MASĂ² s.f. 1. Îngrămădire de elemente (de aceeași natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. Masa aerului. ȘINCAI, ÎNV. 47. Toată masa sau mulțimea sîngelui. TEODORI, A. 75/12. Cu sîngele care au curs. . . ar fi udat pămîntul și din această masă, ca dintru o plămădire, au răsărit oameni. MOLNAR, I. 97/13. Masă: întregimea unui trup sau materii. ELEM. G. 102/1. Faceți o colecțiune. . . de toate masele geologice care le veți întîlni. COBÎLCESCU, ap. I. IONESCU, M. 50. Îndată după detunătură mase enorme de fum și de foc ieșeau din nește case din colțul piaței. F (1869), 129. Pămîntul fiind o masă caldă moale. . . crusta lui deasupra s-a turtit cătră poli. ib. (1874), 283. O gură neagră se cască în masa vînătă de piatră. VLAHUȚĂ, O. A. III, 33. Palatul prefecturii, cufundat în întuneric, se desprindea ca o masă de umbră neagră pe fondul albastru al cerului. T. POPOVICI, S. 313. ◊ Masă verde = nutreț pentru vite; furaj. Pînă acum au fost însilozate 50 vagoane iarbă verde, iar pînă la sfîrșitul anului vom mai însiloza 400 vagoane masă verde, în special porumb siloz. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4862. ◊ Loc. adv. În masă = a) în cantitate mare, masiv. Transporturi în masă; b) cu toții, în număr mare. A se înarma în masă și a alerga întru apărarea țerei. CALENDAR (1854), 97/27. ♦ Corp inform. Încolo-numai hălci de carne, din care picura încă sînge cald, mase informe. BART, S. M. 75, cf. 39. 2. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). Cf. STAMATI, D. Masa cea solidă și grea a planetelor. MARIN, F. 30/37, cf. DRĂGHICEANU, C. 24, PONI, F. 12, 25. Masa unui corp reprezintă în același timp rezerva sa de energie, astfel încît materia este considerată ca o localizare de energie concentrată. MACAROVICI, CH. 13. Pentru a ridica cu o anumită cantitate temperatura mai multor corpuri din aceeași substanță însă de mase diferite, sînt necesare cantități de căldură proporționale cu masele corpurilor. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 93. Masa este o mărime fizică legată de inerția corpurilor și le dă putința să reziste la variația stării de mișcare. CIȘMAN, FIZ. I, 141. ◊ (Ieșit din uz) Masă magnetică = sarcină magnetică, v. s a r c i n ă. Masă electrică = sarcină electrică, v. s a r c i n ă. 3. Adunare de ființe, mai ales de oameni, considerate ca formînd un singur corp; colectivitate de ființe, mai ales de oameni. Îndată cum masa opoziției s-au crezut îndestul de puternică . . . s-au și retras din Iași. CALENDAR (1850), 66/12. Poarta au trimes pe ulamalele credincioase pe la geamii spre a astîmpăra masele întărîtate. GM (1854), 23/42. Masa țăranilor în urmă au încăput în o stare de șerbie. CALENDAR (1861), 74/8, cf. GHEREA, ST. CR. II, 8. Și fiindcă vorbim de educarea maselor populare, credem că ele au ajuns la maturitatea înțelegerii. BACOVIA, O. 241. Masa de invalizi stă acum cuminte în fața mausoleului. SAHIA, N. 19. Larga răspîndire a cărții în mase este unul din semnele cele mai evidente ale dezvoltării culturale a poporului. CONTEMP. 1953, nr. 333, 2/1. Istoria dezvoltării sociale este. . . istoria maselor celor ce muncesc, și nu istoria personalităților. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 25, cf. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805. Vorbea cu o adâncă înțelegere despre rolul maselor în istorie. CAMIL PETRESCU, O. II, 332. Altul să ia comanda Acelor mase de țărani Ce vin furtună după noi. BENIUC, V. 52. ◊ L o c. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. Această sărbătorire a căpătat un caracter de masă. CV 1950, nr. 3, 18. În țara noastră există cele mai largi posibilități de transformare a luptei pentru pace într-o uriașă mișcare de masă pentru pace. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV⁴. 284. ◊ Cîntec de masă (sau de mase) = cîntec cu conținut patriotic revoluționar, avînd un caracter mobilizator și exprimînd năzuințele de libertate și de pace ale popoarelor. DICȚ. 4. (Jur.) Totalitatea creditorilor sau a datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. Masa . . . se zice și comunitatea creditorilor unui bancrut falit sau mofluz. IARCU, D. S. II, 438/13, cf. NEGULICI, COSTINESCU. Fiecare erede raportă la masa succesiunei. . . donațiunile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune. HAMANGIU, C. 177, cf. CADE. – Pl.: mase. – Din fr. masse, germ. Masse, Mass.

AERA, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer¹ (1) în masa unui lichid, a unui material grunjos sau care este în formă de pastă fluidă. 2. A răci materialele dintr-un siloz prin introducerea de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérer.

CICLON, cicloane, s. n. 1. Vânt puternic cu deplasarea aerului în spirală, însoțit de ploi torențiale și de descărcări electrice, specifice regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o mișcare convergentă. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul forței centrifuge. – Din fr. cyclone.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (cu sensul II după fr. onde).

VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊ Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊ Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. A se așterne vântului = a alerga foarte repede. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vântul în buzunare = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar) A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi. 2. Aer, văzduh. ◊ Loc. adv. În vânt = a) în gol; b) în sus; c) fig. fără folos, zadarnic. 3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 4. (În expr.) A face vânt = a) a împinge, a arunca, a azvârli; p. ext. a da afară (dintr-o slujbă); b) (fam.) a scăpa de cineva. A-și face (sau, rar, a-și da) vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt. A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului). 5. (Astron.; în sintagma) Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. – Lat. ventus.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

SUFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație. ♦ Nume generic dat sunetelor care se produc la nivelul pleurei, inimii sau vaselor în diferite boli, asemănătoare cu zgomotul făcut de o coloană de aer sau de lichid împinsă cu forța într-un canal îngust. ♦ Capacitate respiratorie mare; p. ext. rezistență fizică (mare). 2. Adiere, boare. 3. Masă de aer deplasată cu violență (de explozia unei bombe), care poate provoca avarii și distrugeri. 4. Fig. Avânt, elan, însuflețire. – Din fr. souffle.

CURENT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis la bancă de o întreprindere, de o instituție sau de persoane particulare, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoie. 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = mișcare a apei în mări și oceane. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

A NĂVĂLI ~esc 1. intranz. 1) A da năvală; a intra în număr mare și cu scopuri agresive (pe un teritoriu străin). 2) A se arunca cu lăcomie sau cu violență; a se năpusti; a tăbărî; a se repezi; a năpădi. 3) (despre lichide, mase de aer etc.) A răzbate cu putere, ieșind de undeva. 4) fig. (despre persoane) A intra pe neașteptate în mare grabă; a da buzna. 5) (mai ales despre mulțimi)A ieși în mare grabă și în neorânduială. 6) (despre sânge) A curge cu putere și în cantitate mare (dintr-un organ sau dintr-o parte a corpului). 2. tranz. 1) A ataca mereu și insistent; a năpădi. ~ cu întrebări pe cineva. 2) (despre stari sufletești sau fizice) A cuprinde brusc și cu putere; a năpădi; a copleși; a podidi. /<sl. navaljati

VÂNT ~uri n. 1) Mișcare naturală a maselor de aer, provocată de diferența de temperatură și presiune atmosferică dintre două regiuni ale globului. ~ uscat. ~ cald. ~ de miazăzi. ◊ A se duce (a porni, a fugi) ca ~ul a merge (a porni, a fugi) foarte repede. Vorbă-n ~ vorbă fără rost. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) ~ul în buzunare (sau prin pungă) a nu avea nici o para chioară; a fi lipsit de mijloace. A arunca banii în ~ a cheltui bani fără rost, pe nimicuri. A se duce pe ~(uri) a se risipi; a se împrăștia; a se pierde; a dispărea. A vedea dincotro bate ~ul a se adapta unei situații, fără a ține seama de principii. A se da în ~ după cineva (sau ceva) a dori mult pe cineva (sau ceva). A-și face (sau a face cuiva) ~ a) a crea un curent de aer pe cale artificială (cu ventilatorul, evantaiul etc.); b) a îmbrânci, a da afară pe cineva; c) a accelera o acțiune. A-și lua ~ a o porni cu viteză. 2) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer. ◊ În ~ a) în gol; b) în zadar, fără nici un rost; c) în sus. /<lat. ventus

VÂRTEJ ~uri n. 1) Loc pe cursul unei ape unde aceasta capătă o mișcare de rotație, formând o adâncitură și antrenând tot ce aduce curentul. 2) Masă de aer puternică care se mișcă repede, atrăgând și ridicând în cercuri praf, nisip, zăpadă etc. 3) (la oameni, mai ales în creștet sau pe corpul animalelor) Porțiune unde părul crește în toate părțile. 4) Mișcare de rotație (amețitoare). În ~ul dansului. 5) Stare de buimăceală; zăpăceală. 6) Unealtă care funcționează prin mișcări circulare. 7) Crestătură rotunjită făcută ca semn la urechile vitelor. 8): ~ul pământului a) plantă legumicolă cu tulpina târâtoare și cu flori galbene dispuse în ciorchine; b) plantă cu tulpina joasă, având câte trei frunze la un nod și flori roșii în vârful tulpinii, care crește printre stânci. /<sl. vruteži

AEROSTATICĂ s.f. Ramură a mecanicii care studiază echilibrul gazos (mai ales al maselor de aer). ♦ Tehnica construirii și dirijării aerostatelor. [Gen. -cii / < fr. aérostatique].

GEOSTROFIC, -Ă adj. (Despre mase de aer) Care se deplasează paralel cu Pămîntul în straturile superioare ale atmosferei. [< engl. geostrophic].

CURENT s.m. 1. Deplasare a unei mase de aer cauzată de o diferență de temperatură și de presiune. 2. Curs al apei, mișcare a lichidelor în direcția pantei lor. ◊ Curent marin = mișcare care antrenează mase mari de apă din masa oceanelor și a mărilor. 3. (Fiz.) Sarcină electrică în mișcare. 4. (Mar.) Parîmă ce trece printr-un sistem de scripeți cu care se ridică bărcile. [< fr. courant].

FRONT s.n. 1. Loc, teritoriu, pe care se poartă luptele într-un război. ♦ Grupare operativă constituită din forțe militare numeroase sub o comandă unică. 2. Formație de militari, de sportivi etc. așezați în linie. 3. (Fig.) Grupare unitară de forțe strînse în vederea unei lupte comune. 4. (Arhit.) Plan vertical în care este situată fațada unei clădiri. ♦ Perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. 5. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște și cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front de furtună = masă de aer rece care, împinsă de furtună, provoacă deplasarea aerului mai cald din fața ei. [< fr. front, cf. rus. front].

SUBSIDENȚĂ s.f. Mișcare de coborîre a unor mase de aer atmosferic, însoțită de încălzirea aerului. ♦ Coborîre repetată, discontinuă a fundului unei mări, unde se acumulează depozite sedimentare de grosime mare. [Cf. fr. subsidence, lat. subsidentia – sediment].

ADVECȚIE s. f. (met.) deplasare a unei mase de aer în sens orizontal. (< fr. advection, lat. advectio)

AEROFOBIE s. f. teamă patologică de mișcarea maselor de aer. (< fr. aérophobie)

ANTICICLON s. n. regiune în care presiunea atmosferică crește de la periferie spre centru și masele de aer au o mișcare divergentă, producând vreme senină. (< fr. anticyclone)

CICLON s. n. 1. regiune în care presiunea atmosferică scade de la periferie spre centru și masele de aer au mișcare convergentă, producând vânt puternic, cu vârtejuri sau zăpezi, în regiunile tropicale. ◊ vânt foarte violent, uragan. 2. aparat pentru separarea particulelor materiale (semințe, pleavă, praf) din aer cu ajutorul forței centrifuge. 3. substanță toxică pe bază de acid cianuric, pentru combaterea dăunătorilor în încăperi închise. (< fr. cyclone)

CONVECȚIE s. f. 1. deplasare a unei mase de aer în sens vertical. 2. trecere prin câmpuri fluide a curentului electric sau a căldurii, datorită deplasării particulelor lor componente. 3. (med.) metodă de pierdere a energiei calorice prin deplasarea aerului cald în jurul organului cutanat și înlocuirea lui cu aer rece. (< fr. convection, lat. convectio)

FRONT¹ s. n. 1. teritoriu pe care se poartă luptele într-un război. ◊ grupare operativ-strategică constituită din forțe militare numeroase, sub o comandă unică, destinată ducerii unor operații de amploare. 2. formație de militari, sportivi etc. în linie. 3. (fig.) grup organizat de oameni în vederea unei lupte comune. 4. (arhit.) fațata principală a unei clădiri, latura dinspre stradă a unei parcele. ◊ perete în care se execută tăierea rocilor sau a minereurilor. ♦ ~ de lucru = existența condițiilor pentru ca echipele specializate de lucrători să-și poată desfășura activitatea de execuție. 5. (met.) zonă de separație a două mase de aer cu proprietăți diferite. 6. (fiz.) ~ de undă = totalitatea punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 7. (herald.) centrul părții superioare a unui scut. (< fr. front)

FRONT²(O)- elem. „front meteorologic, masă de aer”; „frunte”. (< fr. fronto-, cf. lat. frons, -ntis, frunte)

GEOSTROFIC, -Ă adj. (despre mase de aer) care se deplasează paralel cu Pământul, în straturile superioare ale atmosferei. (< engl. geostrophic)

SUBSIDENȚĂ s. f. 1. (met.) mișcare de coborâre a unor mase de aer atmosferic, însoțită de încălzirea acestora. 2. scufundare lentă și progresivă a fundului unui bazin sau a unei depresiuni, odată cu sedimentarea acestora. ◊ proces de coborâre lentă a suprafeței solului ca urmare a pierderii unor componente ale acestuia. (< fr. subsidence, lat. subsidentia)

vînt (-turi), s. n. – 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer. – 2. Aer. – 3. Aruncătură, efort sau impuls pentru a arunca. – 4. Împingere, ghiont. – Mr. vimtu, megl. vint, istr. vintu. Lat. ventus (Pușcariu 1897; REW 9212), cf. vegl. viant, it., port. vento, prov., fr., cat. vent, sp. viento. – Der. vîntăraie, s. f. (vînt mare, vijelie); vîntos, adj. (cu vînt); vîntoasă, s. f. (vînt mare, vijelie; stafie, iele), în Mold. și Trans.; vîntoaică, s. f. (vijelie); vîntui, vb. (a înnebuni, a zăpăci; a șuiera), în Mold. datorat credinței despre puterea malefică a anumitor vînturi, cf. vîntoasă; vînturel, s. m. (gaie, Falco tinnunculus); vînturos, adj. (cu vînt, furtunos); vîntura, vb. (a alege boabele de grîu; a supune la vînt, a ventila; a împrăștia, a risipi, a ciurui, a scutura; a examina; a cutreiera, a umbla de colo colo), mr. vintur(are), der. intern. sau din lat. ventĭlāre (Diez, Gramm., I, 619), vulg. ventŭlāre (Tiktin; Pascu, I, 185; Candrea; Graur, Rom., L, 508); vîntură-lume (var. vîntură-țară), s. m. (aventurier, vagabond); vînturător, adj. (aventurier, pribeag); vînturătoare (var. Trans. vînturașcă), s. f. (mașină de treierat); svînturat(ic), s. m. (aventurier; amărît, nenorocit), la care sensul al doilea, folosit de scriitorii romantici, traduce it. sventurato (după Densusianu, Hlr., 167 și Pușcariu 1946, de la un lat. *exventŭlāre); svînta, vb. (a aerisi, a usca la vînt; a muștrului, a bate), mr. azvimtur(are), megl. izvintar(ari), der. intern sau, poate, de la un lat. *exventāre (Pușcariu 1945), cf. calabr. sbentare; avînta, vb. (a mînui, a învîrti amenințător; a repezi, a da impuls; a lansa, a zvîrli; refl., a se arunca, a se ridica, a se exalta); avînt, s. n. (impuls; însuflețire, elan), deverbal. – Din rom. provine ngr. σβουντονρίζω (Murnu 40; Ramondo, Arch. glott. it., XXXII, 82).

