai ridicat pe spatele tale gospodăria grea a tatălui tău, și a fost viața mai ticnită la vatra voastră. SADOVEANU, O. VI 50. Lotrul... deschide plaiuri frumoase, hol de neașteptate și vetre de gospodari în ascunzătorile munților. VLAHUȚĂ, R. P. 90. [Capitala era] plină de o lume de oameni, care trăiau de azi pe mîne, care nu știau de se vor mai înturna la vetrele lor. NEGRUZZI, S. 1218. ♦ Loc de baștină, de origine; așezare omenească. Pe-acolo veacuri de liniște și de siguranță au îngăduit omului să-și lege temeinic viața lui... de aceeași vatră, de același colț de pămînt. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Adesea cerșesc pe drum și se-ntorc la vatra lor, rupți de oboseală. CARAGIALE, O. III 203. Era poporul care trăia în frăție cu coasa, cu toporul, cu codrul și cu calul său, pentru apărarea vetrei părintești. ALECSANDRI, S. 25. ◊ Expr. (Ieșit din uz) A lăsa (un ostaș) la vatră = a elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar; a demobiliza, a desconcentra. Țigan de vatră = țigan care și-a întemeiat o gospodărie, care s-a statornicit într-un loc; țigan stabil. Țiganii de vatră, mai toți robi boierești sau mănăstirești, erau meseriași sau servitori pe la casele stăpînilor și proprietarilor lor. GHICA, S. XIII. ♦ Cuibul unui animal sălbatic cu pui înăuntru. La depărtare de patru ceasuri de umblet a oilor cătră asfințit, îmi spun feciorii că s-ar fi aflînd patru haite (= lupoaice) fătate în niște tihării încîlcite cu spini. Din patru vetre ale acelor haite au să iasă la război, să zic, douăzeci de lupani. SADOVEANU, O. L. 40. 3. (De obicei cu determinări) Loc principal, central al unei așezări, al unei instalații; loc (bătătorit, drept) pe care s-a clădit ceva, pe care se construiește sau se așază ceva. Pe vatra viei vechi Miliarezi o să sădească viță nouă. STANCU, D. 53. Mergem din vatra mănăstirii ca o jumătate de ceas în sus, pe spintecătura Oltețului. VLAHUȚĂ, la TDRG. Cîntecul... l-am cules și eu din gura sătenilor de pe vechea vatră a familiei Buzeștilor, în Romanați. BĂLCESCU, la TDRG. Vatra satului = suprafață de teren pe care se întinde satul și pămînturile cultivate din împrejurimi. În depărtare se auzeau clopotele vitelor care porniseră spre vatra satului. DELAVRANCEA, T. 74. Tată-său îi dă cinci prăji7ii în vatra satului. SEVASTOS, N. 46. La dînșii, în vatra satului cît îs mai dese casele, încolo parcă-s zvîrlite din țepoi; una ici pe o rîpă, alta pe un deal. ȘEZ. III 180. Vatra stînei = a) locul unde a fost stîna; b) locul unde se odihnesc oile după muls. Vatra bîlciului = centrul bîlciului. Căruțele cele mari stăteau acum goale, împrejurul vetrei bîlciului. GALACTION, O. I 262. Vatra băii = locul unde se așază piatra scoasă din rîu. Vatra iazului = locul unde a fost sau unde urmează să se facă un iaz sau un heleșteu. Vatra cărbunelui = centru de extracție a cărbunelui. Băieții... au mutat banda în cîmpul întîi, chiar în vatra cărbunelui. DAVIDOGLU, M. 11. 4. Petic de pămînt pe un cîmp sau în pădure, care se deosebește de restul locului printr-o vegetație diferită sau prin absența vegetației. Frusinica zări lîngă o tufă de răchită o vatră de viorele de curînd înflorite. MIHALE, O. 132. [Năvalnicul] crește prin păduri, pe vetre anume știute de babe. PAMFILE, S. T. 29. 5. Usnă.

vălug² [At: I. GOLESCU, C. / V: văiug (Pl: văiuguri) sn, ~log (Pl: ~logi) sm, ~ă sf / Pl: ~uge, ~uri sn, ~ugi sm / E: val¹+ -ug cf srb valjuga] 1 sn (Reg) Val¹ (36). 2 sn (Olt) Cantitate de lână înfășurată sub formă de sul. 3 sm (Olt) Făclie făcută dintr-un mănunchi de crengi, de așchii lungi de brad, de mesteacăn etc. îmbibate cu rășină, cu petrol etc., întrebuințată noaptea pentru a stârni peștele², care se prinde cu ostia sau cu alte unelte Si: (reg) opaiț, văpaiță (3). 4 snm (Reg) Dispozitiv alcătuit dintr-un cilindru pe care se înfășoară un lanț și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, al unei roți etc., folosit pentru ridicarea greutăților. 5 snm (Reg; spc) Sul (la roata fântânii). 6 sm (Mun; Olt; la moară) Crâng (32). 7 snm (Agr; reg) Tăvălug.

văpaie s. v. FACHIE. OPAIȚ.

VĂPAIE s. v. fachie, opaiț.

văpaie sf [At: (a. 1550-1580) GCR I, 6/25 / V: (îvr) vop~, (reg) hop~ sf, văpai sn / Pl: văpăi, (înv) ~ / G-D: și (înv) ~i / E: ns cf alb vapë] 1 Parte luminoasă, mobilă (și dogoritoare) care se înalță dintr-un corp aprins Si: flacără (2). 2 Foc violent și mistuitor. 3 (Olt) Văpaiță (3). 4 (Mun) Opaiț. 5 Lumină strălucitoare. 6 Fascicul de lumină Si: rază. 7 Căldură arzătoare Si: arșiță (1), dogoare (1). 8 (Fig) Suferință morală Si: chin (3), durere (5). 9 (Fig) Înflăcărare. 10 (Fig) Pasiune.

văpáiț, V. opaiț.

văpaiț s. n. v. opaiț.

VĂPAIȚĂ s. v. fachie, opaiț.

VĂPAIȚĂ, văpaițe, s. f. 1. (Pop.) Opaiț. 2. Făclie de lemn sau de rășină cu care se sperie noaptea peștii, pentru a-i face să fugă spre uneltele de pescuit; văpaie (2). [Pr.: -pa-i-. – Var.: vopaiță s. f.] – Contaminare între văpaie și opaiț(ă).

văpaiță s. v. FACHIE. OPAIȚ.

văpaiță s.f. (pop.) 1 Opaiț. 2 Făclie de lemn sau din crengi lungi de brad, de mesteacăn etc., îmbibate cu rășină, cu petrol etc. cu care se sperie noaptea peștii, pentru a-i face să intre în capcanele pregătite dinainte; văpaie. • sil. -pa-i-. și văpaiț, vopaiț s.n., vopaiță s.f. /văpaie + opaiț[ă], prin contaminare.

văpaiță sf [At: BARONZI, L. 115 / P: ~pa-i~ / V: ~păiță (A și: văpăiță), vopaiță sf, văpaiț, văpăiț, vopaiț sn / Pl: ~țe, (rar) ~păiți / E: ctm văpaie și opaiț] 1 (Reg) Opaiț. 2 (Trs) Lampă de mină¹, portativă, asemănătoare cu un opaiț, folosită în trecut. 3 (Mun; Olt) Făclie făcută dintr-un mănunchi de crengi, de așchii lungi de brad, de mesteacăn etc., îmbibate cu rășină, cu petrol etc. cu care se sperie noaptea peștii pentru a-i face să intre în capcanele pregătite dinainte Si: (reg) fachie (2), opaiț, văpaie (3), vălug² (3). 4 (Olt) Foc mare.

VĂPAIȚĂ, văpaițe, s. f. 1. (Pop.) Opaiț. 2. Făclie de lemn sau de rășină cu care se sperie noaptea peștii, pentru a-i face să fugă spre uneltele de pescuit; văpaie (2). [Pr.: -pa-i-. – Var.: vopaiță s. f.] – Contaminare între văpaie și opaiț(ă).

VĂPAIȚĂ, văpaițe, s. f. 1. Opaiț. Lumini gălbui de văpaiță joacă prin geamurile cîtorva case. DELAVRANCEA, S. 5. 2. Făclie de lemn sau de rășină cu care se sperie noaptea peștii, pentru a-i face să intre în capcanele pregătite de mai înainte; fachie. V. vălug. [Oamenii] pornesc cu văpaița... și alungă peștele la vale. ANTIPA, P. 145. – Pronunțat: -pa-i-. - Variante: (1) vopaiță (CARAGIALE, S. 74) s. f., (2) văpăiț (PAMFILE, I. C. 71) s. n.

văpăiț n. V. opaiț.

VĂPĂIȚĂ ~e f. Lampă primitivă constând dintr-un fitil introdus într-un vas umplut cu ulei sau cu untură; opaiț; poponeț. /văpaie + suf. ~iță

vedeală sf [At: BIBLIA (1688), 361²/10 / V: (reg) veze~ / Pl: (rar) ~eli / E: vedea + -eală] 1-4 (Îvp) Vedere¹ (1-4). 5 (Îrg; îlav) În (sau la) ~ Astfel încât să poată fi văzut. 6 (Îrg; îal) În mod public. 7 (Îrg; îlpp) În ~la (cuiva) În fața cuiva. 8 (Îrg; îe) A scoate în ~ A da la iveală. 9 (Reg) Opaiț. 10 (Reg; îf vezeală) Priveliște (din natură). 11 (Reg) Vedere (82).

vileag sn [At: R. POPESCU, CM I, 552 / V: (înv) vel~, (reg) ~lag / Pl: (11) ~uri / E: mg világ] 1 (Îvp) Mulțime de oameni Si: lume. 2 (Îvp; îlav) În ~ sau (îvr) în ~ul obștii În public. 3 (Îe) A da în ~ (ori, nob, ~ului) sau (rar) a scoate în ~, (îvr) a da în ~ul obștii A divulga în public. 4 (Îe) A se da în ~ A-și trăda sentimentele, intențiile ascunse. 5 (Îvr) A se da în ~ul publicității A face să devină cunoscut publicului. 6 (Îvr; îe) A ieși la ~ A ajunge la cunoștința publică. 7 (Trs; îe) A rămâne de râsul ~ului A se face de râs. 8 (Reg) Univers. 9 (Reg; îlav) Câtu-i (sau până-i) lume și ~ sau câtu-i (ori până-i) lumea și ~ul Totdeauna. 10 (Reg; îal; îcn) Niciodată. 11 (Mar; Trs) Lumină (de lumânare sau de opaiț). 12 (Mar; Trs; îe) A ține ~ A sta treaz (în timpul nopții). 13 (Mun; Olt; îe) În ~ul vântului În bătaia vântului.