ozenist, -ă s. m. f. ◊ „Ozeniștii din Văleni. Zvonul că la Vălenii de Munte ar fi fost zărit, cu câteva luni în urmă, un O.Z.N., a stârnit mare emoție și un viu interes în rândul populației din oraș, dar mai ales printre școlari. Ei au hotărât, nici mai mult nici mai puțin, să înființeze un cerc O.Z.N. Micii cercetători nu-și propun să caute pe cer «farfurii zburătoare», ci studiază de zor astronautica.” Sc. 15 V 74 p. 2 (din OZN + ist)

DEPARTE adv. 1) La mare distanță; într-un loc îndepărtat. ◊ De ~ din depărtare. Mai ~ mai încolo, mai la distanță. Nici pe ~ câtuși de puțin; deloc. Pe ~ pe ocolite; indirect. A ajunge ~ a) a dobândi succes; b) a trece granițele permise. 2) Într-un moment care a precedat cu mult sau va urma. ◊ Mai ~ în continuare. /de + parte

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând. ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții concluzive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

UMBRĂ (pl. -bre) sf. 1 Parte de loc întunecoasă pricinuită de un corp opac care împiedică de a pătrunde lumina acolo (👉 🖼 3654): umbra pămîntului cauzează eclipsa de lună; umbrele cresc la apusul soarelui; Ale zidurilor umbre peste unde stau culcate (ALX.); umbra arătătorului arată ceasul pe un cadran solar; Ce e cît lumea de mare Și ~ nu mai are? (GOR.), ghicitoare despre „drum” umbre chineze 👉 CHINEZ²I 2; (P): tot paiul își are umbra sa 👉 PAIU1; Ⓕ: a face ~ pămîntului, a trăi fără nici un rost pe lume (vorb. de oamenii foarte bătrîni, de cei neînsemnați sau nevrednici): iacă fac și eu ~ pămîntului pînă într’o zi... (ISP.); Ⓕ a face ~ cuiva, a lăsa în ~ pe cineva, a lăsa mai pe jos, a întuneca, a eclipsa (meritele cuiva); a rămînea în ~, a rămînea mai pe jos: pe lîngă frate-său, el a rămas în ~ (PAMF.) ¶ 2 Lipsă de lumină intensă, de arșiță, produsă de frunzișul copacilor, de ziduri, care împiedică trecerea razelor solare: numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrînului stejar (I.-GH.); pr. anal.: împăratul... tot punea mîna la ochi, făcîndu-și ~ (ISP.); la ~, locul unde nu bate soarele; ziua, cînd era căldura mare, stau la ~ în lăstar (BR.-VN.); a se culca la ~; a da, a ținea ~; pătlăgelele... să le pui să se usuce la ~, unde să nu bată nici soarele nici vîntul (DRĂGH.) ¶ 3 Ⓕ Adăpost, protecțiune ¶ 4 Lipsă de lumină, întunerec; noapte: umbrele se întindeau pe văi (ALECS.); umbrele ne înconjurau de toate părțile; soarele risipește umbrele; În al umbrei întuneric, Te aseamăn unui prinț (EMIN.) ¶ 5 Ⓕ Ⓟ Arest, închisoare, temniță: mă băgară frumușel la ~ și trimiseră cărți în toate părțile doar s’o afla cineva să-mi taie capul (RET.) ¶ 6 Imaginea corpului omenesc proiectată de umbră: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.); seara, cînd stai la lumînare, să nu te uiți la umbră-ți pe perete, că-i de foc (GOR.); Ⓕ: i-e frică, se sperie, se teme și de umbra Iui, se zice despre un om foarte fricos ¶ 7 Sufletul morților, nălucă, stafie, fantomă: sburător cu plete negre, ~ fără de noroc (EMIN.); lăcașul umbrelor, infernul ¶ 8 Ⓕ Se zice despre o persoană, despre o instituțiune, etc. care a pierdut ceea-ce alcătuia puterea, măreția, prosperitatea ei de mai’nainte; imagine imperfectă: republica romană ajunsese a fi numai umbra aceleia ce fusese înainte; (era) o ~ de om, un bătrîn cu barba pînă la genunchi... de parcă mînca numai vinerea (ISP.); în fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, ședea ghemuită o ~ de femeie (D.-ZAMF.) ¶ 9 Ⓕ Părere, aparență ușoară: o ~ de seriozitate acoperi frunțile Hanganilor (ALECS.); cine se razimă pe ~, greșește (ZNN.) ¶ 10 Ⓕ Slabă aparență, urmă: n’are nici o ~ de bun simț; voiu să-mi lipsească chiar umbra îndoielii (GN.); văd în toate acestea numai umbra unei dificultăți ¶ 11 🔷 Coloare mai închisă ce se întrebuințează într’un tablou spre a înfățișa obiectele mai puțin luminate și pentru a da mai mult relief obiectelor luminate ¶ 12 🌿 UMBRA-CUCULUI = SPARANGHEL; – UMBRA-IEPURELUI¹👉 IEPURE4; – UMBRA-IEPURELUI² = SPARANGHEL; – UMBRA-NOPȚII = ZÎRNĂ1 [lat. ŭmbra].

DAR³ conj. (Și în forma dară sau da) I. (Leagă propoziții sau părți de propoziții adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, însă. Împărăția persienilor a slăbit... dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit. SADOVEANU, D. P. 7. E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodește, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, P. 141. Potera l-a-ncunjurat. Și burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustața-și răsucea. ȘEZ. V 94. ◊ (Cu nuanță concesivă) Mai știi păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Întărit prin «totuși») D-ta... știi mai bine decît mine; dar totuși te rog, să mîi cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 115. ◊ (Învechit; introduce regenta unei propoziții concesive, fiind corelativ al lui «deși») Deși sîngele apă nu se face... dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Întărit prin «dimpotrivă») Deși atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9. ♦ Ci. Nu că zic eu, da chiar vine, iacă-tă-l-ăi. CREANGĂ, P. 121. 2. (Arată o piedică) Însă. Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. ♦ (Împreună cu interjecția «aș») Însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aș! unde vrea să știe pocitul de toate astea? ISPIRESCU, L. 43. 3. (Nuanța adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă și se chefuiau... deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă. ISPIRESCU, L. 5. Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. ◊ (Indică intervenția unui fapt nou, neașteptat). De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ♦ (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pa Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar cînd a auzit și despre întîmplarea ce au avut... nu știa cum să mulțămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «încă») Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. ◊ Loc. conj. D-apoi = darămite. Și-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ♦ (După o propoziție optativă) Cu atît mai mult (sau mai puțin). De-am avea pîne și sare pentru noi, da nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți. CREANGĂ, P. 77. ◊ Loc. conj. Nici... dar nici... = nici... și cu atît mai puțin... Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ți faci. CREANGĂ, P. 28. ♦ Altfel, altminteri. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre, dar n-am mai veni noi! Căci, cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. II. (În propoziții conclusive) Deci, prin urmare, așadar. Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. BANUȘ, B. 90. Revin dar la primele idei. MACEDONSKI, O. IV 5. ◊ (Precedat de «apoi», «deci», «iată» sau «iacă») Apoi dar fă cum știi... numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. id. ib. 102. Deci dar omule, cunoaște înțeleapta bunătate. CONACHI, P. 269. ◊ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine. RETEGANUL, P. III 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. Da deschide ușa, bre omule! ALECSANDRI, T. 198. III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine? CREANGĂ, P. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? EMINESCU, O. I 174. Dar Sinziana ce a devenit? ALECSANDRI, T. I 458. Măi bădițo, bădișor, Dar de mine nu ți-i dor? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. IV. (Înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Să-i zic două vorbe... da vorbe! ALECSANDRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, și cum culcat?... Cu pușca la cap, Cu pistoale la picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. ◊ (Exprimă surprindere față de o acțiune neașteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Bună calea, Ivane, zise dumnezeu. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. – Variante: da, dară conj.

PARALELĂ (< fr. parallèle < parallelos, cf. gr. para alături și allelon, unul-altul) Specie a descrierii în care sînt puse alături două ființe, lucruri, evenimente etc., scoțîndu-se în evidență asemănările și deosebirile dintre ele. Paralela poate fi realizată prin comparație, în care se arată pe de o parte asemănările, pe de altă parte, deosebirile, prin simultaneitate, adică în același timp, prin antiteză, înfățișarea prin contrast a două tablouri diferite, dar simetrice. Ex. „Amatorul lucrează de plăcere morală și ce produce îi face plăcere; artistul lucrează de nevoie intelectuală și foarte rar îi place ceea ce face. Și e natural să fie așa. Amatorul nu are să-și exprime în opera lui toată gîndirea și simțirea; în orice producție, el își vede covîrșită intenția. El vede că a exprimat mai mult decît a voit, a reușit prin urmare peste măsura dorinței. Artistul, din contră, în nici o lucrare nu-și poate vedea intenția întreagă acoperită, pentru că el vrea să-și comunice toată gîndirea și simțirea. Într-un cuvînt, artistul vrea să comunice tot și obține puțin, pe cînd amatorul vede că obține mai mult decît voia. Amatorul lucrează prin inteligență, artistul prin apucătură. Pe artist îl stăpînește apucătura; amatorul își stăpînește priceperea. În fine, artistul este un om fără voință, adică un om incomplet, pe cîtă vreme amatorul este un om cu voință, adică întreg.” (I.L. CARAGIALE, Amatorul și artistul) Asemenea paralele, în literatura noastră, mai pot fi amintite: Decebal și Ștefan cel Mare din Cîntarea României de A. Russo; Tîrgoviște în trecut și acum din Românii sub Mihai-vodă Viteazul de N. Bălcescu; Horia și Avram Iancu, din Mustul care fierbe de Oct. Goga ș.a., iar în literatura universală Viețile paralele de Plutarh, Caracterele lui La Bruyère ș.a.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. ♦ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.). = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar. . . = treacă-meargă. 2. (În legătură cu o noțiune locală) A se afla, a se găsi. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd (SADOVEANU). ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. De unde ești ? 3. (În locuțiuni temporale) A trai, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Cît ți lumea și pămîntul (CREANGĂ). ♦ (Impers., urmat de determinări temporale, fixînd momentul unei acțiunii) Era. . . într-o seară de ajun de an nou (PAS). (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) E mult de-atunci (COȘBUC). 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost (SADOVEANU). ♦ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ce-o fi, o fi ! ♦ Expr. Fie ! = a) să se facă precum spui, accept; b) admit, aprob, merită, nu e păcat. O fi ! = se poate posibil ! Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil că lucrurile să se petreacă în acest chip. (Fam.) Este ? = nu-i așa ? 5. (În legătură cu noțiuni cantitative) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt vinetele ? 6. (În explicații superstițoase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd și se bate tîmpla. . .? (CARAGIALE). ♦ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. B. Cu funcțiune copulativă. 1. (Formează, împreună, cu numele predicativ, predicatul) Se vede lucrul că nici tu nu ești de împărat (CREANGĂ). (Expresie de urare) Să-ți fie de bine. ♦ Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. A fi cu ceva = a avea ceva, a fi înzestrat cu ceva. Dealul e cu spini acum (COȘBUC). 2. (Construit cu dativul; împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătate de numele predicativ respectiv) Mi-e prieten numai mie (EMINESCU). ♦ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.). . . = ce importanță are, ce folos decurge din... (Fam.) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. ♦ (Impers.; în legătură cu starea timpului) Nu e vînt (COȘBUC). 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ; în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu (DAVIDOGLU). ♦ Expr. A-i fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Mi-e (sau ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. (Reg.) Mi-e (sau ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. (Urmat de viitor sau de prezent, cu sens de viitor) Mi-e că. . . (sau să nu. . .) (sau ți-e etc.) = mă tem (te temi etc.) că. . . (sau să nu. . .) 4. (Impers., urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul (ISPIRESCU). ♦ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală) Cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit (COȘBUC). 5. (Impers.; la imperfect, urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să. . . ♦ A se afla pe punctul de a. . ., a nu mai lipsi mult pînă să. . . ♦ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai = puțin lipsea să se întîmple (ceva). 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să.. . , a se cuveni. Nici că e de gând (ISPIREȘCU). C. Verb auxiliar. I. (Construit cu un participiu servește la formarea conjugării pasive) Faptele sînt cunoscute. II. (Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active) 1. (Cu viitorul I se formează viitorul anterior) Voi fi terminat de scris. 2. (Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ-condițional) Ca și cum n-ar mai fi fost. 3. (Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului) Să fi fost de față, s-ar fi lămurit. 4. (Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului) Se poate lăuda a fi învățat totul în timp scurt. 5. (Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect) Să se fi aflînd mulți în lume ? (DRĂGHICI). III. (Construit cu un participiu invariabil sau cu un gerunziu servește la alcătuirea unor forme perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect) Te-ai fost dus (NEGRUZZI). [Forme gramaticale: prez. ind. sînt (fam., îs, prescurtat -s), ești (pr. iești), este (pr. ieste, prescurtat e, fi, i-), sîntem (acc. și: sintem); imperfect eram (pr. ieram); perf. s. fui (reg. fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost] – Lat. *fire (= fieri).

afemeiat, muieratic Dicționarele noastre atribuie lui afemeiat două înțelesuri : 1. „bărbat moleșit, lipsit de energie ca o femeie” și 2. „bărbat care se ține după femei”. Cred că nu greșesc spunînd că numai cel de-al doilea înțeles este curent în limba actuală (vezi și DLRLC), deși DU dă numai înțelesul de „slab, moleșit”. Mi-e teamă că acest înțeles a fost adoptat numai pentru a justifica etimologia, admisă de toate dicționarele, care consideră pe afemeiat ca un calc după fr. efféminé. Această explicație nu pare probabilă, avînd în vedere pe de o parte că prefixul este diferit, pe de altă parte că tema fémin- nu este ușor de identificat în franțuzește. În sfîrșit, efféminé a dat; în romînește efeminat, cum era de așteptat. Mi-am pus întrebarea: ce exista în romînește, pentru a exprima noțiunea de „afemeiat”, înainte de crearea acestui din urmă cuvînt și mi-am dat ușor răspunsul : se zicea muieratic. Acesta a trebuit înlocuit în limba literară, în momentul în care muiere a devenit puțin cuviincios. Dar trebuie să remarcăm că o traducere exactă a lui muieratic nu există nici în franțuzește (coureur și mai ales paillard, diferă ca înțeles), nici în cele mai multe limbi vecine cu a noastră : dicționarele îl traduc prin perifraze în diversele limbi, cu excepția, rusei (бабник, женолюбивый) și a ucrainenei (женихливий) și, la drept vorbind, nici cuvintele din aceste două limbi nu corespund suficient ca să putem crede că ar fi servit de model pentru al nostru. Avînd în vedere apoi că numai romîna cunoaște un substantiv pentru noțiunea de fătălău „băiat care se complace printre fete”, derivat în totul asemănător cu muieratic, socotesc că acesta din urmă a fost format în romînește fără model străin. De aceea cred că și afemeiat, care i-a luat locul, a fost format în romînește (pentru prefix, vezi Finuța Asan, SMFC, II, p. 3-15).

