ANTAGONISM, antagonisme, s. n. Contradicție de neîmpăcat între părți, elemente sau forțe opuse care se află în luptă. Antagonismul dintre proletariat și burghezie. Istoria tuturor societăților de pînă azi este istoria luptelor de clasă. Omul liber și sclavul, patricianul și plebeul, nobilul și iobagul, meșterul și calfa, într-un cuvînt asupritorii și asupriții, se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd fățișă, o luptă care de fiecare dată se sfîrșea sau printr-o prefacere revoluționară a întregii societăți, sau prin pieirea ambelor clase în luptă. MARX-ENGELS, M. C. 32. Eliberate de orice antagonism de clasă, națiunile socialiste sovietice sînt formate din clasa muncitoare, țărănimea și intelectualitatea sovietică, care, colaborînd în mod prietenesc, construiesc societatea comunistă, fără clase. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 445.

ANTON CEL MARE din Buda (?-1437), unul din principalii conducători ai răscoalei iobagilor din 1437-1438 din Transilvania.

APROPIAT, -Ă, apropiați, -te, adj. (În opoziție cu îndepărtat) 1. (Cu sens local) Care se află aproape, situat în apropiere. Țăranii muncitori din cîteva sate apropiate veniseră la inaugurarea gospodăriei colective. ◊ Sclipesc apropiate creste. Talazuri mari în răsărit. DEȘLIU, M. 18. Pe albastrul înalt, stelele luceau din ce în ce mai mari și mai apropiate. C. PETRESCU, A. 273. ◊ (Cu sens temporal) Nu simțiți apropiatul freamăt de furtună? BENIUC, V. 80. 2. Fig. Care se bucură de încrederea deosebită a cuiva; intim. Tovarășul de luptă și prietenu cel mai apropiat al lui Horia era Ion Cloșca, iobag din comuna Cărpiniș. IST. R.P.R. 274. – Pronunțat: -pi-at.

ASUPRIRE. Subst. Asuprire, asupreală (pop.), oprimare, împilare, exploatare, prigonire, prigoană, urgisire (înv. și pop.), persecuție, persecutare, oropsire; subjugare, înrobire, supunere, opresiune; robie, robire, sclavie, sclavaj (rar), șerbie, vecinie (înv.), vecinătate (înv.), iobăgie, rumânie (înv.). Despotism, despoție, tiranie, absolutism, samavolnicie, teroare, terorism, terorizare, dictatură, totalitarism, autocrație. Asuprit, sărman, împilat, oropsit, năpăstuit; sclav, ilot, rob, șerb (înv.), vecin (înv.), iobag, rumân, clăcaș. Asupritor, împilator, prigonitor, opresor, exploatator; despot, tiran, satrap, autocrat, dictator. Adj. Asuprit, oprimat, împilat, exploatat, prigonit, urgisit (pop.), năpăstuit, persecutat, oropsit, obidit, înrobit, robit, supus. Împilator, exploatator, persecutor, subjugator (rar), înrobitor, opresiv, samavolnic, despotic, tiranic, tiranicesc (înv.), tirănesc (înv.), satrapic, autocratic, autocrat, dictatorial, absolutist. Vb. A asupri, a oprima, a împila, a prigoni, a urgisi (pop.), a năpăstui, a persecuta, a oropsi; a subjuga, a înrobi, a robi, a supune. A exploata, a jefui, a jecmăni, a suge sîngele cuiva, a lua zece piei de pe cineva, a tiraniza, a teroriza, a tirăni (înv.). A fi asuprit, a se afla (a fi, a trăi) sub călcîi, a se afla (a fi, a trăi) sub dominația cuiva; a robi, a șerbi (înv.), a iobăgi, a clăcăși. Adv. Sub jug, sub călcîi. V. deposedare, iobăgie, neîndurare, țăran, umilință.

BICI, bice, s. n. 1. Obiect cu care se dau lovituri (de obicei vitelor), alcătuit dintr-un băț de care e legată o curea de piele sau o împletitură de curele de piele sau (mai rar) de cînepă. Fripse spinarea dobitocului cu plesnitura biciului. PAS, L. I 15. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiții lumii, sclavii din galere. BOUREANU, S. P. 7. Se clatină, lung țipă sub povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Nu mai sta din pocnit cu biciul. CREANGĂ, P. 112. ◊ Fig. închidea ochii răniți de biciul viscolului. DUMITRIU, N. 218. 2. (Adesea la pl.) Lovitură de bici. Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, M. 182. Moș Nichifor... dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge. NEGRUZZI, S. .I 307. 3. Fig. Cruzime, răutate, asprime, (mijloc de) asuprire. Iobagi și clacați, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpîni. TULBURE, V. R. 37. ♦ Flagel, plagă, urgie. Într-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru. DELAVRANCEA, S. 19. 4. Fig. Satiră usturătoare. Tiranu-ncremenește sub biciul lui de foc. MACEDONSKI, O. I 110. – Pl. și: (rar) biciuri (BENIUC, V. 17). – Variantă: (regional) zbici (TEODORESCU, P. P. 152) s. n.

chisâm, chisâmuri, s.n. (reg., înv.) contribuția în bani și în natură dată de țăranul clăcaș (iobag) proprietarului, în locul zilelor de muncă la care era obligat; boieresc, clacă, dijmă.

CLACĂ clăci f. 1) înv. Muncă gratuită pe care țăranii iobagi erau obligați s-o presteze în folosul proprietarului; boieresc. ◊ Lucru de ~ muncă făcută de mântuială. Vorbă de ~ vorbă neserioasă. 2) Muncă colectivă benevolă organizată de săteni pentru a se ajuta reciproc, urmată uneori de o mică petrecere. /<bulg. tlaka

clacă (clăci), s. f. – 1. (Înv.) Prestație feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpînului. – 2. Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile cîmpului, pentru construcții și, între femei, pentru treburile gospodărești, și se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi și jocuri de societate. Sl. tlaka „serviciu feudal” (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov., ceh. tlaka „serviciu”, pol. tłoska „muncă voluntară”, rut. kljaka, al cărui fonetism indică un împrumut din rom. (Miklosich, Wander., 21; Candrea, Elemente, 407). Cf. toloacă. – Der. clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă, muncă voluntară); clăcaș, s. m. (înv., birnic; care ia parte la o clacă); clăcășesc, adj. (de clăcași).

clăcaș m. țăran așezat pe o moșie domnească, boierească sau mănăstirească: el purta în Muntenia numele de rumân, în Moldova cel de vecin și în Ardeal cel de iobag. Clăcașii plătiau proprietarului în muncă chiria pământului pe care locuiau și din care se hrăniau.

CLĂCAȘ, clăcași s. m. 1. (În regimul feudal) Țăran obligat să facă clacă (1), pe pămîntul moșierului de care ținea. V. șerb, iobag, rumîn, vecin. Au plecat rumînii sub steagul răscoalei... Tremura, tremura vargă cine avea acareturi întinse, și robi și moșii, și clăcași și pălmași. STANCU, D. 8. Singurul sprijin adevărat al revoluției [din 1848] sÎnt milioanele de clăcași CAMIL PETRESCU, B. 148. Un țăran clăcaș pe moșia ce țin în posesie are să-mi facă treizeci de zile de lucru și în loc să fie acolo, se plimbă fugit. BOLINTINEANU, O. 447. Badea Niculaie, clăcaș din satul Băilești din Dolj, fusese scăunaș, adică comisionarul unui turc din Vidin. GHICA, S. A. 31. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării, deși nu se putea vinde deosebit de pămînt. BĂLCESCU, O. I. 139. 2. (Popular) Cel ce ia parte la o clacă (2). De cele mai multe ori, plivitul se face cu ajutorința clăcașilor, – cu clăcile. PAMFILE, A. R. 96.

Cloșca (Ioan Oarga) m. iobag din comuna Cărpeniș, al doilea cap al Revoluțiunii române din Ardeal, executat în 1785 la vârsta de 37 ani.

CLOȘCA (pe numele adevărat Ion Oargă (c. 1747-1785), țăran iobag din Cărpiniș, cel mai apropiat tovarăș de luptă al lui Horea. Unul dintre conducătorii răscoalei țăranilor români din Transilvania din 1784-1785. În fruntea răsculaților, C. a participat la ocuparea localit. Cîmpeni, Abrud, Roșia, apoi a satelor de pe valea Arieșului. În nov. 1784, el a prezentat la Tibru doleanțele țăranilor răsculați și revendicările lor. Prin trădare (dec. 1784), a fost întemnițat la Alba Iulia și, după două luni de tortură, executat prin frîngerea cu roata (28 febr. 1785).

coldan sm [At: RETEGANUL, P. IV, 75 / Pl: ~i / E: (css) colduș] (Înv) 1 Sărac. 2 Haimana. 3 Locuitor de la șes, fost iobag, care muncea ca zilier. 4 (Pex) Denumire dată de jieni locuitorilor din celelalte părți ale Ardealului.

COMPLET³, -Ă, compleți, -te, adj. Care conține tot ceea ce trebuie să cuprindă, căruia nu-i lipsește nici una dintre părțile constitutive; întreg, desăvîrșit, deplin, împlinit. La întoarcerea mea în țară... am găsit casa părintească completă. GHICA, S. 81. Robirea completă [a iobagilor]... veni însă foarte tîrziu, căci pînă în secolul al XVII-lea ei puteau a se muta de la o moșie la alta. BĂLCESCU, O. II 14. Opere complete (ale unui scriitor) = ediție cuprinzînd toate operele unui scriitor. ♦ (Despre un vehicul) Care are toate locurile ocupate; plin. Compartimentul este complet. – Variantă: complect,-ă (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 11/1, SAHIA, N. 21) adj.

CRIȘAN (Gheorghe C. sau Marcu Giurgiu) (1733-1785, n. Vaca azi sat Crișan, com. Ribița, jud. Hunedoara), iobag român. Unul dintre cei trei conducători ai răscoalei țărănești din Transilvania din 1784-1785. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, apoi la Cîmpeni, Abrud, Cricău; din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatul țăranilor (11 nov.) ce au luptat apoi împotriva trupelor imperiale în Zarand, la Brad, la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei a fost prins (30 ian. 1785) și închis la Alba Iulia; s-a sinucis, sugrumîndu-se cu curelele de la opinci (13 febr.).

CUTE, Ștefan (Nimigeanul sau Feldrihanul) (?-m. după 1761, n. Feldru, jud. Bistrița-Năsăud), țăran român. Conducător al luptei iobagilor din părțile Năsăudului și Rodnei din anii 1756-1762 împotriva patriciatului săsesc din Bistrița.

decima¹ sf [At: DN³ / Pl: ~me / E: lat decima] (Trs; în Evul Mediu) Dijmă plătită Bisericii catolice de către iobagi, țărani liberi, târgoveți și micii nobili.

DECIMA¹ s. f. (În evul mediu, în Transilvania) Dijmă plătită Bisericii catolice de către țăranii liberi, iobagi, târgoveți și micii nobili. – Cuv. lat.

DECIMA¹ s. f. (în Evul Mediu, în Transilvania) Dijmă plătită Bisericii catolice de către țăranii liberi, iobagi, târgoveți și micii nobili. – Cuv. lat.

DELNIȚĂ, delnițe, s. f. (Învechit și regional; uneori determinat prin «de pămînt») Fîșie de teren îngustă și lungă, situată de cele mai multe ori într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. Țăranii iobagi aveau o gospodărie a lor și uneltele lor... Cu aceste unelte ei își cultivau pămîntul («delnița»). IST. R.P.R. 84. Nu isprăvesc cu cositul că delnița-i măricică. REBREANU, I. 46.

DESPOTISM s. n. 1. Conducere arbitrară, neîngrădită de legi sau care nu ține seamă de legi; absolutism, tiranie. Lupta neobosită a lui Bălcescu pentru eliberarea țărănimii iobage, lupta împotriva exploatării feudale, lupta împotriva tuturor formelor de despotism, pentru un regim politic democratic izvorăsc la Bălcescu din dorința ca masele să aibă asigurată o viață liberă și fericită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 108. Cauza principală a dezvoltării mișcării de eliberare națională în țările din sud-estul Europei a fost creșterea forțelor de producție, în ciuda frînei pe care o reprezenta despotismul turcesc. IST. R.P.R. 290. [Grigore Alexandrescu] a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului și năpăstuirii. GHICA, S. A. 135. [Poporul] geme subt împilarea despotismului și a aristocrației! NEGRUZZI, S. I 274. ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară, de asuprire; samavolnicie. 2. (În special în Orient) Formă de guvernămînt a unei țări (sau provincii) condusă de un despot, de un stăpînitor absolut; autocrație.

dijmaș (iobag) s. m., pl. dijmași

dijmaș (iobag; dregător) (înv.) s. m., pl. dijmași

DIJMAȘ ~i m. ist. Țăran iobag care era obligat să plătească dijmă. /dijmă + suf. ~aș

DIJMAȘ, dijmași, s. m. (Învechit) Țăran iobag care dădea dijmă proprietarului.

dijmaș sm [At: (a. 1792) URICARIUL XIX, 101 / V: (reg) dișmaș / Pl: ~i / E: dijmă + -aș] (Înv) 1 Țăran iobag obligat la plata dijmei (1) Si: (îvr) dicimător. 2 Dregător.

FEUDAL¹ ~i m. ist. Mare proprietar de pământ, care exploata munca țăranilor iobagi. [Sil. fe-u-] /<lat. feodalis, fr. féodal

FEUDALISM s.n. Orînduire social-economică, situată între sclavagism și capitalism, în care baza relațiilor de producție o constituie proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție și proprietatea parțială a acestuia asupra țăranilor iobagi. [Pron. fe-u-. / cf. it. feudalismo, fr. féodalisme].

FEUDALISM s. n. Formație social-economică constituind una dintre cele cinci orînduiri sociale (situată după orînduirea sclavagistă și precedînd pe cea capitalistă) caracterizată prin proprietatea feudalului asupra mijloacelor de producție și prin proprietatea necompletă asupra țăranilor iobagi. Începuturile feudalismului s-au manifestat în Dacia încă de pe timpul cuceririi romane. IST. R.P.R. 63. – Pronunțat: fe-u-.

