ÎNDATORA, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A face (cuiva) un bine, a ajuta (pe cineva); a obliga la recunoștință. Îți mulțumesc încă o dată că m-ai îndatorat la nevoie. CARAGIALE, O. VII 167. Fie, cum vrei, eu cătam să te îndatorez. ALECSANDRI, T. I 449. Asta vorbă prea mult îl îndatora. PANN, P. V. II 56. 2. Tranz. A constrînge pe cineva la ceva; a impune ca o datorie, a obliga. Vezi că atîta cît ai înfăptuit, te îndatorează să-nfăptuiești mai mult? PAS, Z. I 11. Lucrările... la care mă îndatora sarcina mea de deputat. NEGRUZZI, S. I 220. Îl îndatoră să-i spuie tot adevărul. GORJAN, H. I 6. 3. Refl. A face datorii, a se încurca în datorii; a se împrumuta. Nu-i place să se îndatoreze. ♦ Tranz. (Cu privire la bunuri materiale) A pune în gaj sau ca amanet pentru o sumă de bani. V. ipoteca. A îndatorat casele. – Variantă: îndatori, îndatoresc (CREANGĂ, O. A. 182, ALECSANDRI, T. I 225, NEGRUZZI, S. II 156), vb. IV.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

ADĂPA, adăp și adap, vb. I. Tranz. 1. A da apă de băut (unui animal). La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Fiul pașei din Ianina Un cal negru-n rîu adapă. C.OȘBUC, P. I 62. 4 (În glumă sau în basme, lichidul este altul decît apa) Pe But îl adăpa cu țuică înaintea celorlalți. DUMITRIU, N. 180. Voi adăpa [calul năzdrăvan] cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Îl adăpa din nemărginita ei bunătate. SADOVEANU, O. I 271. ♦ Refl. (Despre animale) A bea apă, a-și potoli setea. [Capra] venea... spre a se adăpa la apele cele limpezi ale fîntînii. ISPIRESCU, L. 135. ◊ (Rar, despre oameni) Care cum se adăpa [din fîntînă] Tot mie că-mi mulțumea. TEODORESCU, P. P. 31. ◊ Fig. Tineretul... rîvnea să se adape la izvoarele științei. SADOVEANU, N. F. 130. În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. GOGA, P. 5. 2. Fig. A umezi, a uda. Frumos e să duci moartea la-ai binelui dușmani: Să scapi de asuprire o patrie iubită Și să adapi pămîntul cu sînge de tirani. ALEXANDRESCU, P. 40. 3. Fig. (Neobișnuit) A adăuga apă unui lichid, a îndoi cu apă. V. boteza. Peste stropii de lapte mulși, toarnă mama cîteva căni de apă, adapă laptele. STANCU, D. 97.

AU¹ adv. (Arhaizant și retoric; rar și popular) Oare. Tu bine ai știut ale cui sînt moșiile acestea! Au nu ți-au arătat ție moșneagul locul? SBIERA, P. 38. Au purtarea noastră nu-ți place? Au supușii măriei-tale sînt răi? ISPIRESCU, L. 12. Au nu vezi tu, mîndro, bine Cum bat calea pentru tine? HODOȘ, P. P. 109. ◊ (Pleonastic, urmat de «oare») Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu, oare, Cum că eu sînt nemuritor Și tu ești muritoare? EMINESCU, O. I 172. ◊ (Urmat de «doar» sau «doară»). Au doară nu te mulțumești cu simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231.

AJUTA A-i da tot cu Doamne-ajută = A sili pe cineva să facă un lucru: Îi tot da cu Doamne-ajută ca să isprăvim lucrarea mai repede. A-l ajuta pe cineva puterea (sau capul, mintea etc.) = A avea capacitatea fizică (sau intelectuală) de a face un anumit lucru: Să-mi dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea. (ION CREANGĂ) Așa să-mi ajute Dumnezeu! = Formulă cu care se încheie depunerea unui jurământ: Jur să-mi îndeplinesc cu onoare și fidelitate mandatul încredințat de popor. Așa să mă ajute Dumnezeu! (MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, vol. 19) Amintim situația mai recentă când expresia „Așa să-mi ajute Dumnezeu”, a fost rostită jumătate de mileniu în urmă de Martin Luther în Dieta Germaniei cu ocazia despărțirii sale ideologice de Biserica Romano-Catolică. (http://www.clipa.com/) Doamne-ajută! (pfm.) = Formulă de invocare a divinității, folosită la începutul unei acțiuni:Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită și ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută și se duce la pădure, să-și aducă un car de lemne. (ION CREANGĂ) De la o vreme spun și eu Doamne-ajută! Spun Doamne ajută! în tot felul de situații, dar cel mai des la culcare, la plecări și despărțiri. (http://jurnalul.ro) (Mai) de Doamne-ajută = Cu care te mulțumești în lipsă de ceva mai bun: N-apucase calul să se depărteze o bucată mai de Doamne-ajută, că iată zmeoaica iar îl ajunge. (P. ISPIRESCU) Cum vrei d-ta să iasă de la mine o lucrare mai de Doamne ajută, când nu mă ajută nici cunoștințele, nici capacitatea? (IDEM) Nu mai vreau să văd miniștri plătiți cu 1.500 de euro pe lună și care în patru ani de mandat au lâncezit și nu au fost în stare să ducă la capăt un proiect mai de Doamne-ajută. (http://www.capital.ro)