rămâne [At: URECHE, LET.², I, 238 / V: -nea (Pc: (reg) 3 am rămâneat / Mp: (reg) rămânusăm, 2 rămânusăi / Imt: (reg) 5 nu rămănerețî), (reg) ~mânde, remânea (Pc: 3 o remânit), remune, rum~ / S și: rem~ / Pzi: rămân, (reg) ~âi, ~âiu, 2 ~ni, 6 ~âu / Pc: am rămas, (reg) am rămâns / Grz: (reg) rămâind / E: ml remanere] 1 vi (D. ființe; îoc verbe care arată mișcarea a se duce, a pleca, a merge etc.) A sta pe loc. 2 vi (D. ființe; îoc verbe care arată mișcarea a se duce, a pleca, a merge etc.) A nu părăsi locul sau localitatea unde se află. 3 vi (D. lucruri) A nu fi dus din locul în care se găsește. 4 vi (Îe) A-i – cuiva inima (sau ochii) Ia ceva (sau la cineva) sau a-i ~ cuiva ceva (sau cineva) Ia inimă A-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană. 5 vi (Îe) Să ~nă între noi Se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. 6 vi A se opri din mers. 7 vi A se opri la cineva sau într-un loc. 8 vi A lăsa în urmă. 9 vi (Întărit de „în urmă”, „înapoi”) A fî întrecut de cineva sau de ceva. 10 vi (D. ceas) A marca timpul cu întârziere. 11 vi (Îe) A ~ de ceva A se răzleți de o ceată. 12 vi (Îae) A nu face la timp un lucru. 13 vi (Îae) A nu mai prinde un vehicul care pleacă. 14 vi (Îe) A ~ de căruță A nu reuși. 15 vi A nu se mai întoarce (din luptă). 16 vi (Fam; îe) A-i ~ cuiva oasele (sau ciolanele, zilele) pe undeva A muri în locuri străine. 17 vi A sta mereu într-un loc. 18 vi (Pex) A nu se despărți de un obiect, de o părere, de o atitudine. 19 vi (Pex) A sta neclintit. 20 vi A se găsi într-o anumită situație. 21 vi (Îe) A ~ pe drumuri (sau de dârvală) A-și pierde mijloacele de existență. 22 vi (Îae) A sărăci. 23 vi A se opri într-o anumită atitudine. 24 vi A se menține sub un anumit aspect. 25 vi (Îe) A ~ cu zile (sau cu sufletul în oase) A continua să trăiască. 26 vi (Îae) A fi lăsat în viață. 27 vi (Îe) A rămas înțeles sau rămânem înțeleși Se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. 28 vi (Îe) Cum rămâne (cu)...? Ce hotărâre s-a luat (în privința)...? 29 vi (Îe) A ~ morțiș la ceva A ține cu orice preț la ceva. 30 vi (Îe) A ~ pe gânduri A medita. 31 vi (Îlv) A ~ de minciună A se dovedi mincinos. 32 vi (D. acțiuni; îe) A ~ baltă A fi întrerupt. 33 vi (D. acțiuni; îae) A fi nerezolvat. 34 vi (Îe) A ~ pe mâna cuiva A ajunge la bunul plac al cuiva. 35 vi (Îlv) A ~ de rușine A se face de râs. 36 vi (Fam; îe) A ~ ars (sau opărit, fript) A fi depășit de situație. 37 vi (Pop; îe) A ~ grea A fi însărcinată. 38 vi (Îae) A se hotărî pentru ceva. 39 vi (Îae) A pretinde ceva. 40 vi (Îe) A ~ pe lângă (sau la) ale mele (tale, sale etc.) A sta neclintit într-o hotărâre luată. 41 vi A continua să existe Si: a dăinui (1). 42 vi A nu se schimba. 43 vi (Îe) A ~ tot pe a cuiva Se zice când, într-o discuție, cineva își impune până la urmă punctul de vedere. 44 vi A se menține în conștiința oamenilor. 45 vi A supraviețui. 46 vi (Îe) A ~ de cineva A fi lipsit de cineva. 47 vi (Îae) A supraviețui celui care trebuie să-l susțină, să-l îngrijească. 48 vi (D. bunuri) A fi lăsat moștenire. 49 vi A ajunge în posesia cuiva. 50 vi A se menține ca un rest dintr-un întreg (după ce s-a consumat o parte). 51 vi (Îe) Mult a fost, puțin a ~mas Se spune ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. 52 vi A avea în plus ceva Si: a-i prisosi. 53 vi (Îe) A ~ pentru (sau pe) altă dată (sau pe săptămână etc.) A se amâna pentru o dată ulterioară. 54 vi (Îe) Mai ~ vorba despre (sau de) Urmează să mai fie discutat. 55 vi (Îe) Nu mai ~ (nici o) îndoială Există siguranța că... 56 vi (Îe) Nu (mai) ~ vorbă sau mai ~ vorbă? E sigur, nu mai e de discutat. 57 vi (Îe) A ~ (numai) să... Urmează (doar) să... 58 vi (Îe) Asta mai ~ Aceasta mai este de făcut. 59 vi (Îe) Tot ce mai ~ Tot ce se mai poate face. 60 vi (Ccd) A se alege cu ceva. 61 vi (Îe) A nu-i (mai) ~ cuiva (alta) decât să... A nu se găsi pentru cineva altă soluție decât... 62 vi A mai trebui ceva. 63 vi (Îe) A ~ (ceva) la (sau întru, până la) alta sau a ~ (ceva) numai la... A mai lipsi numai atâta. 64 vi (Îae) A ajunge lucrul până la un punct. 65 vt (Îvp; îe) A ~ (cu ceva) pe cineva A învinge pe cineva (într-o judecată, într-o prinsoare, la un concurs etc.). 66 vi (Îe) A ~ de (sau din) judecată A pierde un proces.

MULT² adv. 1) În număr mare; în cantitate mare; un timp îndelungat. A produce ~. A cânta ~. ◊ Cu ~ în mare măsură; considerabil. Mai ~ mai cu seamă; îndeosebi. Cel ~ a) maximum; b) în cel mai bun caz. A fi mai ~ mort (decât viu) a) a fi cuprins de un sentiment puternic de frică; b) a fi peste măsură de istovit. Din ~ în mai ~ într-o măsură tot mai mare; din ce în ce mai tare, mai intens. Mai ~ sau mai puțin într-o măsură oarecare; întrucâtva. Nici mai ~, nici mai puțin a) atât, cât se cuvine; tocmai cât trebuie; b) se spune pentru a exprima o nedumerire, stupoare. Asta-i prea ~ asta întrece orice măsură; asta-i prea-prea. ~ și bine a) mult timp; timp îndelungat; b) degeaba; în zadar. A nu mai avea ~ a) a fi pe cale de a termina un lucru; b) a fi aproape de a muri. 2) La depărtare mare; departe. A lăsa ~ în urmă. 3) (deseori urmat de prea) În cel mai înalt grad; foarte tare; extrem de. ~ stimat. ~ dorit. ~ preafrumos. /<lat. multus

sănătos, vîrtos Sănătos a fost explicat, corect după părerea mea, de DU, ca format regresiv din sănătate. Apoi a intervenit Candrea, în Consonantismul, p. 27-28, pentru a reconstrui un lat. *sanitosus, pornind de la compararea cu cîteva forme dialectale italiene și franceze și cu una albaneză. Explicația aceasta a fost adoptată de Pușcariu, EW (și de TDRG, REW), care o completează astfel: „pentru *sanitatosus”, formă reconstruită la puterea a doua (cu care CADE se arată de acord). DLRM totuși rămîne la formula lat. *sanitosus < sanus (cu ce sufix?). Scriban notează, destul de puțin clar, mlat. și vlat. sanitosus, fără asterisc. Pentru a da pondere etimologiei alese, mai mulți autori pun în paralelă explicarea lui vîrtos. Și aici DU pornește de la română, văzînd în vîrtos un derivat regresiv de la vîrtute, în timp ce Pușcariu, EW (urmat de TDRG), reconstruiește un rom. *vîrtutos, derivat de la vîrtute. Densusianu, Hdlr., I, p. 195, ia ca punct de plecare lat. uirtuosus (care în latina vulgară ar fi ajuns să caracterizeze forța fizică); Pușcariu, loc. cit., contestă existența cuvîntului latin (e mai puțin acceptabil decît *sanitatosus?), care nici n-ar corespunde regulilor de formare a cuvintelor în latinește. în REW vîrtos nu e inserat, dar etimologia propusă de Densusianu este admisă de Scriban, de Ciorănescu și de DLRM. Acesta din urmă agrementează însă pe uirtuosus cu un asterisc, deși acad. Iorgu Iordan arătase în Diftongarea... ca termenul e atestat în latinește. CADE, mai curajos, construiește (s. v. sănătos) un lat. *uirtutosus (acesta, într-adevăr, contravine regulilor de formare a cuvintelor în limba latină, căci nu există nici un exemplu de formație în -tutosus sau -tatosus. Mai adaug că Ernout-Meillet au avut grijă să arate că pentru un derivat de felul lui calamitosus, de la calamitas, nu e nevoie să presupunem un intermediar *calamitatosus). Un ultim amănunt: sensul de „putere” nu a apărut în latina vulgară, ci e cel primitiv al cuvîntului uirtus.

OBSERVA vb. I. tranz. 1. (Învechit, complementul indică legi, dispoziții, obiceiuri etc.) A respecta, a ține, a păzi. Observează rînduiala și legi bune ce ș-a dat. asachi, s. l. i, 223. Trebuiesc observate cerințele scenei. GHEREA, ST. CR. II, 248, cf. ȘĂINEANU, ALEXI, W. Arată Porții atitudinea pe care, în virtutea tratatelor, ar fi trebuit s-o observe față de țările românești. oțetea, t. v. 212. ◊ refl. pas. Următoarele de precauție adecă de încungiurare regule se cade a se osărba (a se ținea); înainte de toate să se aibă grijă de nutremînt. Învățătură, 107/23. Tiberius Gracchus... propune renovarea legii Licinie, prin urmare ea nu se mai observa. maiorescu, cr. iii, 135. 2. A băga de seamă, a remarca. De să va întîmpla să greșască copilul, nimeni nici îl observează, nici îl îndreptează. palladi, c. 8/2. [Persoanele] pot... a observa (lua aminte) mișcarea măiestrită a stelelor și a planetelor. ar (1830), 357¹/48, cf. filimon, o. i, 119. Cine are geniu și nu va observa aceasta, se va pierde. bolintiNeanu, o. 356. Ați observat la moși că de pe la zece dimineața toată lumea e mai mult ori mai puțin beată? caragiale, o. iv, 25, cf. ddrf, șăineanu, alexi, w. În vreme ce oamenii se retrăgeau bombănind, Petre observă că alții se îmbulzesc să intre în castelul cel nou. rebreanu, r. ii, 202. Între invitați observai pe un bărbat frumos. galaction, o. 102. Am să te rog să privești la individul acela... cu pălărie neagră... Nu l-ai observat, sînt sigur, niciodată. c. petrescu, c. v. 281. Nu au observat că au trecut cîteva minute de cînd s-a sunat „de intrare”. gî 1961, nr. 637, 1/1. ◊ refl. impers. Să se mai observe că primele două versuri, prin numărul cuvintelor, ne ocupă atenția, ibrăileanu, s. l. 227. Se observă... o preocupare din ce în ce mai serioasă și mai adîncă a scriitorilor noștri pentru tematică. v. rom. octombrie 1954, 270. ♦ A exprima o observație, a face o constatare. Simțind în glasul învățătorului un fel de amenințare ascunsă, Titu Herdelea observă împăciuitor. rebreanu, r. i, 108, cf. 165. ♦ A atrage cuiva atenția; p. ext. a dojeni, a reproșa. Fie-mi iertare, maiestatea voastră, a vă observa că acești oameni s-au purtat vitejește și că nu merită așa asprime. alecsandri, t. 1488. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... caragiale, o. i, 273, cf. vii, 328. 3. A examina cu atenție, a studia, a cerceta; a scruta. Îmbrăcîndu-se, începu să observe cu atenție odaia în care numai de cîteva zile se mutase. vlahuță, o. a. iii, 18, cf. șăineanu, alexi, w. Aprodul cel bătrîn și de treabă o observa în tăcere. sadoveanu, o. x, 553. Cînd se întoarce cu spatele, poate observa toată strada prin oglinda de la ușă. c. petrescu, c. v. 281. 4. A spiona, a iscodi, a pîndi. Ea se ivi în fereastă. El se retrase după perdea, ca s-o observe. eminescu, n. 75, cf. alexi, W. ◊ absol. Nu numai că trebuie să fi avut o corespondență în Ardeal, unde observa pentru dînsul Apostol Mano..., dar el trebuie să fi avut oamenii săi la Viena. iorga, l. i, 41. ◊ refl. recipr. Această tăcere scrutătoare semăna foarte mult cu liniștea aparentă a două fiare ce stau de se observă, filimon, o. i, 132. – prez. ind.: observ și (învechit, rar) observez (stamati, d., barcianu), pers. 3 și (neliterar) obsearvă (bl iii, 40). – Și: (neobișnuit) osărba, (formă coruptă) ocsărva(graiul, i, 228, a ii 8, iii 3) vb. I. – Din fr. observer, lat. observare. – Osărba < it. osservare, orientat după rom. sărba.

mînea În RRLi., XIV, p. 13, Eric P. Hamp discută etimologia lui mînea și este de acord că la bază e lat. manere. Dar, constatînd că sensul de „și rămîne într-o anumită stare” e învechit, iar sensul de „a se opri, a poposi” se explică lesne prin cel de „a petrece noaptea”, care este dominant în toate perioadele limbii, socotește că la un moment dat manere a fost luat drept derivat de la mane „mîine”, de aceea propune o etimologie dublă: de la manere și de la mane. Evident, este posibilă o apropiere a lui mînea de mîine, de vreme ce prin mînea se înțelege „a rămîne peste noapte” deci pînă dimineața. Dar această apropiere, după gîndul autorului, ar fi trebuit să aibă loc într-o fază a limbii cînd mane însemna încă „dimineață”, nu „mîine”, iar sensurile socotite vechi se găsesc totuși într-o vreme cînd nu mai apare nici o urmă a sensului „dimineață”. În al doilea rînd, a mînea are o flexiune arhaică, perfectul fiind măsei, iar participiul mas, ceea ce îl depărtează categoric de mane. Dar mai important, mi se pare altceva: dacă ar fi fost înțeles ca derivat de la mane, verbul ar fi trebuit să fie de conjugarea I sau de a IV-a, deoarece de multă vreme nu se mai formau verbe de conjugarea a II-a, cea mai categoric neproductivă. Adevărul este că nu e cîtuși de puțin un caz izolat de părăsire a unora dintre sensurile unui cuvînt mai curînd, în cazul de față, am vorbi de „nuanțe”).

FOARTE 1 adv. de cantitate care se pune înnaintea sau în urma verbului spre a arăta că acțiunea exprimată de acesta se săvîrșește într’un grad peste măsură de mare sau în gradul cel mai înalt: împăratul s’a întristat ~ ISP.; ~ vă mulțumesc; mai adesea în cazurile acestea, se întrebuințează ~ mult ¶ 2 Se pune înaintea unui adj., unui part., unui adv., sau unei loc. adv. spre a exprima superlativul absolut: e ~ bogat; sîntem ~ amărîți; îmi vine ~ greu să-i spun adevărul; le-am scris ~ pe scurt; e ~ cu putință ¶ 3 abs.: nici pre pre, nici ~ ~, nici prea mult, nici prea puțin, nici prea bun, nici prea rău, etc., între cele două extreme [lat. forte].

RĂMÂNE, rămân, vb. III. 1. Intranz. (Despre ființe) A sta pe loc, a nu schimba sau a nu părăsi locul sau localitatea unde se află; (despre lucruri) a fi lăsat pe loc, a nu fi dus din locul în care se găsește. ◊ Expr. Rămâi cu bine (sau sănătos, în pace), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămân. A-i rămâne cuiva inima sau ochii la ceva (sau la cineva) sau a-i rămâne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană. Să rămână între noi, se spune ca îndemn pentru discreție, pentru păstrarea unui secret. ♦ A se opri la cineva sau într-un loc. ♦ A lăsa în urmă. Humuleștii rămân la stânga. ♦ (Urmat adesea de determinarea „în urmă”) A se lăsa sau a fi întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întârziere. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne de ceva (sau de cineva) = a) a se răzleți de o ceată, de o tovărășie; b) a nu mai prinde un vehicul care pleacă. (Reg.) A rămâne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să-l susțină, să-l îngrijească. ♦ A muri (pe un câmp de luptă). ◊ Expr. (Fam.) A-i rămâne cuiva oasele (sau ciolanele) undeva = a nu se mai putea întoarce din locuri îndepărtate; a muri. ♦ A sta mereu într-un loc; p. ext. a nu se despărți de un obiect, de o părere, de o atitudine; a sta neclintit. ◊ Expr. A rămâne pe drumuri (sau de dârvală) = a-și pierde mijloacele de existență, a sărăci. 2. Intranz. A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație; a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect. ◊ Expr. A rămâne numai cu... = a nu mai avea decât... A rămâne pe gânduri = a medita, a reflecta. A rămâne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămâne baltă = a fi întrerupt, neterminat, nerezolvat. A rămâne pe mâna cuiva = a ajunge, a fi la cheremul cuiva. A rămâne de rușine = a se face de râs. A rămâne ars (sau opărit, fript), se spune când cineva își pierde cu totul puterea de a se stăpâni în fața unei situații. A rămâne bun plătit, se zice când nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerate de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. A rămâne grea = a fi însărcinată. A rămas înțeles sau rămânem înțeleși, se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. (Pop.) A rămâne (tot) pe a (cuiva) = a se hotărî un lucru după voința cuiva, renunțându-se la punctele de vedere ale celorlalți. (Rar) A-i rămâne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Cum rămâne (cu)...? = ce se întâmplă (cu)...? ce hotărâre luăm în privința...? 3. Intranz. A continua să existe, a păstra aceeași stare, a dăinui, a nu se schimba. ◊ Expr. A rămâne cu zile = a continua să trăiască, a scăpa cu viață, a fi lăsat în viață. ♦ A se păstra, a se menține în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. ♦ A supraviețui. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesiunea cuiva. 4. Intranz. A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot; a prisosi. ◊ Expr. Mult a fost, puțin a rămas, se spune, ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. A nu-i (mai) rămâne cuiva decât să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decât să... A rămâne pentru altă dată = a se amâna pentru o dată ulterioară. Nu mai rămâne (nici o) îndoială = există siguranța că... Nu (mai) rămâne vorbă sau mai rămâne vorbă? = e sigur, nu mai e de discutat. 5. Tranz. (Reg.; în legătură cu o acțiune de întrecere, de concurență etc.) A lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge. [Perf. s. rămăsei, part. rămas. – Var.: rămânea vb. II] – Lat. remanere.

RĂMÂNE, rămân, vb. III. 1. Intranz. (Despre ființe) A sta pe loc, a nu schimba sau a nu părăsi locul sau localitatea unde se află; (despre lucruri) a fi lăsat pe loc, a nu fi dus din locul în care se găsește. ◊ Expr. Rămâi cu bine (sau sănătos, în pace), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămân. A-i rămâne cuiva inima sau ochii la ceva (sau la cineva) sau a-i rămâne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană. Să rămână între noi, se spune ca îndemn pentru discreție, pentru păstrarea unui secret. ♦ A se opri la cineva sau într-un loc. ♦ A lăsa în urmă. Humuleștii rămân la stânga. ♦ (Urmat adesea de determinarea „în urmă”) A se lăsa sau a fi întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întârziere. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne de ceva (sau de cineva) = a) a se răzleți de o ceată, de o tovărășie; b) a nu face la timp un lucru. (Reg.) A rămâne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să-l susțină, să-l îngrijească. ♦ A muri (pe un câmp de luptă). ◊ Expr. (Fam.) A-i rămâne cuiva oasele (sau ciolanele) undeva = a nu se mai putea întoarce din locuri îndepărtate; a muri. ♦ A sta mereu într-un loc; p. ext. a nu se despărți de un obiect, de o părere, de o atitudine; a sta neclintit. ◊ Expr. A rămâne pe drumuri (sau de dârvală) = a-și pierde mijloacele de existență, a sărăci. 2. Intranz. A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație; a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect. ◊ Expr. A rămâne numai cu... = a nu mai avea decât... A rămâne pe gânduri = a medita, a reflecta. A rămâne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămâne baltă = a fi întrerupt, neterminat, nerezolvat. A rămâne pe mâna cuiva = a ajunge, a fi la cheremul cuiva. A rămâne de rușine = a se face de râs. A rămâne ars (sau opărit, fript), se spune când cineva își pierde cu totul puterea de a se stăpâni în fața unei situații. A rămâne bun plătit, se zice când nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerate de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. A rămâne grea = a fi însărcinată. A rămas înțeles sau rămânem înțeleși, se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. (Pop.) A rămâne (tot) pe a (cuiva) = a se hotărî un lucru după voința cuiva, renunțându-se la punctele de vedere ale celorlalți. (Rar) A-i rămâne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Cum rămâne (cu)...? = ce se întâmplă (cu)...? ce hotărâre luăm în privința...? 3. Intranz. A continua să existe, a păstra aceeași stare, a dăinui, a nu se schimba. ◊ Expr. A rămâne cu zile = a continua să trăiască, a scăpa cu viață, a fi lăsat în viață. ♦ A se păstra, a se menține în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. ♦ A supraviețui. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesiunea cuiva. 4. Intranz. A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot; a prisosi. ◊ Expr. Mult a fost, puțin a rămas, se spune, ca încurajare, când dintr-un lucru greu s-a efectuat cea mai mare parte. A nu-i (mai) rămâne cuiva decât să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decât să... A rămâne pentru altă dată = a se amâna pentru o dată ulterioară. Nu mai rămâne (nici o) îndoială = există siguranța că... Nu (mai) rămâne vorbă sau mai rămâne vorbă? = e sigur, nu mai e de discutat. 5. Tranz. (Reg.; în legătură cu o acțiune de întrecere, de concurență etc.) A lăsa pe cineva în urmă, a-l întrece, a-l bate, a-l învinge. [Perf. s. rămăsei, part. rămas. – Var.: rămânea vb. II] – Lat. remanere.

Arsenie Prenume puțin folosit astăzi (mai frecvent pare fem. Arsénia), Arsenie reproduce un nume pers. gr. Arsénios, formație tîrzie și rară în sursele grecești, redat în latină prin Arsenius (numai în epoca creștină). Numele grecesc avea semnificație clară întrucît are la bază adj. arsénios, dintr-un mai vechi arsenikós „bărbătesc, viril” (acesta din urmă provine din arrénikos, format de la árren „bărbătesc”). În unele lucrări de specialitate numele pers. este derivat din gr. arsénikon „arsenic, sulfură naturală de arseniu”, cuvînt cu care nu are nici o legătură etimologică. Într-adevăr gr. arsenikón denumește orpimentul, dar, ca în multe alte cazuri, nu este vorba decît de o falsă etimologie, pentru că numele substanței minerale și a elementului chimic este de origine orientală și provine din arabul al-zernikh, format din articolul hotărît al- (acesta apare și în alte cuvinte de aceeași origine: alcool, alcov, algebră, alcalin etc.) și zernikh (în persană zarmi, zirnikh), de la zar „aur”. Acceptat de onomastica creștină, Arsénios se răspîndește în Europa; la popoarele slave apare încă din sec. 13 (la sîrbi și croați). Arsenie ajunge și la români (în Moldova, un egumen al mănăstirii Putna din vremea lui Ștefan cel Mare). Alături de formele de bază la noi au circulat și Arsu, Arsa, Arsin, Arsinca, Arsan, bine atestate în toponimie; privitor la numele de așezări sau locuri Arși, Arșeni, Arsanca, Arsinești nu s-a stabilit nici o legătură cu adj. ars sau cu top. Arsura, Arșița etc. ☐ Fr. Arsène, it. Arsenio, germ. Arsen, magh. Arzén, bg., rus. Arseni(i), Arsenia, ucr. Arsén etc. ☐ Tema gr. Ars- a dat naștere unor numeroase derivate întîlnite frecvent ca nume de personaje în literatura pastorală renascentistă: Arseos, Arsindo, Arselios, Arsinos (s-a ajuns și la o formă feminină Arsilena, în totală contradicție cu semnificația „bărbătesc, viril”). ☐ În epoca contemporană, un foarte cunoscut personaj literar este Arsène Lupin, eroul romanelor polițiste ale scriitorului belgian Maurice Leblanc.

TÎNĂR¹, -Ă, tineri, -e, adj. I. (În opoziție cu bătrîn) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie și maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns la maturitate. Deasupra sta, înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea, energică. SADOVEANU, P. M. 234. Noi toți sîntem așa de tineri Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, V. 48. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele. CREANGĂ, P. 106. Braț la braț pășesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Loc. adj. și adv. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? DELAVRANCEA, O. II 233. Însuratul de tînăr niciodată nu strică. ȘEZ. I 218. ♦ Care aparține sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri le erau tineri. DUMITRIU, N. 23. Deasupra revistei – o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, B. I 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. C. PETRESCU, C. V. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. COȘBUC, P. II 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puțină vreme (în raport cu timpul cît urmează să trăiască). Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri. SADOVEANU, O. VII 123. Ascunzîndu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești. REBREANU, I. 9. În parc sînt astăzi încă tineri teii, – Li-e frunza ca mînuța de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. ♦ Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure crește. BENIUC, A. R. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ♦ Care aparține sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici șoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (În opoziție cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire. ALEXANDRESCU, M. 4. ◊ Fig. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr și vecinic amor. NEGRUZZI, S. I 47. – Variantă: (Transilv.) tinăr, -ă adj.

DOVEDI, dovedesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta cu probe, argumente, mărturii sau dovezi existența sau inexistența unui fapt, a unei situații etc.; a demonstra, a proba, a atesta. Mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. IBRĂILEANU, A. 43. Cum poți dovedi zisele tale? ISPIRESCU, L. 172. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Absol. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? DUMITRIU, N. 246. ◊ Refl. pas. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban și să las... să se dovedească vinovatul. ISPIRESCU, L. 304. ◊ Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s-a dovedit. GALACTION, O. I 47. ♦ A reprezenta, a constitui o dovadă despre..., a fi semnul din care se poate înțelege că... Că acești oameni, peste care veacurile așezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici. BOGZA, C. O. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dezlănțuise, pentru a-și dovedi puterea. BOGZA, C. O. 127. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Varsănufie dovedea mult bun simț. GALACTION, O. I 207. ◊ Refl. Îi venea să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301. ♦ A descoperi dovezi sigure asupra vinovăției cuiva. Hai și dumneata... Să-l ridicăm. Îl ducem la post... – L-ați dovedit? DUMITRIU, N. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ție mult războiul?... – Pînă ce-om dovedi pe turc. SADOVEANU, O. VI 68. O femeie se lupta cu trei vardiști țepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Absol. Romînii își încercau puterile la trîntă... pînă ce unul dovedea. ODOBESCU, S. A. 138. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322. Nici unul nu dovedea, Gios nici unul nu cădea. ALECSANDRI, P. P. 25. ◊ Refl. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. ♦ A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost și nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toți, fiindcă eu simt și-nțeleg mai mult decît fiecare de-aici. DAVIDOGLU, M. 68. 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. ♦ Intranz. A prididi, a răzbi. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii, și după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. I-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părțile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva. POPESCU, B. IV 7.

Cezar Nume cu adînci rezonanțe în istoria romană, Cézar își datorează răspîndirea și frecvența actuală nu atît faptului că este calendaristic, cît mai ales modei, care începe odată cu Renașterea, de a reînvia vechile nume eroice ale istoriei. Lămurirea originii și semnificației inițiale a numelui pers. lat. Caesar pune însă probleme deosebit de dificile. Încercările de a explica etimologic numele unuia dintre cele măi mari personalități ale istoriei și culturii romane sînt foarte vechi și, chiar dacă nu satisfac întrutotul exigențele filologice actuale, ele sînt interesante. O primă încercare apropie numele Caesar de un cuvînt dintr-o limbă a populațiilor nord-africane, caesa sau caesai, care ar însemna „elefant” (un ecou al faptelor militare ale celebrului general roman). Un secol după moartea lui Cezar, Pliniu cel Bătrîn explica numele prin faptul că s-ar fi născut prin „tăierea pîntecelui mamei” (în latină a caeso matris utero), naștere cunoscută astăzi sub numele de cezariană. Deși explicația este interesantă și are urmări în terminologia medicală modernă, ea nu rezistă nici măcar din punct de vedere istoric; nu împăratul roman este primul purtător al acestui nume. În sfîrșit, o altă explicație a fost propusă de gramaticul Sextus Pompeius Festus, care spune că dictatorul roman s-ar fi născut „cu plete, cu coamă” (în lat. a caesarie, cf. sanscr. kesara, „coamă”). Deși se știe că Cezar era chel, această explicație ar putea rezista din punct de vedere al semnificației, considerînd că porecla ar fi fost moștenită de la un strămoș (onomastica latină cunoaște și alte cognomene care se refereau la podoaba capilară; Crispus „creț”, Calvus „chel” – de aici calviție „chelie”, Cincinnatus „buclat” etc.). Deși această din urmă explicație a fost de multă lume acceptată și se pare că are cea mai mare circulație, ea este probabil doar o frumoasă etimologie populară. Caesar, gen. Caesaris era un vechi cognomen al celebrei ginți Iulia. Un prim purtător al acestui nume, pretorul Sextus Iulius Caisar apare în izvoarele latine încă din anul 208 î.e.n. Forma veche Caisar are aspect etrusc și poate fi încadrată într-o serie de nume proprii care apar în inscripțiile etrusce, Caesennius, Caesenus, Caesena etc. În ceea ce privește semnificația inițială a numelui s-au încercat apropieri de cuvîntul etrusc aisar, care însemna „divinitate”; acest înțeles pare foarte potrivit cu vechea tradiție romană care considera că ginta Iulia are ca strămoși pe zeița Venus și eroul Enea. Cunoscînd masiva influență a onomasticii etrusce asupra celei latine și luînd în considerare vechimea și originile mitologice ale ginții Iulia, originea etruscă a numelui pare cea mai apropiată de adevăr. Cognomenul Caesar trece la fiul adoptiv al dictatorului Caius Octavius (viitorul împărat roman Caius lulius Caesar Octavius Augustus), odată cu care se stinge linia directă a ginții Iulia. Numele este preluat prin adopțiune de descendenții casei Claudia (de la Tiberiu la Nero) ca un titlu distinctiv al familiei conducătoare. După împăratul Adrian, fostul cognomen devine titlu imperial ereditar și apoi nume comun, cu sensul „împărat”, valoare cu care este folosit de multe limbi vorbite în Europa. Din perioada cînd în latină era încă pronunțat caesar, trece în vechea germană sub forma keisar, modificat apoi în kaiser (denumire purtată pînă în 1806 de împărații Sfîntului imperiu roman de națiune germană și apoi de împărații Germaniei, pînă în anul 1918, cînd ultimul kaiser, Wilhelm al II-lea a fost răsturnat de Revoluția burghezo-democrată); după sec. 3, cînd consoana c- urmată de -e- provenit din (ae) se pronunța -ț-, cuvîntul a intrat în slavă (v. sl. cesar, pronunțat țezar, rus. țar, de unde rom. țar etc.). Popularitatea numelui în apusul Europei este legată, așa cum am arătat, de perioada Renașterii, cînd sînt readuse în uz o serie de nume celebre din istoria antică. Spre deosebire de Martirologiul catolic care nu cunoaște nici un Cezar (el apare totuși în izvoare hagiografice), calendarele ortodoxe inserează acest nume, fapt care explică apariția formelor Chesar, Chisariu, Chisar în documentele noastre încă din sec. 16 (venite din greacă prin filieră slavă). Forma folosită astăzi, Cezar este modernă și de origine apuseană; Cezára, mult mai puțin frecvent față de un derivat de origine apuseană Cezarína, este totuși în circulație datorită cunoscutei nuvele eminesciene Cezara. ☐ Fr. Cézar, it. Cezare, sp. Cesario, magh. Cézár și Cezarina, rus. Kesarii etc. ☐ Viața dar mai ales moartea lui Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) i-a inspirat pe Shakespeare (tragedia lulius Cezar), pe Corneille (tragedia Moartea lui Pompei), pe Voltaire (tragedia Moartea lui Cezar) sau pe G.B. Shaw (drama Cezar și Cleopatra).

'URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

așa¹ [At: COD. VOR. 16/14 / V: (îrg) așă, așe, așea, așia, (Trs) șa, (înv) ași / E: lat eccum -sic] 1 av În felul, chipul, modul acesta Si: astfel. 2 av (îlav) Fie și ~ Da¹. 3 av (îlav) Și ~ În orice caz. 4 av (Îlav) Nici ~ Nu în acest mod. 5 av (Îlav) Și (mai) ~, și (mai) ~ (sau altmintrelea) În amândouă felurile. 6 av (Îlav) Ori ori ~ (sau tiri, tui ~) Sau într-un fel sau într-altul. 7 av (Îlav) ~ o fi Probabil. 8 av După cum am zis. 9 av După cum voi zice. 10 (Pop; îlav) Iaca (sau uite) ~ În felul indicat mai jos. 11 av (Pfm) Iaca ~ Pentru că în acest fel vreau eu. 12 av (Îe) ~ să știi (sau să știți), ori ~ să-mi (sau să-ți, să ne etc.) ajute Dumnezeu etc. Sigur că da. 13 av (Îlav) -i (sau ~ este) Da¹. 14 av (Îlav) Nu-i ~ (sau nu este ~) Nu. 15 av (Pop; îe) A zice că este ~ A afirma. 16 av (Pop; îe) A zice că nu este (sau nu-i) ~ A nega. 17 av (Îlav) Chiar ~ întocmai. 18 av (Gmț; îlav) Cam (sau, reg, mai) ~ Aproximativ în felul acesta. 19 av (Gmț; îlav) ~ zău ori zău ~ Incredibil. 20 av (Pop; îlav) Hop ~ Bravo! 21 av (Îlav) da! sau (rar) Vezi, ~ Exprimă aprobarea. 22 av (îlav) ~-i?, sau ~ e?, nu-i ~ ? Exprimă solicitarea aprobării interlocutorului. 23 av (Îlav) Cum ~? Exprimă surprinderea. 24 av (Îlav) ~ stă treaba? Exprimă indignarea, mânia. 25 av (Îlav) Și ~ În concluzie Si: (și) astfel, (și) în acest fel. 26 av (Înv; îlav) ~ zicând sau ca să zic ~ Adică. 27 av (Îlc) ~ că Deci. 28 av (Îlav) ~ fiind Așadar. 29 av Întocmai. 30 av (Îlav) Tot ~ La fel. 31 av (Îlav) Mai tot ~ Cam la fel. 32 av (Îlav; arată suprapunerea a două voințe) ~..., ~... În acest chip ai fi putut. 33 av (Îcl) ~ de Atât de..., pe cât sau cum este... 34 av (Îlav) Și ~ mai departe Etcetera. 35 av (Îlav) ~ și ~ Nu prea bine. 36 av (Îal) Nu mare lucru. 37 av (Îal) Mediocru. 38 av (Îal) Prea de încredere. 39 av (Îlav) Azi ~, mâine ~ sau (rar) tot ~ și iar ~ Făcând mereu la fel. 40 av (Pop; îlav) Tot ~ și iar ~ Exprimă îndemnul pentru continuarea jocului, a dansului. 41 av (Îlav) Când (sau o dată ori, reg, ni) ~ O dată într-un fel, o dată într-alt fel. 42 av (Îlav) Nici ~, nici ~ Nici într-un fel, nici într-altul. 43 av (Îlav) Tu ~, tu ~ Nehotărât și inconstant. 44 (Îlav) ~ cum Pe când. 45 av (Îal) Cu toate că... 46 av (Și îlav ~ de) într-atât (de). 47 av Oarecum. 48 av (Îlav) Numai ~ sau (înv) ~ numai Fără motiv. 49 av (Pop; îlav) Ia, numai ~ Cu ușurință. 50 av (Pop; îlav) Ia(c’) ~ Fără rost. 51 av (Pop; îal) După bunul plac. 52 av (Trs; îal; în strigături) În acest mod. 53 av (Pop; îlav) Mai ~ Nu prea... 54 av (Îlav) ~ -zis (sau numit) Pe nedrept denumit astfel. 55 av (Îal) Convențional denumit astfel. 56 av (Construit cu adjective urmate de cum este sau cum se află) Cu toate că. 57 ain (Cu sensul reieșind din context) Foarte mult, bun(ă) etc. 58 ain Foarte bun. 59 ain Foarte puțin. 60 ain Foarte rău. 61 ain Foarte prost. 62 ain Astfel. 63 av (Îlav) ~ ceva Cam ca acesta. 64 av (Îe) A fi ~ ceva! A fi într-un mod care supără, care depășește măsura. 65 av (Pop; îlav) De ~ De acest fel. 66 av (Îlav) Dacă-i ~ treaba În aceste condiții

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

FI, sînt, vb. IV. Intranz. A. Verb predicativ. 1. A exista, a avea ființă. Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare! ANGHEL, P. 20. Copilașul nostru nu mai este! CREANGĂ, P. 177. Că-i iarbă de noi, Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. (În legătură cu o negație) De cînd sînt (ești etc.) = de cînd mă aflu pe lume, dintotdeauna. N-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Tu, de cînd ești, nu te-ai îngrijit de toaletă. NEGRUZZI, S. I 64. (Cu accentul frazei pe primul element) E ce (sau cum) e sau a fost ce (sau cum) a fost, dar... = treacă-meargă. Aici e cum e, dar să vedem dincolo. ▭ De foame ar fi ce-ar fi, dar n-am cu ce mă-nveli. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. 2. (În legătură cu o noțiune locală, exprimată sau subînțeleasă) A se afla, a se găsi. Sînt la pat și copiii ceilalți. PAS, Z. I 215. Cine știe pe unde va fi fiind, singur și flămînd. SADOVEANU, B. 21. Cine-i acolo? – Eu. – Cine eu? – Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Despre abstracte; construit cu dativul) Gîndul îi era la fiicele sale. ISPIRESCU, L. 51. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. ♦ A-și avea obîrșia, a se trage, a deriva, a proveni. Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. 3. (În locuțiuni temporale) A trăi, a viețui, a o duce; (despre lucruri, situații, acțiuni etc.) a dura, a dăinui, a ține. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Om lega frăție de cruce pe cît om fi și om trăi. EMINESCU, N. 7. ◊ (Impersonal, urmat de compliniri temporale, adesea fixînd momentul unei acțiuni) Era... într-o seară de ajun de an nou. PAS, Z. I 72. Era dimineață cînd am intrat în oraș. NEGRUZZI, S. I 67. Cînd o fi de către seară, Să mi te pai ca de ceară... Cînd va fi de dimineață, Să te duci din astă viață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 259. (În legătură cu noțiuni de durată, exprimă ideea de scurgere a timpului) Ah! e mult de-atunci. COȘBUC, P. I 259. Puțin mai este și ai să ajungi împărat. CREANGĂ, P. 191. 4. A se îndeplini, a se întîmpla, a se petrece, a avea loc. Mi-a spus cum a fost, răspunse munteanca. SADOVEANU, B. 276. Vulturul se va duce... să afle ce este pe la frații tăi. ISPIRESCU, L. 330. Nu era joc, nu era clacă în sat, la care să nu se ducă fata babei. CREANGĂ, P. 284. ◊ (Repetat, formează diferite construcții, care exprimă resemnarea în fața evenimentelor sau înfruntarea lor) Ridică, cu un gest de curaj, același gest de «ce-o fi, o fi», receptorul. SEBASTIAN, T. 80. Toți doctorii spuseră că împăratul să lase scaunul împărăției unuia dintre gineri, că așa o fi fost să fie. VISSARION, B. 60. Și-apoi, ce-a mai fi, a mai fi. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. Fie! = a) (exprimînd consimțirea) să se facă precum spui, accept. Vino și tu! – Fie, am să viu! b) (exprimînd concesia) admit, aprob, merită, nu e păcat. Destulă muncă avu, dar fie, că izbuti. ISPIRESCU, L. 3. 0 fi! = se poate, posibil. O fi, nu tăgăduiesc. FILIMON, la TDRG. Așa a fost să fie = așa a trebuit să se întîmple, era inevitabil ca lucrurile să se petreacă în acest chip. (Familiar) Este? = nu-i așa? Da știi, mă simt eu fără carte, că cine n-are carte n-are parte... Este, d-le căpitan? – Da cum să nu fie, d-le Paraipan? D. Zamfirescu, R. 88. 5. (În legătură cu noțiuni cantitative, în special prețuri) A costa, a prețui, a valora. Cît sînt roșiile? 6. (În explicații superstițioase, în ghicitori etc.) A însemna, a fi semn că. Ce e cînd ți se bate tîmpla a dreaptă? CARAGIALE, O. I 58. ◊ Expr. A nu fi a bine (sau a bună) = a nu fi semn bun. Nu mai plînge, Săftică, nu-i a bine! CONTEMPORANUL, V_I 101. B. Cu funcțiune copulativă. 1. Formează, împreună cu numele predicativ, predicatul. Gălăciuc este a! șaselea. SAHIA, N. 41. Secundul... căpitan cu vechime, era între două vîrste. BART, E. 118. El e flămînd și e-nsetat, Și-i slab, că e bătrîn. COȘBUC, P. I 227. Casa, din care nu vedem decît o bucată de perete... este a lui Marcu Florii Cucului. SLAVICI, N. I 29. Se vede lucru că nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine. CREANGĂ, P. 186. (Expresie de urare) Să-ți fie de bine, verișorule! ALECSANDRI, T. I 39. Expr. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine = a se găsi într-o situație prielnică, favorabilă, a avea parte de liniște, de mulțumire. De noi ar fi mai bine în pădure! RETEGANUL, P. IV 8. A fi cu cineva = a fi de partea cuiva, a ține cu cineva, a fi partenerul cuiva. Să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. ISPIRESCU, L. 272. Trageți toți cîte-o carte! Domnule, ești cu mine. ALEXANDRESCU, P. 89. A fi cu ceva = a avea ceva. Dealul e cu spini acum. COȘBUC, P. I 259. Era cu o stea în frunte. ISPIRESCU, L. 306. 2. (Construit cu dativul) Împreună cu un nume predicativ exprimă o stare sau o acțiune arătată de numele predicativ respectiv. Si de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Ce mi-i (ți-i etc.)...= ce importanță are..., ce folos de... Ce mi-i vremea, cînd de veacuri Stele-mi scînteie pe lacuri. EMINESCU, O. I 123. (Familiar) Ți-o fi (i-o fi etc.) = ajunge, destul. Hai, du-te! Ți-o fi! SADOVEANU, P. M. 69. ◊ Impers. (În legătură cu starea timpului) Dar uite nu e vînt – Și-i cald. COȘBUC, P. I 230. Ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. 3. (În construcții impersonale, cu subiectul logic în dativ, în legătură cu noțiuni exprimînd un sentiment, o senzație, o stare sufletească) A simți. Să spunem că mi-a fost greu; însemna să nu fi plecat la școală? DAVIDOGLU, M. 8. Lene să ne strici aparatul... nu-ți fuse. SEBASTIAN, T. 12. Se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. [Îi] era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. ◊ Expr. A fi cuiva drag (cineva sau ceva) = a-i fi pe plac, a îndrăgi, a iubi. Așa-i fusese drag în tinerețe Lipan, așa-i era drag ș-acum. SADOVEANU, B. 11. Mi-e (ți-e etc.) (urmat de un infinitiv, un supin sau o propoziție secundară cu verbul la conjunctiv) = îmi pasă, îmi vine (greu sau ușor), îmi bat capul, port grija, sînt interesat. Dacă nu ți-a fost de cumpărat, la ce i-ai dat drumul [pupezei]? CREANGĂ, A. 57. (Regional) Mi-e (ți-e etc.) a mînca = simt (simți etc.) nevoia de a mînca. Numai bucatele să fie gata mai devreme, pentru că dumisale îi este a mînca. NEGRUZZI, S. I 82. Mi-e (ți-e etc.) că... (sau să nu... ) (urmat de viitor sau de prezentul cu sens de viitor) = mă tem (te temi etc.) că... (sau să nu... ). Mi-e că n-o să te ia, tovarășe. DUMITRIU, N. 263. Sînt bătrîn... și mi-e să nu poticnesc. ISPIRESCU, L. 21. Mi-i să nu mă scoți din sărite. CREANGĂ, P. 152. 4. (Impersonal, urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv) A urma (să se facă), a trebui (să se facă). Cînd fu a se boteza pruncul. ISPIRESCU, M. V. 4. Și de-a fi să mor În cîmp de mohor, Să spui lui Vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 2. Cînd este a se face vreo înmormîntare, obiceiul antic cere a se așeza poduri în calea mortului. id. ib. 140. ◊ (Urmat sau precedat de o noțiune temporală; adesea pleonastic) Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit. COȘBUC, P. I 55. Iar cînd fuse într-o zi tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Rar, la forme personale) Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. 5. (De obicei impersonal; mai ales la imperfect urmat de un conjunctiv) A avea putința, posibilitatea, ocazia, chipul să... Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o mai facă. CREANGĂ, P. 86. ♦ A se afla pe punctul de a..., a nu mai lipsi mult pînă să... Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți [salatele]. CREANGĂ, P. 210. Eram șă-ți țes o haină. EMINESCU, N. 9. Mă puse întîi la buchi, dar văzînd că într-o zi era să mă înăduș... hotărî a-mi spune singur tabla [înmulțirii]. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Expr. (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv) Era mai (mai) sau aproape, p-aci (p-aci), cît p-aci (sau pe ce), tocmai, (mai rar) puțin era = puțin lipsea să se întîmple (ceva). Cînd era mai să-i ajungă, să uită fata-ndărăpt. RETEGANUL, P. I 39. Strîngîndu-l tare în brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. 6. (Urmat de un supin) A putea, a trebui, a considera că este cazul să..., a se cuveni. Nici că e de gîndit. ISPIRESCU, L.m 253. Oare nu-i de făcut vreo șmichirie, pănă mai este încă vreme? CREANGĂ, P. 321. C. Verb auxiliar. I. Construit cu un participiu variabil, servește la formarea conjugării pasive. Nemaifiind supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popești. CREANGĂ, P. 303. Virtuți mari, fapte cumplite îți sînt ție cunoscute. ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Cu repetarea pleonastică a participiului) Fost-am fost trimiși cu bine Din Suceava cătră tine. ALECSANDRI, P. A. 97. II. Construit cu un participiu invariabil formează timpuri compuse ale conjugării active. 1. Cu viitorul I se formează viitorul anterior. Vom putea sta de vorbă numai cînd voi fi terminat de scris. 2. Cu condiționalul prezent se formează perfectul optativ condițional. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mai fost. NEGRUZZI, S. I 65. 3. Cu conjunctivul prezent se formează perfectul conjunctivului. Frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa. CARAGIALE, O. I 45. 4. Cu infinitivul se formează perfectul infinitivului. Se poate lăuda a fi învățat meșteșugul în timp foarte scurt. 5. Cu viitorul I sau cu perfectul conjunctivului se formează prezumtivul prezent și perfect. Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. Oare așa fel de tineri să se fi aflînd mulți în lume? DRĂGHICI, R. 7. III. Construit cu un participiu invariabil sau cu gerunziul, servește la alcătuirea formelor perifrastice de perfect compus, mai mult ca perfect sau imperfect. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese și, mai și decît pînă aici, erau trecînd printr-o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 109. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Te-ai fost dus. NEGRUZZI, S. I 6. – Forme gramaticale: prez. ind. sînt (familiar îs, prescurtat -s), ești (pronunțat iești), este (pronunțat ieste, prescurtat e, îi, i-), sîntem (accentuat și sîntem), sînteți, sînt; imperfect eram (pronunțat ieram); perf. s. fui (regional fusei); conjunctiv să fiu; imperativ pers. 2 sg. fii (negativ nu fi); part. fost.

consonanță, relație succesivă (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie agreabilă, de echilibru, destindere. Noțiunea rămâne cu precădere în sfera psihologicului, „impresia constituind” – cu tot caracterul ei subiectiv – elementul definitoriu al c.: o soluție așteptată, un moment static în raport cu disonanța*. Cu toate acestea, puține au fost problemele care, asemenea aceleia a c., au preocupat în egală măsură pe acusticieni și pe teoreticienii muzicii, încă de la apariția științelor pe care aceștia le reprezentau. În ciuda tuturor dificultăților, s-a căutat permanent fundamentarea atât obiectivă cât și absolută a c., cercetările nefiind descurajate nici astăzi de tribulațiile și necunoscutele pe care le introduc în discuție factorii fiziopsihologici și estetici, cu aspectele lor din ce în ce mai nuanțate. Problema c. se concentrează, în principal, asupra următoarelor puncte: 1) natura c.; 2) gradele c.; 3) hotarul dintre c. și disonanță. ♦ Cea mai veche explicație a c. din perimetrul culturii europ. este aceea datorată lui Pitagora și, în mod sigur, școlii sale. Conform reprezentanților școlii, intervalele consonante erau considerate ca afinități între sunetele componente iar disonanțele ca eterogenități. Un interval este cu atât mai consonant cu cât raportul dintre lungimile de coardă (măsurate pe monocord*), corespunzătoare sunetelor rezultate, este mai mic. Astfel singurele „rapoarte simple” (în lungimi de coardă: 1/1, 1/2, 2/3 și 3/4) defineau singurele c.: prima*, octava*, cvinta* și cvarta*. Cu cât raportul devenea mai complicat, c. era mai mică; de aceea un raport 16/15 (secundă* mică) caracteriza deja o disonanță. Acestei definiri a c., mai mult metafizică decât fizică, în concordanță cu concepția filozofică pitagoreică a armoniei (1) universului, în care numărul realizează totul, i s-a adus obiecția logică a imposibilității stabilirii unei demarcări obiective între rapoartele simple și cele complicate, pe de o parte, și obiecția rezultată din experiment, pe de alta, potrivit căreia, în cazul temperării, deși cvinta perfectă este foarte puțin alterată (ex. 3/2 devine 2,9999/1,499), ea sună la fel de bine, deși raportul numeric este acum foarte complicat. Indiferent însă de fundamentările fizice ale c. în diferitele epoci și de concepțiile care le-au dominat, ideea rapoartelor simple ale principalelor intervale consonante a jucat (și joacă încă) un rol pozitiv în gândirea muzicală pragmatică; aceasta și datorită faptului că principalele c. (c. primare) sunt aproape aceleiași în toate sistemele – prima, octava și cvinta nefiind de nimeni contestate – iar capacitatea discriminatorie a auzului*, ulterior descoperită, prin care frecvențe* dintr-o bandă foarte îngustă sunt percepute identic, nu este decât în favoarea acestei gândiri pragmatice. Nuanțarea concepției pitagoreice s-a produs încă în antic.; astfel, pentru filosofii platonicieni, c. era o contopire a sunetelor într-o impresie unică, globală, pe când disonanța era considerată ca fiind lipsită de această contopire. Concepția aristoxenică pune și mai mult accentul pe impresie, pe simțul muzical, ajungând chiar să nege rolul numerelor în determinarea c. Dominând concepția teoretică până la finele Renașterii*, concepția pitagoreică a fructificat și chiar a determinat apariția polifoniei* profesioniste (nu însă și a aceleia spontane, pop.). Apariția armoniei (III, 1, 2) impunea totuși revizuirea, chiar dacă nu înlocuirea pitagoreismului, astfel încât în intervale ca terța* și sexta*, devenite componente ale acordului*, primesc, începând cu Zarlino, tot rapoarte simple (în frecvențe): 5/4 = terță mare; 5/3 = sextă mare; 6/5 = terță mică; 8/5 = sextă mică. ♦ Descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental a dat un nou impuls cercetării obiective a raportului dintre c. și disonanță, natura acestora părând a fi definiv elucidată pe baza legilor fizice. O primă observație a fost aceea a înrudirii sunetelor pornind de la armonicele lor comune, astfel încât: a) două sunete sunt cu atât mai înrudite, cu cât au mai multe armonice comune și cu cât acestea sunt mai grave; b) gradul de înrudire a sunetelor componente ale unui interval scade treptat în ordinea intervalelor: primă, octavă, duodecimă, cvintă, cvartă, terță mare, sextă mare, septimă mare, secundă mică; c) cu cât gradul de înrudire scade, cu atât scade și gradul de c. și invers. Principiul înrudirii sunetelor a fost emis de Helmholtz, care a adăugat acestuia – în cunoștință de cauză sau nu privind ideile mai vechi ale lui Sauveur – încă două criterii: bătăile* acustice și sunetele rezultante. Astfel, pe lângă gradul redus de înrudire provenit din numărul mic al armonicelor comune ale sunetelor ce compun un interval, disonanța s-ar mai datora bătăilor acustice, adică acelor oscilații de intensitate a sunetelor create de interferențe dintre tonurile fundamentale sau/și dintre armonicele acestora (dacă frecvența bătăilor crește, ansamblul sunetelor interferente devine mai aspru, mai dezagreabil). La rândul lor, sunetele rezultante [v. sunet (8)], descoperite de A. Sorge și de Tartini, sub forma sunetelor diferențiale și completate de Helmholtz cu sunetele adiționale, au fost invocate de către cel din urmă pentru întregirea imaginii c. – disonanță, în sensul că ele pot să întărească unul dintre sunetele intervalului, stând într-un raport de c. sau de disonanță cu acestea. ♦ O reprezentare schematizată, dictată de necesități pragmatice, a teoriei c. bazată pe seria armonicelor este explicarea intervalelor consonante prin frecvența apariției lor în seria armonicelor. S-a observat, pe bună dreptate, că primele 16 armonice conțin intervalul de octavă de opt ori, cvinta de 5 ori, cvarta de 4 ori, terța mare și sexta mare de trei ori, terța mică și sexta mică de două ori; intervalele disonante (secundele și septimele) apar numai câte o singură dată. Ne aflăm, ca și în cazul pitegoreismului, în prezența unei logici în sine a numerelor nu și în aceea a unei explicații propriu-zise. Dar faptul nu a împiedicat teoretizarea c. în unele sisteme componistice actuale (Schönberg, Hindemith) pornind tocmai de la acest criteriu pragmatic. ♦ Dacă sub aspect experimental explicațiile numerice nu au mai fost satisfăcătoare în epoca pozitivismului științific, chiar și teoriile bazate pe seria armonicelor superioare nu au răspuns – cu tot pasul înainte făcut spre coroborarea datelor fizice cu cele fiziologice și cele psihice – la toate întrebările pe care practica muzicală le ridică. Teoria lui Helmholtz se aplică, astfel numai gamei* naturale și este dezisă de către temperare*. Ea se aplică, de asemenea, intervalelor, nu și trisonurilor sau acordurilor* de mai multe sunete (în acordurile perfect major* sau perfect minor*, ce constituie baza armoniei clasice, apar bătăi chiar de la a treia armonică a celor trei sunete componente, ceea ce ar face ca acordurile să fie considerate numai imperfect consonante). În virtutea teoriei bătăilor, disonanța ar scădea la frecvențele înalte, când numărul bătăilor este foarte mare, or, în practică, se constată că un interval disonant (ex. secunda mică) este extrem de strident tocmai în registrul (I) acut. Sunetele întreținute, ale înstr. cu coarde și arcuș, ale celor de suflat (mai ales cele cu sunet fix ca orga* sau armoniul*) măresc efectul disonanțelor. Cercetările mai noi din domeniul fiziologiei auzului (I, 1) (R. Husson) pun sub semnul întrebării rolul bătăilor în determinarea disonanței, punând, dimpotrivă, accentul pe excitarea fibrelor nervoase; aceeași fibră nervoasă trebuie să fie excitată de cele două sunete ale intervalului pentru a avea senzația de disonanță și, de asemenea, să fie suficient de îndepărtate pentru a comunica fibrei nervoase impulsuri cu sensuri mai mult sau mai puțin opuse. ♦ Principalul punct ce desparte accepțiunile teoretice ale c. și distonanței de accepțiunile artistice este considerea acestor categorii în mod static, în primul caz, și în mod dinamic (deci complex relațional), în cel de-al doilea caz. Atâta timp cât muzica a cunoscut în exclusivitate monodia*, acestă dihotomie a ieșit în evidență, speculațiile teoretice necontrazicând fenomenele firești ale cântării. Mai mult decât atât, caracterul c. nici nu era primordial în structura melodiilor* (v. și consonantic, principiu) iar disonanțele (de ex. numeroasele secunde, mari și mici, incorporate oricărei melodii) nu erau percepute ca atare, ele constituind cărămizile de construcție ale acesteia. Odată cu apariția polifoniei* occid., se impune apriorismul c., care nu admitea decât paralelismul* c. primare: cvinta și cvarta. Contactul polif. savante cu practicile polif. pop. (în urma cercetărilor etnomuzicologice* s-a demonstrat și existența unor polif. bazate pe disonanțe și nu doar pe consonanțe imperfecte) a dus la apariția unor forme mixte (gymel*, fauxbourdon*) în care atât c. absolute cât și cele imperfecte (terțele) contribuiau la crearea ductului polif., în mișcări contrare* și antiparalele, care puneau tot mai mult sub semnul interdicției paralelismul, reductibil de sens sonor perceptibil, al octavelor și cvintelor. Odată cu afirmarea terței, cu toate tribulațiile mai mult teoretice ale acceptării ei în rândul c., statutul cvintei devine subsidiar, cvasiconsonant și chiar disonant în cadrul texturii polif. – arm. Aceste linii directoare păstrează, cu mici abateri, în procesul fundamentării polif. baroce și a armoniei clasice (v. anticipație; întârziere; cambiata; pasaj, note de). Tot ceea ce survine în stilistica muzicală în urma apariției cromatismului* wagnerian și, în general, romantic este o continuă tendință de „emancipare a disonanței” (Dahlhaus), până la gradul la care, așa cum se va întâmpla în atonalism* și în dodecafonie*, dihotomia c./disonanță practic dispare. Dependentă așadar de raportul în succesiune al formațiilor polif. – arm., de ceea ce precede și ceea ce urmează unei structuri „verticale”, c. este condiționată de numeroși factori subiectivi și obiectivi, de stilul* operei muzicale, de intențiile autorului, motivațiile acesteia fiind, în cele din urmă, mai mult estetice decât de ordin pur fizic.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Porțiune îngustă și lungă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat pe care se poate merge de la un loc la altul. V. cale. Este un drum prin mijlocul satului, foarte frumos drum, străjuit pe dreapta și pe stînga de arbori uriași. SADOVEANU, O. VII 225. Drumul e întins și neted ca-n palmă. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Boii... se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged și mîndru de pe lîngă drum. CREANGĂ, P. 40. Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui Venea un om, cu jale zicînd în gîndul lui: Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, O. 243. ◊ Drum de țară = cale de importanță locală care leagă mai multe comune și sate; (Transilv.) șosea națională. De la Ineu, drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini. SLAVICI, O. I 115. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Drum de fier = cale ferată, v. ferată. Fost-ați cu drumul de fier, boieri d-voastră? Ei! apoi ce mai ziceți. ALECSANDRI, T. I 311. Drumul robilor = calea lactee, v. lactee. Dungă mare albicioasă de pe ceri, numită de învățați calea lactee, se cheamă în popor drumul robilor. ȘEZ. I 233. Crucea (sau răscrucea, furca, înfurcătura) drumului (sau drumurilor) = răspîntie. S-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor. CARAGIALE, O. III 99. Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale, v. șosea națională. La fiecare crîșmă a drumului mare se oprește. SADOVEANU, O. VII 327. Sui la deal, cobor la vale, Este-o casă-n drumul mare. HODOȘ, P. P. 60. (Expr.) Hoț (sau tîlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum, spre a-i jefui. Din pricina lui frate-meu, o să mă fac tîlhar de drumul mare! SADOVEANU, M. C. 17. Niște oameni buni-teferi... purtați cu jăndari, ca hoții de drumul mare. C. PETRESCU, R. DR. 168. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. Acesta-i vestitul Ochilă... din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. CREANGĂ, P. 244. Treci la badea peste drum Să cercăm vinul de-i bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 373. În drum = a) în mijlocul drumului; b) în calea drumeților. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385; c) fig. în văzul lumii. M-a prins de braț și m-a cuprins, Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. ◊ Expr. A merge (sau a călca) alăturea cu drumul = a se abate de la calea dreaptă, a călca strîmb, a fi necinstit. A pune (pe cineva) pe drumuri = a face (pe cineva) să alerge după diverse treburi, mai ales pe la autorități. A bate drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, a fi mereu pe drum, a nu sta locului, a umbla fără rost, a umbla haimana. Am bătut din nou drumul la Șercaia. C. PETRESCU, S. 120. Au bătut două săptămîni în șir drumul dintre Tîrgul Ocnei și satele din preajma Moineștilor. POPA, V. 255. Cucoșul... fugi de-acasă și umbla pe drumuri, bezmetec. CREANGĂ, P. 64. A ține (sau a păzi) drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana. Nici asta nu se ia din drum = nu este ceva ușor de găsit, nu se găsește cu una cu două. Nu te pune în poară, măi omule, cu împăratul iadului; ci mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi... – Bun, zise Dănilă. Nici asta nu se ia din drum. CREANGĂ, P. 49. A fi de pe drumuri = a fi fără familie așezată, fără locuință stabilă, fără căpătîi. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. A rămîne pe drumuri = a rămîne fără adăpost, sărac lipit pămîntului; ă rămîne orfan. A ajunge pe drumuri v. ajunge. A lăsa (sau a arunca, a zvîrli) pe cineva pe drum (sau pe drumuri) = a) a da (pe cineva) afară din casă. Vrei să ne-aprindem paie în cap? Să ne zvîrlă baba pe drum? CREANGĂ, P. 9; b) a lua cuiva totul, a sărăci pe cineva. Mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier. COȘBUC, P. I 113. A aduna (pe cineva) de pe drumuri = a adăposti și a lua (pe cineva) sub ocrotire. Simigiului i se făcuse milă de ea și o adunase de pe drumuri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. Pe toate drumurile = peste tot. (În dativ, cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) A se așterne drumului = a alerga din răsputeri, a alerga cu cea mai mare repeziciune. Alei, murgul meu voinic, Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpului. ALECSANDRI, P. P. 74. Pe-aici (sau pe-aci, pe ici) ți-e drumul! = (familiar, exclamativ și imperativ) pleacă! șterge-o! du-te! cară-te! Încălecă pe cal și pe ici ți-e drumul! ISPIRESCU, L. 30. Cînd te miri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popa, desagii și toiagul și pe ici ți-e drumul. CREANGĂ, A. 135. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. Asculta... cu gîndurile la cei șapte copii și al optulea pe drum. C. PETRESCU, R. DR. 142. A-i sta sau a-i fi (cuiva) în drum = a-i sta (cuiva) în cale, a-i fi o piedică, a încurca (pe cineva) în treburi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; fig. a nu mai fi o piedică. A-și face sau a-și găsi, a-și croi (un) drum (nou) în viață = a începe o carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost, a reuși, a ajunge la ceva. Să întindem mîna și altora, să-i ajutăm să-și facă un drum. C. PETRESCU, Î. II 167. A-și face (un) drum = a se abate, a-și face cale. Du-te, neică, și te-ntoarce Și mai fă-ți un drum încoace. BIBICESCU, P. P. 39. A apuca (sau a lua) alt drum = a merge în altă direcție; fig. a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. Taică-său a știut să ia alt drum. DEMETRIUS, C. 9. A ieși (cuiva) în drum = a întîmpina (pe cineva). Ieși tu, mîndră-n drumul lui Și-i dă gură bietului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mînă; a-i reda libertatea, a lăsa în libertate, a slobozi. Îl apucă de piept și-l scutură cu furie, apoi, îndurerat de privirea speriată a acestuia, îi dă drumul. DAVIDOGLU, M. 53. Vă poftesc să-mi dați drumul, ca să încalec în pripă și să mă duc spre miazănoapte. SADOVEANU, D. P. 34. Calului îi dete drumul să pască. ISPIRESCU, L. 7; b) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). Va trebui să-i dau drumul din umeri [surtucului]. DAVIDOGLU, M. 80; c) a permite (cuiva) să intre sau să iasă. Nu-i mai dă drumul pe poartă afară, de cînd cu întîmplarea cu streinul. C. PETRESCU, R. DR. 169. Acum cred că... mi-i da drumul să întru. CREANGĂ, P. 314; d) a pune în mișcare, a face să pornească. A dat drumul motorului; e) fig. (în trecut) a concedia (pe cineva), a scoate (pe cineva) din slujbă. A da (cuiva) drumul în lume = a da (cuiva) libertatea să plece, a lăsa (pe cineva) de capul lui, a nu mai ține din scurt. Lasă-mă, dă-mi drumu-n lumea mea, mi-i drag altul. SADOVEANU, O. A. I 211. Cînd mi-a dat tata drumul în lume, mi-a pus o legăturică în mînă. C. PETRESCU, R. DR. 256. A-și da drumul = a) a coborî, a se lăsa în jos, a se avînta. Își dă drumul din pom. ▭ Și-a dat drumul, cu dînsa pe-o altă lume, unde era un rai, și nu altăceva! CREANGĂ, P. 94; b) fig. a se da pe față, a izbucni; c) a se porni la vorbă, la povestit, la destăinuiri. Și-a dat drumul conu Dumitrache ș-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. VLAHUȚĂ, la TDRG. A-și da drumul la gură (sau gurii) = a vorbi multe și de toate, a da pe față o taină. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau în acuzativ cu prepoziție, arată locul sau direcția spre care duce o cale) Luăm drumul spre Galați. ▭ Lung e drumul Clujului Dar mai lung al dorului. POP. ♦ Potecă de trecere (printr-o grădină, printr-o fîneață etc.). Vecinii și-au făcut drum prin livadă. ♦ Parcurs, curs; rută, itinerar. Drumul Oltului. Drumul soarelui. ▭ Fata împăratului le spuse că este un neguțător, care a rătăcit drumul pe mare. ISPIRESCU, L. 24. Pe vremile acele... drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute. CREANGĂ, P. 183. Drum la deal și drum la vale! Îmi fac veacul tot pe cale. ALECSANDRI, P. P. 277. 2. Călătorie. O să aveți un drum minunat. SEBASTIAN, T. 126. Tot drumul n-am scos nici un cuvînt. SAHIA, N. 24. Ivan... pornește la drum cîntînd. CREANGĂ, P. 297. Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. Călătorului îi șade bine cu drumul. ◊ Drum drept = a) mers (sau călătorie) fără ocoluri, fără cotituri, în linie dreaptă; b) fig. comportare ireproșabilă. Foaie de drum v. foaie. (Fig.) Ultimul drum = drumul mortului, cînd este dus la locul de îngropare. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum sau a-și urma drumul sau a-și lua drumul înainte = a) a pleca, a merge mai departe, a-și continua calea. Las’ că stau cu el... Voi vedeți-vă de drum. DUMITRIU, N. 120. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot... și apoi își ia drumul înainte. CREANGĂ, P. 237; b) fig. a nu se amesteca în treburile altuia. Mergi de-ți adă feciorul încoace. Iară de nu, caută-ți de drum și nu umbla cu gărgăunii în cap. CREANGĂ, P. 81. Drum bun! = călătorie bună! Se duc... și-n drum, pe unde trec, Cu plîns izvoarele-i petrec, Și plin de jale-n al său cînt «Drum bun» le zice codrul sfînt. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Pe Ben-Ardun N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor... Nu-i vei pofti: Drum bun! COȘBUC, P. I 111. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. (Familiar) A da răvaș de drum cuiva = a-l invita să plece, a-l goni. ♦ (Mai ales la pl.) Alergătură, umblet mult încoace și încolo; cursă. Am de făcut multe drumuri în oraș. 3. Traiectorie.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