FEUDALISM s. n. orânduire social-economică între sclavagism și capitalism, în care baza relațiilor de producție o constituie proprietatea feudalului asupra pământului și dependența personală a țăranilor iobagi față de stăpânii feudali; orânduire feudală, feudalitate. (< it. feudalismo, fr. féodalisme)

FEUDĂ, feude, s. f. (În orînduirea feudală) Moșie, domeniu, provincie pe care vasalul o primea în stăpînire de la seniorul său în schimbul anumitor obligații și pe care o lucra cu țăranii iobagi. – Accentuat și: feudă. – Variantă: (învechit) feud (NEGRUZZI, S. I 273, BĂLCESCU, O. II 144) s. n.

FEUDĂ, feude, s. f. (În evul mediu) Moșie, domeniu, provincie pe care vasalul le primea în stăpânire de la seniorul său, în schimbul anumitor obligații și pe care o lucra cu țăranii iobagi; fief. [Acc. și: feudă. – Var.: (înv.) feud s. n.] – Din it. feudo.

font, fonturi, s.n. (reg.) 1. Unitate de măsură pentru cereale echivalent cu ½ kg: „Adecă tăt iobagul dă, în tăt anul, câte o potârniche, câte un sac, câte o funie, câte un font de rășină și câte o găină” (Ardelean, 2015; document sec. al XVIII-lea). 2. Cântar. ■ (onom.) Font(u), Fonta, nume de familie în jud. Maram. – Var. a lui funt (< germ. Pfund „livră”) (Țurcanu, 2005), magh. font, pol. funt (Scriban).

GALERIE, galerii, s. f. 1. Lucrare minieră subterană, orizontală sau în pantă ușoară, de obicei în formă de tunel, care are ca scop să permită accesul minerilor la zăcămînt și să îngăduie executarea diverselor lucrări miniere. Sus, în galerii înalte, Sfredele să prind a bate Prin filoane adîncate. DEȘLIU, M. 5. Pe dreapta văii... se deschideau, în buza rîpei, gurile galeriilor de mină. DUMITRIU, N. 176. Prin galerii întunecoase, scunde, În care doar pe brînci puteam pătrunde, Se năluceau lămpașe mici Cît niște licurici. BENIUC, S. 6. 2. Canal de comunicație, de obicei îngropat în teren sau într-un masiv de zidărie sau de beton. 3. Coridor lung, adesea boltit, uneori împodobit cu ornamente, situat în interiorul sau în afara unei clădiri și care servește ca loc de trecere sau de plimbare. Noaptea umblă adesea, prin lunga-i galerie, Purtat de cine știe ce sumbră reverie. MACEDONSKI, O. I 261. Intrarăm într-o curte, suirăm o scară, trecurăm printr-o galerie, mai urcarăm două scări, pînă ajunserăm la un loc hotărît. BOLINTINEANU, O. 293. Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane Au comori de plante rare ce la umbră înfloresc. ALECSANDRI, P. III 86. ♦ Loc de trecere acoperit între două șiruri de case, avînd de obicei magazine pe ambele părți. V. pasaj. 4. Muzeu sau secție a unui muzeu, în care sînt expuse mai ales opere de pictură și sculptură. Ies dintr-o galerie de tablouri; am văzut deja atîta pictură, că mă dor ochii și-s obosit de nu mai pot. PĂUN-PINCIO, P. 101. ♦ Serie de tablouri expuse. (Fig.) Horia, Cloșca și Crișan, iobagi bătrîni, oameni de piatră și de pămînt, se așază în locul cel mai de cinste în galeria revoluționarilor ieșiți din mijlocul poporului romîn. BOGZA, Ț. 39. Caragiale a suflat viață unei galerii întregi de tipuri, care necontenit se vor mișca prin viața noastră. SADOVEANU, O. VI 498. ♦ Sală într-o expoziție. Inlăuntrul palatului sînt șapte galerii alăturate, care se destind în tot ocolul clădirii, formînd șapte săli circulare. Fiecare din aceste galerii este hotărîtă pentru o osebită despărțire de producte. ODOBESCU, S. II 113. 5. Balconul situat la nivelul cel mai înalt al sălilor de spectacol. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Scările pe care urci la galeria Teatrului Național i se par lui Moș Gheorghe fără sfîrșit. SP. POPESCU, M. G. 86. ♦ (Familiar) Spectatorii de la galerie; p. ext. publicul care asistă zgomotos la o adunare, la o întrunire etc. Galeria aplaudă-n uimire La-ntîia detunare de pușcă sau pistol, La-ntîiul semn de patos. MACEDONSKI, O. I 49. Vorbesc și scriu fără să se gîndească, nu cred ceea ce spun... singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei. GHICA, S. 87. ◊ Expr. A face galerie = a face o manifestație de aprobare zgomotoasă și organizată, pentru a asigura unui spectacol succesul (uneori nemeritat). 6. Drug de lemn sau de metal de care atîrnă perdelele sau draperiile. 7. Un fel de tavă de metal care se pune pe dușumea în fața sobei, ca să nu cadă cărbunii pe podea.

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).

hobag sm vz iobag

HOREA (c. 1731-1785, n. Arada, azi sat Horea, com. Horea, jud. Alba), conducătorul răscoalei țăranilor români din Transilvania din 1784-1785. Se numea Vasile Ursu Nicola, H. fiind poreclă după obiceiul lui de a „hori”, adică de a cânta. Iobag pe domeniul fiscal al Zlatnei, este, încă înainte de răscoală, agitator al țăranilor din munți și unul dintre purtătorii de cuvânt în lupta împotriva sarcinilor excesive și a abuzurilor. În această calitate a călătorit, împreună cu alții, de patru ori la Viena, ajungând să prezinte plângerile supușilor chiar împăratului. Temporar și supus nobiliar, în Ciucea, pe domeniile Bánffy, moț peregrin, cu meseria lui de lemnar, a cunoscut prin propria lui experiență viața semenilor săi iobagi și din afara munților. – Răscoala condusă de H., Cloșca și Crișan. Precedată de agitațiile în jurul conscripției militare, răscoala a izbucnit la 2 nov. 1784, în Zarand, cuprinzând repede M-ții Apuseni, comitatele Hunedoara și Alba, trecând și în comitatele Turda, Cluj, Sibiu și amenințând să cuprindă toată Transilvania. În culmea biruinței, țăranii au adresat, la 11 nov., un ultimatum nobilimii: nobilime să nu mai fie, pământurile ei să se împartă poporului de rând. În acțiunea sa, H. a fost secondat de Cloșca și Crișan, amândoi din Cărpiniș. Împotriva răscoalei s-a înarmat nobilimea, dar împăratul a oprit-o de la acțiune militară proprie. Răscoala a fost reprimată de armata imperială. Conducătorii au fost prinși, H., Cloșca, la 27 dec., Crișan, la 30 ian., și închiși la Alba Iulia. Aici au fost cercetați și osândiți de comisia regală de investigație. Crișan s-a sinucis în închisoare, iar H. și Cloșca au fost executați, la 28 febr. 1785, prin frângerea cu roata, în fața câtorva mii de țărani aduși din comitatele cuprinse de răscoală. Scopul ultim al răscoalei a fost desființarea iobăgiei. Ca atare, ea este prima ridicare revoluționară din cuprinsul țării, marcând începutul procesului revoluționar de desființare a raporturilor feudale. Rolul lui H. a fost atât de important în izbucnirea și desfășurarea ei, încât evenimentul însuși s-a fixat în istorie sub numele de „Răscoala lui Horea”. Printre urmările imediate ale răscoalei trebuie numărată și patenta de desființare a șerbiei (Leibeigenschaft) din 22 aug. 1785. Numele lui H. a rămas mobilizator nu numai pentru luptele de mai târziu ale țărănimii, dar și pentru luptele de eliberare ale poporului român în genere.

Horia (Ursu Nicolaie) m. născut la Albac, din părinți iobagi, capul revoluțiunii ardelene din 1784, prins de Unguri și ucis în torturi (1730-1785).

INTEROGATORIU, interogatorii, s. n. (Adesea în construcție cu verbele «a lua», «a răspunde», «a supune») Totalitatea întrebărilor puse de judecător unei părți implicate într-un proces; actul în care sînt consemnate întrebările și răspunsurile. După interogatorii și cercetări, Șincai este pus în fiare și aruncat într-o închisoare, la Aiud, destinată pentru iobagi. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2908. La interogatoriile care li s-au luat, Horia și Cloșca sfidau autoritățile. IST. R.P.R. 278.

iobag.

IOBAG, iobagi, s. m. Țăran dependent de stăpânul feudal; șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

iobag s. m., pl. iobagi

iobag m. șerb (în Ardeal): iobagul și a lui lanțuri de aramă EM. [Ung. JÓBBÁGY (din JOB, răsboiu, și BÁG, căpetenie), desemna odinioară pe magnații sau baronii Ardealului și, în urma decăderii lor, pe șerbii din aceeaș țară].

IOBAG, iobagi, s. m. (În orînduirea feudală) Țăran aservit stăpînului feudal al pămîntului și obligat să facă acestuia prestații în muncă și în natură sau în bani. V. clăcaș, șerb. Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpîni. TULBURE, V. R. 37. Două talismane ale neamului Vardarilor, de obîrșie clăcași din Gorj, iobagi și șerbi ai pămîntului boieresc. C. PETRESCU, A. R. 196. Acest act, – răscoala iobagilor ardeleni sub căpetenia lor Horia, – s-a petrecut... la granițele noastre. ODOBESCU, S. III 512.

iobag s. m., pl. iobagi

iobag sm [At: LEX. MARS. / V: ~giu, ~aj, obaciu, o~, obagiu, ubagiu / Pl: ~agi / E: mg jobbágy] 1 Țăran legat de pământ, fără drept de strămutare, dependent de stăpânul feudal și obligat să-i facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani Si: jeler, rumân, șerb, vecin. 2 (Reg; rar) Agricultor.

IOBAG s. (IST.) rumân, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea ~ în Transilvania, „rumân” în Țara Românească și „vecin” în Moldova.)

IOBAG, iobagi, s. m. Țăran dependent de stăpânul feudal, obligat să facă acestuia prestații în muncă, în natură sau în bani și legat de pământ (fără drept de strămutare); șerb, rumân, vecin. – Din magh. jobbágy.

iobag (iobagi), s. m. – Serv, persoană care, după dreptul din trecut, nu se bucura de libertate personală nici de dreptul de proprietate, și care trăia ca muncitor agricol pe pămînturile marilor moșieri. Această situație juridică s-a perpetuat în Ungaria și Transilvania, din 1514 la 1848. – Var. (înv.) iobagiu. Mag. jobbagy (Cihac, II, 509; Tiktin; DAR), sing. actual reconstituit pe baza pl. iobagi (Byck-Graur, BL, I, 24). Der. din lat. homagium (Laurian) nu este posibilă. – Der. iobăgie, s. f. (șerbie); iobăgiță, s. f. (soție sau fiică de iobag); iobăgime, s. f. (mulțime de iobagi); iobăgesc, adj. (servil); iobăgi, vb. (a trăi ca iobag).

iobag s. m., pl. iobagi

IOBAG ~gi m. (în epoca feudală) Țăran care depindea cu tot ce avea de stăpânul feudal; șerb; serv. /<ung. jobbágy

IOBAG s. (IST.) rumân, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea ~ în Transilvania, „rumân” în Țara Românească și „vecin” în Moldova.)

ĭobág și ĭobágĭ m. (ung. jobbágy, serv. Forma iobag e posterioară). Român. serv (șerb) în Austro-Ungaria, cum aŭ existat pînă la 1784. V. rumân și vecin. – La Milescu obagĭ, la Bălc. hobagĭ.

IOBAGI s.m. (Ban., Criș., Trans. SV) Clăcaș. C: Incola. Jobbás. lobágy. LEX.MARS., 216. lubagii tăi și toată marha muncitoare. MISC. SEC. XVII, 88^r; cf. CAT. CALV, apud TEW // B: Ungurii. . . s-au supus și i-au făcut obagi, cum le zic ei. C. CANTACUZINO, apud TDRG. Variante: iobaj (LEX. MARS., 216), obagi (C. CANTACUZINO), apud TDRG). Etimologie: magh. jobbágy.

iobagial, ~ă a [At: DA ms / P: ~gi-al / Pl: ~i, ~e / E: iobag + -(i)al] (Rar; liv; nob) Care se referă la iobag (1).

iobagiu n. V. iobag: Boliac cânta iobagiul EM.

iobagiu sm vz iobag

IOBAJ s. m. v. iobagi. Cf. j e l e a r, r u m â n, v e c i n.

iobăgel sm [At: ȚIPLEA, P. P. 20 / Pl: ~ei / E: iobag + -el] 1-4 (Șhp) Iobag (1-2) (mic de statură). corectat(ă)

iobăgel, iobăgei, s.m. (înv.) iobag.

A IOBĂGI ~esc intranz. 1) ist. A fi iobag; a șerbi. 2) fig. A munci din greu (ca un iobag); a presta o muncă grea; a șerbi; a robi. /Din iobag

IOBĂGI, iobăgesc, vb. IV. Intranz. (Învechit) A face muncă de iobag, a trăi ca iobag, a fi iobag.

iobăgi [At: I. GOLESCU, C. I. 260 / V: obăci / Pzi: ~gesc / E: iobag] 1-2 vi (Înv) (A sluji și) a trăi ca un iobag (1). 3-4 vtr A aduce pe cineva sau a ajunge din starea de om liber în cea de iobag (1).

IOBĂGIE s. f. Sistem de relații bazat pe proprietatea stăpânului feudal asupra pământului și pe dependența personală a țăranului față de stăpânul feudal; starea iobagului; șerbie, rumânie, vecinătate. – Iobag + suf. -ie.

IOBĂGIE s. f. Instituție specifică evului mediu, caracterizată prin aservirea țăranului față de stăpînul feudal al pămîntului, căruia era obligat să-i facă prestație în muncă și în natură sau în bani; starea iobagului. V. clacă, șerbie.

IOBĂGIE f. (în epoca feudală) Dependență totală a țăranului de stăpânul feudal; stare de iobag; șerbie. [G.-D. iobăgiei] /iobag + suf. ~ie

IOBĂGIE s. f. Instituție specifică feudalismului, caracterizată prin dependența personală a țăranului față de stăpânul feudal, căruia îi presta redevențe în muncă, în natură ori în bani; șerbie, rumânie, vecinătate. – Iobag + suf. -ie.

IOBĂGIE. Subst. Iobăgie, șerbie, servaj, rumânie, vecinătate, vecinie, robie. Iobag, șerb, podan, rumân; rob, clăcaș, dijmaș, robotaș. Iobăgire, robire, șerbire. Iobăgime. Clacă, clăcușoară (reg.), corvoadă, robotă, rușfet, beilic. Adj. Clăcășesc, de clăcași. Vb. A iobăgi, a șerbi, a robi, a clăcăși, a clăcui (reg.), a fi iobag, a fi șerb, a fi clăcaș; a face clacă. V. asuprire, țăran.

iobăgie sf [At: (a. 1833) IORGA, S. D. XII, 181 / V: obăcie, obăgie / Pl: ~ii / E: iobag + -ie] 1 Sistem de relații bazat pe proprietatea stăpânului feudal asupra pământului și pe dependența personală a țăranului față de stăpânul feudal. 2 Stare de iobag (1) Si: clacă, rumânie, servitute, șerbie, vecinătate. 3 Muncă făcută în calitate de iobag (1). 4 (Îrg) Moșie. 5 (Îrg) Casă.

iobăgime f. toți iobagii Ardealului.

iobăgime sf [At: ZILOT, CRON. 84 / V: ho~ / Pl: ~mi / E: iobag + -ime] (Înv) 1 Totalitate a celor care trăiesc în stare de iobagi (1). 2 Mulțime de iobagi (1).

IOBĂGIME s. f. (Învechit) Totalitatea oamenilor care se găsesc în stare de iobăgie; mulțime de iobagi.

IOBĂGIME f. 1) Totalitate a iobagilor (dintr-un stat, de pe o moșie). 2) Mulțime de iobagi. /iobag + suf. ~ime

iobăgire sf [At: CONTEMP. 1949, nr. 162, 8/2 / Pl: ~ri / E: iobăgi] 1 Muncă a omului aflat în stare de iobag (1). 2 Existență a celui aflat în stare de iobag (1) Si: șerbire. 3-4 (Aducere a cuiva sau) ajungere din starea de om liber în cea de iobag (1).

IOBĂGIRE s. f. Acțiunea de a iobăgi; fel de a munci în calitate de iobag.

iobăgist, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~iști, ~e / E: iobag + -ist] (Rar) 1 Care se referă la iobăgie. 2 În felul iobăgiei.

IOBĂGIȚĂ, iobăgițe, s. f. (Înv.) Soție sau fiică de iobag. – Iobag + suf. -iță.

iobăgiță sf [At: (a. 1713) BUL. COM. IST. II, 271 / V: ~bag~ / Pl: ~țe / E: iobag + -iță] 1 Soție de iobag (1). 2 Fiică de iobag (1).

IOBĂGIȚĂ, iobăgițe, s. f. (Pop.) Soție sau fiică de iobag. – Iobag + suf. -iță.

Iosif m. nume a doi împărați ai Germaniei: IOSIF I, fiul și urmașul lui Leopold I, continuă răsboiul pentru succesiunea Spaniei (1703-1711); IOSIF II, fiul Mariei Terezia, reprezentantul despotismului luminat, introduse reforma, promulgă în 1781 edictul de toleranță și desrobi pe iobagii români din Ardeal (1765-1790).

împretenoșa, împretenoșez, vb. refl. – (reg.) A se împrieteni, a deveni prieten cu cineva: „S-o împretenoșat cu iobagii...” (Bilțiu, 2013: 87). – Din împrieteni (prin contaminare cu prietenos).

împretenoșa, împretenoșez, v.r. (reg.) A se împrieteni, a deveni prieten cu cineva: „S-o împretenoșat cu iobagii...” (Bilțiu, 2013: 87). – Din împrieteni (prin contaminare cu prietenos).

JELEAR s.m. (Criș., Trans. SV, Trans. N) Clăcaș. Jelearii carii lăcuiesc în casa mea. SA, 29^v. Nu lucra nice tu, nice femeaia ta, nice sluga ta, nice dobitocul tău, nice jileariul tău. C 1692, 502^v. Nu lucra într-acea zi nemică, nice tu .. . nice jilearii tăi. D², 70^r; cf. CAT. CALV., apud TEW ; C 1692, 542^r. Etimologie: magh. zsellér. Cf. iobagi, rumân, vecin.

JELER, jeleri, s. m. Nume dat în Evul Mediu țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania, care munceau pe moșiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.

JELER ~i m. (în evul mediu în Transilvania) Țăran fără pământ sau cu pământ puțin, care muncea pe pământurile nobililor, dar care avea alt statut juridic decât iobagii. /<ung. zseller

jeler, jeleri, s.m. – (reg.; arh.) 1. Nume dat (în Transilvania) în Evul Mediu țăranilor care munceau pe pământurile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor: țăran dependent; porțieș (Dăncuș, 1986). 2. Om așezat pe pământul (sau în casa) altuia; colonist; chiriaș: „A fost o femeie și-a șezut jelăriță într-o casă pustie” (Bilțiu, 1999: 383). ♦ (onom.) Jeler, nume de familie (20 de persoane cu acest nume în Maramureș, în 2007). – Din magh. zsellér „răzeș” (Cihac, DA, cf. DER; DEX, MDA), din germ. Siedler, cf. srb. želir (Miklosich, cf. DER).

jeler, -i, s.m. – 1. Nume dat (în Transilvania) în Evul Mediu țăranilor care munceau pe pământurile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor: Țăran dependent; porțieș (Dăncuș 1986). 2. Om așezat pe pământul (sau în casa) altuia; colonist; chiriaș: „A fost o femeie și-a șezut jelăriță într-o casă pustie” (Bilțiu 1999: 383). – Din magh. zsellér (< germ. Siedler).

jeler sm [At: ENC. ROM. / V: jăl~, ~eariu, jil~, jileriu, jilier, ziler^[1] / Pl: ~i / E: mg zsellér] (Trs; iuz; în Evul Mediu) 1 Țăran fără pământ sau cu pământ puțin, care muncea pe moșiile nobililor, dar care nu avea regimul juridic al iobagilor. 2 Om așezat pe moșia altuia.

jéler, jeleri, s.m. (reg.; arh.) 1. (în Trans.) Nume dat, în Evul Mediu, țăranilor care munceau pe pământurile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor: țăran dependent; porțieș. 2. Om așezat pe pământul (sau în casa) altuia; colonist; chiriaș. ■ (onom.) Jeler, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. zsellér „răzeș” (DEX, MDA), din germ. Siedler, cf. srb. želir (Miklosich, după DER).

jeler (jeleri), s. m. – Iobag, șerb. Mag. zsellér (Cihac, II, 509; DAR), din germ. Siedler, cf. sb. želir (Miklosich, Slaw. Elem., 22). În Trans., înv.

JELER, jeleri, s. m. Nume dat în evul mediu țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania, care munceau pe moșiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.

JERTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În ritualurile religioase, mai ales în antichitate) Ceea ce se aducea ca dar divinității (în special vietăți sacrificate pe altar). Negurile albe se înălțau spre văzduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfă colosală. HOGAȘ, M. N. 151. Nu-i cere drept jertfă, pe-un altar înalt să moară. EMINESCU, O. I 160. ♦ Fig. Victimă. Acum optzeci de ani scriitorii erau de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcătuită. SADOVEANU, E. 75. Cu putere ea descrie Slaba nevinovăție, Jertfa acestor dușmani. ALEXANDRESCU, P. 32. 2. Sacrificiu, jertfire. Jertfa lui Horia, Cloșca și Crișan, ca și a celorlalți răsculați căzuți, a avut o urmare bună pentru iobagi. IST. R.P.R. 280. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre [eroi de la 1907]. Sîngele vostru vărsat ne rămîie de-a pururi ca pildă. Toți să fim gata de jertfă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat. Legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36.

MAGISTRAT s. n., s. m. 1. S. n. (Învechit, mai ales în Transilv.) Conducere a unui oraș; municipalitate. V. s f a t. Judecată cu magistratul. . . au avut părinții noștri (a. 1735). IORGA, S. D. XII, 231. Ședea la masă... împreună cu cei mai mari ai maghistratului orașului. MOLNAR, RET. 67/21. Jăluitorii nu să odihnesc după hotârîrile maghistratului, alcătuit de nația săsească, pornesc jalba lor la Sibii. GOLESCU, Î. 5. În sînul acestui oraș avem îndestul concetățeni de a putea informa maghistrat (a. 1850). DOC. EC. 975. Migrațiunea iobagilor. . . au dat mult de lucru magistratului din Brașov. BARIȚIU, P. A. I, 524, cf. POLIZU, BARCIANU. Prezidentul magistratului București l-a luat la controlul visteriei orășenești. CAMIL PETRESCU, O. II, 337. ♦ P. e x t. Orice fel de autoritate publică, for (administrativ sau judiciar). Să se dea pe mina magistratului, spre pedeapsa ce i se cuvine. ȘINCAI, HR. III, 38/23. La staburile regimentelor. . . să se înființeze magistrate, care să îngrijească de trebile lor civile și economice. BARIȚIU, P. A. II, 186. Sînt nevoit a te duce dinaintea magistratului. NEGRUZZI, S. III, 125. Ficiorul au mers la ariopag, adică la maghistrat, și au chemat pre tatăl său la judecată. POP., AP. GCR II, 359. 2. S. m. (Învechit) Membru în conducerea administrativă, judiciară etc. a unui oraș. V. d r e g ă t o r. Acești magistrați, a cărora lumini a minții sînt mărginite. IST. AM. 18^r/23, cf. VALIAN, V., NEGULICI, STAMATi, D. În zadar am așteptat ca maghistrații și areopagele să-și deie socotința. RUSSO, S. 149. Magistrații noștri vor încinge eșarpe în contra tiraniei, și stindardul tricolor va flutura cu fală în capul trupelor. BOLLIAC, O. 224, cf. COSTINESCU. 3. S. m. Membru al corpului judiciar. V. j u d e c ă t o r. Cf. PONTBRIANT, D. Magistrații se deteră jos, zgribuliți de frig. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 180. Ținea morțiș să aibă ginere magistrat. LUC. VI, 147. Blajin, a știut să se strecoare printre certurile politice și să rămînă magistrat de carieră. bassarabescu, S. N. 14. Cumnatul meu [era] magistrat. BRĂESCU, A. 244. Magistratul are o replică, în care martorul nu-l mai poate urma. ARGHEZI, P. T. 95. – Pl: (1) magistrate și magistraturi (LB), (2, 3) magistrați. – Și: (învechit) maghistrát s. n., s. m.; (2) (regional) maistrát (T. PAPAHAGI, C. L. 29) s. m. – Din germ. (1, 2) Magistrat, fr. (3) magistrat. – Cf. lat. magistratus.

MĂRĂDÍC s. m., s. n. (Prin Transilv.) I. S.m. Urmaș, descendent ; (cu sens colectiv) posteritate, urmași. Să n-avem modru și putere a ne tăgădui de el au de fecioru lui, au de mărădicu lui (a. 1 632). ap. KLEIN, D. 143, cf. IORGA, S. D. XIII, 58. Pînă cînd voi da doispreace florinți. . . eu, au mărădicul meu, pînă la aceaia vreame să stea iobagul zălog (a. 1 690). IORGA, S. D. XII, 233. Cine au îndrîzni, din fraț sau din mărădic, sau din streini, să o mute [cartea] sau să o fure sau să o vînză, să fie afurisit (a. 1 777). id. ib. XIII, 204, cf. 45, dr. IV, 1 080, BL II, 55, D. POP, M. 155. ◊ E x p r. Din mărădic în mărădic = din moși-strămoși. ALR II 3229/353. II. S. n. 1. Rămășiță, rest. ap. KLEIN, D. 143, cf. LEXIC REG. 14. 2. (În forma maradic) Bucată de lemn cu care se prelungește sau se repară o bîrnă veche, pentru a putea fi folosită din nou la o construcție (Eriu Sîncraiu-Carei). CHEST. II 125/376. - Pl: (I) mărădici, (II) mărădicuri. – Și: meredic, morodíc (ap. KLEIN, D. 143) s. m. ; maradic s. n. - Din magh. maradék.

măriéș, mărieși, s.m. (înv.) Monedă în valoare de 17 creițari, cu chipul împărătesei Maria Tereza, care a circulat și în Trans.: „Și tăt iobagul iernează câte o marhă mare sau șasă-opt capre sau plătesc iernatul cu 6 mărieși” (Ardelean, 2015). – Din magh. máriás (< Maria) (Scriban).

MILIAR, -Ă s. n., adj. 1. S, n. (Învechit, în forma miliariu) Unitate de măsură pentru lungimi și suprafețe egală cu o milă romană (pătrată). Se promitea uneori cîte trei-patru școale elementarii pe un teritoriu de aproape două mii de miliarii. BARIȚIU, P. A. I, 208. Iobagii să mai ducă din pădurea domnească și cîte un stînjin pe o distanță cel mult de două miliarii, id. ib. 651, cf. II, 465, 525. 2. Adj. (În sintagmele) Stîlp miliar sau piatră miliară (și substantivat, n. pl.) = stîlp sau piatră așezată din milă în milă sau p. ext. din kilometru în kilometru la marginea șoselelor și a drumurilor principale, pentru a indica distanțele. Cf. COSTINESCU. Stîlpii miliari ai drumurilor. ODOBESCU, S. II, 271. Ajunși cam la a șasea piatră miliară, deterăm peste un cort din zilele noastre. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. – Pronunțat: -li-ar. – Pl.: (1) miliarii, (2) miliari, -e. - Și: (1) miliáriu s. n. – Din lat. milliarius, fr. milliaire.

MOȘÍE¹ s. f. 1. (Învechit și popular) Avere, proprietate (funciară) moștenită, (învechit) ocină, părinție; p. g e n e r. orice bun moștenit, patrimoniu, moștenire (1), succesiune. Cum fu Avraam chemat de Dumnezeu și moșiia luiș lăsă, așa Zachei lăsă vama. CORESI, EV. 454. Au vîndut a lui direaptă ocină și moșie din sat din Filipești (a. 1591). GCR I, 38/26, cf. CUV. D. BĂTR. i, 101/7. Nu-ș va piiarde moșnenia (moșiia MUNT.). PRAV. 93, cf. 230, ANON. CAR. Această casă. . . să fie dumisale și giupînesei dumisale. . . și nepoților și strenepoților dumilor sale dreaptă moșie și cumpărătură (a. 1762). URICARIUL, X, 76. Să fie om învățat la tălmăcirea sloveniei, ca să poată ceti și tălmăci hrisoavele cele slovenești de moșii înaintea domnului (a. 1764). GCR II, 76/2, cf. 76/6. Am vîndut dreptu al nostru bătrîn de moșie (a. 1786). URICARIUL, X, 111. De moștenim moșii părintești. . . , peste puțini ani le și vindem. GOLESCU, Î. 94. Din partea mea din moșie Dă, maică, o liturghie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ F i g. Cu bună învățătură ca o moșie tuturor împreună l-au lăsat și mai vîrtos celor lipsiți și însătați de învățătură. EUSTRATIE, ap. GCR I, 118/28. Toată a lui nerozie E de la părinți moșie. PANN, P. V. I, 93/10. ◊ L o c. a d j. (Învechit) De moșie = ereditar. La scaunul cel de moșie a tătîne-seu. URECHE, LET. I, 177/21. Să-l scoațe din domnia ce-i era de moșiie de atîte vacuri a Batoreștilor. M. COSTIN, O. 49. Scaunul cel de mărire i-l face cumu i-are fi fost lui de moșie. EUSTRATIE, PRAV. 11/9. Arată cum s-au făcut crăimea Ungariei de moșie casei Austriei. ȘINCAI, HR. III, 145/2. ♦ (Învechit, în limbajul bisericesc) Moștenire veșnică. Și întru moșiia împărăției ceriului (a. 1642). GCR I, 101/36. Moșiia veacului ce va să hie. VARLAAM, C. 273, cf. DOSOFTEI, PS. 44/7. ♦ (Sens curent) Proprietate (funciară) dobîndită de cineva (prin cumpărare, donație etc.); proprietate (mare) de pămînt cultivabil (întreținută prin exploatarea iobagilor). V. d o m e n i u, l a t i f u n d i u. Anania și muiarea lui Sanfira ascunseră o parte din banii aceia, care bani făgăduise ca să dea lui D[u]mn[e]zeu vînzînd o moșie. CHEIA ÎN. 5^r/27. Nici o casă aicea în țară, moșii ca acele, ocine, sate, curți n-au avut. M. COSTIN, O. 135. Iară moșiile să nu să poată hărăzi altora, fără locuitorilor acei țări. N. COSTIN, L. 577. Să nu s-amestece la boieriile Moldovii. . . nici moșii să cumpere. NECULCE, L. 212. Eu am să întovărășesc . . . boierul cît de puțin vreo cîteva luni spre a cheltui veniturile aceștii moșii. KOTZEBUE, U.16^v/9. Ceilalți au adus cîștiurile moșiilor. NEGRUZZI, S. I, 87. Nu va trece mult și vei avea moșii, țigani și averi nenumărate. FILIMON, O. I, 126. Moșia d-tale ?. . . Departe-i ?. . . în care județ ? ALECSANDRI, T. I, 287, cf. 244. Du-te chiar acum la stăpînul moșiei. CREANGĂ, P. 155. Să știi, stăpîne, că aici sîntem pe moșia unei Gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4, cf. 5, 41. Du-te după dînsul, Căci găzdac e tare, Multe moșii are. COȘBUC, P. II, 145. Primăvara iar vin la țară, o dată cu cocostîrcii, dacă nu și-au dat moșiile în posesie. SP. POPESCU, M. G. 78. Arendași sînt destui, numai moșii să fie. REBREANU, R. I, 168, cf. id. NUV. 124. Lucra pe moșia din Lespezi de aproape 20 de ani. V. ROM. martie 1954, 39. Toți au casă și moșie, Numai eu trag la urgie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180, Cf. MARIAN, NU. 363, ȘEZ. I, 112. Arendășia Pierde moșia. ZANNE, P. V, 15. O meserie plătește cît o moșie. id. ib. 406. Cu o fășie Tot n-avem moșie. id. ib. 433. Via și moșia Mărită urgia. id. ib. 436. Vinde moșia și cumpără sanie. Cf. id. ib. 434. ◊ E x p r. (Regional) Om cu moșie = om certăreț. Cf. CR. III, 219. (Regional) Cal cu moșie în baltă = cal cu nărav. Cf. ALR I 1 110/508, 592. ♦ (Regional) Zestre (Voivozi-Carei). ALR II 2 934/325. ♦ (Regional) Pămîntul pe care îl are un sat; teritoriul satului. Mai de mult, pămîntul unui sat purta numele de moșie sau hotar. PAMFILE, A. R. 16, cf. 17, ALRM SN I h 1, 3. ♦ (Regional) Teren cultivat sau plantat. Cf. DR. XI, 69, ARH. FOLK. III, 40, 151, ALR i 411/9, ALR SN I h 39, ALRM SN I h 141. ♦ (Regional, ironic) Organul genital al femeii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Învechit și popular) țară natală; patrie. Se duce în țări departe și-și părăsește moșiia. CORESI, EV. 78, cf. id. L. 564/17. Cela ce-ș va hicleni moșiia și nașterea de unde au născut, mai cumplit să-l cearte decît pre un ucigătoriu de părinț. PRAV. 95. Mearsă la moșiia ei, Ispania. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^r/25. Să fie știutor limbii moșiii noastre. N. COSTIN, L. 576. Moșiia . . . ai lăsat. MINEIUL (1776), 82^vl/12. Era robită și înstreinată de moșiia ei. VARLAAM-IOASAF, 142^v/15. Se ridicau cu banierile lor și cu slujitorii lor ca să apere moșia (patria) amenințată. BĂLCESCU, M. V. 609. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I, 141, cf. 140. Hai, copii, cu voinicie Să scăpăm biata moșie, De pâgîni și de robie. ALECSANDRI, P. I, 5. N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid ! EMINESCU, O. I, 147. Astfel era deci oștirea țârilor române . . . alcătuită din elemente care toate aveau un interes propriu de a-și apăra țara sau moșia, cum se numea pe atunci. XENOPOL, Î. R. IV, 155. N-a fost popor. . . pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adînca dragoste de moșie și dorul de neatîrnare. VLAHUȚĂ, R. P. 101. Măgulit sînt eu, pe Simon să-l aud zidndu-mi frate! Iar moșia mea va ține ca, la rîndu-i să se-arate Credincioasă, dacă soarta și pe el l-ar prigoni. DAVILA, V. V. 183. Vai ție, Irimie, iudă care ți-ai vîndut domnul și ți-ai îngenunchiat moșia ! SADOVEANU, O. I, 328. Îi dăruiesc domnia, Domnia și moșia, Ca să taie p-acesta, Că mi-a prăpădit oastea ! ȘEZ. VIII, 169. Sula de aur zidul pătrunde și lăcomia își vinde neamul și moșia. ZANNE, P. IV, 638. ♦ (Învechit) Loc de origine al cuiva. Moșiia i au fost din Chira. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99^v/15. ◊ L o c. a d j. De moșie sau de moșia lui (ori sa etc.) = a) (despre oameni) originar, de baștină (din . . .). Această svîntă și preacuvioasă fecioară . . . era de moșie din Epivat. VARLAAM, C. 365. Poftind voie să margă la scaunul țării cei de moșie. M, COSTIN, O. 100. Neculai Milescul spătar iul, de la Vaslui di moșia lui. NECULCE, L. 26. Duca Vodă era de moșie din țara Grecească. id. ib. 37. Iustin Cororopalat, născut din sora lui Justinian, de moșie thrac. CANTEMIR, HR. 325. Cele ce este să facă pașa și să poruncească în cetate. . . să fie cu știrea lui, că este cetățean vechi de moșie. DIONISIE, C. 185; b) (despre limbă) care aparține patriei vorbitorului; matern. L-am îndemnat după putința-m spre osteneală de o au întorsu spre cea de moșie și de obște limba noastră rumânească (a. 1700). GCR I, 340/19. Limba cea de moșie a locului. BIBLIA (1688), [prefață] 8/38. Poronciia cîntăreților de cînta în canoane faptele a oameni bine numiți și îndrăzneți la războaiele cu turcii, în stihuri, scrisă pre limba a lor de moșie. N. COSTIN, L. 42; c) (despre păcate, greșeli, slăbiciuni ale oamenilor) din naștere; originar. Părășî înșelăciunea cea de moșie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 71^T/15. Părăsi rătăcirea cea de moșiia sa. MINEIUL (1776), 109^r2/15. 3. (Învechit) Seminție, neam, populație. Închiră-se într-însu toate ocinele (p ă r i n ț i i l e D, moșiile C²) limbiloru. PSALT. 38. Aduceți domnului tătării (t ă t î n i i C, moșiia C², p ă r i n ț i m i l e D) limbilor. ib. 200. Scoase tot nărodul a lu Adam, cu toate, moșiia limbilor. CORESI, EV. 175. – Pl.: moșii. – Moș + suf. -ie.

MOȘIERÍME s. f. Clasă socială, dominantă în orînduirea feudală, alcătuită din marii proprietari funciari care își cultivau moșiile exploatînd munca iobagilor și a țăranilor săraci. V. b o i e r i m e. Prin reforma agrară moșierimea a fost lichidată ca clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV.³ 339. *Burghezo-moșierime v. b u r g h e z. – Pronunțat: -și-e-. – Pl.: moșierimi. – Moșier + suf. -ime.

NEMEȘESC, -EASCĂ, nemeșești, adj. De nemeș, nobil, boieresc. Mare a fost mulțumirea... iobagilor romîni de la granițe, cînd s-au văzut deodată scăpați de robia nemeșească. ODOBESCU, S. III 524. M-am întrecut Cu cincizeci de cai, Tot cai nemeșești. TEODORESCU, P. P. 57. Cavaleria moldovenească se compunea din toți proprietarii teritoriali, numindu-se oaste nemeșească. HASDEU, la TDRG.

nevolnic, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. Septembrie 15^r/5 / Pl: ~ici, ~ice / E: ne- + volnic] 1-2 smf, a (Înv) (Om) lipsit de libertate. 3 smf (Înv) Supus. 4 smf (Înv) Rob. 5 smf (Înv) Iobag. 6-7 smf, a (Pop) (Om) lipsit de putere fizică, de forță Si: neputincios (1-2), slab, (pop) bicisnic. 8-9 smf, a (Pop; pex) (Om) infirm. 10-11 smf, a (Pop; pex) (Om) incapabil să muncească. 12-13 smf, a (Pop; pex) (Om) care nu este bun de nimic. 14 av Fără putere fizică.

obag sm vz iobag

OBAGI s.m. v. iobagi.

ou, ouă, s.n. – 1. Bulgăre. 2. Cocoloș. ♦ (top.) Ou, deal în loc. Gârdani (Codru). „Dealul Ou, numit astfel pentru forma sa, ascunde în pântecele său o mare taină, după cum povestesc bunicii noștri. Ei își amintesc de spusele moșilor lor că acest deal a fost ridicat de către iobagi, care au fost obligați să care pământ cu cățânele din malul Someșului, care curge prin apropiere, drept pedeapsă pentru moartea unei persoane importante (pământul din deal este nisipos, așezat peste sol argilos). Nu degeaba baronul Blomberg și-a construit alături de această movilă o criptă unde să-și îngroape morții. O altă legendă povestită de bătrâni spune că în timpul stăpânirilor străine vătafii acestui sat ar fi omorât mulți săteni care nu au vrut să se supună și le-au îngropat cadavrele în pământ până ce s-a ajuns la această formă de relief” (Gârdani, 2007: 127-128). ♦ (onom.) Ou, poreclă și supranume în satul Văleni (com. Călinești). – Lat. ovum „ou” (Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

PEROV, Vasili Grigorievici (1833/1834-1882), pictor rus. Membru fondator al grupării peredvijnicilor. Picturi pline de dramatism, inspirate din viața iobagilor („Înmormântarea țăranului”, „Predica la țară”), compoziții istorice („Răscoala lui Pugaciov”), scene de gen („Vânători la popas”), portrete („Turgheniev”, „Dostoievski”).

PODAN, podani, s. m. (Învechit) Clăcaș, șerb, rob. [Împărăteasa] ajunsese... dintr-atîtea slugi și atîția podani, să-și măture singură casa. SBIERA, P. 130. Țăranii... din locuitori liberi s-au prefăcut în rumîni, vecini, iobagi, podani etc. KOGĂLNICEANU, S. A. I 43.

podan, podani, s.m. (înv.) 1. supus rus, muscal. 2. persoană care era supusă la bir; clăcaș, șerb, iobag. 3. (reg.) îngrijitor.

portieș, -i, s.m. – Plătitor de impozit; iobag (Bârlea 1924). Țăran dependent; jeler (Dăncuș 1986). – Din porție + -eș.

porțiaș, porțiași, s.m. (înv. și reg.) persoană obligată să plătească impozit; iobag; om sărac.

porțiaș sm [At: (a. 1783) IORGA, S. D. XIII, 15 / V: ~ieș / Pl: ~i / E: porție + -aș] (Îrg) 1 Persoană obligată să plătescă impozit. 2 (Pex) Iobag. 3 (Pex) Om sărac.

porțieș, porțieși, s.m. – Plătitor de impozit; iobag (Bârlea, 1924). Țăran dependent; jeler (Dăncuș, 1986). – Din porție + suf. -eș (DER); var. a lui porțiaș (MDA).

povoraș, povorași, s.m. (reg.) 1. om de rând, iobag care poartă poveri. 2. al doilea om din serviciul stânei.

povoraș sm [At: CHEST. V, 25/37 / Pl: ~i / E: povară + -aș] (Reg) 1 Om de rând, iobag care poartă poveri. 2 Frate. 3 Soț. 4 Al doilea om din serviciul stânei.

