urbariu sn [At: ȘINCAI, HR. III, 276/35 / V: (reg) urbar (Pl: -e), or~ / Pl: ~ii / E: lat urbarium, ger Urbarium] 1 sn (Trs; Ban; înv) Ordonanță imperială care reglementa drepturile și datoriile iobagilor față de nobilii proprietari. 2 Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare ale feudalilor din Transilvania. 3 (Îs) Pădurea ~lui Pădure care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat, drept stabilit inițial de urbariu (1). 4 (Reg; îf orbarii; îs) Locul orbariilor Parte din moșia satului care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat.