MILUÍRE s. f. (Î n v e c h i t) Acțiunea de a m i l u i și rezultatul ei. 1. Cf. m i l u i (I 1). După multă miluirea ta (m i l o s t i v ă t ă ț î l o r t a l e D, e f t i n i i l o r t a l e C², m ă n g ă e t u r i l o[r] t a l e H) caută spre mere. PSALT. 133, cf. 227, 240. Bucuru-me și veselescu-me de meserearea ta (m i l ă C, D, m i l o s t e a H, miluirile t a l e C²). ib. 52. Cătră păcătoși cu miluire și bum milosîrdenie. CORESI, EV. 23. Cu folos tocmit-ai toate. . . după mila și miluirea bunătăției lui id. ib. 92, cf. 87, 490. ◊ F i g. Sălașul luI copleșit de bezne și numai cu arara miluire a pîlpîirilor de opaiț. V. ROM. februarie 1 954, 7. 2. Cf. m i l u i (II 1). Să apucăm înaint fața judecătoriului. . . cu miluire cătră săraci CORESI, EV. 539, cf. COSTINESCU, DDRF.** Dărnicie, generozitate. Mintea ce drept zestre ceriu ne-au dat-o cu miluire. CONACHI, P. 279. 3. Cf. m i l u i (II 2). Poftim nu numai să nu strămute această cuprindere de miluire, ce mai vîrtos să întărească și să adaogă cele după cuviință (a. 1 814). URICARIUL, III, 48. Darurile și miluirile rînduite prin voința ctitorilor. ODOBESCU, S. II, 20. Tîrgurile ce sînt date miluire la alte mînăstiri. N. A. BOGDAN, C. M. 67, cf. 66. – Pl.: miluiri. – V. milui.