PREMÎNDĂ s. f. (Regional) Plată, simbrie dată în natură. Iobagii din patru sate au venit după premîndă. DAN, U. 308.

prost, proastă [At: CORESI, EV. 347 / Pl: ~oști, ~oaste / E: slv простъ] 1 av (Îvr) Vertical. 2 av (Îvr) Din belșug. 3-4 av, a (Înv; d. oameni și manifestările lor) (În mod) inocent. 5-6 av, a (În mod) sincer. 7-8 av, a (În mod) natural. 9 a Comun (25). 10 a (Îcn) De importanță redusă. 11 av Intens.^[1] 12 a (Spc; îvr; d. ani) Care nu este bisect. 13 a (Spc; îvr; d. zile) Lucrătoare. 14 a (Spc; înv; d. cuvinte) Simplu. 15 a (Îvp; d oameni) De condiție socială modestă. 16 a (Îs) Soldat ~ Militar fără grade. 17 a (Pfm; îs) Neam ~ Persoană lipsită de bunele maniere. 18 s (Spc; îvr) Iobag. 19 smf (Trs) Țăran. 20 a (Înv; d. limbă) Popular. 21 a (D. obiecte materiale) Nesatisfăcător din punct de vedere calitativ, funcțional etc. 22-23 a, av (Spc) (Care este) de calitate inferioară. 24 a (D. creații sau manifestări ale spiritului) Lipsit de valoare. 25-26 a, av (D. stări, situații, manifestări etc.) (Care evoluează) în mod nefavorabil. 27 av (Îe) A se simți ~ A fi stânjenit. 28 av (Pe lângă verbe ca „a vorbi”, „a pronunța”) Incorect. 29 a (Spc; d. sănătate, stare fizică a cuiva, stări fiziologice) Care lasă de dorit. 30-31 a, av (Care este) modest ca aspect Si: (înv) prostac (2), (îvr) prostatic¹ (5). 32 a (Îrg; d. oameni și înfățișarea lor) Urât. 33 a (D. bani) Care nu mai are putere de circulație. 34 a (Înv; d. bani) Care valora o pătrime dintr-un ban vechi. 35 a (Înv; îs) Palmă ~oastă Veche unitate de măsură pentru lungime, mai mică decât palma¹. 36-37 smf, a (D. oameni) (Persoană) fără știință de carte Si: neinstruit, (înv) neștiut², (îrg) prostav. 38 a (îvr; d. popoare, națiuni, colectivități umane) Înapoiat. 39 a Lipsit de rafinament. 40 a (Nob; d. limbi) Aflat într-un stadiu mai puțin evoluat decât vechile limbi clasice. 41-42 a, av (Care are) efecte nefavorabile. 43 av (Pfm; îe) A pica ~ A sosi într-un moment nepotrivit. 44 a (Spc; îvr) Prevestitor de nenorocire. 45-46 a, av (D. trai, stare materială) (Care este) cu lipsuri, greutăți și privațiuni. 47 a (Pop; d. cuvinte, afirmații) Jignitor. 48 a (Pex) Trivial. 49 a (Îs) Glumă proastă (sau de ~ gust) Glumă nepotrivită, care jignește. 50 a (Îla) De ~ gust Deplasat (3). 51 a (D. obiceiuri, deprinderi) Rău. 52 a (D. vreme) Nefavorabil. 53-54 smf, a (Cu sens atenuat) (Om) lipsit de inteligență Si: moroiman, motănos, năbârceac, (reg) năgăbui, năprui, năsărâmb, năsilnic, nătărău, nătâng, nătânt, (îvp) năuc, năvleg, năvligos, neajuns², necălit, neghiob, nerod, netot, opac², paliu³, păhui², (pop) pălăvratic, pătrășcan, pliurd, ploncios, (îrg) prostan (1-2), prostatic¹ (7-8), prostănac (1-2), prostănatic (1-2), prostovoi, puncău, tanău¹, tălășman, tărăntuc, tăul, tântăit, telepiz, tont, trașcaliu, trencheș, tronc², tutunac. 55 s (Reg; îlav) A ~oasta sau a (ori de-a) ~ul În zadar. 56 smf (Pfm; îe) A-și găsi ~ul A găsi omul pe care să-l poată înșela ușor. 57 smf (Pfm; îe) A face pe ~ul sau (reg) a se face ~ A simula prostia. 58 smf (Îe) A fi un ~ și jumătate sau a fi ~ ca noaptea A fi foarte prost. 59 (Reg; îe) A fi ~ în dungi A fi foarte prost. 60 a (Pe lângă substantive nume de profesioniști) Lipsit de pricepere sau pregătire profesională. 61 a (Spc) Lipsit de talent într-un domeniu al artei. 62-63 smf, a (Reg; d. oameni) Nebun. 64 a (Pop; d. oameni) Bădăran (1). 65 a (Reg; d. oameni; șîs ~ la gură) Flecar (2). 66 a (Reg; d. oameni) Bleg (5). 67 a (Reg; d. oameni) Mâncăcios. 68 a (Trs; d. oameni) Murdar. 69 a (Reg; d. oameni) Invidios.

prost s. v. IOBAG. RUMÂN. ȘERB. VECIN.

PROST s. v. iobag, rumân, șerb, vecin.

RĂMAS¹, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; rămînere. ◊ (Mai ales în expr.) De ajuns și de rămas = din plin, din belșug, cu prisosință. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămîn. Rămas bun, voinice, căci nu știu dacă ne-om mai vedea. POPESCU, B. I 38. Da, nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas!... și s-a tot dus înainte. CREANGĂ, P. 127. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva cu cuvinte de urare sau de afecțiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N. F. 110. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă de drum. ISPIRESCU, L. 21. (Glumeț) În urma lor, trenul își luă rămas bun din gară, printr-un fluierat. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămășag. Se jurară amîndouă suratele pe acel rămas că-l vor ținea. MARIAN, O. II 71. ◊ Expr. A pune rămas = a face prinsoare. Un plugar fără știință – și pe asta pun rămas – E în stare să vă-nvîrte și să vă poarte de nas. COȘBUC, P. II 126. 3. (Învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moștenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. BOLINTINEANU, O. 464. Recunoscînd în nenorociții iobagi romîni origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia. ODOBESCU, S. III 523. Să o iei drept simbrie și drept un bogat rămas. PANN, P. V. II 59.

rentă sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~te / E: fr rente] 1 Venit regulat pe care îl obține un proprietar de pe urma unui capital plasat, a unui teren (prin redarea contra plată a dreptului de folosință a acestuia) etc. Si: (înv) rendită (1). 2 Dobândă produsă de o obligațiune și plătită de stat Si: (înv) rendită (2). 3 (În feudalism) Plată (în muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul față de stăpânul său.

RENTĂ s. f. 1. plată (în muncă, în produse sau în bani) la care era obligat iobagul față de stăpânul său. 2. venit pe care îl aduce cu regularitate un bun (i)mobiliar și care nu este legat de o activitae productivă a proprietarului. (< fr. rente)

RENTĂ, rente, s. f. (În sistemul capitalist) Venit, profit anual produs de un capital plasat; dobîndă produsă de o obligațiune și plătită de stat. ◊ Rentă viageră v. viager. ♦ (În feudalism) Plată (în muncă, produse sau bani) la care era obligat iobagul față de stăpînul său. În părțile muntelui, țăranul nu este supus pentru aceeași parte de pămînt decît la o rentă fixă anuală. KOGĂLNICEANU, S. A. 159.

RENTĂ s.f. 1. (Ist.) Plată (în muncă, în produse sau în bani) la care era obligat iobagul față de stăpînul său. 2. (Ec.) Venit pe care îl aduce cu regularitate un bun imobiliar și care nu este legat de o activitate productivă a proprietarului acestora; dobîndă a unei obligații emise de stat. ♦ Rentă viageră = rentă anuală care încetează la moartea beneficiarului. [< fr. rente].

ROB, ROABĂ, robi, roabe, s. m. și f. 1. Om lipsit total sau parțial de libertate, aflat sau ajuns în proprietatea (deplină) a altuia și obligat să muncească pentru acela. V. sclav, iobag. În urma lui mergea un rob mare și voinic, o namilă de om. CARAGIALE, P. 124. Armașul Manolache Florescu a căutat să-i stabilească [pe țigani] împărțindu-i ca robi pe la proprietarii care au voit să-i primească pe moșiile lor. GHICA, S. A. 35. Mai curînd sau mai tîrziu le luă și libertatea și îi făcu robi ai pămîntului. BĂLCESCU, O. I 252. ◊ (Glumeț) Răcit, gutunărit... de patru zile sînt robul nasului meu. ALECSANDRI, S. 70. ♦ Persoană luată în captivitate, prin război (și folosită la munci grele, uneori ținută închisă, izolată). Între corturile taberei și carele de război, trecură robii, cu ochii spăriați, cu capetele goale, zbîrlite și plecate. SADOVEANU, O. VII 16. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Să te duci, bădiță, duci Pîn’ îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu mînele-n cătuși. ALECSANDRI, P. P. 17. ♦ (Popular) Deținut, întemnițat. L-or prinde și l-or lega Și-n temniță l-or băga În temnița cea mai grea, Unde n-a fost rob în ea. ȘEZ. I 109. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. «L-a scutit» de armată și cu asta l-a cîștigat rob pe viață. GALAN, B. I 69. [Pedagogul] a rămas robul copiilor altora. ANGHEL, PR. 79. ♦ (În limbajul bisericesc, de obicei precizat prin «lui dumnezeu») Persoană credincioasă; creștin. Să pomenească... cît or trăi că au dat peste Ivan, robul lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 305. Doamne, odihnește sufletul robului tău Ioan. NEGRUZZI, S. I 254. ◊ (Învechit, în formule de salut, de obicei ca încheiere la o scrisoare) Cu credință nestrămutată rămîi de veci plecat rob – Luca Arbore. DELAVRANCEA, O. II 140. N-am încetat de a fi pentru de-a pururea al dumitale credincios rob. NEGRUZZI, S. I 22. 2. Om aflat în relații social-politice de subjugare, de aservire. Ce s-a întîmplat în aceste țări ale Rusiei se va întîmpla și în țara mea. Se vor ridica robii și vor cădea stăpînii. SADOVEANU, M. C. 113. Consideră țara a sa și din trupul ei a rupt douăsprezece moșii, cele mai mari și mai frumoase, pentru a-și face sieși stare și robi noi. LIT. ANTIMONARHICĂ 148. Pe tine... nu te doare chinul de rob, bătut de ploi, De mîna celui tare... PĂUN-PINCIO, P. 45. ◊ Fig. Aron-vodă domnea în țara Moldovei și Alexandru Bogdan în Țara Romînească. Robi tremurînd în mijlocul desfătărilor, pe un tron cumpărat cu bani. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Fig. (Urmat de determinări în genitiv sau în dativ) Persoană subjugată de o pasiune, de o preocupare, de o obligație. Era un cărturar încă tînăr... prins la alte îndatoriri, care-l țineau rob orașului. C. PETRESCU, R. DR. 43. Erau robi ai formulelor. IBRĂILEANU, SP. CR. 204. A mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă. EMINESCU, O. I 232. 4. (În expr.) Calea (sau drumul) robilor = calea lactee, v. lactee.

ROBIE, (rar) robii, s. f. 1. Stare, condiție socială de rob (v. sclavie), de iobag (v. iobăgie, șerbie) sau de captiv. Luau turcii pe atunci fete și muieri în robie. STANCU, D. 11. Șerbi ai pămîntului, pribegiți ca să scape de robie. C. PETRESCU, A. R. 55. Robia este o consecuență (= consecință) neapărată a sistemii de clacă, ea totdeauna a însoțit-o sau a venit îndată după dînsa. BĂLCESCU, O. I 137. ♦ Fig. Dominație. Bunurile spirituale eliberează pe tînăr de robia instinctelor și deschid orizont larg generozității. SADOVEANU, E. 47. 2. Stare de dependență politică, socială și economică în care este ținută o țară, o clasă socială, un individ. Curata voie bună și sfînta bucurie Din lanțul de robie nu pot să mai învie. ARGHEZI, V. 119. Vouă ce vă rămîne?... Robia viața toată, lacrimi pe-o neagră pîne. EMINESCU, O. I 60. Viața și robia nu pot sta-mpreună, Nu e tot d-odată pace și furtună. BOLINTINEANU, O. 58. ◊ (Personificat) Dă-mi tot amarul, toată truda Atîtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Și gem robiile de veacuri. GOGA, P. 7. 3. (Popular) Menținerea unei persoane în temniță; temniță, închisoare. Frunză verde iacă-așa, Temnița-i numai colea: Ce lucru poate să fie Să mă bage în robie Nelegat, nevinovat?... Numai mîndra m-o băgat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101.

ROBOTĂ s. f. 1. (În evul mediu) Obligație în muncă a iobagilor și jelerilor din Transilvania către stăpânul feudal; (mai târziu) muncă pe care o prestau (de câteva ori pe săptămână) țăranii săraci din țările române în folosul boierilor; clacă, boieresc. 2. Muncă, activitate neîntreruptă (și grea). [Acc. și: robotă. – Var.: (înv.) robot s. n.] – Din sl. robota.