NUMĂR¹ s. n. I. 1. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Cantitate de elemente de același fel care intră într-o înșiruire sau într-un tot; rezultatul unei comparări a două mărimi de același fel; măsură (I 2), cantitate, valoare (exprimată în cifre); sumă, cifră, cîtime; (regional) număruș (1). Spune-mi, Doamne, cumplitul mieu și numărul dzilelor mele. PSALT. HUR. 33^r/8. Spure-mi, Doamne, măsura (numărul HD) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74. Înțelepciunii lui nu e măsură (numărul HD). ib. 303. Mii de oameni vînă, cît nu iaste puteare numărului să-i iai seama, CORESI, EV. 333, cf. 359. Dzeastrele, ce să cade să dea cela... stă pre giudeț să răspundză, ce să dzice numărul și cit va fi dzeastrea, mult, au puțin. PRAV. 204, cf. ANON. CAR. De s-ar fi vrut săvîrși muncile iadului, la o sută de mii de ani sau ori în ce număr mai mult ai putea socoti, pre adevăr iadul ar fi o nimica (a. 1700). GCR I, 338/20. Toate supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari (cca. 1750-1780). id. ib. II, 82/36. Numărul este o adunătură de unime ori de lucruri adunate, AMFILOHIE, E. 5, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Numărul versurilor ce compun o strofă nu poate să fie mai mic de patru, nici mai mare de zece. HELIADE, O. II, 170. Numărul copiilor, în analoghie cu acii în vîrstă și cu bătrînii, din norocire să află peste toate proporțiile seau analoghiile cunoscute în statistică, AR (1830), 11/29. Numărul celor ce mor de ciumă crește cu ivirea primăverii, CR (1833), 63²/45. Numărul școlarilor ce au urmat pe anul acesta în școalele publice să suie pînă [la] 2900. ib. (1834), 911/27. Lucrările comitetului nu vor fi valabile de nu vor fi subscrise de trei din membrii lui, ...adunați în acest număr. ap. GHICA, a. 799. Niciodată astă lună... Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat, ALEXANDRESCU, m. 22. Părțile ce alcătuiesc ghemul cerebral cuprind, în număr imens, urme de ale excitațiilor primite anterior de capetele nervilor, CONTA, O. C. 54. Boierul acela de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. CREANGĂ, p. 67. Fie-n mare sau mic număr, / neputincioși sînt cei nemernici, MACEDONSKI, O. I, 101. Una sau mai multe unități... la un loc, formează... un număr, CLIMBESCU, a. 5, cf. 68. Consiliul de familie se va compune cel puțin de cinci rude... iar cînd despre partea unuia din părinți nu ar fi rudenii ca să se poată îndeplini acest număr, lipsa să se îndeplinească cu rude de partea celuilalt părinte, HAMANGIU, C. C. 93. Numărul lor se mări ocupînd întreg trotuarul. SAHIA, n. 108. Peste 5 la sută din numărul țăranilor lucrează în păduri, YGREC, m. n., 151. Prin marele număr al neologismelor... limba lui Odobescu dobîndește un anumit caracter artificial, VIANU, m. 181. Numărul mereu crescînd al spectatorilor... [dovedește] interesul viu cu care publicul nostru nou urmărește creația teatrală, CONTEMP. 1953, nr. 363, 1/2. Numărul zilelor de îngheț în această lună este foarte mic. AGROTEHNICA, I, 269. Concentrația molară a apei este egală cu numărul de molecule-gram de apă într-un litru de apă. CHIM. AN. CALIT. 42. Ne trebuiesc date precise. Numărul de vagoane, de unde pleacă și unde ajung, BARBU, Ș. n. 68. Funcționalitatea mobilei diferă după numărul membrilor unei familii și după preocupările lor. CONTEMP. 1962, nr. 806, 2/1. Lupul din număr mănîncă (= de omul necinstit este greu să te aperi), ZANNE, P. I, 524. ◊ (Învechit) Numărul cel mic = scăzătorul. AMFILOHIE, E. 22. (Învechit) Numărul cel mare = descăzutul. id. ib. (Regional) Bani de număr = (bani) numerar. cf. ALR II 3 631/219. ◊ (Precedat de „la”, „pe”, învechit, „de”, „cu”, folosit ca complement de relație după un numeral sau un adverb ori un adjectiv de cantitate) Strînseră-se la împăratul bărbați aleși... ca la 55 cu numărul (a. 1648). GCR I, 133/6. Turci să fie perit 120000 pe număr, NECULCE, L. 250. Au văzut de față moartea fiilor săi, carii era cinci cu numărul, ȘINCAI, HR. I, 121/3. Începătoarele lucrări cele mai alese ale minții sînt patru cu numărul (a. 1826). GCR I, 253/18. Optsprezece la număr, DRĂGHICI, R. 121/3. Adunîndu-se boierii, 47 la număr, Lăpușneanul se puse în capul mesii. NEGRUZZI, S. I, 150. Puțini erau la număr ostașii României, ALEXANDRESCU, O. I, 82. Noi, școlarii, care eram peste patruzeci la număr, ne-am împrăștiat pe la casele noastre, CREANGĂ, O. 253. Sînt trei la număr. F (1906), 21. ◊ loc. adj. și (rar) adv. Fără (de) număr = nenumărat (2); p. ext. imens. Cad... ca picăturile fără de număr, nevoi și năpăști. CORESI, EV. 234. Ai venit să mîntuiești ruda noastră derept mila ceaia fără de număr. id. ib. 441, cf. 395. Și zise Arhanghel: pasă spre sfîntă de vezi unde să muncescu făr de număru năroade păcătoși (a. 1580). cuv. D. BĂTR. II, 342/3. Păcatele mele cele fără de număr le piiarde (cca 1633). GCR I, 80/20. Și după moarte ciudese fără de număr au făcut, VARLAAM, C. 396. Cu oaste fără număr... venise, URECHE, L. 95. Au intrat cu săbiile în dînșii și... turcii fără număr au perit. IST. Ț. R. 60. Au strîns păgînul oști fără număr, pă apă și pă uscat. R. POPESCU, CM I, 251. Voi să arăt cu ce groază își vede judecata bătrînului păcatele sale cele trecute și fără număr, HELIADE, O. II, 16. Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez. ALEXANDRESCU, m. 14. Șerpoind prin apă, pluteau și s-alungau... Delfini fără număr, ALECSANDRI, P. I, 238. Sărutări fără de număr El îi soarbe de pe gură. EMINESCU, O. I, 104. Doar aceia-s chiar Novacii, Căpitani vestiți în țară: Oastea mea fără de număr N-ar putea să-i scoat-afară! IOSIF, v. 81. Dorm tristele galere... Furtunile fără de număr Le-au înecat răzbunătoare. MINULESCU, v. 31. Ei văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii, Cînd pe soare, cînd pe ploaie, Vreme multă, fără număr. TOPÎRCEANU, B. 22. Am dus atîți răniți căzuți, în spate! Fără număr! D. BOTEZ, f. S. 15. Taina celor taine fără număr Înnădite și încrucișate Între creștet, inimă și umăr. ARGHEZI, f. 44. Avusese neveste fără număr. PAS, Z. I, 101. (Legat de adjectivul „mult” prin prepoziția „de” sau, învechit, urmînd direct după acesta, exprimă ideea de superlativ) Să ia sama tătarilor, pre care i-au prins vii... după ce au aflat mulțime de dînșii fără număr de mult (a. 1710). GCR I, 362/24. Au luat avuție multă fără număr. IST. Ț. R. 91. Înțelegînd ei că doi sau trei negoțitori s-au înturnat de acolo bogați, nu socotesc că alții mulți fără număr au pierit întru același drum. MAIOR, P. 4. Cu număr = numărat², socotit; p. ext. limitat; puțin numeros. E măsurată viața mea, puși sînt aii miei cu număr (a. 1633). GCR I, 82/18. Dzîlele cu număr mi-s la tine-n palmă (a. 1673). id. ib. 211/29. Den ceale ce-s cu număr nu se cade să ascunză cineva, BIBLIA (1688), [prefață] 4/29. ◊ loc. adv. În număr = socotit după număr¹ (I 1), cu socoteală; p. ext. complet, exact. De a luat vite în număr a le da înapoi [trebuie]. PRAVILA (1814), 58. Aduse toate mațele și le dete iarăși în număr, ISPIRESCU, L. 66. ◊ loc. prep. În (sau din) numărul... = printre, dintre... Iuda... era den numărul celor doisprăzece. n. TEST. (1648), 99²/3. Acesta au fost din numărul celor 70 de ucenici, ib. 173^v/18. Cel de bun neam de va trăi fără vreo dregătorie, nu să cade să se puie în numărul celor vii (a. 1713). GCR II, 7/24. Scoate-mă din numărul celor ce merg la vînat. GORJAN, H. I, 4/20. Face parte din numărul celor fericiți, LM. ◊ expr. A nu (mai) avea număr = a fi peste măsură de numeros. Marea mare e și e largă, acie godine cîte nu au număru. PSALT. HUR. 87^r/19. Venriră lăcuste și omide cîte nu avea număr. id. 89^v/2. Pe cîți mișăi au miluit și săraci, și ăți au scos din robie, zic, că aceia n-au număr. ANON. CANTAC., CM I, 91. Lucruri ca aceste n-avea număr (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/8. Faclele nu mai aveau număr, BĂLCESCU, m. v. 395. Un număr de... = cîțiva. Grigore Matei Ghica..., fu de asemenea domn un număr de ani. n. a. BOGDAN, C. m. 158. După un număr de ani [casele] n-au mai putut rezista, BOGZA, C. O. 241. Spații An, ale căror curbe autoparalele sînt definite... de un număr de ecuații lineare, VRĂNCEANU, G. D. II, 5. (Pleonastic; precedînd un numeral) Un număr de 48 de unități școlare... își desfășoară activitatea în limba maghiară, SCÎNTEIA, 1968, nr. 7 881. Un număr mare de... sau un mare număr de... (sau, rar, din...) = (foarte) mulți. Un mare număr din popoarele vechi și noi au executat aceeași metaforă, VIANU, m. 17. Nu se poate găsi un singur portaltoi universal... de aceea, prunul se altoiește pe un număr mare de portaltoi. BORDEIANU, P. 34. În industria regiunii Hunedoara lucrează un mare număr de tineri, SCÎNTEIA, 1962, nr. 5 407. ♦ (Cu sensul reieșind din context) Mulțime (1). Colonii romani... se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, BĂLCESCU, m. v. 7. Plecasem... cu gînd de a merge să vizitez Brusa... vestită prin numărul minaretelor. ALECSANDRI, O. P. 281. De ce uitați că-n voi e număr și putere? Cînd vreți, puteți prea lesne pămîntul să-mpărțiți. EMINESCU, O. I, 59. Se întrecuse cu numărul paharelor, C. PETRESCU, Î. II, 144. Fabricanții de hîrtie ca și tipografii nu vor avea niciodată să se plîngă de numărul scriitorilor, ARGHEZI, T. C. 42. 2. Categorie gramaticală prin care se exprimă deosebirea dintre un singur exemplar și mai multe exemplare ale aceluiași obiect. Număruri sînt trei: de unul, de doi... și de mulțime. ST. LEX. 235, cf. POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W. De obicei limba deosebește cele două numere ale unui cuvînt. IORDAN, G. 16. Numărul joacă un rol important în limbă, PUȘCARIU, L. R. I, 148. Forma dialectală a articolului posesiv „a” pentru toate genurile și genurile și numerele este înlocuită cu forma literară, VIANU, m. 144. 3. Semn grafic sau grup de semne grafice care reprezintă un număr¹ (I 1); cifră. Acel înțelept de la Solunt a dovedit că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui Antihrist... Numărul lui este 666. SADOVEANU, O. XIII, 473. ◊ expr. (Argou) A face numărul cinci = a fura. cf. ZANNE, P. v, 171, IORDAN, L. R. a. 496. 4. (Regional; În construcțiile) De-a numerele sau d-a numeri, în numere = numele unui joc de copii; țintarul. cf. ALR II 4 346/172, 192, 284, 314, 514. II. 1. (Învechit) Cifră care indică cronologia zilelor, a anilor, a zodiilor. De va tuna în numărul vițelului, în Țarigrad va fi bucurie, PARACLIS (1639), 254. De va tuna în numărul racului atunce un om mare va muri. ib. 255. Începătura aceștii luni a lui septevrie iaste începătura numărului anului, VAARLAM, C. 354, cf. COD. PUȘC. 84. Dă va tuna în număr berbecelui dăspre răsărit, va fi robie și peire multă (a. 1799). GCR II, 164/24, cf. 165/4. Cînd se va cutremura pămîntul în numărul berbecelui, a cetit dascalul Pamfil în gromovnicul lui, va fi vrajbă și tăiere între împărați. SADOVEANU, O. XIII, 455. 2. Număr¹ (I 3) utilizat pentru identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte sau clase de obiecte clasificată după o anumită regulă. În toate capetele toate, soroacele le-am pus cu număr carele să cheamă sloveneaște stih. n. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. În sala pentru petreceri... [căutînd] numerii scaunelor. AGIRBICEANU, L. T. 116. În lada cu numărul 5 sînt mătăsuri, CAMILAR, n. I, 301. Eu vă spun încă o dată că în magazia numărul 8 nu s-a ascuns nimic. DEMETRIUS, C. 17. Ionul de cesiu este ionul elementului cu cea mai mare greutate atomică și cu cel mai mare număr de ordine din grupă. CHIM. AN. CALIT. 108. ♦ Succesiune de cifre corespunzătoare unui anumit post telefonic, unui post militar etc.; p. ext. postul respectiv. Pe urmă a cerut un număr de telefon. CAMIL PETRESCU, U. n. 69. Sentinelele... anunțau că la numerele unde se aflau e bine. SADOVEANU, m. C. 58. ♦ Cifră sau succesiune de cifre folosite ca indice de mărime, de calitate etc.; spec. cifră sau succesiune de cifre care servește ca unitate de măsură pentru încălțăminte, îmbrăcăminte. Se vedeau și pantofii... pe care Ana îi socoti cu două numere măcar mai mari ca ai ei. C. PETRESCU, C. v. 355. Fusesem foarte bine primiți de un domn impunător, gras, roș, tuns numărul zero. BRĂESCU, O. a. II, 124. [Un picior] de lemn aidoma ca al tatei. Cred că este același număr, SAHIA, n. 21. Alicele se înseamnă cu numere după mărimea lor. STOICA, VÎN. 39. ◊ expr. Numărul unu v. unu. ♦ Cifră matricolă; p. ext. bucată de postav, placă de metal etc. pe care este însemnată această cifră sau succesiune de cifre și pe care elevii și unele categorii de slujbași publici le poartă vizibil pe îmbrăcăminte. Dacă vezi o elevă de-a noastră, ia-i numărul, SEBASTIAN, T. 222, cf. 208. ◊ Număr de pontaj = plăcuță (metalică) pe care se află înscris un număr de ordine și pe care muncitorii o depun la intrarea lor în fabrică, ca dovadă a prezenței la serviciu. DM 641. 3. Cifră gravată pe reversul unei monede; p. gener. reversul unei monede. Într-un colț se auzi sunînd un ban, s-a început „orleancau, un feliu de joc în ”pajură ori număr„, CONTEMPORANUL, III, 571. Există un joc al pruncilor, care constă întru aceea că aruncînd unul dintre dînșii o monedă în sus, ceilalți trebuie să ghicească: cu care parte e în sus și cu care în jos, cu număr sau cu pajură? MARIAN, O. I, 145. 4. Fiecare dintre exemplarele unei publicații periodice care face parte din același tiraj sau serie. Cu numărul trecut am dat afară planul și înștiințarea pentru Curierul rumânesc pe anul viitor, CR (1829), 2972/20, cf. 4272/10. Vezi trecutul număr al gazetei, AR (1839), 62/31. În numerile trecute din ianuarie, BĂLCESCU, ap. GHICA, a. 490. În unul din numerii săi, Curierul a publicat ”Ghioaga lui Briar„. ALECSANDRI, S. 80, cf. 98. Primele două numere, numerele de reco-mandație ale unei reviste, MAIORESCU, cr. II, 34. D. Maiorescu a publicat în ”Convorbiri„ două critici literare, una în numărul din septembrie și alta în cel din aprilie, GHEREA, ST. cr. II, 56. Numărul acesta [de revistă] se trimite tuturor abonaților noștri, F (1906), 12. Mă duc la gazetă... Trebuie să pregătim numărul 26, care apare sîmbătă. CAMIL PETRESCU, O. III, 209. Numărul trei din ”a. B. C. ...Z agrar modern„ n-a mai apărut, GALAN, B. II, 94. Ultimul număr al revistei ”Luceafărul". GL 1962, nr. 419, 2/3. 5. Parte, bucată dintr-un spectacol de varietăți, din repertoriul unui artist de circ etc.; p. ext. persoană care interpretează această parte. Părea un scamator care... se pregătește pentru un număr final. C. PETRESCU, Î. I, 13. Am uimit asistența... făcînd roata gigantică, număr senzațional care ilustra educația sportivă a școalei. BRĂESCU, O. a. II, 119. Fiecare număr a fost executat cu o strălucită măiestrie și cu plăcere creatoare. CONTEMP. 1954, nr. 379, 1/1. ♦ fig. Personaj bizar, original. Copila asta uimitor de precoce, era un număr de senzație în lumea diplomatică de la Terapia, BART, E. 39. – pl.: numere și (învechit) număruri, (învechit, rar) numărure (BV I, 191), (regional, m.) numeri. – Și: (învechit și regional) numer (pl. și numere, ALR II 2 360/29), (regional) numur (ȘEZ. v, 114, ALR II 2 360/365, 605), lumăr (ALR II 2 360/872, 886, 928, 2 363/886) s. n. - lat. numerus.