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

ASIA, cel mai mare continent al Pămîntului; 43,95 mil. km² (1/3 din suprafața uscatului); 3,05 miliarde locuitori (1988). Este cuprins între Oc. Înghețat (la N), Oc. Pacific (la E), Oc. Indian (la S) și Marea Roșie, Marea Mediterană, Marea Neagră, M-ții Caucaz, Marea Caspică și M-ții Ural (la V); se întinde de la 26°10′ long. E (capul Baba din Asia Mică) la 169°10′ long. V (Capul Dejnev) pe c. 9.000 km și de la 77°44′ lat. N (Capul Celiuskin) la 1°16′ lat. N (Capul Piai din Pen. Malacca), pe 11.000 km. Relieful: A. este extrem de variat, cu lanțuri montane, podișuri și cîmpii de dimensiuni foarte mari și cu alt. medie ridicată (960 m). Continentul asiatic este constituit din două grupe de cîmpii și platouri, grupate de o parte și de alta a unei zone montane. Aceasta se întinde din Pen. Asia Mică și trece prin nodul orografic al Pamirului, de unde se desparte în două ramuri: de N, formată dintr-o serie de masive muntoase care se orientează în centru pe direcția V-E (M-ții Tian-Shan), la o direcție SV-NE, ca ulterior să se îndrepte spre E pînă la str. Bering, și de S cu o direcție V-E în M-ții Himalaya, iar din nodul orografic al Pod. Iunnan spre S prin Pen. Indochina, continuîndu-se din nou pe direcția V-E în Arh. Malaez. Fațada orientală a A. este alcătuită dintr-o suită de pen. și arh., care se unesc în S cu arcul Filipinelor și cu Arh. Malaez. Sectoarele de orogeneză precambriană sînt destul de rare (Pen. Arabia și în Pod. Deccan). Mișcările orogenice care au lăsat urme sînt cele caledoniene (M-ții Ural), hercinice și mai ales alpine (M-ții Himalaya). Se pot distinge cîteva ansambluri geomorfologice mari. În N se dezvoltă un ansamblu format din cîmpii, depr., platouri și masive vechi reînălțate. La V de fl. Enisei se desfășoară C. Siberiei Occidentale, iar în centru, Pod. Siberiei Centrale. În S și în E acestui pod. se ridică munții caledonieni și hercinici. Legătura dintre complexul muntos caledoniano-hercinic și cel alpin din S o face depr. endoreică Aralo-Caspică. În SV și S se dezvoltă ansamblul Pen. Arabia și și pod. Deccan, resturi ale soclului precambrian. Ansamblul alpin din S continentului se întinde din Pen. Asia Mică pînă în Arh. Sondele Mici. Din Anatolia spre E se despart două sisteme montane hercinice, Caucaz și Kopetdag la N și Zagros, Belucistan și Suleiman la S, care încadrează Pod. Iran. Sistemul Himalaya, constituit din mai multe culmi paralele orientate spre V-E, atinge în vf. Chomolungma cea mai mare alt. a Pămîntului (8.848 m). Ansamblul Extremului Orient este constituit de o succesiune de arcuri montane, care formează ins. sau pen. alungite. Resursele naturale. Subsolul A. este bogat în zăcăminte de cărbuni (Siberia și E Chinei), petrol (Orientul Apropiat și Mijlociu și Indonezia), gaze naturale (Asia Centrală, Siberia), minereu de fier (Siberia. NE Chinei, India, Filipine, Turcia), aur (Siberia, India, Birmania, Sri Lanka), mangan (Caucaz, India, E Chinei), plumb, zinc, wolfram, antimoniu, crom (Turcia), cositor (Malaysia, Indonezia), bauxită (Indonezia). Clima. Pe întinsul continentului sînt prezente toate tipurile climatice. Lipsa lanțurilor montane latitudinale în N favorizează pătrunderea adîncă a maselor de aer arctice spre interiorul continentului. Temperaturile cele mai coborîte (- 70 °C) s-au înregistrat în NE Siberiei. În centrul A. se instalează iarna un anticiclon termic, din care curenții de aer înaintează sub forma alizeului de NE, transformat în musonul de iarnă, spre Oc. Indian, către NV în Siberia Occidentală, către SE în Siberia Orientală și Pen. Indochina. Vara situația se schimbă, locul anticiclonului fiind luat de o arie ciclonală, unde temperaturile depășesc 50 °C, iar curenții de aer au o circulație inversă, alizeul de SV transformîndu-se în musonul de vară. Precipitațiile sînt abundente la S de M-ții Himalaya (c. 12.000 mm/an la Cherrapunji în India) și în Asia de SE datorită musonilor de vară și barajelor montane din calea acestora. Arh. Malaez are un regim pluviometric tipic ecuatorial, în timp ce pustiurile tropicale din Pen. Arabia, India, Pod. Iran, ca și cele temperate din A. Centrală, primesc cantități de precipitații extrem de reduse. Hidrografia. Deși 1/3 din A. este endoreică, rețeaua hidrografică este bine reprezentată. În Oc. Înghețat se varsă marile fl. ale Siberiei: Obi cu Irtîș, Enisei, Lena, Kolîma și Indighirka. În Oc. Pacific se varsă fl. Amur, Huanghe, Yangtze, Xijiang și Mekong. În Oc. Indian se varsă fl. Saiween, Irrawaddy, Gange, cu afluentul său din zona de vărsare, Brahmaputra, Ind, Tigru cu Eufrat, unite în Shatt al’Arab. Lacurile cele mai importante sînt: Aral, Balhaș și Baikal (cel mai adînc din lume).

ATMOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. atmos „abur” + sphaira „sferă”) s. f. 1. Înveliș gazos alcătuit din aer, care înconjură Pămîntul fără o limită superioară precisă, trecînd treptat în spațiul interplanetar. Masa ei reprezintă 0,000001 din masa globului pămîntesc, iar pe 1 cm² din suprafața terestră acționează o masă de aer egală cu 1 kg. Densitatea a. scade cu altitudinea. Proprietățile a. se mențin pînă la alt. de 3.000 m. Compoziția ei se schimbă în altitudine. În cadrul a. se deosebesc straturile: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera (termosfera), exosfera. ♦ Fig. Mediu social, ambianță; stare de spirit creată în jurul cuiva sau a ceva. 2. Unitate de măsură tolerată a presiunii: a) a. tehnică 1 at = 1 kgf/cm² = 0,981 x 10⁵ N/m² (a. tehnică absolută 1 ata; a. tehnică suprapresiune = 1 ats); b) a fizică (sau standard, normală) 1 atm = 760 mmHg = 1,013 x 10⁵ N/m². 3. Masă de gaze și de vapori creată într-un spațiu limitat în care au loc reacții chimice; influențează reacțiile după proprietățile ei (neutre, oxidante etc.).

AERA, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer în masa unui lichid, a unui material granulos sau care e în formă de pastă fluidă. 2. A răci cerealele dintr-un siloz prin introducerea de aer sub presiune sau prin vînturare cu lopeți. – Fr. aérer.

BISTRIȚA-NĂSĂUD, jud. în N României, în jumătatea septentrională a Transilvaniei, în bazinul superior al Someșului Mare; 5.305 km² (2,23% din supr. țării); 329.124 loc. (1991), din care 36,39% în mediul urban; densitate: 56,1 loc/km². Reșed.: municipiul Bistrița. Orașe: Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi. Comune: 53. Relief predominant muntos (M-ții Țibleș, Rodna, Bîrgău, Călimani), de dealuri și podiș (Dealurile Bistriței, Piemontul Călimanilor, partea de N a Pod. Transilvaniei și cea de NV a Pod. Someșan) în cadrul cărora se individualizează cîteva depr. de tip subcarpatic (Bistrița, Dumitra, Șieu, Budac ș.a.). Climă temperat-continentală, moderată, cu diferențieri în funcție de unitățile de relief, supusă uneori, în timpul iernii, influenței maselor de aer polar. Temp. medie anuală este de 9°C în zona deluroasă și de 0°C în reg. montane înalte. Precipitațiile atmosferice variază între 650 și 1.400 mm anual. Vînturi predominante dispre V. Rețeaua hidrografică este reprezentată de cursul superior al Someșului Mare care colectează numeroase rîuri mai mici (Anieș, Ilva, Cormaia, Sălăuța, Ilișua, Șieu, Meleș ș.a.). Resursele naturale: cărbuni (Budacu de Jos, Galații Bistriței), gaze naturale (Matei, Enciu, Stupini, Urmeniș, Monor ș.a.), min. neferoase sub formă de polimetale în care predomină plumbul, zincul și piritele cuprifere (Valea Vinului, Rodna, Parva, Valea Borcutului), grafit (Anieș, Maieru), marmură (Anieș, Cormaia, Parva, Sîngeorz-Băi), caolin (Parva, Sîngeorz-Băi), sare (Parva), roci de constr. (andezite, dacite, tufuri vulcanice, argile) la Măgura Ilvei, Sîngeorz-Băi, Anieș, Zagra ș.a., păduri (peste 1/3 din supr. jud.), izv. cu ape minerale bicarbonatate, calcice, sodice, magneziene, feruginoase, carbogazoase, clorurate (Sîngeorz-Băi, Anieș, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Sanț, Rodna, Parva, Dumitra, Josenii Bîrgăului ș.a.). Economia: în 1989, industria era reprezentată prin 34 de întrep. aparțînînd metalurgiei feroase, care produc oțel moale și laminate subțiri (Beclean, Rodna), constr. de mașini și prelucr. metalelor, în cadrul căreia se realizează mașini și utilaje, motoare electrice, instalații tehnologice complexe pentru ind. metalurgică etc. (Bistrița), mat. de constr. (armături ind. din oțel, prefabricate din beton, cahle de teracotă) cu centrul la Bistrița, Beclean, Sîngeorz-Băi, Măgura Ilvei, chimică (materiale plastice la Năsăud), expl. și prelucr. lemnului (Bistrița, Rodna, Năsăud, Prundu Bîrgăului, Măgra Ilvei ș.a.), celulozei și hîrtiei (Prundu Bîrgăului), textilă (Bistrița, Beclean, Năsăud, Sîngeorz-Băi), sticlărie pentru menaj (Bistrița) și alim. (preparate din carne și lapte, semipreparate din legume și fructe, produse zaharoase și de panificație etc.). Agricultura deține o pondere însemnată în economia jud., fiind specializată, cu precădere, în pomicultură și și creșterea animalelor. În 1989, în structura culturilor agricole predominau porumbul (35.976 ha), plantele de nutreț (19.838 ha), grîul și secara (17.955 ha), sfecla de zahăr, cartofii ș.a. Pomicultura, în cadrul căreia predomină merii, prunii și perii, are condiții optime de dezvoltare în reg. Dealurilor Bistriței, Lechinței, Năsăudului și Piemontului Călimanilor. Podgorii compacte se află în zona localit. Lechința, Dumitra, Viișoara și Teaca. Sectorul zootehnic, favorizat de întinsele pășuni naturale și de cultura plantelor furajere, cuprindea în 1990, 338 mii capete ovine, 121,3 mii capete bovine (în special rasele Pinzgau și Bălțata românească), 20,7 mii capete taurine, 199,9 mii capete porcine. Avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 365 km (88 km electrificată) dispunînd de cîteva noduri de c. f. (Năsăud, Beclean, Salva, Ilva Mică) prin care trec două magistrale feroviare importante: București-Baia Mare și Cluj-Napoca-Vatra Dornei. Lungimea căilor rutiere este de 1.304 km, din care 295 km drumuri modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): un colegiu tehnic, 281 școli generale, 16 licee, 313 biblioteci, muzee, 104 cinematografe, case memoriale ș.a. Turism: Jud. dispune de un potențial turistic ridicat legat de complexitatea și varietatea peisajului natural, de monumentele istorice și de artă, de bogăția și diversitatea elementelor folclorice și etnografice, cît și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Sîngeorz-Băi, Rodna, Ilva Mică. Zonele montane, cu numeroase trasee turistice și obiective de atracție (peisaj alpin, rîuri repezi, lacuri glaciare, defilee, pasuri pitorești, peșteri, izv. minerale etc.) reprezintă reg. turistice cu cea mai mare afluență. Vestigii istorice și de artă (stațiunile neolitice de la Bistrița, Slătinița, Năsăud ș.a., cele dacice și daco-romane de la Sînmihaiu de Cîmpie, Archiud, castrele romane de la Odorheiu Bistriței, Livezile, Ilișua, cetățile de la Rodna, Bistrița, Ciceu, Anieș, castelele feudale de la Urmeniș, Posmuș ș.a.). Vestite zone de artă populară și folclor pe văile Someșului, Bîrgăului, Șieului ș.a. Case memoriale: George Coșbuc din Hordou (azi com. George Coșbuc), Liviu Rebreanu din Tîrlișua etc. Indicativ auto: BN.

BOTOȘANI 1. Municipiu în NE României, în C. Jijiei, reșed. jud. cu același nume; 126.739 loc. (1991). Constr. și reparații de mașini agricole, de utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, de aparataj electrotehnic; articole de cauciuc; izolatori electrici; șuruburi; mat. de constr. (prefabricate din beton, cărămidă); mobilă; produse textile (filatură și țesătorie de bumbac, conf., fire de melană) și alim. (unt, brînzeturi, preparate din carne, lapte praf, uleiuri vegetale, panificație); ind. poligrafică. Teatru dramatic și de păpuși, filarmonică. Biserica Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a lui Ștefan cel Mare (1496), bisericile Sf. Gheorghe (1551), Uspenia (1552), ctitoriile doamnei Elena Rareș; biserică armenească (sec. 16, cu transformări în sec. 18 și 19). Veche așezare, cu o locuire neîntreruptă începînd din paleolitic; menționat documentar la 1439, dar cu o existență anterioară ca apanaj al soției domnului și sediu al unui vornic; important centru comercial; școală domnească și grecească (sec. 18). Considerat în sec. 16 „cel mai mare și mai vechi iarmaroc al Moldovei”. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea nord-estică a României, între rîurile Siret (la V) și Prut (la E); 4.956 km²; (2,09% din supr. țării); 470.011 loc. (1991), din care 38,1% în mediul urban; densitate: 92,9 loc./km². Reșed.: municipiul Botoșani. Orașe: Darabani, Dorohoi, Săveni. Comune: 68. Relieful, cu aspect predominant deluros, cuprinde două unități distincte: Pod. Sucevei, în V și SV, reprezentat printr-o succesiune de dealuri (Bour, 339 m, Masca, 426 m, Dealul Mare-Tudora, 587 m, Holm 556 m ș.a.) despărțite de cîteva zone mai coborîte, numite șei (Șaua Dersca, 260 m, Lozna, 300 m, Bucecea, 260 m, Hrișcani, 280 m, Vorona, 260 m ș.a.) și C. Jijiei (parte componentă a C. Moldovei) la E, formată din coline joase, cu aspect de platouri, de 200-250 m alt., separate de văi largi, adîncite. Climă temperat-continentală, supusă înfluențelor maselor de aer continentale din E, care imprimă climatului un caracter continental excesiv. Temp. medie anuală variază între 8,3°C în V jud. și 9,2°C în E, cu amplitudini termice mari între vară și îarnă. Precipitațiile atmosferice însumează, în medie, 500-600 mm anual, ploile avînd caracter torențial. Vînturi predominante dinspre N și E. Rețeaua hidrografică aparține în pr. bazinelor superioare ape rîurilor Siret și Prut care colectează celelalte rîuri mai mici ce drenează terit. jud. B., printre care Molnița, Bahna, Vorona (afl. pe stg. Prutului). Datorită variațiilor mari de debit, pe majoritatea rîurilor au fost create peste 150 iazuri folosite pentru piscicultură, irigații, alimentări cu apă și regularizarea cursurilor (iazurile Dracșani, Hănești, Negreni ș.a.). Cel mai important lac de pe terit. jud. B. este lacul de acumulare Stînca-Costești de pe Prut (140 km²). Resurse naturale: nisipuri cuarțoase (Miorcani, Hudești), de o mare puritate, folosite pentru fabricarea sticlei optice și a cristalurilor, gips (Păltiniș, Crasnaleuca), gresii (Ibănești, Coșula, Tudora, Hudești), calcare (Coșula, Vorona, Ripiceni, Ștefănești, Dealul Holm), argile (Bucecea, Dorohoi, Leorda, Mihăileni), tufuri andezice (Hudești), turbă (Dersca), pietrișuri, balast. Economia. În 1989, structura producției globale industriale a jud. B. evidenția trei ramuri cu ponderi mari: ind. textilă și conf. (34,4%) cu centre la Botoșani, Dorohoi, Săveni, ind. constr. de mașini și prelucr. metalelor (24%), producătoare de mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. ușoară, aparataj electrotehnic, mijloace de automatizare, șuruburi (Botoșani, Dorohoi) și ind. alim. (zahăr, brînzeturi, lapte praf, produse din carne etc.) la Botoșani, Dorohoi, Darabani, Săveni, Bucecea. În 1989, agricultura dispunea de 291.038 ha terenuri arabile. 87.919 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. În același an, supr. arabile erau ocupate de culturi de porumb (92.822 ha), grîu și secară (81.093 ha), plante de nutreț (29.792 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, leguminoase pentru boabe etc. Sectorul pomicol se remarcă prin producții mari de prune, mere, pere, cireșe, vișine, nuci (Șendriceni, Vorona, Cristești, Frumușica). Viticultura se dezvoltă în jurul localit. Trușești, Ștefănești, Todireni, Călărași. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 588,1 mii capete ovine (în special din rasele karakul și țigaie, jud. B. fiind printre primele producătoare de blănițe de astrahan), 216 mii capete bovine (predominant din rasele Simmenthal și Bălțata românească), 179,1 capete porcine, 10,7 mii capete cabaline; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 142 km, iar cea a drumurilor publice 1.824 km, din care 338 km modernizate. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 383 școli generale, 18 licee, un teatru dramatic, unul de păpuși și o orchestră simfonică (la Botoșani), 446 biblioteci, 153 cinematografe, muzee, case memoriale etc. Turism. Principalele obiective turistice: cetatea dacică de la Stîncești, schiturile Cozancea (cu biserică de piatră din 1756), Balș (1430), mănăstirile Vorona (1600), Gorovei (1742), Agafton (1740) ș.a., bisericile Sf. Nicolae-Popăuți din Botoșani (1496) și Sf. Nicolae din Dorohoi (1495) – ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, bisericile de lemn din Văculești (1712), Brăești (1745), Cristești (1766) ș.a. Muzeul răscoalei țărănești din 1907 de la Flămînzi etc. Case memoriale: „Mihai Eminescu” (Ipotești), „George Enescu” (Liveni), „Nicolae Iorga” (Botoșani), „Ștefan Luchian” (Ștefănești), „Alexandru (Păstorel) Teodoreanu” (Dorohoi), „Octav Băncilă” (Corni), „Grigore Antipa” (Botoșani), „Dimitrie Brândză” (Bivolu) etc. Indicativ auto: BT.

BARIERĂ TERMICĂ încălzire puternică a unei aeronave care se deplasează în straturile dense ale atmosferei cu o viteză ce depășește Mach 5 astfel că aceasta trebuie construită din oțeluri aliate cu titan sau să aibă straturi de ceramică pe înveliș pentru a putea rezista temperaturilor înalte rezultate în urma frecării cu masele de aer.

VITEZOMETRU aparat de bord care indică viteza de zbor a aeronavei față de masa de aer înconjurătoare, funcționând pe baza acțiunii dinamice a aerului asupra unei capsule aneroide. Vitezometrul se compune dintr-un tub Pilot (v.) montat pe aripă sau pe fuzelajul aeronavei și instrumentul propriu-zis de pe planșa de bord, alcătuit dintr-o carcasă de aluminiu închisă cu un sistem de pârghii legat la una sau două capsule aneroide deschise, destinderea sau comprimarea acestora (sub presiunea dinamică furnizată de tubul Pilot) antrenând acul indicator din fața cadranului gradat, care arată viteza în Km/h. Vitezometrul interesează prin datele furnizate pentru calculul duratei de zbor, dând indicații și pentru menținerea portanței necesare zborului în diferite manevre și evoluții. Vitezometrul electric transmite deformările capsulelor în tensiuni electrice proporționale deformării, acționând un sistem de indicare, înlăturând o serie de erori datorate jocului pârghiilor și a roților dințate Vitezometrul combinat (indică viteza proprie și pe cea proprie adevărată a aeronavei cu ajutorul a două ace, fiind utilizat în special la decolare și aterizare).

ZBOR deplasare în atmosferă a unei aeronave. După momentul desfășurării există: zbor de zi (începe la 30 de minute după răsăritul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de apus) și zbor de noapte (începe la 30 de minute după apusul soarelui și se încheie cu 30 de minute înainte de răsărit) raportându-se la ora locală. După mijloacele și metodele utilizate există: zbor la vedere (orientarea în aer față de sol și eventualele aeronave aflate în trafic se face prin observare directă, aprecierea distanțelor, a înălțimilor, a vitezelor etc. făcându-se din ochi) și zbor instrumental (datorită lipsei de vizibilitate – nori, ceață etc. – orientarea se face cu ajutorul instrumentelor de bord). După natura susținerii în aer există: zbor fără motor (aeronave care nu utilizează decât caracteristicile aerodinamice constructive: planoare, deltaplane, parapante etc.) și zbor cu motor (aeronave care utilizează ca mijloc principal de propulsie forța generată de un motor: avioane, elicoptere etc.). În funcție de alți factori sau de scop, se disting și alte feluri de zbor. Zbor în condiții meteo grele, efectuat parțial sau total fără vizibilitatea solului și a orizontului natural, având un plafon coborât și o vizibilitate redusă (în nori, între straturi de nori, pe precipitații puternice, sub nori, dar la mică înălțime), impunând măsuri speciale de navigație, complexitatea acestora depinzând de tipul și de aparatura de bord a aeronavei. Zbor terestru, efectuat în straturile relativ dense ale atmosferei, în câmpul gravitațional al Pământului. Zbor transmeridian, efectuat peste fuse orare, determinând oscilații ale ritmului arcadian. Zbor razant, efectuat la foarte mică înălțime, urmărind relieful solului, prezentând interes din punct de vedere militar prin realizarea surprinderii inamicului, radiolocatoarele terestre de descoperire devenind ineficiente, zgomotul avionului supersonic auzindu-se la obiectiv după trecerea sa. Zbor de luptă, executat în scopul îndeplinirii unei misiuni de luptă. Zbor de aclimatizare, efectuat în vederea obișnuirii organismului cu mediul aerian. Zbor în dublă comandă, efectuat în procesul de instruire de către piloți-elevi pe aeronavele de școală dotate cu dublă comandă, cu instructor la bord în scopul învățării pilotajului, a navigației aeriene etc. Zbor de încercare, efectuat cu aeronavele prototip în vederea testării parametrilor tehnico-tactici proiectați. Zbor demonstrativ, efectuat în scopuri didactice sau în cadrul mitingurilor aviatice. Zbor acrobatic, executat cu aparate de zbor special construite pentru a dezvolta îndemânarea pilotului pentru cunoașterea aparatului și aprecierea corectă a propriilor posibilități; are caracter demonstrativ sau competitiv. Zbor pe spate, avionul este pilotat având comenzile în profunzime și direcțiile inversate. Zbor în oglindă, executat de două avioane la o distanță de 2-3 m unul de celălalt, unul dintre acestea zburând pe spate. Zbor la punct fix, regim în care elicopterul se menține la o anumită înălțime față de sol fără a înainta, e important în operațiuni speciale (salvare, remorcare, desant aeropurtat și antisubmarin etc.). Zbor planat, fără motor, executat de un planor sau un avion cu motorul oprit. Zbor plutit, executat în curenți ascendenți în care un planor (deltaplan sau parapantă) câștigă sau își menține înălțimea; poate fi executat la pantă, faleză sau termic (curenți ascendenți). Zbor termodinamic, executat la pantă, constând în utilizarea alternativă a curenților dinamici care urcă panta și a căminelor termice. Zbor de undă sau în curenți oscilatorii, executat în curenții ondulatorii din norii altocumulus, care oferă un câștig de înălțime lent, dar în timp îndelungat. Zbor în fața frontului de furtună, efectuat prin patrulare, manevrele fiind similare zborului plutit la pantă, în masa de aer cald împinsă de aerul rece al frontului. Zbor de înălțime, efectuat în curenți ascendenți cu realizarea unui câștig de înălțime de cel puțin 1000 m (pentru planare). Zbor de durată, executat în curentul dinamic de pantă, undă lungă sau termic în scopul menținerii cât mai mult în aer. Zbor de distanță, efectuat în scopul realizării unei distanțe parcurse în zbor cât mai mari, putând avea și țel fixat (cu meționarea unei rute fixe, executat cu vânt de față, vânt de spate sau cu întoarcere la aerodromul de plecare). Zbor subsonic, nu depășește viteza de 1M. Zbor supersonic, nu depășește viteza de 5M. Zbor hipersonic, depășește viteza de 5M, desfășurarea acestuia în straturile dense ale atmosferei implică puternica încălzire a învelișului aeronavei, acesta trebuie să fie construit din oțeluri speciale refractare (titan) sau să aibă straturi ceramice pentru a combate bariera termică, de regulă se execută la înălțimi mari unde densitatea aerului fiind redusă, încălzirea se micșorează, sau în cosmos unde frecarea cinetică dispare lisind aerul.

CENTRAL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. f. I. Adj. 1. Care se află în centru, în mijloc; care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupă o poziție principală. II. Sf. 1. Instalație sau ansamblu de instalații în care se produce în mod centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică centralizată etc. ♦ C. electrică = ansamblu de construcții, instalații și echipamente pentru realizarea conversiei unei forme de energie primară în energie electrică. C. termoelectrică asigură conversia termodinamică a căldurii obținute prin arderea combustibililor în energie mecanică și apoi în energie electrică. C. hidroelectrică trasformă energia potențială și cinetică a apei în energie mecanică și apoi în energie electrică. Cea mai mare c.h. în producție Guri / Raul Leoni (Venezuela 10.300 MW) iar parțial în construcție: Italpu (între Brazilia și Paraguay: 13.320 MW). C. electrică mareemotrică transformă energia hidraulică a mareelor; prima c.e.m. a fost construită în estuarul fl. Rance (France, 1966). C. solară transformă energia radiației solare directe și / sau difuze. Cea mai mare c.s.: Barstow (California, 1985). C. nuclearo-electrică transformă succesiv energia de fisiune produsă într-un reactor nuclear în energie electrică. C. termomarină transformă diferența de potențial termic dintre apa de suprafață și cea de adîncime a oceanelor și mărilor calde; prima c.t.: Matanzas (Cuba, 1930). C. eoliană trasformă energia cinetică a maselor de aer în mișcare în energie electrică; prima c.e. Ai-Petri (Crimeea 1931). C. geotermală transformă energia termică din interiorul scoarței terestre; prima c.g. Larderello (Italia, 1904). C. termică produce căldură care se distribuie prin intermediul unui agent termic (abur, apă caldă etc.) pentru a fi utilizată în scopuri tehnologice sau la încălzitul încăperilor. C. de pompare = instalație cu ajutorul căreia se realizează exploatarea mai multor sonde echipate cu pompe de adîncime, fosolind un singur motor. C. telefonică = ansamblu de instalații electrice, dispozitive și clădiri la care ajung liniile posturilor unei rețele telefonice și liniile de legătură cu alte rețele telefonice și în care se efectuează automat sau manual legăturile telefonice între abonați. 2. Mare unitate economică caracteristică sistemului economic centralizat care funcționează pe principiul gestiunii economice proprii și coordonează activitatea dintr-un anumit domeniu.

CICLON (< fr. {i}; {s} gr. kyklos „cerc”) s. n. 1. (METEOR.) Formă negativă a reliefului cîmpului baric, cu diametrul de cîteva mii de km, în care presiunea scade de la periferie spre centru și masele de aer au o mișcare convergentă pe orizontală și predominant ascendentă pe verticală. Structura sa este asimetrică cu un sector cald mai îngust, unul rece mai dezvoltat, un front cald în partea anterioară și unul rece în cea posterioară, ceea ce face ca să predomine timpul închis cu precipitații și vînturi puternice; cîmp de joasă presiune. Ex.: c. australian (în partea de N a Australiei în timpul verii australe) și c. tropical (în zona frontului tropical, 5-25 °C lat. N și S). ♦ Furtună puternică, cu deplasarea aerului în vîrtejuri, însoțită de ploi și descărcări electrice puternice. V. taifun, uragan. 2. (TEHN.) Aparat pentru separarea particulelor materiale din aer sau din gaze prin efectul forței centrifuge.

AERA, aerez, vb. I. Tranz. 1. A introduce aer¹ (1) în masa unui lichid, a unui material granulos sau care este în formă de pastă fluidă. 2. A răci cerealele dintr-un siloz prin introducerea de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți. – Din fr. aérer.

CLÍMĂ (< germ., lat.) s. f. Regim mediu multianual a proceselor și fenomenelor meteorologice (caracteristice unei anumite regiuni), determinat de radiația solară și de circulația generală a maselor de aer, care variază în raport cu cu poziția pe Pămînt, cu altitudinea absolută și cu configurația reliefului regiunii respective, avînd ca principale componente temperatura medie a aerului, nebulozitatea, precipitațiile atmosferice și vîntul; climat (1). În funcție de repartiția diferită pe glob a radiației solare, a uscatului și a apei, precum și a mișcărilor maselor de aer, se deosebesc: c. ecuatorială, cu temperaturi ridicate, mișcări ascendente ale maselor de aer, variații termice anuale mici și precipitații abundente; c. subecuatorială, cu două anotimpuri, din care unul secetos și altul ploios; c. tropicală, caldă, cu predominarea vînturilor alizee, cu importante variații termice diurne și ariditate accentuată; c. subtropicală, caldă, de tranziție între cea tropicală și cea temperată, cu două anotimpuri, dintre care unul este secetos, vara, și altul ploios, iarna; c. temperată, la latitudinile medii, cu patru anotimpuri distincte, cu strat de zăpadă iarna și cu predominarea vînturilor de vest; c. subpolară, cu iarnă aspră, vară rece și cantitate relativ redusă de precipitații; c. polară (arctică sau antarctică), cu două anotimpuri, temperaturi scăzute și precipitații puține. ◊ C. continentală = c. cu precipitații reduse cu variații mari, anuale și diurne, ale temperaturii aerului. ◊ C. maritimă = c. caracteristică oceanelor, mărilor și regiunilor continentale aflate sub influența directă a maselor de aer marin, umedă, cu variații termice anuale și diurne mici. ◊ C. montană = c. cu amplitudini termice medii anuale reduse și precipitații mai abundente decît în zonele coborîte din vecinătate. C. locală = topoclimă; microclimă.

ábur și (Ban.) -re m. (rudă cu alb. avul, id., care vine probabil d. rom.). Un fel de ceață (gaz, vaporĭ) care se ridică din corpurile umede supt influența călduriĭ, cum se’ntîmplă cu apa care ferbe saŭ cu animalu care respiră la frig orĭ cu apa care se’nalță pe nevăzute din mărĭ, rîurĭ și lacurĭ și formează noriĭ. Suflet de animal (Vechi). Pl. Răsuflare, suflare: caiĭ scoteaŭ aburĭ pe nas de ger ce era. Suflare, adiere: venirăm pe fața pămîntului, pe aburiĭ vîntuluĭ (P. P.) Mașină saŭ corabie cu abur (saŭ cu vaporĭ) mașină saŭ corabie care se mișcă pin ajutoru aburuluĭ. – Pe suprafața pămîntuluĭ, o picătură de apă redusa în abur ocupă un volum de 1,700 de orĭ mai mare de cît în stare lichidă; de aci rezultă o forță de expansiune imensă, care a fost utilizată ca forță motrice în arte, industrie, navigațiune ș. a. La 100 de grade, aburu de apă ridică o masă de aer care apeasă [1] pe suprafața lichidului și care echivalează cu 1 kg 0,33 gr. pe centimetru pătrat. Forța elastică a aburuluĭ de apă crește răpede cu temperatura; experiențele lui Regnault dau rezultatele următoare Temperatura – Tensiunea în atmosfere; 100° – 1; 120°,60 – 2; 131°,91 – 3; 180°,31 – 10; 230° – 27½. Se numesc mașini cu presiune joasă acelea care întrebuințează abur de 2 atmosfere; cu o presiune mai mult, sînt de presiune medie, și pentru toate cele care-s mai mult de 3 atmosfere se zice că-s de presiune înaltă. Francezu Solomon de Caus, încă de la 1615, avu ideĭa de a utiliza aburu ca forța motrice. Denis Papin, tot Francez, mort la 1714, imagină prima mașină cu piston. La 15 Iuliŭ 1783, la Lyon, marchizu de Jouffroy d’Abbans (pe atunci de 18 anĭ) construi un vaporaș prevăzut c’o mașină cu abur cu doŭă cilindre cu care merse în susu Saônei pînă la insula Barbe. El a murit în mizerie, răpus de holeră, la 1832. În sfîrșit, Scoțianu James Watt, mort la 1819, perfecționă mașina cu abur într’atît, în cît i se poate atribui primu merit al acestei invențiuni.