ROBOTĂ s. f. 1. (În Evul Mediu) Obligație în muncă a iobagilor și jelerilor din Transilvania către stăpânul feudal; (mai târziu) muncă pe care o prestau (de câteva ori pe săptămână) țăranii săraci din Țările Române în folosul boierilor; clacă, boieresc. 2. Muncă, activitate neîntreruptă (și grea). [Acc. și: robotă. – Var.: (înv.) robot s. n.] – Din sl. robota.

robotă¹ sf [At: ȘINCAI, HR. III, 187/29 / V: robot (A și: robot) sn, (reg) ~budă / A și: robotă / Pl: ~te / E: vsl ровота] 1 Muncă obligatorie pe care o prestau clăcașii (iobagii) în folosul stăpânului Si: clacă (1). 2 Muncă gratuită pentru efectuarea unor lucrări (de interes obștesc) Si: prestație. 3 Muncă (grea) Si: trudă.

român, ~ă [At: CORESI, PS. 443/4 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~i, ~e / E: ml romanus] 1-2 smf Persoană din populația de bază a României sau originară din România Si: (înv) valah. 3 smp Popor constituit ca națiune pe teritoriul României Si: (înv) valah. 4 sm (Îe) (Dă-mi, Doamne) mintea sau gândul ~ ului, cea (sau cel) de pe urmă Exprimă situația celui care vede prea târziu că a greșit. 5 sm (Înv; îf rumân) Roman³ (1). 6 smf (Reg) Ortodox. 7 sm (Îe) L-am făcut rumân L-am creștinat. 8 sm (Pop) Țăran. 9 sm (Pop) Bărbat (2). 10 sm (Pop; determinat prin „meu”, „tău”) Soț. 11 sm Om (în general). 12 sm (Îf rumân; în orânduirea feudală, în Țara Românească) Iobag. 13-16 a Românesc (1-4). 17 sf Limbă vorbită de români (3).

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f.^[1] 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromâna. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

români [At: (a. 1630) T. PAPAHAGI, C. L. / V: rum~ / Pzi: ~nesc / E: român] 1-2 vtr (Îrg) A (se) româniza (1-2). 3-4 vtr (Olt) A (se) creștina (1-2). 5 vt (Îvr) A româniza (3). 6 vt (Rar) A traduce în românește. 7 vt (Îf rumâni, în Evul Mediu, în Țara Românească) A aduce în stare de iobag Si: a iobăgi.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

romîn (romîni), s. m. – 1. Locuitor al Romîniei; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-romîne, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma romîn) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui romîn cu î, și s-a preferat sistematic romîn, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui î. Der. romîncă, s. f.; romînesc, adj. (romîn); romînește, adv. (în romînă; clar, creștinește); romînică, s. f. (romîn), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; romînime, s. f. (neam romînesc); romînism, s. n. (ceea ce este tipic romînesc); romîniza, vb. (a deveni romîn); romîni (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromîn, adj. (preromîn), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumano „argou” (Besses 145) și natural numele etnic al romînilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.

ROMÎN², romîni, s. m. 1. Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne. 2. (Popular) Țăran. Oh! va plînge obștea-ntreagă-a țării noastre, din romîn pîn’ la boier. DAVILA, V. V. 187. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. – Oare? Dacă-i așa, cucoane, grăiește d-ta cu romînii, că eu degeaba m-am cercat să-i scot azi la lucrul boierescului. ALECSANDRI, T. I 249. Noroc bun! pe cîmpul neted ies romînii cu-a lor pluguri! id. P. III 41. ♦ (Popular) Bărbat, soț. (Atestat în forma rumîn) Femeia zice: rumînu meu (bărbatul meu), rumîne hăi! (măi bărbate!). I. CR. III 53. ♦ Om (în general). Am intrat în vorbă cu unul din cărăuși, un romîn oacheș și sprinten. SADOVEANU, E.103. De la deal un romîn c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strîmtă. HOGAȘ, M. N. 73. 3. (În forma rumîn, în orînduirea feudală a Țării Romînești) Șerb, iobag, vecin, clăcaș. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui... că fiecare țăran, pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. – Variantă: rumîn s. m.

rumân (iobag) s. m., pl. rumâni

RUMÂN s. (IST.) iobag, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea „iobag”, în Transilvania, ~ în Țara Românească și „vecin”, în Moldova.)

RUMÂN s. m. (ȚR) Iobag, clăcaș. Pentru vecinul, sau rumânul, ce va fugi de în sat și-i vor rămînea ocinele. ÎNDREPTAREA LEGII. Matei, fii-său, au gătit oameni și rumâni de ai lor, și pen meșteșug au luat pă Stroie vornic și l-au trecut în Țara Ungurească. R. POPESCU; cf. ST. LEX., 299. Etimologie: lat. romanus. Cf. i o b a g i, j e l e a r, v e c i n.

rumân (iobag) s. m., pl. rumâni

RUMÂN s. (IST.) iobag, șerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea „iobag” în Transilvania, ~ în Tara Românească și „vecin” în Moldova.)^[1]

rumân (iobag) s. m., pl. rumâni

rus, ruși, s.m. – Iobag: „Vița ta e de harbuz / Și tu ești fecior de rus”; în continuare „Rus, în Maramureș, însemnă și iobag” (Albinus, 1938: 8). Sens atestat și de Țiplea (1906). ♦ (onom.) Rus, Rusu, nume de familie (4.360 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din rus, nume etnic.

rus, ruși, s.m. – Iobag: „Vița ta e de harbuz / Și tu ești fecior de rus”; în continuare „Rus, în Maramureș, însemnă și iobag” (Albinus 1938: 8). Sens atestat și de Țiplea (1906). – Din rus.

sătean, ~ă smf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 115^r/10 / V: (îrg) set~, (reg) sătan, sit~ / Pl: ~eni, ~ene, (înv) ~i / E: sat + -ean] 1 Om care locuiește într-un sat și care are ca ocupație de bază agricultura Si: plugar, țăran, (îrg) poporan. 2 (Spc; înv) Țăran iobag (sau clăcaș). 3 (Îvr) Consătean (1).

SERV s. v. aservit, iobag, om de serviciu, rob, rumân, sclav, servitor, slugă, subjugat, șerb, vecin.

SERV, -Ă, servi, -e, s. m. și f. 1. (În evul mediu) Țăran dependent de stăpânul de pământ; iobag, șerb. ♦ (Latinism înv.) Sclav, rob. 2. (Livr. înv.) Servitor, slujitor. – Din lat. servus.

SERV, -Ă s.m. și f. (În feudalism) Șerb, rob, iobag. [Cf. it. servo < lat. servus].

SERV, -Ă, servi, -e, s. m. și f. 1. (În orînduirea feudală) Persoană fără drepturi sociale, legată de pămînt și depinzînd de seniorul care stăpînea pămîntul. V. iobag, șerb. În evul mediu, pozițiunea servului sau vasalului era asemenea precară. GHEREA, ST. CR. III 75. ♦ (Latinism învechit) Sclav, rob. În evul mediu... femeia era o servă a bărbatului. GHEREA, ST. CR. II 317. 2. (Învechit) Servitor, slujitor. Jupîneasa Avramia se întoarse cătră cele două serve ale sale care așteptau la ușa casei mici și, aplecîndu-se spre ele, le șopti porunci pripite. SADOVEANU, Z. C. 43. ◊ Fig. Tu cugeți poate-acuma că m-am grăbit. – O! da, Prea multă înlesnire am pus de-a mă preda, Și n-am făcut paradă de forme și rezervă, Dar ele de te-ncîntă mă fac și a lor servă! MACEDONSKI, O. II 120.

SERV ~ă ( ~i, ~e) m. și f. 1) (în feudalism) Țăran dependent de feudal; iobag; șerb. 2) (în sclavagism) Persoană lipsită de drepturi și mijloace de producție, de munca și de viața căruia dispunea stăpânul; rob; sclav. 3) Persoană angajată în serviciul cuiva pentru treburi casnice. /<lat. servus

SERV, -Ă, servi, -e, s. m. și f. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul de pământ; iobag, șerb. ♦ (Latinism înv.) Sclav, rob. 2. (Livr. înv.) Servitor, slujitor. – Din lat. servus.

serv s. v. ASERVIT. IOBAG. OM DE SERVICIU. ROB. RUMÂN. SCLAV. SERVITOR. SLUGĂ. SUBJUGAT. ȘERB. VECIN.

serv, ~ă [At: PETROVICI, P. 313/26 / V: (reg) sărv / Pl: ~i, ~e / E: lat servus] 1 smf (Asr) Servitor (1). 2 smf (Liv) Sclav (1). 3 smf (Pex) Persoană lipsită de drepturi, de libertatea acțiunii, aflată în totală dependență față de o altă persoană. 4 smf (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul unui latifundiar și care depindea cu persoana și cu bunurile sale de acesta Si: iobag, șerb. 5 sm (Reg) Paracliser.

serviciu sn [At: AR (1829), 132¹/13 / V: servici, (înv) ~is, ~iț, ~ițion^[1], ~ițiu, (reg) sărvici, (îvr) ~rbițiu, ~iție sf / Pl: ~ii și (înv) ~ri, (îvr) ~ie, ~ice / E: fr service, lat servitium] 1 Activitate limitată la un anumit orar, pe care o desfășoară cineva ca angajat într-o instituție, întreprindere, la o persoană particulară etc., în schimbul unui salariu, unei retribuții etc. Si: slujbă, (rar) servit¹ (5). 2 Îndatorire care revine cuiva care prestează un serviciu (1) Si: sarcină, misiune, (rar) servit¹ (6). 3 Loc, domeniu etc. în care se desfășoară o astfel de activitate Si: post² (1), (îrg) tistie, tistuire, (înv) cin, huzmet, mansup, poslușanie (2), (reg) servit¹ (7), breaslă. 4 (Îs) ~ comandat Misiune specială încredințată cuiva spre îndeplinire. 5 (Înv; îla) În ~ie Actual (1). 6-7 (Îljv) De ~ (Care se află) în tură de lucru la serviciu (1). 8-9 (Îal) (Care se află) în folosința curentă, efectivă (și zilnică) a unei întreprinderi, a unei instituții etc. 10-11 (Îal) Care se referă la serviciu (1-2). 12 (Îs) Om (sau femeie) de ~ Persoană angajată, retribuită pentru a efectua diverse munci de curățenie, de întreținere gospodărească etc. într-un local public, într-o instituție etc. Si: (rar) servitor (2), (reg) servitoreasă (2), slujitor. 13 (Îs) Scară de ~ Scară secundară într-un imobil, de obicei pentru acces la dependințe. 14 (Îs) Poartă (sau ușă) de ~ Poartă (secundară) a unei întreprinderi, fabrici etc. prin care, de obicei, trec vehiculele transportând diverse materiale, mărfuri etc. 15 (Îs) Cameră de ~ Cameră într-un imobil (sau într-o instituție) în care locuiește un servitor (sau destinată persoanelor angajate pentru muncile de curățenie, de întreținere etc.). 16 (Spc; lpl) Munci pe care trebuia să le efectueze un iobag în folosul feudalului. 17 (Șîs ~ militar, sau, înv, serviție militărească) Obligație prevăzută de lege pentru cetățenii (de sex masculin ai) unui stat de a se instrui din punct de vedere militar în cadrul forțelor armate. 18 (Pgn) Oficiu. 19 (Îvr; îf serviție) Funcție. 20 Activitate desfășurată în cadrul unor întreprinderi, instituții, unități comerciale, turistice etc. (în scopul servirii populației). 21 (Spc) Servire a musafirilor sau a clienților la masă (de către servitori, chelneri etc.). 22 (De obicei cu determinări) Ramură, domeniu etc. în care se desfășoară o activitate utilă în vederea satisfacerii unor nevoi sociale (nematerializate în produse). 23 Instituție aparținând unei ramuri, unui domeniu, unui sector de activitate. 24 Subdiviziune administrativă (fără personalitate juridică) într-o instituție, întreprindere etc. 25 (Pex) Colectivul de muncă al unui serviciu (24). 26 Loc în care își desfășoară activitatea un serviciu (24) (și colectivul lui). 27 Ansamblu de activități care se desfășoară în cadrul unui serviciu (24). 28 (Adesea construit cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune, activitate făcută în folosul, în interesul cuiva sau a ceva. 29 Folos adus cuiva. 30 Rol util îndeplinit de cineva sau de ceva Si: (înv) priință (3). 31 (Îlpp) În ~l cuiva (sau a ceva) La dispoziția cuiva (sau a ceva). 32 (Îal) Pentru a susține pe cineva (sau ceva). 33 (Îe) A face un prost (sau rău) ~ cuiva A face cuiva (fără voie) un rău. 34 (Reg) Însărcinare dată unei persoane de a îndeplini o acțiune în folosul cuiva Si: comision. 35 (Adesea determinat prin „divin”, „religios” etc.) Îndeplinire solemnă de către un preot a ritualurilor prevăzute în canoanele bisericești pentru anumite ocazii și sărbători religioase Si: ceremonie, oficiu, slujbă (15). 36 Avantajul de a pune mingea în joc, la unele jocuri sportive cu mingea Si: (rar) servă. 37 (Udp „de”) Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială.

SFÎNT-SÎNT subst. I. Cu subst. vechi romînesc sînt- (sîn-, sîmt-) < lat. sanctus s-au format numele unor sărbători în compunere cu numele patronului zilei: Sîntion, Sîntămărie, Sînpietru etc., luate uneori și ca prenume sau nume de familie; fără numele patronului aflăm cîteva cazuri, care s-ar putea explica și prin Axinte (< Auxentius): 1. Sîntu s. ard: Sîntescu, Ion, 1783, ard. iobag (Var 14). 2. Prezența acestei forme în numirea unor sate ardelene ca Sîntandrei, Sîncrai, Sîndominic, Sîntimbru, Sînmihai etc. se explica prin romînizarea toponimelor ungurești, formate sub influența confesiunii catolice, cu magh. szent „sfînt”. Pentru top. ard. Săvădisla < Sănvădislav, vezi Petrovici (Balcania, VIII 233). II. SFÎNT, ca nume de persoană; 1. Sfîntu (Sd X). 2. Sfăntoai = Sfintoai, Bălașa, n, marital (Sd XXII 62, 64); Sfinteni s. vechi mold. 3. Sfinteș pren. (P¹³ fila 43; Ac Bz 43). 4. Cu afer.: Fintea jupan (13 – 15 B 62); Fintești s. (ib 229). Derivatele lui Fintea s-au confundat cu cele formate din alt nume, Fintea, probabil de origine ungurească (v. Partea II-a). 5. Din pluralul SFINȚI: Sfinț/escu fam.; -eni și -ești ss. (Ur XXII 176). 6. Cu afer.: Finți, artist dramatic; Fințul(Sd XVI); – N. (Bîr III); Fințești s. (r. Buzău), numit în acte vechi: Fintești (16 BI 23,II 166)sau Hințești și Hențești (Sd XVI); cf. Hința s. olt. (16 B II 392); Hințea b. (C Ștef; 16 BI 15, 127); Hinț/escu, Lupașco (Aș Br 155); – ești s. (C Bog). III. Din sl. svent сьети „sfînt”, forme străine: A. Sub influență cultă. 1. Svințiu, T. (IS. 276). 2. Sventești s. (16 B II 373 și V47). b. Forma populară: Sfete < sl. сьети: Sfetulescu, 1642 (Gorj. 366) 2. *Sfete, Fete b. (Dm; Ștef; C Ștef); Fete, R. (16 B I 79). 3. Sfetea, C., ard. librar; cu afer.: Fetea (16 B I 153; 17 B I 388; Tec); Featea b. mold., 1636 (BCI V 189); Feteș, I. (Sur VII); Fetești s., sau din Fătu, Fata. 4. + -cu: Sfetcu, și Fetcu. 5. + -ic *Sfetic > Fetic act. sau din făt, fată. 6. + -ici: Sfetici, Giura, balcanic (Hur 100); Sfeticescu zis Sfetițescu, G. (Hur 124, 129).