minimală, muzică ~ O definiție simplificatoare a noțiunii afirmată în spațiul amer., „minimal music”, ar viza o orientare muzicală postmodernă (Danuser, 1984), apărută după 1960, manifestată prin compunerea unui flux sonor repetitiv, adesea de lungă durată, unde muzica se transformă gradual prin repetarea ușor modificată a celor mai mici componente ale discursului. Conceptul a fost împrumutat din artele plastice din perioada respectivă: criticul Richard Wollheim publica în 1965, în Arts Magazine, un articol despre „minimal art”. În muzică, termenul este folosit de la începutul anilor ’70 (v. Tom Johnson, recenzie în The Village Voice, 1972), desemnând la început diverse tendințe muzicale manifestate din 1960: „muzica hipnotică”, „pulsatorie”, „repetitivă”, „procesuală”, „modulară”, „sistemică” etc. A devenit emblematic pentru creația americanilor La Monte Young (n. 1935), Terry Riley (n. 1935), Steve Reich (n. 1936) și Philip Glass (n. 1937), ceea ce nu înseamnă că cei citați ar fi fost de acord cu această etichetă. (Reich vorbește mai degrabă de „muzica – proces gradual”). M.m. este cunoscută așadar și sub denumirea de „sistemică” (semnificația termenului de „sistem” în jur de 1960 de referă la varietatea de noi practici componistice, dintre acestea accentul fiind pus pe repetiție). Este vorba de repetări extinse ale unui motiv* sau un grup de motive muzicale (Riley), repetările fiind guvernate de un sistem: fie lungirea progresivă a materialului repetat (Glass), fie discrepanțe care modifică simultaneitatea (Reich) etc. Alături de ancorarea în cultura californiană (al cărei sincretism relevă puternice influențe asiatice), în scena avangardistă a New York-ului, de experiența muzicii seriale*, asimilarea lui J. Cage, a practicii de jazz*, pop* și rock*, de folosirea posibilităților electronice, de raporturile stabilite între compozitor și practica interpretativă în asambluri proprii, compozitorii americani de m.m. studiază – și din punct de vedere interpretativ – muzicile extra-europene. Acest interes îi conduce în diverse zone asiatice și africane: în India (Glass, Riley, Young), Africa de N (Glass), Africa de V (Reich). Unele piese vizează psihologia receptării, ceea ce a condus spre descrierea autorilor drept componenți ai „școlii new-yorkeze hipnotice” (Johnson, 1989). În publicațiile muzicale de lb. engleză s-a folosit adesea termenul de „minimalism” sau „muzică minimală” fără un conținut specific, ci doar ca extindere la muzică a termenului din artele plastice. De fapt, încă nu s-a clarificat în literatura de specialitate definirea precisă, bine delimitată, a m.m. Însăși enumerarea trăsăturilor caracteristice – repetiție, non-evoluție, reducția materialului tematic, armonic, ritmic, renunțarea la expresivitatea tradițională, decontextualizarea, renunțare la finalitate și scop – nu descriu exclusiv și nici integral m.m. În plus, reprezentanții săi au stiluri componistice extrem de diferite: concepțile personale includ elemente minimale aplicate la diverși parametri* muzicali (desfășurarea temporală non-evolutivă pe sunete lungi, dedusă dintr-o practică a muzicii seriale la Young, construcția pe un model unic a frazei* muzicale, generator de multiple variante, sonoritate continuă / pulsatorie, cu schimbări lent – gradual, repetiții mecanice ale unui singur cluster* etc.). Diatonia*, în unele cazuri întoarcerea la funcționalitate armonică justifică pe unii teoreticieni să considere minimalismul drept curent postmodern (v. postmodernă, muzică). În multe cazuri, repetiția ritmică se cuplează chiar cu tonalitatea* tradițională (John Adams, n. 1947). Criticii amer. preferă definirea m.m. ca orientare genuin amer., extinsă la numeroși alți compozitori; ei au studiat însă prea puțin afinitățile minimaliștilor cu jazz-ul, semnificative la Reich, Riley și Young. Acestora le urmează compozitori mai tineri care aderă la minimalism – în spațiul amer. și englez. În ceea ce privește compoziția europ., atributele m.m. se pot găsi, pasager, în creații semnificative: exemplul cel mai celebru îl constituie György Ligeti (1923-2006), care utilizează tehnici minimaliste în Poéme symphonique (1962), Continuum (1968), Clocks and Clouds (1972), Studiile pentru pian (1985), adică suprapuneri de grile ritmice, ritmuri iluzorii, transformări repetitive de pattern-uri. De altfel, predilecția pentru cercetarea folc. african îi conduc pe Ligeti, Reich și Riley spre similitudini creatoare. Pierzând cu timpul semnificațiile sale inițiale, m.m. devine în anii ’90 un „mainstream” al muzicii cotidiene, de la muzica reclamelor la genul „tehno”, „hip-hop” (repetivitatea, motorica), muzica ambientală (liniște pseudo-meditativă). Tendința de a uza de formule simple, în scopul obținerii unui efect psihic maxim, alătură această orientare unui tip de neoromantism, practicat în ideea găsirii unei noi accesibilități a „muzicii contemporane”.

PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute care au legătură cauzală cu acele evenimente; a avea intuiția celor ce urmează să se întîmple, plecînd de la unele date cunoscute în prezent, a vedea înainte. Cine poate să prevadă totul? CAMIL PETRESCU, U. N. 60. Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare. BOLINTINEANU, O. 37. ◊ Refl. pas. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferințele seculare. SADOVEANU, E. 240. Împărăteasa avea să sufere destul, atît durerile de naștere, care să prevedeau a fi după cum făgăduise, cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. 2. Tranz. (Despre legi, condiții sau dispoziții legale) A stabili,a fixa, a specifica, a prescrie, a indica, a menționa. Planul prevedea controlul tehnic și repararea tuturor tractoarelor. MIHALE, O. 499. La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 38. 3. Tranz. A echipa, a înzestra cu... Uzină prevăzută cu instalații moderne. 4. Refl. A se vedea (prin sau printre); a se întrezări. A doua năvală de fum acoperi o parte din oștile dușmane și, în adevăr, în curînd începu a se prevedea prin el, ca printr-o pînză rară, îmbulzeala căzăcimii. SADOVEANU, O. VII 11. Soarele rotund și palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. S-a măritat cu un tînăr subțire și uscat de te prevezi printr-însul. GANE, N. II 211. ◊ Intranz. Fig. [Victor Hugo] simte și prevede în imagini colorate și mărețe, SADOVEANU, E. 228. ♦ (Rar) A se oglindi. Cerul se prevede în valea înflorită. BOLINTINEANU, O. 203. Spre sară, vîntul contenește, marea se liniștește, și cînd stelele răsar, ele se prevăd pe fața apei ca într-o oglindă. ALECSANDRI, C. 177.

SLĂBI, slăbesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre ființe, în opoziție cu îngrășa) A pierde din greutate, a scădea în greutate; a deveni (mai) slab. Slăbisem și-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 135. Era palid și grozav de abătut – pentru prima oară observasem cît de tare slăbise. VLAHUȚĂ, O. A. 362. Băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea și se posomora. ISPIRESCU, L. 52. Dar ce-ai slăbit așa, Vidmă? CREANGĂ, P. 314. 2. Intranz. (Despre ființe și despre puterile lor) A pierde din forță, din rezistență. Unchiul Filoftei, care era tare ca un taur... slăbește și el. DUMITRIU, P. F. 25. Să nu uiți să mînînci și tu, ca să nu-ți slăbească puterile. SADOVEANU, B. 93. De la o vreme încep a-i slăbi puterile și cuprins de amețeală, pe loc cade jos. CREANGĂ, P. 215. Să cîntăm una de jale, De-al măicuții greu doruț Și de dorul de tăicuț, Că de cînd ne-a cătănit, Tare-or fi îmbătrînit Și tare or fi slăbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Urmat de determinări indicînd partea corpului lipsită de forță) Au fost slăbit de picioare într-atîta, cît nu mai putea să meargă. SBIERA, P. 74. ♦ (Despre părți ale corpului, despre facultăți) A nu mai funcționa normal, a nu-și mai îndeplini bine funcția. Simțea cum îi slăbesc genunchii. BART, E. 253. La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. ALEXANDRESCU, M. 373. ♦ Tranz. (Despre facultăți fizice și intelectuale) A părăsi pe cineva, a înceta să mai funcționeze (bine). Se văieta c-au slăbit-o vederile și puterile. C. PETRESCU, R. DR. 240. ♦ (Despre abstracte) A pierde din tărie, din intensitate; a diminua. Și nădejdea și curajul pe care le avusese, acuma-i slăbiseră. SADOVEANU, O. VII 45. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. REBREANU, I. 57. ♦ (Despre acțiuni) A pierde din intensitate, a încetini ritmul. Lucrul în port slăbise. BART, E. 283. Ea privind pe cel rămas Nencetat în ochi îl ține: Și văzînd că-n urmă-i vine, Tot mai mult slăbește-n pas. COȘBUC, P. I 184. [Oltule] slăbește-ți vîrtejele, Să-ți văd pietricelele. ALECSANDRI, P. P. 284. 3. Tranz. (Mai ales cu privire la obiecte) A face să fie mai puțin strîns, mai puțin încordat, a da drumul din strînsoare; a lăsa, a slobozi. Tu, Harap-Alb... sabia să n-o slăbești din mînă. CREANGĂ, P. 225. Ea pînza o slăbește mutînd slobozitorul Pe sul, apoi o strînge ș-o prinde cu zăvorul. BELDICEANU, P. 68. Pluguleț... Eu de coarne te luai, De cînd n-aveam șapte ai (= ani), Și de-atunci nu te-am slăbit Decît iarna cînd e frig. ȘEZ. V 89. La bani turcii năvălea... Dar pe Badiul nu-l slăbea! ALECSANDRI, P. P. 125. (Refl.) Cum numai ațipise, i se slăbi căpăstrul din mînă și-atunci iapa babei s-a cam mai dus. SBIERA, P. 59. ◊ Expr. A nu slăbi pe cineva = a nu lăsa pe cineva în pace, a nu da cuiva răgaz, a urmări de aproape, a ține din scurt. Artemie... vru să treacă înainte. Dar oamenii nu-l slăbiră. STĂNOIU, C. I. 18. Nu-l mai slăbea o tuse uscată ce-i sfărîma pieptul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Îl apuca [pe taur] de coarne, încăleca pe dînsul și nu-l slăbi pînă nu mi-l domestici. ISPIRESCU, U. 45. Dorul nu mă slăbește. CONACHI, P. 113. A nu slăbi (pe cineva) din... = a supraveghea, a urmări (pe cineva) cu ajutorul a... Să nu slăbiți din ochi nici o clipă casa de dincolo. CĂLINESCU, E. O. II 210. Doctorul Barbă-Roșie nu-l slăbea pe Neagu din ochi. BART, E. 218. Dete prin foc și prin apă, și după dînșii! tot după dînșii, și din goană nu-i slăbea. ISPIRESCU, L. 194. Hărsita de mătușa nu mă slăbea din fugă. CREANGĂ, A. 49. Cărțile să le dăm în mîni de oameni zdraveni, care să nu-i slăbească din vedere. ODOBESCU, S. I 83. A nu slăbi (pe cineva) cu... = a plictisi (pe cineva) cu..., a stărui prea insistent pe lîngă cineva. Badea... l-a poftit să-l slăbească cu dragostea. GALACTION, O. I 143. Cu-a mea dragoste-nfocată nici că te-oi slăbi. ALECSANDRI, T. 512. Nu-i slăbeau cu întrebatu, pînă ce... îl scoase din sărite. ȘEZ. I 247. ♦ Refl. (Despre sisteme tehnice) A deveni mai puțin rezistent; a se șubrezi.

doar [At: PSALT. HUR. 9¹/7 / V: (îvp) dor, doară, doră / E: ml de-hora] 1 av (Determină numerale sau părți de vorbire care indică o cantitate, sugerând ideea de limitare, de insuficiență) Nu mai mult de... (sau decât). 2 av Nu altă dată sau în altă împrejurare decât... 3 av Nu în alt loc decât... 4 av Nu în alt mod decât... 5 av Exclusiv. 6 av (Îlc) ~ (atât) ca... (ori cât...) sau (atât) ca ~ Numai atât. 7 av (Reg; îcs) ~ că Poate că. 8 av (Îcs) ~ de, afară (sau fără) -, (îvr) ~ numai Cu excepția. 9 av (Înv; îcs ) Nici... ~a necum... Cu atât mai puțin. 10 av (Determină o parte de propoziție indicând nuanțe restrictive sau exclusive) Nimeni sau nimic în afară de... 11 av (Îe) ~ așa Pur și simplu. 12 (Îae) Fără complicații. 13 av (Pex) Nu altfel decât... 14 av Nu altă dată, în alt moment sau în altă împrejurare Doar când e supărat se duce la ea. 15 av Nu în alt loc, mai departe sau mai aproape Șade închisă, merge doar la biserică. 16 av (Arată că acțiunea este limitată) Doar suspină din când în când. 17 av (Adesea urmat de „de” determină verbe exprimând o speranță, o posibilitate) Doar (de) l-or zări. 18 av (Urmat de verb și întărit prin repetare) Pe punctul de a... 19 sf (Îe) Într-o (sau de o) ~ă Fără vreun scop anume. 20 sf (Îae) Fără să se aștepte la ceva deosebit. 21 sf (Reg; îlv) A se ține (sau a trăi) cu ~a A spera. 22 sf (Reg; îal) A se delăsa. 23 sf (Reg; îlv) A ține cu ~a A păcăli. 24 sf (Reg; îal) A amâna. 25 av (Îvp; în construcții interogative, adesea precedat de „au” sau „ori”, întărește ideea de îndoială) Oare. 26 av (Adesea precedat de „ca”; reg; îlav ca ~ă chiar întărește o afirmație) Sigur. 27 av (Îe) Fără ~ și poate, (înv, s) fără ~a Cu certitudine. 28 av (În construcții negative, corelat cu „ci”, „ce” exprimă ideea de cumul) Nu polemizam, ci doar exprimam un punct de vedere. 29 av (Cu valoare adversativă sau disjunctivă accentuată) Pleacă, doar ți-am spus că nu vreau să te mai văd.^[1] modificată

CÎT I. adj. și pron. inter. (f. cîtă; pl. m. cîți f. cîte. gen.-dat.; pl. m. f. cîtor) 1 Ce cantitate? ce mărime? ce număr? ~ vin a băut? ~ ai stat acolo? de ~e ori i-ai scris? cîți au plecat? ¶ 2 Ce preț? ~ ai plătit cartea? cu ~ o vinzi? ¶ 3 ~e și (mai) ~e, ~e și mai multe, (alea) toate. ce de multe altele de felul acesta, de tot felul: nu-ți mai spui ~e și mai ~e am pătimit (CAR.); l-am tămăduit de ~e alea toate (D.-ZAMF.); îi spune... ~e și multe și o face pe femeie să se alunece cu mintea (CRG.) II. adj. și pron. rel. 1 Întrebuințat în corelațiune cu atît: ~e sate a umblat, atîtea meșteșuguri a’nvățat (PANN); de ~e ori arăta cîte-o limbă, de atîtea ori cădea și cîte-o pernă de sub Țigan (ISP.) 👉 ATÎT ¶ 2 În corelațiune cu tot: pe mine cîți cîini au lătrat, toți au turbat (PANN) 👉TOT ¶ 3 Cu corelațiunea omisă: îl cunoșteau din ~e le spusesem (VLAH.); numai Dumnezeu știe ~e am îndurat (👉 LUNĂ). III. adv. 1 În corelațiune cu atît: ~ dai, atîta iei; (P): ~ ți-e pătura, atît te ’ntinde (👉 ATÎT) ¶ 2 Cu corelațiunea omisă: să nu dea Dumnezen omului ~ poate răbda; creștea într’o lună ~ alții într’un an (EMIN.); ~ e lumea, niciodată; ~ ai bate în palme, ~ ai clipi din ochi, ~ ai scăpăra în amnar, într’o clipă; ~ păr în cap, foarte mulți: nici ~ negru subt unghie, nimic, de loc ¶ 3 ~ de urmat de un adj. sau adv.: nu-ți poți închipui ~ de mult am suferit; prepoziția se poate pune și în urma verbului: de-ai ști ~ am suferit de mult ¶ 4 Urmat de prep. de sau de un comparativ, subînțelegîndu-se, se poate: să-l faci ~ de mare, cît se poate de mare; să vie ~ de mulți, ~ de curînd; ~ mai bine, etc. ¶ 5 Emfatic, arată admirarea, uimirea, etc.: ~ e de frumoasă! ~ de mari și minunate sînt lucrurile tale. Doamne! ¶ 6 ~ pentru mine, ~ despre mine, în ce mă privește pe mine ¶ 7 În legătură cu o prepoziție: întru ~, pe ~, după ~: pe ~ am aflat; pe ~ știu ¶ 8 Cu ~... cu atît... pe ~... pe atît... 👉 ATÎT ¶ 9 Îndată ce: ieșeau la uliță cînii cu grămada, ~ simțeau pe-un trecător (I.-GH.); Trans. cu același înțeles ~ ce: muierea, ~ ce-l zări, îi eși ’nainte suduindu-l (RET.) ¶ 10 ‡ și Ⓟ Încît ¶ 11 ‡ Numai ~, îndată ce; numai decît ¶ 12 Cîtuși de ~; Trans. ~ de ~ puțintel, prea puțin, cît de puțin: doar s’a încălzi cîtuși de ~ și n’a mai clănțăni atîta din măsele (CRG.); cu coaja-ți alungi batăr odată foamea ~ de ~ (RET.) ¶ 13 Nici ~, nici ca ~, de loc ¶ 14 ~ pe ce, ~p’aci 👉 ACI ¶ 15 ~colo, ~ de colo 👉 COLO; ~ COLEA ¶ 16 De-a ’n-cîtelea, de colo pînă colo, fără astîmpăr; din răsputeri: umbla d’a’n- cîtelea... să-și scape fratele de la o așa grea pedeapsă (ISP.) ¶ 17 În compuneri: CÎTVA, DECÎT, ÎNCÎT, (👉 aceste cuvinte). IV. sn. (pl. -turi) ➕ Rezultatul unei împărțiri [lat. quantus, -a, -um].

NEGRU¹ I. adj. 1 De coloarea cărbunilor: ~ ca cărbunele, ca pana corbului; pată neagră; cerneală neagră; haine negre, a) de coloare neagră; b) cernite, de doliu; păr ~, ochi negri (👉 ALBASTRU I 1); Ⓕ F fără să zică: negri ți-s ochii! fără să rostească nici o vorbă; 👉 NEAGĂ1; pîine neagră, pîine de secară sau de grîu amestecat cu alte cereale; vin ~, vin roșu-închis ¶ 2 🌍 Rasa neagră, rasa Negrilor ¶ 3 Murdar: cămăși negre; abia acum m’am apucat și eu de zolit că... mi s’au strîns o mulțime de rufe negre (SB.) ¶ 4 Întunecos: noapte neagră; a i se face ~ înaintea ochilor, a i se face întunerec dinaintea ochilor, a nu mai vedea nimic de supărare, etc. ¶ 5 Nefericit, nenorocos, de jale; amărît, nesuferit: și tot așa și iar așa, pînă i se făcea viața neagră și aici, și apoi iar se întorcea la Iași (CRG.); zile negre; 👉 ALB I 8 ¶ 6 Care prevestește sau pricinuește o nenorocire, funest: un presentiment ~ ¶ 7 Trist, melancolic: nu văd ce te poate adînci acuma în așa de neagră mîhnire (CAR.) ¶ 8 Răutăcios: ~ la inimă, la suflet; a avea inimă neagră ¶ 9 Nelegiuit: Fără nici o grijă de ~l păcat. A stins zile multe și legea-a călcat (ALECS.) ¶ 10 ⛪ Bucov. Postul ~, Dumineca lăsatului de brînză, cînd fetele stătute, rămase nemăritate, nu mănîncă și nu beau absolut nimic pînă tîrziu seara, cu speranță că vor ajunge în curînd să se mărite ¶ 11 (P): 👉 ALB I 8 ¶ 12 IARBĂ-NEAGRĂ 👉 IARBĂ2. II. sbst. 1 Coloare neagră; lucru de coloare neagră: se vedea în adevăr ceva ~ la poalele unui zid (S.-ALD.); face albul negru și ~l alb, înfățișază lucrul cu totul altfel de cum este de fapt ¶ 2 Cît ~l sub unghie, mai nimic, cîtuși de puțin ¶ 3 A vedea, a zugrăvi toate în ~, a vedea, a zugrăvi toate sub o înfățișare rea, nefavorabilă, nenorocită ¶ 4 Haină cernită, de doliu: a se îmbrăca în ~ sau în negre ¶ 5 🔬 ~ animal, cărbune obținut prin calcinarea într’un vas închis a oaselor, cărnii, sîngelui animalelor ¶ 6 ~ de fum, chinoros. III. sm. ⛪ Săptămîna negrilor, săptămîna care urmează după aceea a Paștilor, săptămîna mironosițelor [lat. nĭgrum].