DEALURILE sau PIEMONTURILE VESTICE, vastă reg. de dealuri piemontane în V României, strâns lipită de masivele Carpaților Occidentali, extinsă, discontinuu, între râurile Nera în S și Someș în N, reprezentând treapta intermediară de relief interpusă între câmpie și munți. D.V. sunt alcătuite predominant din argile, pietrișuri și nisipuri pliocene, acoperite de o cuvertură de depozite aluviale neogene. În parte de N sunt caracteristice ivirile de roci dure (andezit sau calcar) care apar în relief sub formă de măguri proeminente. Relieful colinar din zona Dealurilor Sălajului și Crasnei este dominat de măguri cristaline și vulcanice (Măgurile cristaline ale Șimleului, Chilioarei ș.a. și cele vulcanice Moigrad, Pomăt. Citera ș.a.) care, intersectate de ape, au permis apariția unor mici defilee. Relieful se caracterizează prin ansambluri de culmi prelungi, cu supr. netede, monoclinale (fragmente de văi scurte, divergente, semipermanente), ce scad altimetric de la 400-600 m, la contactul cu muntele, la 150-250 m, la trecerea spre câmpie. Marele artre hidrografice, zonele subsidente prin care trec acestea și depr. cu largă extindere au creat discontinuități marcante în desfășurarea ariei colinare. Climă temperat-continentală, cu valori de tranziție între munte și câmpie și între N și S (temp. medie anuală este 8-9°C în N și 10-11°C în S) și precipitații abundente (700-900 mm/anual), influențate de masele de aer oceanice dinspre V. Vegetația care acoperă D.V. este alcătuită din păduri de cer și gârniță, la care se adaugă gorunul și fagul (în N) și unele elemente termofile (mojdrean, scumpie, cărpiniță, liliac sălbatic etc.) în S. Importantă zonă pomi-viticolă și de creștere a animalelor. În cadrul D.V. se deosebesc două mari sectoare, distincte: Dealurile bănățene la S de râul Mureș, care cuprind Dealurile sau Pod. Lipovei, Dealurile Lugojului, Pogănișului, Dognecei și Oraviței, și Dealurile crișene, la N de Mureș, care includ Dealurile Cigherului, Codru-Moma, Pădurii Craiului (Ghepiș), Oradei, Barcăului, Crasnei, Asuajului și Sălajului.

OCLÚZIE (OCLUZIÚNE) (< fr., lat.) s. f. 1. (TEHN.) Închidere sau astupare a unui orificiu, a unei conducte etc. în scopul opririi unui fluid care trece prin conducta respectivă. 2. (METAL.) Bulă de gaz rămasă în interiorul unei piese metalice după turnarea acesteia. 3. (MED.) Obstrucție (1). ◊ O. intestinală = oprire incompletă sau completă, bruscă sau progresivă, a tranzitului intestinal. Poate fi de natură mecanică (obstrucție sau compresie) ori de natură funcțională (spasm intestinal sau paralizia musculaturii intestinale). Sin. ileus. 4. (LINGV.) Mișcare articulatorie, constând în închiderea canalului fonator, având ca rezultat întreruperea scurgerii curentului de aer; la consoanele oclusive, o. este urmată de o explozie. 5. (METEOR.) Ocluzia ciclonilor = proces de trecere a ciclonului mobil în stadiul final de evoluție, prin unirea frontului rece cu cel cald, lichidarea frontului cald prin umplerea întregului ciclon cu aer rece și deplasarea aerului rece cu cel cald spre păturile înalte ale atmosferei. ◊ O. orografică = fenomen de separare în două ramuri a unei mase de aer rece care întâlnește în deplasarea ei un obstacol (masiv muntos).

EOLIÁN, -Ă (< 1 fr., 2 {s} gr. Aiolos „Eol, zeul vânturilor”) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Unul dintre cele patru triburi ale elenilor. ♦ Persoană aparținând acestui trib. 2. Adj. Care este acționat sau produs de vânt. ◊ Energie e. = energie cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mișcare relativă față de suprafața terestră. Relief e. = ansamblu de forme de relief sculptate prin acțiunea de eroziune (deflație și coraziune) și de acumulare. 3. Adj. (MUZ.) Mod. e. = mod medieval gregorian cu finala pe la.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

METEOROLOGÍE (< fr.) s. f. Știință care studiază proprietățile atmosferei și fenomenele fenomenele care se petrec în cadrul acesteia. După problemele pe care le studiază, se deosebesc: m. generală (cercetează și interpretează ansamblul fenomenelor din atmosferă), m. sinoptică (studiază macroprocesele circulației generale a atmosferei, respectiv formarea cicloanelor, fronturilor atmosferice ș.a. și efectuează cercetări, pe baza analizei hărților sinoptice și a informațiilor furnizate de stațiile meteorologice, în scopul elaborării prevederilor de timp), m. dinamică (studiază mișcările maselor de aer), m. fizica atmosferică (studiază compoziția și structura atmosferică, circulația căldurii și regimul termic din atmosfera și de la supr. Pământului), aerologia și climatologia. ◊ M. agricolă = disciplină care studiază influențele fenomenelor meteorologice asupra vegetației cultivate, în diferite perioade ale dezvoltării plantelor. ◊ M. spațială = ansamblu de activități meteorologice care folosesc tehnologie spațială de tipul sateliților meteorologici.

NIÑO, El ~, fenomen natural (curent cald), cu apariție ciclică (c. 3-4 ani), manifestat în partea central-sudică a Oc. Pacific, legat de prezența unor curenți calzi ecuatoriali care determină persistența (până la 12-18 luni), unor temperaturi ridicate, cu un maxim în perioada Crăciunului. Încălzirea apei oceanului determină o diminuare a intenstității alizeelor și, ca urmare, apa caldă nu mai este transportată spre partea de V a Oc. Pacific, iar cea rece din adânc nu se mai ridică la suprafață; această omogenizare a temperaturii apei determină încetarea aproape completă a vânturilor, iar masele de aer cald și umed provoacă averse violente pe țărmul de V al Americii de Sud. N. degajă o energie uriașă (comparativă cu cea a 3.000 de centrale atomice), cu consecințe catastrofale pentru emisfra sudică și și cu repercusiuni asupra climei întregului Glob. În 1997 s-a manifestat cel mai puternic N., care a provocat pagube incalculabile Mexicului (în oct. 1997, viteza uraganului Pauline a depășit 350 km/h), iar statele Chile și Perú au afectate de inundații devastatoare (nov.-dec. 1997). Europa a resimțit efectele sale printr-o iarnă caldă (la București, la 26 febr. 1998, s-au înregistrat 22°C, cea mai ridicată temp. a lunii febr. din ultimul secol), iar în deșertul Atacama din Chile a plouat abundent, ceea ce a înlesnit încolțirea și dezvoltarea a c. 200 de specii de plante ale căror semințe fuseseră îngropate în nisip de sute de ani. Se apreciază că efectul de seră, care în sec. 21 se va amplifica din cauza poluării excesive a atmosferei, va duce la o manifestare permanentă a N.

PODIȘUL SOMEȘAN, mare unitate geografică în NV României, situată între Carpații Orientali (la N și NE), Câmpia Transilvania (la S și SE), M-ții Apuseni (SV) și aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca (V și NV). Include mai multe subunități cu caracter deluros, depresionar sau de podiș, respectiv dealurile Feleacului, Clujului, Dejului, Ciceului, Gârboiului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza, depr. Almaș-Agrij, pod. Huedin-Păniceni și pod. Pucăreț-Boiu Mare. Acest complex colinar și de podiș, variat ca relief și structură geologică (gresii, argile, calcare, marne ș.a.), este bine populat. În cadrul zonelor colinare predomină relieful structural și petrografic, din care se detașează aliniamente de cueste și suprafețe structurale, chei, doline, alunecări de teren etc. Climă temperat-continentală, cu influențe ale maselor de aer vestice, cu temp. medii anuale de 6-8°C și precipitații care însumează 700-800 mm anual. Vegetația este reprezentată prin pâlcuri de păduri, ce alternează cu livezi și culturi agricole. În arealul P.S. se găsesc zăcăminte de cărbune brun (Tămașa, Cristolțel, Surduc ș.a.), sare gemă (Ocna Dejului), precum și izvoare cu ape minerale ș.a. În unele lucrări de specialitate, P.S. apare și cu denumirea de Platforma Someșană, care se subdivide în: Platforma (sau Podișul) Sud-Someșană, extinsă la S de valea Someșului și Platforma (sau Pdișul) Nord-Someșană, dezvoltată la N de valea Someșului, până la masivul cristalin Preluca și marginea m-ților Gutâi-Țibleș. Platforma Sud-Someșană include dealurile Gârboiului, Dejului, Clujului, Feleacului, pod. Huedin-Păniceni, pod. Purcăreț-Boiu Mare, depr. Almaș-Agrij, iar Platforma Nord-Someșană cuprinde dealurile Ciceului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza și depr. Lăpuș. Unii geografi consideră că Platforma Someșană este formată dintr-o latură internă, reprezentată prin Pod. Someșan propriu-zis, care aparține de Depr. Transilvaniei, și o latură externă, situată la V de aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca, inclusă în majoritatea autorilor în categoria Dealurilor de Vest (respectiv Dealurile Silvano-Someșene).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

strat n. 1. așternutul vitelor în coșar; 2. culcuș de fiare; 3. pătul de gunoiu sau de graminee: strat de legume, strat de flori; 4. patul puștei: ridică stratul în aer AL.; 5. masa sau albia teascului. [Vechiu-rom. strat, pat = lat. STRATUM, întindere, acoperemânt de pat, pat].

VÂNT, vânturi, s. n. 1. Deplasare pe orizontală a unei mase de aer provocată de diferența de presiune existentă între două regiuni ale atmosferei. ◊ Vânt rău = întâmplare nenorocită care lovește pe cineva. ◊ Loc. adv. Ca vântul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vânt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. A se așterne vântului = a alerga foarte repede. A se duce pe aripi de vânt = a se duce foarte repede. Bate vântul, se spune când un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vântul în buzunare = a nu avea niciun ban, a fi foarte sărac. A arunca banii în vânt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vânturi = din toate părțile, de pretutindeni. A vedea dincotro bate vântul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vântul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. (Rar) A se duce pe vânturi = a se risipi, a se prăpădi. 2. Aer, văzduh. ◊ Loc. adv. În vânt = a) în gol; b) în sus; c) fig. fără folos, zadarnic. 3. Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 4. (În expr.) A face vânt = a) a împinge, a arunca, a azvârli; p. ext. a da afară (dintr-o slujbă); b) (fam.) a scăpa de cineva. A-și face (sau, rar, a-și da) vânt = a-și lua avânt, a porni cu viteză, cu avânt. A lua vânt = (despre cai) a porni, cu viteză mare (scăpând de sub controlul conducătorului). 5. (Astron.; în sintagma) Vânt solar = flux de protoni și neutroni emiși continuu de Soare. – Lat. ventus.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică ușoară de ridicare și coborâre formând ondulații la suprafața apei; p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). ♦ Șuvoi, torent. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care cade în rafale. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. 3. Mișcare de vibrație (ușoară); zgomot (ușor). II. (Fiz.) Propagare din aproape în aproape a unei oscilații, cu viteză finită și printr-o variație spațială. ◊ Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive ale unei unde, în care oscilația are aceeași fază. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pământ, de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pământului. Undă de șoc = undă seismică de mare intensitate. Undă electromagnetică = câmp electromagnetic variabil care se propagă în urma interacțiunilor dintre variațiile câmpului electric și ale celui magnetic. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime medie de 0,50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2.000 m. Undă verde = procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a traficului auto pe arterele de circulație din orașe, realizat printr-un sistem de comandă coordonată a semafoarelor. – Lat. unda (pentru sensul II, după fr. onde).

CICLON, cicloane, s. n. 1. Furtună puternică, cu deplasarea aerului în vârtejuri, însoțită de ploi torențiale și de descărcări electrice, specifică regiunilor tropicale; uragan, taifun. ♦ Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o mișcare convergentă pe orizontală și ascendentă pe verticală. 2. Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz prin efectul forței centrifuge. – Din fr. cyclone.

SUFLU, sufluri, s. n. 1. Respirație. ♦ Zgomot anormal, având caracterul unui șuierat, perceput prin auscultație la nivelul anumitor organe (pleură, plămâni, inimă, vase) în diferite boli. ♦ Capacitate respiratorie mare; p. ext. rezistență fizică (mare). 2. Adiere, boare. 3. Masă de aer deplasată cu violență (de explozia unei bombe), care poate provoca avarii și distrugeri. 4. Fig. Avânt, elan, însuflețire. – Din fr. souffle.

CURENT, -Ă, curenți, -te, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. (Despre vorbire) Curgător, ușor, fluent. 2. (Despre an, lună) Care este în curs; prezent. ♦ De fiecare zi, zilnic; actual. Lucrări curente. ◊ Cont curent = cont deschis de o unitate bancară unui client pentru păstrarea mijloacelor bănești ale acestuia și efectuarea unor operații curente (plăți și încasări). 3. (Despre prețuri) Existent într-un moment dat; în curs. ◊ Monedă curentă = monedă cu valoare circulatorie. ♦ Care circulă; obișnuit, uzual. Expresii curente. 4. (În sintagma) Apă curentă = instalație de apă potabilă care poate fi folosită în permanență în locuințe. II. S. m. 1. (Și în sintagma curent de aer) Deplasare, mișcare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de presiune; flux. 2. Mișcare a apei în direcția pantei; curs. ◊ Curent marin (sau oceanic) = formă de mișcare a apelor oceanice sau maritime, cauzată de vânturile regulate sau periodice, de diferențele de temperatură și salinitate etc. 3. (Și în sintagma curent electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. ◊ Curent electric continuu = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. Curent electric alternativ = curent electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. ♦ Intensitate a curentului electric. III. S. n. Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. ◊ Curent literar (sau artistic) = mișcare artistică sau literară care reunește un număr de scriitori sau de artiști în baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. ◊ Expr. A pune (sau a ține pe cineva) în (sau la) curent = a informa (pe cineva) despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent = a se informa despre mersul unui lucru. A se pune (sau a se ține, a fi) în (sau la) curent (cu ceva) = a se informa cu privire la un lucru. – Din fr. courant.

EOLIAN, -Ă, eolieni, -e, adj. Care este acționat sau produs de vânt. ♦ Formație eoliană = formație geologică a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. Energie eoliană = energia cinetică a maselor de aer atmosferic aflate în mișcare relativă față de suprafața terestră. [Pr.: e-o-li-an] – Din fr. éolien.

FRONT, fronturi, s. n. 1. Loc unde se dau lupte militare în timp de război; totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. ◊ Expr. A rupe (sau a sparge) frontul = a rupe linia de apărare a inamicului, a pătrunde forțat în linia de apărare a acestuia. ♦ Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. ♦ Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 2. Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi etc. ◊ Loc. adv. În front = așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 3. Fig. Grup de forțe solidare, organizat în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop; p. ext. sectorul unde se duce o astfel de luptă. 4. Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale utile, deschisă printr-o lucrare minieră, unde se efectuează săpăturile. 5. Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. ♦ Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 6. (Met.) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. ◊ Front atmosferic = zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 7. (Fiz.; în sintagma) Front de undă = ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. – Din fr. front.

AEROSTATICĂ s. f. 1. Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul echilibrului gazelor (în special al maselor de aer atmosferic) și cu studiul echilibrului corpurilor solide în aer. 2. Tehnica construirii baloanelor.

MASĂ³, mase, s. f. 1. Corp solid, compact; bloc. Din masa neagră, lucioasă, pietrificată [a cărbunilor], se desprinde urma unui arbore intact. BOGZA, V. J. 31. Un munte năruit astupă valea de-a curmezișul; dar o gură neagră se cască în masa vînătă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ♦ (Fiz.; uneori determinat prin «inertă») Mărime caracteristică pentru un corp, dată de cîtul dintre forța care se exercită asupra corpului și accelerația pe care o are corpul. ♦ (Fiz.; uneori determinat prin «grea») Mărime caracteristică pentru un corp, proporțională cu intensitatea cîmpului de gravitație, pe care corpul o produce la o distanță dată de el. 2. Cantitate mare. O masă de aer cald. ◊ Fig. Clădirile nu se mai pot distinge în masa de întuneric. BART, S. M. 39. ◊ Masa vocabularului (față de fondul principal) = partea cea mai mare și mai mobilă a vocabularului. Aceeași noțiune poate fi redată într-o limbă printr-un cuvînt din fondul principal, iar în altă limbă printr-un cuvînt din masa vocabularului. GRAUR, F. L. 18.