SINECDOCĂ (< fr. synecdoque < gr. synekdoké, cuprindere la un loc) Figură de stil considerată ca o varietate a metonimiei, cunoscută și sub denumirea de comprehensiune și care se deosebește prin folosirea întregului pentru parte, a părții pentru întreg, a particularului pentru general și invers, pluralul în locul singularului și viceversa, materialul în locul obiectului și invers, genul în locul speciei. Des întîlnită în vorbirea obișnuită (toată lumea, pentru a ne referi la multe persoane; setea de aur, pentru lăcomia de bani; setea de putere, pentru tendința de a domni, de a stăpîni etc.), precum și în creația literară. Ex. Bolliac cînta iobagul și-a lui lanțuri de aramă... (M. EMINESCU, Epigonii) Trece lebăda pe ape, Între trestii să se culce. (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) Ea poate fi: generalizantă (noțiunea muritor se referă nu numai la oameni, dar și la animale), particularizantă (pînza, pentru vapor).

stăpân, ~ă smf [At: CORESI, EV. 237 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf slv стопанъ] 1 Persoană care are în posesiunea sa un (mare) număr de oi, considerată în raport cu acesta Si: scutar¹, (pop) stânaș, (îrg) stânar, (reg) stânaci. 2 (Pgn) Persoană care posedă orice altfel de animal, considerată în raport cu acesta. 3 (Reg; îs) ~u oilor De-a puia gaia. 4 (Adesea determinat de un adjectiv posesiv) Persoană care dispune în fapt sau de drept de anumite puteri asupra unor oameni (sclavi, iobagi, muncitori etc.), pe care îi exploatează, considerată în raport cu aceștia Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 5 (Adesea determinat de un aps) Persoană care are posibilitatea de a fi servită, în raport cu cei aflați în serviciul său (pe lângă gospodărie, în treburile casnice etc.) Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 6-9 (Îe; șîf a fi sau a da la ~) A intra (sau a băga ori a se băga) la ~ A (se) angaja ori a face să fie sau a fi angajat în slujba cuiva. 10-11 (Îae) A-și crea sau a face să-și creeze obligații care-l determină pe cineva să ajungă (fără să vrea) la bunul plac al cuiva. 12-13 A ajunge sau a face să ajungă sub deplina ascultare a cuiva. 14 (Prin exagerare; adesea ca termen de adresare) Epitet pentru o persoană iubită. 15 (De obicei urmat de determinări în genitiv care indică obiectul posesiunii) Persoană care posedă (cu titlu de proprietate) un bun material Si: deținător (1), posesor, stăpânitor (1), (înv) domn (1), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 16 (Spc) Proprietar de pământ Si: deținător (3), posesor, stăpânitor (2), (înv) domn (2), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 17 (Îe) A se face ~ (pe cineva) A lua ceva în posesiune (în mod abuziv). 18 (Îe) A lăsa (pe cineva) ~ (pe ceva) A ceda sau a dărui (cuiva ceva). 19 Persoană, grup de persoane sau colectivitate care conduce, care cârmuiește un stat, un popor, un grup de oameni etc. considerată în raport cu aceștia Si: cârmuitor (5), conducător (1), stăpânitor (5). 20 (Spc) Domnitor (1). 21 (Pex) Persoană sub a cărui putere, autoriate, dominație etc. se găsește cineva sau ceva, considerată în raport cu aceștia Si: stăpânitor (7). 22 (Reg; îe) A fi ~ să … A avea voie să … 23 (Îvr) Dominant (4). 24 Stat, populație, popor care stăpânește (4) alte state, populații sau popoare considerate în raport cu acesta Si: cuceritor (1), ocupant, stăpânitor. 25 (Rar) Divinitate (2). 26 (În limbajul bisericesc creștin; adesea ca epitet; de obicei urmat de determinări care-i precizează sensul; spc) Divinitatea într-una din ipostazele Dumnezeu, Isus Cristos sau Fecioara Maria, considerată ca ființă atotputernică, ca îndrumător spiritual, ca ocrotitor etc. Si: stăpânitor (10). 27 (Adesea cu determinări care-i precizează sensul) Persoană care conduce propria gospodărie, considerată în raport cu oaspeții sau cu vizitatorii săi Si: (îvp) domn (1). 28 Persoană care reprezintă (într-o împrejurare dată) autoritatea supremă într-o gospodărie, într-o familie, considerată mai ales în raport cu oaspeții, cu vizitatorii săi ori cu ceilalți membri ai familiei Si: (îvp) domn (1). 29 (Îe) A fi ~ în casa lui (sau la el în casă ori la el acasă) A face tot ceea ce dorește în propria gospodărie sau familie. 30 (Îae) A avea toate drepturile, a proceda după bunul plac. 31 Persoană care dispune după plac de ceva. 32 Persoană care își poate domina înclinațiile, sentimentele etc. 33 (Îe) A fi ~ pe sine (sau pe mine, pe tine, pe el etc.) A fi în stare să-și înfrâneze pornirile, sentimentele etc. 34 A fi sigur de el, încrezător în posibilitățile sale. 35 (De obicei urmat de determinări introduse prin pp „pe” sau „peste” care indică domeniul) Persoană (sau colectivitate, instituție etc.) care reprezintă o autoritate într-un anumit domeniu de activitate, de cunoaștere. 36 (Pex) Persoană care posedă multe cunoștințe, care cunoaște bine ceva.

șerb (-bi), s. m. – 1. Sclav, rob. – 2. Iobag. Lat. sĕrvus (Pușcariu 1581; REW 7876), cf. it., port. servo, prov. ser, fr. serf, sp. siervo. – Der. șerbi (megl. sirbés, sirbiri), vb. (a se găsi în situația de șerb), din lat. sĕrvῑre (Pușcariu 1582; cf. REW 7874); șerbie (var. șerbire), s. f. (sclavie; servitute); ș(e)arbă, s. f. (femeie iobagă). Serbi este dubletul lui servi, vb., din fr. servir, cu der. (din fr.) servantă, s. f.; serviabil, adj.; serviciu, s. n.; servietă, s. f.; servil, adj.; servilism, s. n.; servitor, s. m.; servitoare, s. f.; servitudine, s. f. Serv (var. servus), s. m. „servitorul dumneavostră”, ca formulă de curtoazie vine din germ. Servus. Deservi, vb. (a servi, a face serviciul de comunicare; a aduce prejudicii, a defavoriza), din fr. desservir, der. desert, s. n., din fr. dessert; deservant, s. m. (econom). Șervet, s. n. (prosop; bucată de pînză), dubletul lui servietă, cf. mr. șărvetă „batistă”, alb. šërvetë, indică o evoluție fonetică greșit explicată, cf. it. salvetta › mag. szalveta › Trans. salvet (Gáldi, Dict., 156), ngr. σερβέτα.

ȘERB, -Ă, șerbi, -e, s. m. și f. 1. (În orînduirea feudală) Țăran legat de pămîntul moșierului, depinzînd cu persoana și bunurile sale de acesta; iobag, vecin, rumîn. Nu o dată în trecut șerbii maghiari și romîni s-au unit în lupta împotriva grofilor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2938. 2. (Învechit) Sclav, rob. Cărțile bisericești? dar ia, mă rog, pe acele tipărite mai nainte și în vremea mitropolitului Dositeu și vei găsi zicerile:... creștin, înger... șerb. NEGRUZZI, S. I 256.

șerb, șearbă smf [At: PSALT. HUR. 75712 / V: (înv) șarbă, (rar) ~ă sf, șirb sm / Pl: ~i, ~e / E: ml servus, serva] 1 (Înv) Sclav. 2 (Îvr; pex) Persoană aservită cuiva. 3 (Bis; înv; cu determinări ca „lui Dumnezeu”, „Domnului” etc.) Persoană cucernică. 4 (Îvr; îe) Sunt ~ul dumneavoastră (sau al dumitale) Formulă de reverență sau de salut. 5 (În Evul Mediu) Țăran legat de pământul unui latifundiar, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta Si: iobag.

șerb m. 1. cel ce nu se bucură de libertatea personală; 2. în evul-mediu (la noi până deunăzi), cel alipit pământului și care nu putea dispune nici de persoana nici de munca sa: șerbii se numiau în Muntenia rumâni, în Moldova vecini și în Ardeal iobagi. [Lat. SERVUS].

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În Evul Mediu) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

ȘERB ~i m. 1) (în epoca feudală) Țăran dependent de stăpânul feudal; iobag; serv. 2) (în orânduirea sclavagistă) Persoană aflată în dependență absolută față de un stăpân; rob; sclav; serv. /<lat. servus, serva

ȘERB s. v. iobag.

ȘERB, șerbi, s. m. 1. (În orânduirea feudală) Țăran legat de pământul moșierului, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta; iobag. 2. (Înv.) Sclav, rob. – Lat. servus.

ȘERB s. (IST.) iobag, rumân, vecin, (rar) serv, (înv.) prost.

Șerban Prenume masculin la modă în ultima vreme, Șerban se încadrează în seria reluărilor din vechea onomastică a românilor, nume prețuite astăzi datorită capacității lor de a evoca trecutul istoric (→ Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Mircea; Radu etc.). Într-adevăr, Șerban este unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești care apar din primele noastre documente. În Țara Românească de ex., actele de pînă la 1500 atestă existența a 13 persoane numite Șerban sau Șărban (prima apariție datînd din 1392), patru numite Șerb sau Șărb (primul din 1454) și trei toponime Șerbănești (de la Șerban) sau Șerbești (de la Șerbu); aproximativ din aceeași perioadă în Moldova, Șerban este mult mai vechi în Transilvania, unde apare în documentele din sec. 11 – 13. Numeroase sînt și derivatele, cu diverse sufixe, de la Șerb sau Șerban: Șerbea, Șerbac, Șerbcu, Șerbici, Șărbotă, Șerbănuț, Șerbancea, Șerbănil(ă) etc. Foarte vechi deci, cu largă arie de răspîndire și o bogată familie onomastică, numele a fost sprijinit de o îndelungată și puternică tradiție, fără de care nu putea să se mențină cu funcție de nume de botez, în condițiile concurenței onomasticii religioase. Șerb și derivatul său Șerban sînt considerate creații românești de la subst. șerb, înregistrat în dicționare cu sensurile „țăran legat de pământul moșierului, depinzînd cu persoana și cu bunurile sale de acesta; sclav, rob”. Se poate accepta că șerb, astfel înțeles a devenit supranume pentru un țăran iobag sau fost iobag. Dar, și aici apare problema originii numelui în discuție, Șerb și Șerban din documentele muntenești amintite erau purtate numai în familiile de boieri și mari boieri, chiar membri ai sfatului domnesc; este greu să ne închipuim că o persoană de un asemenea rang ar fi primit numele de botez Șerbu sau Șerban, cu semnificația cuvîntului comun. Nici interpretarea lui Șerbu ca supranume (formula „nume de familie” este improprie pentru acea vreme) nu reprezintă o soluție, în primul rînd pentru că supranumele ereditar, adică cel care se transmite din tată în fiu, era atunci o raritate (cel puțin așa se consideră pînă în prezent). De aceea pentru a putea accepta formarea numelui personal Șerbu de la cuvîntul șerb (și altă soluție nu pare să existe) trebuie modificată opinia privind transmiterea ereditară a numelor (cel puțin pentru marile familii boierești) și trebuie presupuse și alte sensuri mai vechi ale lui șerb, susceptibile de a permite transformarea acestuia în nume personal distinctiv (lat. servus, etimonul lui șerb, a avut și alte sensuri, fie laice, fie religioase, în celelalte limbi romanice care l-au moștenit). Devenit tradițional în anumite familii, Șerbu s-a putut menține mai ales în acele regiuni unde termenul șerb, cu înțelesul de „rob, iobag”, este mai puțin folosit și nu se pot naște confuzii (așa pare să fie situația în Țara Românească și Moldova). În epoca noastră, cînd termenul comun este doar un arhaism, arareori folosit, puțini sînt aceia care mai fac legătura, cel puțin curioasă astăzi, între șerb și Șerban. ☐ În istoria Țării Românești sînt cunoscuți trei domni cu numele Șerban, toți din aceeași familie: Radu Șerban, Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino. Trebuie amintit că Servius era un foarte vechi nume la romani; în tradiția referitoare la originea Romei este menționat Servius Tullius, al șaselea rege al cetății, 578 – 535 î.e.n., căruia i se atribuie printre altele organizarea populației pe criteriul averii și al teritoriului; devenit nume independent, Servius, era purtat în sec. 4-5 e.n. de un gramatic roman, cunoscut comentator al operei lui Vergiliu.