UNDĂ, unde, s. f. I. 1. Cantitate dintr-o masă de apă care face o mișcare ritmică, ușoară, de ridicare și coborîre (v. val, talaz); p. ext. apă (curgătoare sau stătătoare). Priveam în unda limpede jocul peștilor care fulgerau prin lumina apei ca niște săgeți de argint. SADOVEANU, O. VII 294. Bătrîne Olt! – cu buza arsă Îți sărutăm unda căruntă. GOGA, P. 15. Unde zglobii împrejur clipotind se-nălțau curioase, Nava plutea ușurel, fără pilot în lumină. TOPÎRCEANU, P. 47. Pîrîului se tînguiește-o floare: Ce blînd erai în vremuri mai senine! Purtai în unde numai dezmierdare. CERNA, P. 92. ◊ Fig. Undele poporului se despică îndată sub pașii lor... și se închid după ei. BOLINTINEANU, O. 287. (Cu aluzie la mișcarea ondulatorie a apei) O părere de rău cumplită îi aduse în piept o undă de dor. SADOVEANU, O. II 29. Intra, oare, în tulburarea mea și ceva din prestigiul acelui obraz atît de drag... sub undele arămii ale părului? GALACTION, O. I 58. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Pe fața femeii trecu o undă de înviorare. REBREANU, R. II 65. ◊ Expr. A ieși în undă = a ieși la suprafață, a se afirma. Vroința să ne fie tare și vom ieși iar în undă. ALECSANDRI, S. 110. Sfînta dreptate a ieșit în undă pentru toți. id. T. III 1470. (Despre lichide) A da în undă v. da³ (II 9). ♦ Șuvoi, torent. Am trecut eu Tazlăul de-amu vro trei zile, după bureți, da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi. HOGAȘ, M. N. 212. ♦ Ploaie, ninsoare etc. care se abate în trîmbe, fără continuitate. Cătră sfîrșitul lunii martie veniră cîteva unde reci de lapoviță. SADOVEANU, O. IV 51. Ploaia cade-n unde. ALECSANDRI, P. III 453. 2. Masă de aer care se mișcă ușor; p. ext. aer, văzduh. Intrai c-o undă aspră a vijeliei. SADOVEANU, O. I 434. Unde de fierbințeală vibrau peste bisericuța adormită. GALACTION, O. I 42. Ciocîrliile înnebuniseră, plutind și ciripind în undele curate ale înălțimilor. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui... oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. ◊ (Determinat prin «de vînt») Clopotele se stingeau în vreo undă de vînt rece. DUMITRIU, N. 54. Ce de joc și veselie cînd e soarele la toacă! Iată-le, sărind se joacă Undele de vînt. COȘBUC, P. II 16. ◊ Fig. Luca Talabă intră cu cîțiva tovarăși, aducînd o undă violentă de usturoi. REBREANU, R. I 170. (Cu aluzie la durata scurtă, dar puternică a mișcării de deplasare) Calul se năpustea cîte o undă. SADOVEANU, O. I 511. 3. Mișcare de vibrație; zgomot, sunet. Începură în noaptea de primăvară, afară, a tremura vibrările clopotului celui mare. Veneau unde după unde, cînd mai slăbite, cînd mai pline. SADOVEANU, O. IV 54. II. (Fiz.) Fenomen variabil în timp, care se produce într-un mediu continuu printr-o acțiune din aproape în aproape. ◊ Undă sonoră = undă care, prin propagarea ei, transmite sunetul într-un mediu. Lungime de undă = distanța dintre două puncte succesive, în direcția de propagare a unei unde periodice, în care oscilația are aceeași fază, după depășirea căreia valorile succesive ale funcțiunii de undă se reproduc cu aceleași valori și în aceeași ordine. Undă seismică = undă pornită din epicentrul unui cutremur de pămînt și de-a lungul căreia cutremurul se propagă în interiorul și la suprafața pămîntului. (În radiofonie) Undă scurtă = undă electromagnetică cu o lungime de 0-50 m. Undă mijlocie = undă electromagnetică cu o lungime de 200-600 m. Undă lungă = undă electromagnetică cu o lungime de 700-2000 m.

VÎNT, vînturi, s. n. 1. Deplasare a unei mase de aer, provocată de diferența de presiune din atmosferă. Frumoasă ești, pădurea mea, Cîndumbra-i încă rară Șt printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Codrii-alene cîntă-n drumul Vîntului de-amurg. COȘBUC, P. I 315. Vîntul tremură-n perdele Astăzi ca și alte dăți, Numai tu de după ele Vecinie nu te mai arăți! EMINESCU, O. I 113. ◊ (În comparații, mai ales în basme, pentru a arăta repeziciunea mersului, a mișcării) Se apropia ca vîntul de iute. ISPIRESCU, L. 6. Cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. ◊ Fig. Unde l-au minat vînturile întimplării? SADOVEANU, O. I 419. Vînt turbat v. turbat (3). Vînt rău (sau, rar, vînturi rele) = (în superstiții) vînt care ia oamenilor mințile, îi schilodește sau îi ologește; (cu sens atenuat) întîmplare nenorocită care lovește pe cineva. Mai tîrziu, cînd m-am făcut mare, vînturi rele se abătură peste sufletul meu. DUNĂREANU, CH. 59. Un vînt rău pesemne a dat peste dînsa, sărmana! CREANGĂ, O. A. 137. ◊ Expr. A se da în vînt după... v. d a³ (III 4). Ce (sau care) vînt te aduce? = ce întîmplare te-a făcut să vii aici? Care vînt la noi te-aduce? EFTIMIU, Î. 102. Da’ ce vînt te-a adus și cum ai putut răzbate prin aceste locuri? CREANGĂ, P. 90. Da’ ce vînt te-o adus pe la noi, soro dragă? ALECSANDRI, T. 408. A se așterne vîntului = a alerga foarte repede. Fug caii duși de spaimă și vîntuiui s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Vorbă-n vînt = vorbă fără temei, fără rost. Am zis și eu, ia așa, o vorbă în vînt. CREANGĂ, P. 133. A se duce (sau a se aduce) pe aripi de vînt = a se duce (sau a fi adus) de vînt, p. ext. foarte repede. Furtuna cînd pe aripi de vînturi se aduce, Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce? MACEDONSKI, O. I 48. M-am dus Pe aripi de vînt, Pe sus de pămînt. TEODORESCU, P. P. 374. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Din (sau de la) cele patru vînturi = de pretutindeni. Lemnele și piatra s-au strîns din cele patru vînturi și satul a început să crească. BOGZA, C. O. 240. Scuipa călugărul de parcă descînta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vînturi. HOGAȘ, M. N. 118. A arunca banii în vînt = a cheltui fără socoteală. A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. (Rar) A se duce pe vînturi = a se risipi (ca scrumul); a se prăpădi. [Ale turcilor] oase-n Dunăre cădea, Scrum pe vînturi se ducea. TEODORESCU, P. P. 549. 2. Aer, văzduh. Harapnicul se mlădia în vînt ca un șarpe negru. SADOVEANU, O. I 449. ♦ Loc. adv. În vînt = a) în gol. [Calul] odată se ridica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27; b) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri.EMINESCU, O. I 177; c) în sus. Din șanț... se repede un cățel murdar, cu coada în vînt. REBREANU, I. 11; d) în dezordine. Cu pletele în vînt. 3. (În expr.) A face (sau a face cuiva) vînt = a) a pune în mișcare aerul, a produce un curent de aer (de obicei pentru a face cuiva răcoare). Au început să-i facă vînt cu niște apărători de pene mlădioase. CARAGIALE, O. III 73. S-a dus... Din papuci tat pleoscăind, Din rochie vînt făcînd. TEODORESCU, P. P. 153; b) a împinge cît colo, izbindu-l cu putere; p. ex t. a face pe cineva să plece repede, a da afară, a expedia. Le făcu la amîndoi vînt pe ușă. SADOVEANU, O. I 50. I-a făcut vînt scaunului cu piciorul, pînă în perete. C. PETRESCU, Î. II 230. Dă ne ducem la prefect, ne trimite la potropop, de mergem la potropop, ne face și el vînt la mitropolie. STĂNOIU, C. I. 18. A-și face (mai rar a-și da) vînt = a-și lua avînt (pentru a porni cu viteză). Își făcu vînt și cu un pas uriaș, ca pentru dînsul, se repezi spre ladă. HOGAȘ, M. N. 149. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului. ISPIRESCU, L. 110. Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie. EMINESCU, O. I 122. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) A lua vînt = a porni razna (scăpînd de sub controlul conducătorului). Moșule, ia seama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vînt. CREANGĂ, A. 127.

SUBSIDENȚĂ, subsidențe, s. f. Mișcare de coborîre a unei mase de aer în atmosferă, însoțită de încălzirea aerului.

FRONTO- „front meteorologic, masă de aer”. ◊ L. frons, tis „frunte” > fr. fronto-, germ. id., it. id. > rom. fronto-. □ ~focometru (v. foco-₁, v. -metru₁), s. n., aparat cu care se măsoară distanța focală a lentilelor corectoare; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces meteorologic de formare a suprafețelor frontale și a perturbațiilor atmosferice legate de ele; ~liză (v. -liză), s. f., ansamblu de procese atmosferice care însoțesc dispariția unui front meteorologic; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiul fronturilor meteorologice.

aera [At: DA ms / Pzi: ~rez / E: fr aérer] 1 vt (Înv) A aerisi. 2 vr (Înv) A-și face vânt. 3 vt A introduce aer¹ (1) în masa unui lichid, a unui material granulos sau fluid. 4-5 vt A răci cerealele dintr-un siloz prin introducere de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți.

dejivror sn [At: LTR² / V: degi~ / Pl: ~i^[1] / E: fr dégivreur] (Teh) Instalație de protecție a unui avion contra formării straturilor de gheață pe aripi, elice etc. în cursul zborului prin mase de aer umed și subrăcit.

ciclon sn [At: CARAGIALE, N. F. 82 / Pl: ~oane / E: fr cyclone] 1 Vânt puternic, cu deplasarea aerului în spirală, însoțit de ploi torențiale și de descărcări electrice, specific regiunilor tropicale Si: uragan, taifun. 2 Regiune a sistemului baric în care presiunea scade de la periferie spre centru, iar masele de aer au o mișcare convergentă. 3 Aparat pentru separarea particulelor materiale dintr-un gaz cu ajutorul forței centrifuge. 4 (Teh) Instalație pentru captarea și transportarea deșeurilor industriale.

curent, ~ă [At: (a. 1817) URICARIUL V, 27/5 / V: cor~ / Pl: ~nți, ~e, (rar, sn) ~uri / E: fr courant] 1 a (Îs) Apă ~ Apă care curge la robinet. 2 a (Îas) Instalație de apă potabilă care poate fi folosită permanent în locuințe. 3 a (D. vorbire) Fluent. 4 a (D. scriere) Cursiv. 5 a (D. an, lună etc.) Care este în curs Si: prezent. 6-7 a, av De fiecare zi Si: cotidian, zilnic. 8 a (Îs) Cont ~ Cont deschis la bancă de o persoană sau o instituție, unde se depun și de unde se ridică sumele pentru a fi utilizate după nevoi. 9 a (D. prețuri) Existent la un moment dat Si: în curs. 10 a (Îs) Monedă ~ă Monedă cu valoare circulatorie. 11-12 a, av Obișnuit. 13 sm (Șîs ~ de aer) Deplasare a unei mase de aer dintr-un loc într-altul, cauzată de o diferență de temperatură Si: flux. 14 sm Deplasare a unui lichid în direcția pantei Si: curgere, curs. 15 sm Debit. 16 sm (Șîs ~ electric) Deplasare ordonată, într-o anumită direcție, a purtătorilor de sarcină electrică. 17 sm (Îs) ~ electric continuu Curent (16) electric al cărui sens și a cărui intensitate nu variază periodic în timp. 18 sm (Îs) ~ electric alternativ Curent (16) electric al cărui sens și a cărui intensitate variază periodic în timp. 19 sm Intensitate a curentului (16) electric. 20 sn Ansamblu de idei, opinii (politice, științifice, artistice, religioase etc.) care sunt adoptate la un moment dat de un număr mai mare de oameni. 21 sn (Îs) ~ literar (sau artistic) Mișcare literară sau artistică, care reunește un număr de scriitori (sau de artiști) pe baza unui program estetic și a unor înclinații (relativ) comune. 22 sn (Îe) A fi (sau a se pune) la ~ A se informa cu privire la un lucru, la o activitate etc.

geostrofic, ~ă a [At: DN³ / P: ge-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: eg geostrophic] (D. mase de aer) Care se deplasează paralel cu Pământul în straturile superioare ale atmosferei.

front sn [At: I. IONESCU, D. 108 / V: (rar; nrc) frunt / Pl: ~uri / E: fr front] 1 Loc unde se dau lupte militare în timp de război. 2 Totalitatea forțelor militare care operează pe câmpul de luptă sub o comandă unică. 3 (Îc) A rupe (sau a sparge) ~ul A pătrunde forțat în linia de apărare a inamicului. 4 Parte din teatrul de operații al unui stat aflat în stare de război, pusă sub comandă unică. 5 Mare unitate operativă, compusă din mai multe armate. 6 Formație de militari, școlari, sportivi etc. aliniați cot la cot, cu fața la persoana care dă îndrumări, comenzi ete. 7 (Îlav) În ~ Așezat în linie, în poziție de drepți sau pe loc repaus. 8 (Îc) A reveni la ~ A-și întoarce fața spre o direcție inițială. 9 (Îe) A face ~ A sta cu fața spre... 10 (Șfg; îae) A se grupa pentru o apărare comună. 11 (Îlav) De ~ În linie dreaptă. 12 (Fig) Grup de forțe solidare, organizate în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop. 13 (Pex) Sectorul unde se desfășoară acțiunea unui front (12). 14 (Min; șîs ~ de abataj) Porțiune dintr-un zăcământ de substanțe minerale unde se face tăierea rocilor, a minereurilor sau a cărbunilor. 15 (Aht) Plan vertical în care sunt situate fațada unei clădiri sau fațadele unui ansamblu de clădiri. 16 (Aht; îs) ~ul altarului Iconostas. 17 Latură a unei parcele, care coincide cu alinierea căii de circulație. 18 (Met) Zonă de tranziție între două mase de aer diferite, caracterizată prin schimbări meteorologice bruște, cu consecințe directe asupra mersului vremii. 19 (Met; îs) ~ atmosferic Zonă de contact între două mase de aer cu gradient termic ridicat. 20 (Met; îs) ~ de furtună Masă de aer rece care, împinsă de furtună, provoacă deplasarea aerului cald din fața ei. 21 (Fiz; îs) ~ de undă Ansamblul punctelor până la care ajunge o oscilație la un moment dat. 22 (Reg) Parte a curții situată în fața casei. 23 (Cns; reg) Buiandrug.

frontogeneză sf [At: DEX / Pl: ~ze / E: fr frontogénèse] Proces meteorologic care, în cazul convergenței a două mase de aer, formează o zonă cu temperatură mai mare și cu umiditate.

undă sf [At: PSALT. HUR. 74^v/25 / Pl: ~de / E: ml unda] 1 Masă de apă cu o mișcare ritmică, de ridicare și coborâre (dând impresia că se deplasează) Si: val, talaz. 2 (Pex) Apa mării. 3 (Pex) Apă curgătoare sau stătătoare. 4 Suprafața apei. 5-6 (Îe) A ieși (sau a scoate) în ~ A ieși sau a face să iasă la suprafață. 7-8 (Fig; îae) A se afirma sau a face să se afirme. 9 (Îe) A da în ~ A spăla. 10 (Îae) A clăti (17). 11 Cantitate mică. 12 (Pan) Mulțime de oameni care se mișcă în valuri. 13 (Fig) Revărsare. 14 (Reg; îe) A-i veni cuiva ~dele cele rele A-i veni (cuiva) toanele, nebuniile, istericalele. 15 (Reg; îe) Într-o ~ Într-un acces de mânie. 16 (Reg; fig) Fire iute. 17 (Reg; fig) Hotărâre pripită. 18 (Înv; fig) Neplăcere. 19 (Înv; fig) Necaz. 20 Mișcare a unui lichid care fierbe. 21 (Îe) A da în ~ (sau, rar, a da ~ sau ~de) A clocoti (1). 22 (Pan) Încrețitură. 23 (Lpl) Reflexe pe care le au unele țesături de mătase Si: apă (42). 24 Torent. 25 (Pex) Curs de apă rapid Si: puhoi, șuvoi¹. 26 Masă de aer care se mișcă ușor. 27 (Pex) Aer¹ (1). 28 (Fig) Val de miros. 29 Sunet (repetat). 30 Fragment de melodie, de cântec. 31 (Pop; lpl) Rânduri. 32 (Reg) Moment. 33 (Fiz) Formă de propagare a unei oscilații, care se deplasează din aproape în aproape, schimbându-și periodic valoarea în diferitele puncte ale spațiului. 34 (Îs) Lungime de ~ Distanța dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeași fază de oscilație. 35 (Îs) ~ electromagnetică Undă în care mărimile ce se propagă sunt intensitățile unui câmp electric și ale unui câmp magnetic, depinzând unele de celelalte. 36 (Îs) ~ radio Undă electromagnetică a cărei frecvență se situează în domeniul radiofrecvențelor. 37 (Îs) ~ sonoră Undă care corespunde propagării unei mișcări oscilatorii elastice și care transmite sunete a căror înălțime e cu atât mai mare cu cât frecvența e mai înaltă. 38 (Îs) ~ seismică Fenomen de propagare din aproape în aproape a unui cutremur de pământ din epicentru în toate direcțiile (și la suprafața Pământului).