șerbit, șerbită, adj. (înv.) 1. devenit sclav, rob. 2. devenit iobag, rumân, vecin.

teragiu sn [At: ȘINCAI, HR. I, 347/15 / S și: (înv) terra~ / E: lat terragium] (Trs; înv) Despăgubire plătită seniorului de către iobagi pentru a se putea strămuta Si: (îrg) cens.

țăran, ~ă [At: MOXA, 360/4 / V: (îrg) ~rean (Pl: țăreni) smf, (înv) țerean smf, țeran sm / Pl: ~i, ~e, (reg) țărăni sf / E: țară + (e)an] 1 sm (Îrg) Locuitor al unei țări (11). 2 sm (Înv) Nume dat în Transilvania și Banat românilor din Țara Românească și Moldova înainte de 1918 Si: regățean. 3 sm (Ban) Nume dat românilor din Țara Românească și stabiliți în unele regiuni din Banat Si: (reg) bufan. 4 a Care aparține unei țări (11). 5 sm (Înv) Băștinaș (1). 6 sm (Îvr) Compatriot. 7 smf Persoană care locuiește în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor Si: sătean, (fam) opincar; (pop) român, (îrg) mojic, (reg) paur. 8-9 sm (Mol; îcs) Noi ~ii de la țară (Melodie după care se execută) un dans popular. 10 a (Îoc orășean, urban) De (la) țară. 11 sm (Îrg) Iobag. 12 smf (Dep) Om lipsit de educație, de maniere Si: mojic. 13 sm (Reg; îoc muntean) Câmpean (9).

ȚĂRAN. Subst. Țăran, sătean, poporan (înv.), român (pop.), agricultor, plugar, plugăraș (dim.), muncitor agricol, agrarian (rar), mojic (înv. și reg.), țărănoi (augm., depr.); felah (Egipt, Arabia, Palestina); peon (America Latină); contadin (Italia); fermier. Țărancă, țărăncuță (dim.), săteancă, poporană (înv.), româncă (pop.), agricultoare. Țăran liber, răzeș, baș-răzeș, moșnean, moștean (înv. și reg.); țărancă liberă, răzeșiță. Țăran iobag, iobag, clăcaș, șerb, rumân, vecin; argat, argățel (dim., rar), pălmaș, ziler, zilaș (rar), rîndaș. Iobăgîță (pop.); argată, zileră. Țăran sărac; țăran mijlocaș; țăran bogat, gazdă (reg.), chiabur, chiaburaș (dim., depr.), chiaburan (depr.), chiaburoi (augm., depr.); chiabură, chiaburoaică, chiaburană (depr.). Țăran cooperatist, țăran colectivist, cooperator, colectivist; colhoznic (U.R.S.S.). Țărănie, plugărie, plugărit, plugărire (rar); răzășie (reg.); iobăgie, iobăgire, clăcășie, șerbie, șerbire (înv.), argăție (rar). Țărănime, plugărime, mojicime (înv.), popor, talpa țării; răzeșime (reg.), răzeșie (reg.); iobăgime, argățime. Clasa țărănească; țărănimea muncitoare; țărănimea săracă; țărănimea mijlocașă; țărănimea bogată, chiaburime. Țărănimea cooperatistă. Adj. Țărănesc, plugăresc; răzeșesc (reg.), moșnenesc, moștenesc (înv. și reg.); iobăgesc, clăcășesc, șerbesc, argățesc (rar); chiaburesc. Vb. A fi țăran, a lucra pămîntul, a se ocupa de munca pămîntului, a plugări. A iobăgi, a clăcăși, a clăcui (reg.), a șerbi (înv.), a argăți (rar). Adv. Țărănește, plugărește (rar), mojicește. V. asuprire, iobăgie, locuitor.

ubagiu sm vz iobag

urbareș sm [At: ARH. FOLK. VI, 216 / Pl: ~i / E: urbariu + -eș cf mg úrbéres] (Mrm; înv) Iobag pe moșia unui feudal.

urbarialitate sf [At: BARIȚIU, P. A. III, 266 / P: ~ri-a~ / Pl: ~tăți / E: urbarial + -itate] (Înv) Oficializare a unor drepturi și îndatoriri ale iobagilor față de nobilii proprietari, prin emiterea de ordonanțe imperiale.

urbariu sn [At: ȘINCAI, HR. III, 276/35 / V: (reg) urbar (Pl: -e), or~ / Pl: ~ii / E: lat urbarium, ger Urbarium] 1 sn (Trs; Ban; înv) Ordonanță imperială care reglementa drepturile și datoriile iobagilor față de nobilii proprietari. 2 Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare ale feudalilor din Transilvania. 3 (Îs) Pădurea ~lui Pădure care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat, drept stabilit inițial de urbariu (1). 4 (Reg; îf orbarii; îs) Locul orbariilor Parte din moșia satului care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat.

vândut², ~ă [At: PRAV. 36 / Pl: ~uți, ~e / E: vinde] 1 a (Îoc cumpărat; d. bunuri, proprietăți etc.) Înstrăinat în schimbul unei sume de bani. 2 a (D. mărfuri) Care a fost oferit pe piață, ca obiect de comerț, în schimbul unei sume de bani Si: comercializat² (1), desfăcut² (60), (reg) petrecut. 3 a (Îe) (A fi) dator-~ (A fi) plin de datorii. 4 a (Înv; d. sclavi, iobagi etc.) Care a trecut în posesiunea altui stăpân (în schimbul unei sume de bani). 5 a (Fig) Care a făcut un compromis moral pentru un avantaj (material). 6 a (Înv; fig) Care a fost falsificat. 7 a Care a fost trădat sau denunțat (pentru bani sau pentru un avantaj material). 8 sf (Înv; fig) Prostituată.

vânzare sf [At: CORESI, EV. 111 / V: (reg) vânzar sn, (îvr) ven~, vin~ / Pl: ~zări / E: vinde + -are] 1 (Îoc cumpărare) Cedare a unui bun în schimbul unei sume de bani Si: vindere (1), (rar) vândut¹ (1), (înv) vânzătură (1), (îvr) vânzătoare Vz vânzător (8). 2 Activitate care constă în cedarea unor bunuri în schimbul unei sume de bani Si: vindere (1), (rar) vândut¹ (2), (înv) vânzătură (2), (îvr) vânzătoare Vz vânzător (9). 3 (Jur; îs) ~ silită Vânzare (1) ordonată de autoritatea judiciară pentru datorii neachitate. 4 (Jur; îs) Act (sau contract, înv, zapis) de ~ Document oficial prin care se consemnează că un bun a fost vândut. 5 (Îla) De ~ Care este menit să fie vândut (1). 6 (Îal) Care este oferit spre vânzare (1). 7 (Îlv) A scoate (sau a pune) în (sau la, pop, de) ~ A vinde (1). 8 (Îe) ~ bună Urare adresată (la despărțire) unei persoane care vinde (2). 9 (În trecut) Trecere a unui sclav, a unui iobag etc. în posesiunea altui stăpân (în schimbul unei sume de bani). 10 (Îvp; în legătură cu verbe ca „a scoate” și „a pune”) Licitație. 11 (Ccr) Obiect destinat vânzării (1) Si: (înv) vânzătură (3). 12 Trădare sau denunțare pentru bani sau pentru un avantaj material Si: (îvr) vânzător (10).

VECIN s.m. (Mold.) Iobag. Le-au înzăstrat cu multe sate cu vecinii. UTRECHE. Cine au șezut în sat boieresc doisprezece ani să rămîie vecin. PSEUDO-COSTIN. Au poroncit Vodă cu mare hotărîre se nu mai fie vecini de aici înainte. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU; cf. PRAV.; PSEUDO- MUSTE; NECULCE. Etimologie: lat. vicinus. Vezi și vecinătate, vecini, vecinie. Cf. iobagi, jelear, rumân.

vecin, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre corpuri, suprafețe, unități teritoriale) Care este situat, se află, stă alături, la o distanță relativ mică, în apropiere de cineva sau de ceva. Îi spune că preotul e dus la satul vecin (SIO.). ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) Să nu mai îndrăznească a trece pe ulița vecină cu palatul (RĂȘ.). ♦ Care are hotar (cu...). Cele două moșii sînt vecine. 2 (despre oameni) A cărui locuință, proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (de..., în raport cu...). Se întoarse acasă însoțită de familia unui boiernaș vecin (SIO.). ♦ (despre popoare, colectivități sau despre reprezentanții acestora) Care trăiește intr-o țară apropiată sau într-un teritoriu apropiat. Românii și alte popoare vecine au organizat o conferință regională. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „cu”) România este vecină cu Bulgaria. ♦ Care aparține, care este propriu unei populații dintr-un teritoriu aflat în apropiere, unui popor dintr-o țară apropiată. Italiana și franceza sînt limbi romanice vecine. 3 Fig. (mai ales cu determ. introduse prin prep. „cu”) Care prezintă caractere (esențiale) comune, trăsături apropiate. O purtare vecină cu inconștiența. II 1 s.m., s.f. Persoană care trăiește, locuiește, se află alături sau în apropiere de cineva ori de ceva (în raport cu...). ◊ Zic. Găina vecinului e mai grasă. ◊ Loc.adj. Din (sau de prin) vecini = care este din (sau de prin) apropiere. ◊ Loc.adv. Prin (sau în) vecini = prin (sau în) apropiere, (pe undeva pe) alături. ♦ (fam.; la vocat.) Termen cu care i se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. ♦ Popor, stat etc. care este vecin cu alt popor, cu alt stat etc. ♦ Suveran, conducător al unei țări vecine. Împăratul purta război c-un vecin al lui (EMIN.). 2 s.m., s.f. Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva), care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). La cafenea, îmi era vecin de masă (M. I. CAR.). 3 s.m. art. (bis.) Aproapele. Vom iubi pre vecinii noștri... ca înșine pre noi (ANTIM). III s.m. (în Ev. Med., mai ales în Mold.) Țăran aservit stăpînului feudal, obligat să facă acestuia prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani; rumân, iobag. • pl. -i. /lat. *vecīnus, -a, -um = vicīnus, -a, -um.

VECIN adj., s. 1. adj. alăturat, învecinat, (livr.) adiacent, (înv.) sinoriaș. (Locuri ~.) 2. adj. învecinat, limitrof, mărginaș, (reg.) megieș, mejdaș, (înv.) megieșesc, megieșit. (Pe teritoriul ~.) 3. s. (pop.) megieș, (înv. și reg.) apropiaș, (Maram. și nordul Transilv.) somsid, (înv.) împrejuraș, împrejurean, răzeș, răzoraș. (~ meu de casă.) 4. s. (IST.) iobag, rumân, șerb, (rar) serv, (înv.) prost. (Țăranul dependent se numea ~ în Moldova, „iobag” în Transilvania și „rumân” în Țara Românească.)

vecin (-nă), adj. – 1. Apropiat, alăturat, proxim, imediat. – 2. (S. m.) În Mold., înv., supus în slujba feudalului. Mr. vițin, istr. vecin. Lat. večῑnus (Pușcariu 1869; Rew 9321), cf. vegl. vicain, it. vicino, prov. vezin, fr. voisin, cat. vehi, sp. vecino, port. vizinho. – Der. vecină, s. f. (femeie care locuiește în apropiere); vecinătate (mr. viținătate), s. f. (proximitate, apropiere; starea de vecini dependenți de proprietarii de pămînt), posibil din lat. vῑcῑnĭtātem (Pușcariu 1870); vecini, vb. (a fi vecin; a face pe cineva servil), înv.; vecinie, s. f. (condiția de iobag supus) înv.; învecina, vb. refl. (a fi vecin); vecinaș, s. m. (înv., vecin, supus); vecinesc, adj. (de vasal, de supus).

vecin, ~ă [At: PSALT. 20 / V: (îrg) vicin a, sm / Pl: ~i, ~e / E: ml ^*vecinus (vicinus)] 1 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Situat în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică în raport cu ... Si: limitrof, (rar) vicinal (1). 2 a (D. corpuri, suprafețe, unități teritoriale etc.) Care are hotar comun (cu ...) Si: limitrof, (rar) vicinal (2). 3 sf (Îvr) Țară vecină. 4 a (Rar) Care are loc la o distanță relativ mică. 5 a (D. oameni) A cărui proprietate se află în imediata apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport cu ...) Si: (rar) vecinaș (1). 6 a (D. oameni sau colectivități umane) Care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 7 a Care aparține unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 8 a Propriu unei populații dintr-un teritoriu vecin (1). 9 a (Înv; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu”) Care este puțin depărtat în timp (în raport cu ...). 10 a (Îvr) Iminent. 11 a (Fig; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau, îvr, în dativ) Care prezintă caractere (esențiale) comune. 12 a (Fon; rar; d. sunete) Învecinat. 13 smf Persoană a cărei locuință, a cărei proprietate etc. se află în imediată apropiere sau la o distanță relativ mică (în raport sau ...) Si: (îvp) megieș, (înv) răzeș. 14 smp (Trs; înv; îs) Tată de ~i Primar². 15 smp (Îas) Șef² al unei vecinătăți (11) sau al unei vecinii (3). 16 smp (Îla) Din (sau de prin) ~i Care este din (sau de prin) apropiere. 17 smp (Îlav) În (sau prin) ~i În (sau prin) apropiere. 18 sm (Reg; fam; la vocativ) Termen cu care se adresează cineva unei persoane căreia vrea să-i arate bunăvoință. 19 smp Populație, popor care trăiește într-un teritoriu vecin, într-o țară vecină. 20 smp Stat vecin. 21 sm Suveran al unei țări vecine. 22 smf Persoană care, într-o anumită împrejurare, ocupă locul cel mai apropiat (de cineva). 23 smf Persoană care se află în (imediata) apropiere (a cuiva). 24 sma (Înv; mai ales în textele religioase) Seamăn. 25 sm (Reg) Persoană care se întovărășește cu cineva în vederea alcătuirii unei stâne pentru văratul¹ oilor Si: (reg) sâmbraș. 26 sm (În epoca feudală în Moldova; în Țara Românească atestat numai în documentele slavo-române) Țăran aservit, împreună cu bunurile sale, unui stăpân feudal, căruia în datora rentă în muncă, în produse sau în bani Si: rumân, iobag, șerb, serv, (înv) vecinaș (4).