val¹ sn [At: CORESI, EV. 234 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: vsl *валъ cf bg вал, scr val] 1 (Mpl) Mișcare ondulatorie care apare la suprafața unei întinderi de apă datorată vântului, curenților maritimi, mareelor etc. 2 (Mpl) Masă de apă care înaintează (sau dă impresia că înaintează) ridicându-se și coborându-se la suprafața mării, a unui lac, a unui fluviu etc. Si: talaz, (Trs) vangăr (3), vălătuc (1), (reg) vop (1). 3 (Îlav) În ~uri sau ~uri-~uri În mod succesiv. 4 (Îlav) În cantitate mare. 5 (Îlav) Din abundență. 6 (Trs; îlav) De-a-n ~u De-a valma. 7 (Pes; îe) În ~ul apei Împotriva curentului. 8 (Îe) A înota în contra ~urilor A se opune părerilor majorității. 9 (Îvr; îe) A da ~uri A da în clocot. 10 (Îe) A (se) lăsa dus de ~ sau a (se) lăsa în voia ~urilor, a lua (sau a duce) ~ul (pe cineva) A (se) lăsa la voia întâmplării. 11 (Îlav) ~-vârtej În mare grabă. 12 (Îal) Vijelios. 13 (Îs) ~urile vieții (sau lumii, lumești) Dificultăți inerente vieții. 14 (Îs) ~urile tinereții (sau tinereților) Întâmplări (neplăcute) pricinuite de impulsivitatea, entuziasmul și lipsa de experiență inerente tinereții. 15 (Îs) ~ul (sau ~urile) vremii Trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 16 (Lpl) Apă (40). 17 (Pex; urmat de determinări introduse prin pp „de”) Cantitate mare. 18 (Îvp; fig) Dificultate (3). 19 (Îvp; fig) Supărare. 20 (Îvp; fig) Necaz. 21 (Îvp; fig) Neliniște (puternică). 22 (Îvp; îe) A avea ~ (sau ~uri) (cu sau, înv, de, despre cineva sau ceva) A avea neplăceri (din parte cuiva sau a ceva). 23 (Îae) A fi incomodat (de cineva sau ceva). 24 (Îvp; îe) A face (cuiva) ~ (sau, reg, de ~) A-i face (cuiva) un rău. 25 (Înv; îe) A fi în ~ (sau în ~uri, la ~) A fi în impas. 26 (Îae) A fi tulburat. 27 (Pan) Ceea ce poate fi comparat, prin formă și mișcare, cu un val¹ (1). 28 Ceea ce vine în cantitate mare, impetuos, ca un val (2). 29 (Mil; îvr; îe) A da ~ A năvăli. 30 (Îae) A ataca. 31 Grup de oameni considerat cronologic față de altul. 32 (Îs) Noul ~ Orientare artistică, literară etc. a generației tinere în raport cu generațiile anterioare. 33 (Îas) Grupare de persoane care reprezintă noul val (32). 34-35 (Met; îs) ~ de frig (sau de căldură) Aflux de mase² de aer rece sau cald. 36 Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton Si: trâmbă, vălătuc (3), (reg) vălug² (1), vig (1). 37 (Reg) Urzeală înfășurată pe sulul dinapoi al războiului de țesut. 38 (Îrg) Cantitate de lână înfășurată în formă de sul. 39 (Reg; îs) ~ de tei Sul făcut din șuvițe lungi de coajă de tei, utilizate ca sfoară de legat. 40 (Reg) Cantitate de fân învălătucit, obținută din brazdele de fân adunate cu grebla. 41 (Înv; îe) A purta (pe cineva) (de) ~ A tracasa (pe cineva). 42 (Îs) ~ul ștreangului Lațul cu care se prinde ștreangul de crucea căruței Si: orcicar. 43 Legătură de nuiele (lungi cât lățimea pârâului) care este rostogolită prin apă și lovită periodic de fundul acesteia, pentru a stârni peștele Si: (reg) vălătuc (12). 44 Scândură groasă (lungă cât lățimea pârâului), prevăzută cu mânere și călcători, care este deplasată prin apă și lovită periodic de fundul acesteia pentru a stârni peștele. 45 (Reg) Făclie făcută dintr-un mănunchi de cârpe înfășurate pe un băț, întrebuințată noaptea pentru a atrage peștele, care se prinde cu mâna sau cu ostia¹. 46 (Reg; la car sau la căruță; îs) Căpățâna la ~ Parte a butucului roții dinspre podul¹ osiei. 47 (Reg) Sul (la roata fântânii). 48 (Reg) Urzitoare. 49 (Reg; la joagăr) Fus de lemn învârtit de o rotiță de fier dințată, înfășurat cu un lanț care pune carul în mișcare. 50 (Reg; la joagăr) Dispozitiv la roata de apă, alcătuit dintr-o osie de fier, prevăzută la capete cu câte un butuc de lemn și cu speteze. 51 (Reg; la joagăr) Car (25). 52 (Reg; la piuă) Fus de lemn, învârtit de roata de apă, prevăzut cu dinți de lemn așezați radial, care pune în mișcare ciocanele. 53 (Reg; la moară) Crâng (32). 54 (Reg; la moară) Grindei (la roată). 55 (Mol; Mun) Piesă cilindrică a batozei, prevăzută cu lame, care, prin învârtire, apucă snopii. 56 (Agr; reg) Tăvălug. 57 Piesă cilindrică la mașinile tipografice, de obicei de metal, cu ajutorul căreia se întinde cerneala, se ghidează hârtia etc. Si: valț¹ (2). 58 (Tip; îs) ~ de corectură (sau de mână) Piesă cilindrică de metal, cu unul sau două mânere, folosită la ungerea manuală, cu cerneală, a formelor de tipar în vederea executării corecturii. 59 (Mol) Parte a greblei în care sunt fixați dinții. 60 Ornament curent în arta populară, mai ales în ceramică și în arta decorativă, de forma ondulatorie a unui val¹ (1). 61 (Dob; Mun; de obicei art) Numele unui dans popular nedefinit mai îndeaproape. 62 Melodie după care se execută valul (61). 63 (Trs; art; șîcs de-a ~ul) Numele unui joc de copii nedefinit mai îndeaproape.

vânt sn [At: COD. VOR. ² 44¹/4 / Pl: ~uri, (înv) ~ure sn, (îrg) ~nți, vinți sm / Vc și: (îrg) vânte, vinte / E: ml ventus] 1 Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, produsă de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. 2 (Îs) ~ dominant Vântul (1) cel mai frecvent într-o regiune dată în decursul unui an. 3 (Îvr; îs) Sfârlează de ~ Giruetă. 4 (Trs; îs) Fuior de ~ Vârtej de vânt (1). 5 (Mtp; îs) ~(ul) turbat Vânt (1) despre care se crede că suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. 6 (Mtp; îs) ~ rău (ori turbat) sau (Mar) ~ul frumușelelor Vânt (1) (cu vârtej) despre care se crede că este însoțit de duhuri rele și care produce îmbolnăviri. 7 (Ban; îs) ~ turbat Durere de cap. 8 (Pop; îs) ~urile cele rele Hemiplegie. 9 (Trs; îe) A fi lovit de ~ rău A fi atins de apoplexie. 10 (Reg; îs) Boală de ~ Paralizie. 11 (Reg; îas) Apoplexie (1). 12 (Înv; îas) Boală a cailor care constă în inflamarea reumatică a picioarelor, de la genunchi în jos. 13 (Buc; îs) Din ~ Blenoragie. 14 (Reg; îas; șîs din de ~, de ~, din ~uri, boală de ~, boală din ~) Nume generic dat unor boli nedefinite mai îndeaproape despre care se crede că sunt provocate de vânt (1). 15 (Pop; d. oameni; îla) Luat de ~ (ori din de ~) sau stricat de ~(uri) Lovit de apoplexie. 16 (Îal) Atins de paralizie. 17 (Mol; d. oameni; îla) Luat din de ~ Smintit². 18 (Reg; d. oameni; îal) Care are dureri de cap, însoțite de frisoane. 19 (Reg; d. oameni; îal) Căruia îi apar bășicuțe la gură și la nas. 20 (D. făclii, felinare; îla) De ~ Care poate fi folosit în timp ce bate vântul (1), fără a se stinge. 21 (D. mori, moriști; îal) La care se folosește ca forță motrice vântul (1). 22 (Fam; îe) De (sau în) culoarea ~ului turbat Care are o culoare nedefinită, bătând în gri-vinețiu. 23 (Îe) A se da în ~ (după ... sau pentru ..., ca să ...) A desfășura o activitate febrilă, agitându-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfârșit ceva). 24 (Îae) A face eforturi insistente pentru atingerea unui scop. 25 (Îae) A da curs unei atracții imperioase față de cineva sau de ceva. 26 (Îlav) Din (sau de la, înv, de) (cele) patru ~uri sau în (cele) patru ~uri Din (sau în) cele mai diferite direcții. 27 (Îe) A avea (parte de) odihna ~ului sau a avea parte de tihna ~urilor A avea o existență zbuciumată. 28 (Îe) A zvârli (sau a arunca) banii (sau cu banii, galbenii etc.) în ~ A irosi banii, cheltuindu-i fără chibzuială. 29 (Îe) A vorbi (sau, pop, a grăi) în ~ sau a-i rămâne (cuiva) vorba în ~, a-și bate gura-n ~ A vorbi fără a fi luat în seamă. 30 (Îs) Vorbă (spusă sau aruncată) în ~ sau (îvr) vorbitură în ~ Vorbă lipsită de importanță. 31 (Îas) Vorbă neluată în seamă. 32 (Mun; îe) A măcina ~ A vorbi mult și fără rost. 33 (Mun; îae) A vorbi aiurea Si: a divaga (2). 34 (Îe) A arunca (sau a da, a sufla, a zvârli, înv, a bate) în ~ sau a arunca în cele patru ~uri A împrăștia. 35 (Îae) A spulbera. 36 (Îe) A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura, înv, a se rășchira, a se topi) în ~ sau a se risipi în ~uri, a se duce pe ~uri, a se pustii în patru ~uri A-și pierde consistența. 37 (Îae) A pieri fără urmă. 38 (Îla) Plin de (sau cu) ~ Care nu conține nimic înăuntru Si: deșert (1), gol¹ (23). 39 (Fig; îal) Lipsit de substanță, de profunzime. 40 (Îe) A-i sufla (sau a-i bate, rar, a-i fluiera cuiva) ~ul în (prin) buzunare (ori în buzunar, în pungă) sau a-i bate (cuiva) ~ul în traistă (sau prin pungă) A fi foarte sărac. 41 (Îae) A rămâne fără bani. 42 (Înv; d. bani; îe) A-i bate ~ul sau a fi luat de ~ A fi irosit. 43 (Înv; îe) A paște (sau a goni) ~urile sau a paște ~ A-și irosi timpul în activități lipsite de sens. 44 (Pop; îe) A-și da zilele în ~ A-și pierde timpul în zadar. 45 (D. oameni; îla) Adus de ~ (sau de ~uri) Pripășit în locul în care se află Si: venetic (23). 46 (Îe) Din ~ a venit, în ~ s-a dus Ceea ce se obține ușor, fără muncă, se pierde precum s-a dobândit. 47 (Rar; îe) A prinde din ~ A afla din întâmplare (ceea ce vorbește lumea). 48 (Pop; îe) A despica ~ul A fugi (1). 49 (Trs; îe) A mânca ~ul A fugi cu o viteză foarte mare. 50 (Îe) Ce ~ (sau ~uri) te (sau vă) aduce (sau te-a adus, v-a adus, reg, te-a abătut, te-a pălit, te poartă) (pe aici sau aici, pe la noi, la noi, încoa)? Întrebare adresată cuiva care a venit pe neașteptate. 51 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne fără avere, fără mijloace de subzistență. 52 (Înv; îe) În voia ~urilor La voia întâmplării. 53 (Îe) Încotro (sau dincotro) (îți) bate ~ul sau din ce parte bate ~ul, cum bate ~ul, a bate alt ~ etc. Se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. 54 (Îe) A vedea (sau a simți, a mirosi) dincotro bate ~ul A-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. 55 (Îe) A bătut (sau bătu) ~ul (sau ~ de vară, de primăvară) (peste...) Se spune despre ceva care s-a terminat, din care n-a mai rămas nimic. 56 (Îe) A nu-l bate (pe cineva) nici un ~ sau a nu-l bate (pe cineva) ~ de vară, (reg) a nu-l ajunge (pe cineva) nici ~ rece, a nu da ~ rece (peste cineva) A fi scutit de necazuri. 57 (Îe) A-l bate (sau a-l sufla pe cineva) ~ul sau a-l da ~ul jos, a-i fluiera (cuiva) ~ul prin oase, a fi slab de-l bate ~ul, a fi slab de-i fluieră ~ul prin oase, a fi slab de-l dă ~ul la pământ A fi foarte slab. 58 (Îae) A fi lipsit de putere. 59 (Mol; îe) A se hrăni cu ~ sau a mânca ~ A nu avea ce mânca. 60 (Îe) A se da (sau, rar, a se mlădia) după ~ (sau după cum bate ~ul), a-și întoarce șuba (sau mantaua, chepeneagul) după cum suflă ~ul A se adapta cu abilitate împrejurărilor. 61 (Îae) A fi oportunist. 62 (Îvr; d. știri) A fi tras din ~ A fi fals, contrafăcut. 63 (Îe) A nu-l ști nici vântul, nici pământul A nu ști absolut nimeni nimic despre cineva. 64 (Mol; îe) Te arde ca ~ul Te înșală fără scrupule. 65 (Trs; îe) A se rezema de ~ A se încrede în dușman. 66 (Trs; îe) A-i sufla ~ul cenușa A-i merge rău. 67 (Mun; d. rufe; îe) A lua ~ul A zvânta. 68 (Îe) A face (sau, reg, a trage) ~ A produce o mișcare a aerului printr-o deplasare rapidă, prin agitarea unui obiect etc. 69 (Îe) A-și face (ori, pop, a-și trage) ~ sau a-i face (ori, pop, a-i trage cuiva) ~ A produce un curent de aer, prin agitarea unui evantai sau a altui obiect, pentru a face răcoare. 70 (Pop) Aer¹ (1). 71 (Îe) A lua ~ A respira. 72 (Reg; d. sugari; îe) A lua ~ în nas A înghiți aer. 73 (Îvr) Respirație. 74-75 (Îljv) În ~ În bătaia vântului (1). 76-77 (Pex; îal) În aer. 78-79 (Îal) În zadar. 80 (Îla) În ~ Răvășit de vînt (1). 81 (Îal) În dezordine. 82 (Îe) A merge (sau a fi) cu nasul în ~ A fi îngâmfat. 83 (Îlav) În ~ Fără a-și atinge ținta. 84 (Îal) Fără motiv. 85 (Îe) A-i face ~ A îndepărta (izbind, îmbrâncind cu putere). 86 (Îae) A izgoni. 87 (Fam; îae) A expedia (5). 88 (Rar; îae) A înălța în rang. 89 (Îe) A da ~ A stimula. 90 (Îe) A da (sau a face) ~ (sau un ~) cailor A face să meargă caii cât mai repede (îndemnându-i, lovindu-i cu biciul etc.). 91 (Îe) A-și face sau a-și lua ~ A se încorda pentru a sări, pentru a porni cu iuțeală. 92 (Îae) A porni cu repeziciune într-o anumită direcție. 93 (Îae) A-și lua avânt. 94 (Îe) A-și lua ~, (pop) a da ~ A fi pe punctul de a trece la o acțiune. 95 (Îae) A deveni încrezut. 96-97 (Îe) A(-și) da ~ A (se) balansa (1-2). 98 (Îe) A-și da ~ gurii A vorbi vrute și nevrute. 99 (Îvr) Veste¹ (2). 100 (Muz; îs) Instrument de ~ Instrument de suflat. 101 (Îvr; îe) A lua ~ul A determina, cu ajutorul câinilor de vânătoare, locul în care se află vânatul. 102 (Euf) Gaz intestinal (eliminat prin anus). 103 (Euf) Flatulență (1). 104 (Bot; reg; îc) ~ul- calului Gogoașă (Globaria gigantea). 105 (Reg; mpl) Fiecare dintre despărțiturile din interiorul unei sobe făcute din cărămizi, prin care circulă fumul înainte de a ieși pe horn. 106 (Reg; csnp; îs) ~urile ușii Deschizături pentru aerisire în tăblia unei uși. 107 (Rar) Fisură longitudinală în lemn, în piatră etc. 108 (Ast; îs) ~ solar Flux continuu de particule (în special protoni) emise de Soare.

vreme sf [At: PSALT. HUR. 60^r/22 / Pl: ~muri, (îvp) ~mi / E: vsl врѣмѧ] 1 Timp (1). 2 (Îe) A nu-l prinde pe cineva ~a în loc A fi mereu activ. 3 (Îe) N-a intrat ~a în sac! Este timp suficient. 4 (Reg; îe) A fi ~a între rotile A avea foarte puțin timp la dispoziție. 5 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp (1) limitat de două evenimente Si: timp. 6 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, ani etc.) Si: timp. 7 Perioadă în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune sau în care se desfășoară o fază dintr-un anumit proces Si: durată (1), timp. 8 Succesiune de momente care corespunde desfășurării unui eveniment, unui fenomen, unei acțiuni Si: timp. 9 (Îvr; în practicile creștine; îs) Dulce (sau bună) ~ Interval de timp în care este îngăduit orice aliment. 10 (Îlav) În (sau, înv, pe) toată ~a ori, îvr, în toată ~, în toate ~mi Tot timpul. 11 (Îlav) Cu ~a (sau, îvp ~, îvr, ~mi) Treptat. 12 (Îlav) După un timp oarecare. 13 (Îlav) Odată și odată. 14 (Îlav) Din ~ sau (îrg) de (ori din) cu (bună) ~ De timpuriu. 15 (Îla) Înainte de a fi prea târziu. 16 (Îlav) Din ~ în ~ sau, înv, din vremuri în vremuri Din când în când Si: uneori. 17 (Îal) La anumite intervale (regulate). 18 (Îlav) Într-o ~ Într-o perioadă neprecizată din trecut Si: cândva, odată. 19 (Îlav) În (sau, înv, într-) aceeași ~ Concomitent (2). 20 (Îlav) Pe ~a când Atunci când. 21 (Îlav) În ultima ~ sau în ~a din urmă În intervalul de timp care precedă momentul de față. 22 (Înv; îlav) Curândă ~ sau (îvr) într-o mică de ~ În scurt timp. 23 (Înv; îlav) În (sau prin) multe ~mi Adesea (1). 24 (Îlav) Pe o ~ Pentru un timp limitat. 25 (Îvr; îlav) În ~ de veac Niciodată. 26 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când, în ~ că, în ~a ce, pe ~a ce În timp ce. 27 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că Deoarece. 28 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că, în ~ când (Pe) când. 29 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când Dacă. 30 (Îlc) Câtă ~ Cât timp ... 31 (Îal) Dacă. 32 (Îal) Deoarece. 33 (Îlc) Pe (sau, înv, în) câtă ~ Cât timp ... 34 (Îlc) Pe câtă ~ În timp ce. 35 (Îlc) Atâta ~ cât ... Cât timp. 36 (Îs) O ~ O perioadă (nedeterminată) de timp. 37 (Îe) A(-și) pierde (sau, fam, a prăpădi, înv, a cheltui) ~a sau (înv) a pierde ~ A(-și) irosi timpul. 38 (Îe) A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) ~a (cu ceva) sau a-și trece fin ~ A-și ocupa timpul într-un anumit fel (pentru a avea senzația că trece mai repede). 39 (Îlav) Fără a (mai) pierde ~ (sau ~a) Imediat. 40 (Pop; îe) A încurca ~a A stânjeni pe cei din jur. 41 (Olt; îe) (A muri) cu ~a înainte (A muri) în floarea vârstei. 42 (Trs; îe) Nu-i ~ de numărare Nu este timp de pierdut. 43 (Îc) Pierde-~a Persoană care își irosește timpul. 44 (Îac) Om fără căpătâi. 45 (De obicei precedat de pp „în”, „la”; udp „de”) Interval de timp nedefinit, considerat în raport cu evenimentele, faptele, situațiile care îl caracterizează. 46 (Îe) A avea ~ A avea timp liber. 47 (Îae) A avea un răgaz. 48 (Rel; îs) ~a (sau ~mile) de apoi, (îvp) ~a cea de apoi (Perioadă de timp în care va avea loc) Judecata de Apoi. 49 (Înv) Viață (113). 50 (Înv) Vârstă (1). 51 (Mar; îla; d. oameni) În ~ Tânăr. 52 (Mar; îal) Sprinten. 53 (Îe) (În sau la, pe) ~a mea (sau ta, lui etc.) (În) tinerețe. 54 (Îae) (Într-o) perioadă optimă din viața cuiva. 55 (Îe) Acum mi-i (sau ți-i) ~a Aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (sau să te bucuri) de viață. 56 (Îe) A-i trece cuiva ~a A depăși vârsta potrivită pentru ceva. 57 (Îae) A îmbătrâni. 58 (Îrg) Anotimp. 59 (Îrg) An¹ (1). 60 Perioadă a anului caracterizată prin apariția anumitor fenomene determinate de specificul anotimpului. 61 (Udp „de”) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții. 62 (Prc) Oră. 63 (Îlav) Pe la o (sau cu bună) ~ Pe la apusul soarelui. 64 (Olt; îlav) La orice ~ La miezul nopții. 65 (Îvr) Veac (49). 66 (Grm; îvr) Durată a unei vocale. 67 (Grm; îvr) Durată a unei silabe. 68 (Udp „de” sau de determinări genitivale) Interval de timp determinat (stabilit în funcție de anumite obiceiuri, cerințe etc.), potrivit pentru desfășurarea unei acțiuni sau a unei activități. 69 (De obicei în legătură cu verbe ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”, înv, „a păzi”, „a pândi”) Moment favorabil pentru desfășurarea unor acțiuni Si: ocazie, prilej. 70-71 (Îlav și, rar, îla) La (sau, îrg, în) ~ (Care se face) la momentul potrivit. 72-73 (Îal) (Care se produce) în timp util. 74 (Trs; îlav) La (sau, îrg, în) ~ Se poate întâmpla să ... 75 (Trs; îal) Nu cumva … 76 (Reg; îlav) În ~ Devreme (1). 77 (Îlav) Fără (de) ~ sau înainte de ~, (înv) înainte ~, ainte de ~ Înainte de termen. 78 (Îal) La timp nepotrivit. 79 (Îrg; îla) Fără (de) ~ Care este prematur. 80 (Îrg; îal) Care este inoportun. 81 (Trs; îla; d. ouă) Care nu are găoace. 82-83 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care se produce) continuu. 84 (Îlav) De (la) o ~ încoace sau dintr-o ~ De câtva timp. 85 (Îlav) Până la o ~ Până la un moment dat. 86 (Îlav) La ~a asta Într-un moment nepotrivit al zilei, al nopții sau al anului. 87 (Îlav) La o ~ La un moment dat. 88 (Îal) Într-un târziu. 89 (Îlc) De ~ ce (sau, înv, că) Dacă. 90 (Îlc; și, îvr, îlc dacă ~ ce) Din moment ce. 91 (Îe) La (sau, înv, în) ~a sa (sau ei, lui, lor) La momentul potrivit. 92 (Îe) A apuca (sau a prinde) pe cineva ~a A se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. 93 (Îe) Era și ~a Se spune atunci când intervine, cu puțin timp înainte de a fi prea târziu, un eveniment favorabil, așteptat. 94 (Îrg; îs) ~ cu prilej Ocazie favorabilă. 95 (Îe) A fi în ~ A fi în siuația corespunzătoare pentru ... 96 (Reg; îe) La ~a ~mii Când va fi momentul potrivit. 97 (Îe) Vine ~a că ... Poate că ... 98 (Înv; șîs ~ cu soroc) Interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se săvârșește o acțiune (planificată). 99 (Și îas) Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații. 100 Epocă (1). 101 Totalitatea evenimentelor care caracterizează o epocă (1). 102 (Îs) ~a trecută (ori veche) sau ~murile (ori ~mile) vechi (sau trecute) Trecutul (îndepărtat). 103 (Îs) ~a (sau ~murile) de acum Epoca actuală, din punctul de vedere al vorbitorului. 104 (Îs) ~a (sau ~murile, ~mile) viitoare, (înv) ~mile cele viitoare Viitorul (14). 105 (Îlav) Pe (sau, rar, în) ~muri (ori, îrg, ~mi) Odinioară. 106-107 (Îljv) (Mai) înainte (sau de înainte, dinainte, îrg, nainte) ~ (sau, reg, înainte ~muri) (Care a fost) cândva. 108 (Îlav) Pe ~a aceea sau pe acea ~, pe acele ~muri, (înv) pe ~mile acelea, (reg) pe ~a aia, pe ~murile alea Într-o perioadă anterioară de care este vorba Si: pe atunci. 109-110 (Îljv) În (sau din) ~murile (ori ~mi, reg, ~a, ~mile) de demult sau (îvr) în ~mile de apoi În (sau din) trecutul îndepărtat. 111 (Îlav) După ~muri (sau, îrg, ~, ~mi) În cursul timpului. 112-113 (Îljv) De pe (sau din) ~muri (și, înv, îla, de pe ~mi) (Care a existat) în trecutul îndepărtat. 114 (Pex; lsg) Societatea dintr-o anumită perioadă istorică. 115 (Pex; lsg) Ceea ce este specific societății dintr-o anumită perioadă istorică. 116 (Lpl) Stare de lucruri caracteristice unei anumite perioade istorice Si: împrejurări. 117 (Urmat de un aps sau de determinări pronominale în cazul genitiv) Perioadă de timp raportată la o generație. 118 (Lpl) Stările de lucruri caracteristice vremii (117). 119 (Rar) Eră geologică. 120 (Fig) Proces obiectiv de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății Si: istorie. 121 Stare a atmosferei la un moment dat și într-un anumit loc, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc. 122 (Adesea lpl) Ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc. 123 (Trs; îs) ~ mare Zloată. 124 (Trs; îas; șîs ~uri mari) Furtună (4). 125 (Trs; îs) ~ seacă Secetă. 126 (Îls) Manta de ~ (sau ~a) rea Persoană care este luată în seamă numai când este nevoie de ea. 127 (Pop; îe) Bună ~ (sau ~a)! Formulă de salut, folosită la întâlnire sau la despărțire. 128 (Reg; d. oamneni; îe) A se face ~ rea A se înfuria. 129 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) ~ grea (sau rea) (A fi) voinic și viteaz. 130 (Reg; îe) A trage a ~ (rea) Se spune când sunt semne care prevestesc schimbarea stării atmosferice. 131 (Mun; îe) A se așterne (sau a se pune, a se așeza) pe ~ A se face vreme (121) urâtă. 132 (Grm; înv) Timp. 133 (Grm; înv) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului.

sufla [At: COD. VOR². 47^v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri¹ (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei⁴, (îvp) a spoi.

suflare sf [At: CORESI, EV. 374 / Pl: ~lări / E: sufla] 1 Acționare (puternică) a vântului care determină deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Vz: batere, bătaie, trecere, (reg) vânturare. 2 Deplasare a curenților de aer, a aburilor etc. din atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: suflu (2) Vz: adiere, boare, pală¹, reveneală, scutur¹, undă, zăliște. 3 (Rar) (Producere, cu ajutorul unui instrument, a unui) curent de aer (sub presiune). 4 (Îvp) Respirație. 5 (Pex) Viață (11). 6-7 (Îljv; d. ființe) Fără (de) ~ sau cu ~ tăiată (sau, rar, stinsă) (Care este) cu respirația oprită brusc și temporar (ca urmare a unei emoții foarte puternice, a unui efort fizic deosebit etc.). 8-9 (Pex; îal) (Într-un mod) plin de teamă. 10-11 (Pex; îal) (Într-un mod) plin de uimire. 12 (Îal; d. ființe; șîf fără de ~ sau (rar) fără ~lări) Mort. 13 (Îal; d. materie) Inert. 14 (Rar; îla; d. ființe) Cu ~ Viu. 15 (Îlav) Dintr-o (sau într-o) ~ Foarte repede. 16 (Îal) Continuu (1). 17 (Îal) A-și da ~a (de pe urmă) (sau ultima ~) A muri¹. 18 (Îe) A (i se) tăia (cuiva) ~a A respira foarte greu (din cauza unui efort mare, a unei emoții puternice etc.). 19 (Mai ales lsg; csc) Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Si: ființă (18), suflet (68), vietate, viețuitoare, (înv) zidire, ziditură. 20 (Pex) Omenire. 21 Lume. 22-23 Suflu (9-10). 24 (Ccr) Aer expirat Si: (îvp) suflet (3). 25 (Pgn) Expirație (6). 26 (În descântece) Suflu (10) care are rolul de a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 27 (Pex) Descântec (1). 28 (Îvr) Accent (4). 29 (Înv; fig; în religia creșină) Influență spirituală Si: (înv) suflat¹ (7). 30 (Înv; fig; în religia creșină) Forța divină care animă, care inspiră, care creează Si: (înv) suflat¹ (8). 31 (Rar; fig) Influență. 32 Expirare forțată pe nări pentru a curăța nasul de mucozitate sau de secreții apoase (la plâns). 33-34 (Înv; asr) Suflat ¹ (9-10). 35 Operație de a introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer într-o masă de sticlă topită pentru a o dilata și a-i da o anumită formă, pentru fabricarea a diferite obiecte Si: (rar) suflat¹ (11). 36 Acoperire (în scop decorativ) a unor metale cu un strat subțire de aur sau de argint Si: poleire, poleit¹, (rar) suflat¹ (12) Vz: argintare, aurire. 37 (Teh) Operație de curățire, de netezire sau de finisare a suprafeței pieselor metalice prin proiectarea sub presiune cu alice de metal, cu particule nemetalice sau cu lichide Si: sablare, sablaj. 38 (Teh) Operație de curățire sau de uscare a unor piese, subansamble, conducte etc. cu ajutorul unui jet de gaz sub presiune.

subsidență sf [At: LTR² / Pl: ? / E: fr subsidence cf lat subsidentia] (Glg) 1 Proces de coborâre treptată a scoarței terestre, care are loc în bazinele sedimentare pe măsura acumulării depozitelor. 2 (Met) Fenomen de coborâre a unei mase de aer, însoțit de încălzirea aerului.

vînt s.n. 1 (meteor.) Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, provocată de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. Vîntul spulbera fulgii de zăpadă în vîrteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor (DELAVR.). ◊ Vînt dominant = vîntul cel mai frecvent într-o regiune în cursul anului. (astron.) Vînt solar = flux de protoni și neutroni, emis continuu de Soare. (în superstiții) Vînt rău = vînt care paralizează (parțial) sau îmbolnăvește pe cineva; întîmplare nefericită, nenorocire care lovește pe cineva. (în credințele pop.) Vînt(ul) turbat = vînt care suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat (ISP.). ◊ Loc.adv. Ca vîntul = foarte repede. ◊ Expr. Ce vînt te aduce? se spune cuiva care a venit pe neașteptate. Ce vînt te aduce pe aici? (H. LOV.). A se duce pe aripi de vînt = a se duce foarte repede. Bate vîntul, se spune cînd un loc, de obicei populat, este (temporar) pustiu. A-i bate (sau a-i sufla cuiva) vîntul în buzunar(e) = a nu avea nici un ban, a fi foarte sărac. Ce, vrai numaidecît să-ți iasă feciorul condeieriu, ca să-i sufle vîntul prin buzunări? (HOG.). A arunca (cu) banii în vînt = a cheltui fără socoteală. Din (sau de la) cele patru vînturi = din toate părțile, de pretutindeni. Nu-i sufere pe acasă, ci-i trimite, cînd nu-i de lucru, în celea patru vînturi (AGÂR.). A vedea dincotro bate vîntul = a-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. A-l bate vîntul (pe cineva) = a fi extrem de slab sau de slăbit. A se duce pe vînturi = a se risipi, a se prăpădi. A se da în vînt (după... sau pentru..., ca să...) = a) a desfășură o activitate febrilă, agitîndu-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfîrșit ceva); a face eforturi insistente, a-și da toată osteneala; b) fig. a da curs unui impuls puternic, unei atracții imperioase (față de cineva sau de ceva); a ține foarte mult la cineva sau la ceva. Radu căzuse la pat... Mama Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri (VLAH.). A vorbi în vînt sau a-i rămîne (cuiva) vorba în vînt, a-și bate gura-n vînt = a vorbi fără a fi luat în seamă, degeaba. Vorbesc unui om tare deștept și de neam mare; n-am teamă că vorbesc în vînt (CAR.). Vorbă (spusă sau aruncată) în vînt = vorbă spusă într-o doară, lipsită de importanță; vorbă neluată în seamă. Da, lauda-i frumoasă și-o credem pe cuvînt, Dar pîn' la urma urmei rămîne vorbă-n vînt (ARGH.). A arunca (sau a da, a sufla, a zvîrli) în vînt sau a arunca în cele patru vînturi, a împrăștia la cele patru vînturi = a împrăștia, a risipi; a spulbera. Cenușa morților să fie aruncată în cele patru vînturi (ARGH.). A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura) în vînt sau a se risipi în vînturi, a se duce pe vînturi, a se pustii în patru vînturi = a-și pierde consistența; a pieri fără urmă. Toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vînt și ar rămîne tot așa de becisnic ca pînă acuma (REBR.). Încotro (sau dincotro) (îți) bate vîntul sau din ce parte bate vîntul, cum bate vîntul, a bate alt vînt etc., se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. În jurul caretei lui Cantacuzino... erau cinci-șase mari boieri care simțiseră cum bate vîntul (CA. PETR.). A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A-i fluiera vîntul prin oase v. os. A-i sufla vîntul în pungă v. pungă. ◊ Compar. Alerga ușor ca vîntul de parcă n-atingea pămîntul (CAR.). ♦ Curent de aer creat pe cale artificială (cu un dispozitiv, cu evantaiul etc.). 2 (pop.) Aer, văzduh. Rămîi cu brațele deschise și nu cuprinzi decît vînt (PAPAD.). ◊ Loc.adv. În vînt = a) în aer, în văzduh. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt (EMIN.); b) în sus. Jean rămîne cu nasul în vînt, interzis, speriat (CA. PETR.); c) fig. fără folos, zadarnic. Ei numai doar durează-n vînt Deșerte idealuri (EMIN.). ◊ Expr. A se hrăni cu vînt v. hrăni. A lătra (ca cîinii) în vînt v. lătra. A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu nasul în vînt v. nas. 3 Expr. A-i face vînt = a) a împinge, a arunca, a azvîrli. Servitoarea i-a făcut vînt scaunului, cu piciorul, pînă în perete (CE. PETR.); b) (fam.) a izgoni, a pune pe fugă; a expedia, a alunga; a scăpa de cineva; ext. a da afară (dintr-o slujbă). Îi povesti scurt toată întîmplarea și-i făcu vînt acasă (VOIC.). A-și face (sau a lua, a-și da) vînt = a-și lua avînt, a porni cu viteză, cu avînt. Unul din lăutari îl luă în cîrcă și, cînd își făcu vînt, se aruncă drept în slava cerului (ISP.). A-și lua vînt = (despre cai) a porni cu viteză mare (scăpînd de sub controlul conducătorului). 4 Eufem. Gaz intestinal (eliminat prin anus); acumulare excesivă de gaze în stomac și în intestine. Se aducea calul de spinare sub greutatea lui, da drumul la vînturipe sub coadă (STANCU). • pl. -uri. /lat. vĕntus.

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

A SUFLA suflu 1. intranz. 1) A expira cu putere; a elimina forțat aerul. ~ în ceai. ~ în foc. ◊ A-i ~ cuiva în borș (sau ~ în borșul cuiva) a se amesteca nepoftit în treburile cuiva. 2) A introduce și a scoate aerul din plămâni; a respira. ◊ A nu mai ~ a) a fi mort; b) a nu se opune; a tăcea chitic; a nu crâcni. 3) (despre vânt) A purta curenți de aer; a bate. 4) (despre instrumente muzicale de suflat) A produce sunete caracteristice. 2. tranz. 1) (substanțe pulverulente sau obiecte ușoare) A îndepărta cu ajutorul unui curent de aer. ◊ Slab de-l suflă vântul foarte slab. A-i ~ cuiva ceva de sub nas a lua foarte operativ și fără nici o jenă un lucru de la cineva. 2) fam. (persoane) A înlătura ușor și repede (dintr-o funcție). 3) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil, în scop protector sau decorativ; a spoi; a polei; a metaliza. 4) (obiecte de sticlă) A confecționa prin introducerea aerului într-o masă de sticlă topită (dându-i forma dorită). 5) (conducte, recipiente, suprafețe etc.) A curăța cu ajutorul unui jet de substanță gazoasă. ◊ ~ nasul a da afară mucozitățile din nas. 6) (texte, replici, răspunsuri) A comunica încet ca să audă numai adresatul (la teatru, la școală); a șopti. 7) (date, informații etc.) A aduce la cunoștință pe ascuns. ◊ A nu ~ (nici) un cuvânt a nu scoate o vorbă. [Sil. su-fla] /<lat. sufflare

SUFLĂTOR¹ ~oare n. tehn. 1) Țeavă prin care sticlarul suflă aer într-o masă de sticlă topită pentru a modela diverse obiecte. 2) v. SUFLAI. [Sil. su-flă-] /a sufla + suf. ~tor

PICNIC s.n. Masă, petrecere (în aer liber) cu contribuția tuturor participanților. [< engl. picnic, cf. fr. pique-nique].

PICNIC/PICNIC s. n. masă rece în aer liber (la iarbă verde) cu contribuția tuturor participanților. (< fr. pique-nique)

DEPLASA, deplasez, vb. I. 1. Tranz. A lua ceva sau pe cineva din locul în care se găsește și a-l pune în alt loc, a schimba locul unui obiect sau al unei persoane; a muta. Ema... îi tot deplasează pe cei din fața ei ca să vadă mai bine sala. CAMIL PETRESCU, T. II 95. El rezistă puțin, cum ar rezista un bolnav căruia îi deplasezi o mînă scrîntită. SEBASTIAN, T. 90. 2. Refl. (Despre funcționari în exercițiul funcțiunii) A se duce undeva pentru a face o cercetare, pentru a lucra în interes de serviciu. Judecătorul s-a deplasat la locul crimei. O echipă sanitară se va deplasa pe teren pentru depistarea bolnavilor. ♦ A trece dintr-o poziție în alta, a aluneca; a se disloca. Terenuri care se deplasează. I s-a deplasat un rinichi. ▭ Mase compacte de aer, deplasîndu-se cu o viteză îngrozitoare... lovesc năprasnic muntele, încercînd să-l distrugă. BOGZA, C. O. 57.

CONVERTIZOR, convertizoare, s. n. 1. Dispozitiv mecanic de transformare a mișcării sau a forțelor. Convertizor de cuplu. 2. Cuptor căptușit cu materiale refractare, în care se obține oțelul topit prin trecerea sub presiune a unui curent de aer printr-o masă de fontă topită. 3. Transformator simplu de curent electric. 4. Mașină pentru transformarea grișului în făină grișată.

PICNIC, picnicuri, s. n. (Franțuzism) Masă comună (în aer liber) cu contribuția fiecărui participant. Acolo sînt baluri, cluburi, e teatru, e picnic. PANN, la CADE.

SUFLĂTOR², suflătoare, s. n. 1. Țeavă prin care muncitorul sticlar suflă aer într-o masă de sticlă topită pentru a forma diverse obiecte. 2. Dispozitiv pentru suflarea unui curent de aer sau de abur în cutia de fum a unei locomotive, pentru curățirea țevilor de fum și pentru activarea tirajului. ♦ Țeavă scurtă, cu diametrul mic, îndoită în unghi drept, prin care se suflă un curent de aer în dreptul unei flăcări pentru a-i activa arderea; suflai.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

AFINA vb. tr. 1. a elimina, în timpul topirii, bulele de aer, impuritățile dintr-o masă metalică ori sticloasă. 2. (text.) a subția firele. (< fr. affiner)

bărbătescul 1. Joc* popular românesc, de bărbați, din Maramureș. Se joacă în formație de cerc în monom sau cu brațele prinse în lanț. Are ritm sincopat, mișcarea energică, cu pași tropotiți executați în continuă deplasare în sens invers rotirii acelor de ceasornic, combinații cu bătăi din palme și sărituri cu bătaia călcâielor în aer. 2. B. în jurul mesei, joc ritual, din ceremonialul nupțial, la primirea miresei în casa mirelui. Se joacă de către bărbați care ocolesc masa de trei ori în sensul rotirii acelor de ceasornic. În acest timp druștele (prietenele apropiate miresei) strigă versuri legate de eveniment și aruncă grâu peste ei.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura, a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

BARO- „greutate, presiune”. ◊ gr. baros „greutate, presiune” > fr. baro-, engl. id., germ. id., it. id. > rom. baro-. □ ~clin (v. -clin), adj., referitor la calitatea distribuției presiunii și a densității unei mase gazoase sau a aerului atmosferic; ~core (~chore) (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) la care însămînțarea se realizează pe loc, prin simpla cădere a semințelor; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., însămînțare pe areal propriu, datorită greutății fructelor și semințelor; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre viețuitoare) capabil să trăiască la presiuni mari; ~fob (v. -fob), adj., (despre organisme) capabil să trăiască la presiuni atmosferice reduse; ~foreză (v. -foreză), s. f., difuzie a particulelor dintr-o suspensie sub influența gravitației; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., posibilitatea de a aprecia, fără a vedea, greutatea obiectelor; ~graf (v. -graf), s. n., aparat care înregistrează presiunea atmosferice; sin. barometrograf^[1]; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă care reprezintă variațiile presiunii atmosferice înregistrate la barograf; ~lit (v. -lit₁), s. n., carbonat natural de bariu; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care tratează despre tehnicile și aparatele de măsurare a presiunii; ~metru (v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice; ~narcoză (v. -narcoză), s. f., anestezie generală realizată prin inhalarea unui amestec de gaze la o presiune mai mare decît cea atmosferică; ~scop (v. -scop), s. n., aparat cu care se demonstrează existența presiunii atmosferice; ~stat (v. -stat), s. n., aparat care servește la menținerea unei presiuni constante; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Sensibilitate a organismelor la modificările presiunii mediului ambiant. 2. Stimulare a celulelor vii prin modificarea presiunii mediului în care se găsesc; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unor boli cu ajutorul unor presiuni determinante sau al aerului comprimat; ~termograf (v. termo-, v. -graf), s. n., barotermometru înregistrator; ~termohigrometru (v. termo-, v. higro-, v. -metru₁), s. n., aparat care înregistrează simultan variațiile presiunii, ale temperaturii și ale umezelii; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., aparat care măsoară concomitent presiunea atmosferică și temperatura aerului; ~trop (v. -trop), adj., (referitor la distribuția presiunii și a densității) în care suprafețele atmosferice sînt izobare.

PICNIC, picnicuri, s. n. (Livr.) Masă (și petrecere) comună (în aer liber), de obicei cu contribuția fiecărui participant. [Acc. și: picnic] – Din fr. pique-nique.

PICNIC ~uri n. Masă luată în comun la aer liber. [Acc. și picnic] /<fr. pique-nique

CURENT, -Ă I. adj. 1. (despre vorbire) curgător, fluent. 2. (despre an, lună) în curs; prezent. ◊ (fig.) care circulă; obișnuit, uzual. 3. apă ~ă = apă care curge de la robinet. 4. (mat.) punct ~ = punct mobil care parcurge o curbă. II. s. m. 1. deplasare a unei mase de apă sau de aer într-o anumită direcție. 2. mișcare orientată a particulelor încărcate cu sarcini electrice. 3. parâmă ce trece printr-un sistem de scripeți cu care se ridică bărcile. III. s. n. ansamblu de idei, de teorii politice, științifice, artistice etc., rezultantă generală a tendințelor unei anumite epoci. ♦ a se pune (sau a se ține) la ~ = a se informa. (< fr. courant)

*invít, a -á v. tr. (lat. invíto, -áre. V. învit). Chem, rog să vie, poftesc: a invita pe cineva la masă, la dans. Rog cu aeru de a porunci: a fost invitat să ĭasă din sală. V. refl. A te invita tu singur la masa unuĭ amic, a veni nechemat la masa luĭ.

PICNIC, picnicuri, s. n. Masă (și petrecere) comună (în aer liber), de obicei cu contribuția fiecărui participant. [Acc. și: picnic] – Din fr. pique-nique.

CAZMA, cazmale, s. f. 1. Unealtă în formă de lopată, cu coadă de lemn și lamă de fier cu muchie ascuțită, care servește (fiind apăsată cu piciorul) la săpat pămîntul; (Mold., Transilv.) hîrleț. Făt-Frumos... luă cazmaua, începu să sape și, pînă să însereze, dură două gropi adinei și destul de încăpătoare. POPESCU, B. I 33. 2. (Mai ales în Mold.) Tîrnăcop. De vreo lună în șir îl trăsnesc [muntele]... Cu buzduganele năzdrăvane Schimbate-n cazmale, lopeți și ciocane. DEȘLIU, G. 26. Am umplut rîpile, am retezat dîmburile din toamnă pînă primăvara... iarna, sfărîmam bolovanii cu cazmaua. CAMILAR, TEM. Hîrlețe și cazmale scormoneau cu hărnicie pămîntul. SADOVEANU, O. VI 20. Vine și împăratul cu o mulțime de oameni cu cazmale ascuțite. CREANGĂ, P. 256. Cazma pneumatică = mașină-unealtă funcționînd cu aer comprimat, întrebuințată la abatajul maselor de roci plastice sau la terenuri înghețate. ♦ Lovitură de tîrnăcop. Numa din două cazmale scoase cîteva cărămizi. ISPIRESCU, L. 372.

picnic¹ sn [At: PANN, Ș. I, 24/3 / Pl: ~uri / E: fr pique-nique] Masă și petrecere comună în aer liber, de obicei cu contribuția fiecărui participant. corectat(ă)

BULĂ, bule, s. f. 1. Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În antichitate și în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atașa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ◊ Bulă papală = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.

ATMOSFERĂ s. f. 1. strat de aer care înconjură unele corpuri cerești. 2. masă de gaze aflată într-un spațiu în care se produce o reacție fizico-chimică. 3. (fig.) stare de spirit; mediu, cadru, ambianță. 4. unitate de măsură a presiunii. (< fr. atmosphère, gr. atmoosphaira)

BULĂ¹ s. f. 1. bășică de aer sau de alt gaz în masa unui lichid ori a unui solid. 2. leziune elementară a pielii, sub formă de veziculă de mari dimensiuni. 3. sferă, glob. (< fr. boule, lat. bulla)

BULĂ, bule, s. f. 1. Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În Antichitate și în Evul Mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atașa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ◊ Bulă papală = act oficial emis de papă. 4. (Med.) Colecție circumscrisă de serozitate întâlnită la nivelul pielii; flictenă. 5. (Inform.; în sintagma) Bulă magnetică = mic domeniu magnetizat a cărui creare și mișcare pe un suport permite realizarea unei memorii de mare capacitate. – Din fr. bulle, lat. bulla.

bulă³ sf [At: ȘINCAI, HR. I, 192/31 / Pl: ~le / E: lat bulla] 1 (Iuz) Sferă mică (de metal) purtată la gât de către copiii patricienilor ca talisman. 2 (În Antichitate și în Evul Mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb care se atașa unui act spre a-l autentifica. 3 (În Antichitate și în Evul Mediu; pex) Act care purta o astfel de pecete. 4 (Îs) ~-papală Act oficial emis de papă. 5 Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 6 Bilă (mică) de metal, sticlă etc.

bulă¹ s.f. I 1 Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui corp solid. Nivelă cu bulă de aer. 2 Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. ♦ (înv.) Joc la care se folosesc acest fel de sfere. Uneori, în glumă, joc la bulă, cînd pierdeam regulat (CA. PETR.). 3 (med.) Veziculă de dimensiuni mari, situată la nivelul pielii, cu conținut în general seros, uneori tulbure sau sangvinolent. II 1 (în antic, și în Ev. Med.) Pecete de aur, de argint sau de plumb care se aplica unui act pentru a-l autentifica. ♦ Act care purta o astfel de pecete, o Bula de aur = denumire dată constituției emise de împăratul romano-german Carol IV în 1356, prin care se reglementa alegerea împăratului. 2 (la romani) Medalion rotund de aur purtat la gît de copiii din familiile patricienilor ca talisman. 3 (bis.) Bulă papală = act oficial emis de papă. • pl. -e. /<fr. bulle, lat. bulla, -ae.

AER¹ s. n. 1. Amestec gazos și transparent care înconjură pîmîntul (și care este absolut necesar pentru întreținerea vieții animale și vegetale). V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. I Cu fața scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară... tinărul Vîrlan se simțea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. Noaptea inundasă pămîntul cu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă (obținut prin scăderea temperaturii și mărirea presiunii), întrebuințat în laboratoare pentru menținerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează în vase cu pereți dubli. ◊ Aer comprimat v. comprimat. Aer condiționat v. condiționat. ◊ Climă, climat. A schimba aerul. Aerul de munte nu i-a priit. ◊ Acest aer sănătos și parfumat îi reda vieții toată puterea și tinerețea pe care el credea c-a pierdut-o. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. ◊ Loc. adv. La aer sau în aer liber = într-un loc neacoperit, afară. A ieși la aer. A merge la aer. ◊ Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spațiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Cîteva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregătește ceva (în ascuns). Nu se întîmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) în aer v. arunca. 3. Înfățișare exterioară, aspect, expresie, fizionomie. Doamna Vorvoreanu se uită ta soră-sa și o urî o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu șuvițe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. Roșeața îi acoperi fața, și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic. BOLINTINEANU, O. 425. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să... ) = a da impresia că... Iubite prietene, zise... beizade... te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieși. SADOVEANU, Z. C. 186. A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. PAS, Z. I 308. Ceata lui Ghiță începu să-și dea aere de ostași grozavi. BUJOR, S. 172. – Formă gramaticală; pl. (în expr.) aere.