MÎNDRU², -Ă, mîndri, -e, adj. 1. Plin de încredere în forțele, în însușirile sale, în care se vede satisfacția, mulțumirea de însușirile proprii. Vom împărți dreptate tuturora, zise Alexăndrel, ridicînd mîndru capul. SADOVEANU, O. VII 157. Era mîndru și frumos ca un zmeu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 9. 2. Cu încredere exagerată în însușirile proprii; fudul, îngîmfat, trufaș, orgolios. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COȘBUC, P. I 51. Iubesc o fată frumoasă... fata Genarului, om mîndru și sălbatec. EMINESCU, N. 13. 3. Fericit, mulțumit; onorat. Încrede-te, stăpînă, zise Galben-de-Soare, căci voi fi mîndru să încalece pe mine o vitează ca tine. ISPIRESCU, L. 21. 4. Frumos, minunat, falnic, măreț. Cutrieram cîmpul cu florile și mîndrele dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile. CREANGĂ, A. 117. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările. BĂLCESCU, O. II 207. ◊ (Adverbial) Din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed. EMINESCU, O. I 83.

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

MÎNĂ, mîini și mîni, s. f. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc de la umăr și pînă în vîrful degetelor, în special partea care urmează după capătul de jos al antebrațului. Cătră sfîrșit, lacrimile lor începură a izvorî și bunicul apucă mîna albă a nepoatei. SADOVEANU, O. IV 324. Cînd voi pune eu mîna cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88. Las’să vie cin’ mi-i drag Să-mi puie mîna la cap Și să-ntrebe de ce zac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. Dai un deget și-ți ia toată mîna, se zice despre cel obraznic și lacom, care nu se mulțumește cu cît i se dă, ci vrea să ia tot. Ce-i în mînă nu-i minciună. ◊ Loc. adj. De mîna întîi (a doua, a treia etc.) = de calitatea sau de categoria întîi (a doua, a treia etc.). Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. Ștoicea aruncase prin toată casa... ochi. de vultur și porunci de mîna a doua. GALACTION, O. I 53. De toată mîna = de toate felurile, din toate categoriile. Humuleștenii au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. Cavaleri de toată mîna, și mai mari... și mai mici. ALECSANDRI, T. I 95. Cu dare de mînă v. dare. ◊ Loc. adj. și adv. De mînă = a) făcut cu mîna, fără mijloace mecanice; manual. Broderie de mînă. ▭ Se opri înaintea avizului din ușă, scris de mînă. C. PETRESCU, Î. II 43; b) (despre o unealtă, un instrument) care se mînuiește sau se pune în mișcare cu mîna. Ferăstrău de mînă. La (în, spre sau, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = pe partea dreaptă (sau stingă). În fundul îndepărtat al priveliștii, sub ceață, se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, O. II 323. ◊ Loc. adv. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret, clandestin. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Mînă-n mînă = în colaborare, în bună înțelegere, de acord. Lucrează mînă-n mînă cu tovarășul său. ◊ Expr. A bate (sau a da) mîna = a cădea de acord (mai ales asupra unei cumpărări sau vînzări), a se învoi, a lua o hotărîre de comun acord. Florico, mă duc și viu îndată, ca să batem mîna împreună. ALECSANDRI, T. 918. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. A da mîna cu cineva (sau a da mîna cuiva) = a) a strînge (cuiva) mîna în semn de salut. Dascălul... ocolind masa să dea mîna cu toți, găsi mijlocul să răstoarne un pahar. C. PETRESCU, Î. I 13. Și-acum dă-mi mîna! a sunat Gornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79; b) fig. a se uni, a colabora. Muncitorii din toate țările își dau mîna. A se lua de mînă cu cineva = a fi la fel (de rău) cu cineva, a nu fi mai bun unul decît altul, a se potrivi cu altcineva. A face cu mîna v. face. A întinde mîna v. întinde (I 2). A-și mușca mîinile = a regreta foarte mult ceea ce a făcut sau (mai ales) faptul că n-a făcut ceea ce ar fi trebuit. A se ține cu mîna de inimă (sau de pîntece) (rîzînd) = a rîde din toată inima, a se prăpădi de rîs. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. A (-și) pune (sau a băga) mîna în foc (pentru cineva) = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. A Se spăla pe mîini = a nu-și lua răspunderea pentru ceva. A se spăla pe mîini de ceva = a pierde ceva, a nu mai avea ia dispoziție. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30. A i se tăia (cuiva) mîinile și picioarele v. picior. (A da sau a primi ceva) în mînă = (a da sau a primi ceva) direct, personal, fără intermediul cuiva. Dă sălățile în mîna spînului. CREANGĂ, P. 216. A da (a lăsa sau a pierde) ceva din (sau de la) mînă = a da (a lăsa sau a pierde) ceva care-ți aparține, de care ești sigur. Și-apoi s-a îndrepta, nu s-a îndrepta... vrei să pierdem zestrea Luluței de la mînă? ALECSANDRI, T. I 197. A veni cu mîna goală (la cineva) = a veni fără nici un dar. (Fig.) Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I 83. A pleca (sau a se întoarce) cu mîna goală = a pleca (sau a se întoarce) fără a fi primit sau obținut ceva, fără rezultatul dorit. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I 9. Una la mînă, se spune despre un lucru (dobîndit), despre o acțiune etc. pentru a arăta că este primul element al unei serii sau o parte a unui tot, după care urmează și altele. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A-i fi (sau, mai ales, a-i veni) cuiva ceva peste mînă (în opoziție cu la îndemînă) = a-i fi prea departe, prea greu (de ajuns, de făcut), a-i fi inaccesibil, incomod; a nu-i conveni (cuiva, ceva). Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A. 48. A avea la mînă (pe cineva) v. avea. A trece (sau a ceda) mîna (cuiva) = a lăsa pe altul să execute un lucru (început); a da întîietate; (la jocul de cărți) a nu juca, a nu împărți cărțile, trecînd rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna... E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II 216. El socotea natural ca, în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. id. A. 400. A întinde (sau a da) cuiva mîna (sau o mînă de ajutor) = a da cuiva ajutor, a ajuta (pe cineva). Am fi îneîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. Te-ai dus chiar pînă acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. A-i lega cuiva mîinile sau a lega pe cineva de mîini și de picioare = a imobiliza pe cineva, a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A avea mînă liberă = a avea toată libertatea, a nu fi oprit de nimic. Prefecții, primarii, perceptorii, jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mînă liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. A avea (ceva) pe mînă = a dispune de ceva. Femeia avea pe mîna sa toată casa. A pune mîna pe ceva = a apuca un lucru pentru a se servi de el; a ajunge în posesia unui lucru. Spînul pune muia pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ie la sine. CREANGĂ, P. 207. A pune mîna pe cineva = a) a prinde, a înhăța (pe cineva). Subprefectul și căpitanul dădură ordin călărașilor să se împrăștie prin sat și să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. Pune mîna pe dînsa și n-o lăsa! CREANGĂ, P. 267. Cum nu vii tu, Țepeș-doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete. EMINESCU, O. I 151; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. Ioane, nu știi tu unde-aș putea pune mîna pe lăutari? ALECSANDRI, T. I 292. A pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) = a prinde, a înșfăca (pe cineva). A-și pune mîinile (sau mîna) în cap sau a se lua cu mîinile de cap v. cap. A pune (cuiva) mîna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. Mi-a (ți-a etc.) pus dumnezeu mîna în cap = am (ai etc.) avut noroc, am (ai etc.) reușit foarte bine. A ridica mîna asupra cuiva = a lovi pe cineva, a bate. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A lua boala (sau durerea) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea) repede, numaidecît. A sta cu mîinile în buzunar (în sîn sau încrucișate) = a sta inactiv, a nu lucra, a nu întreprinde nimic. A ajunge (sau a aștepta) la mîna altuia = a avea nevoie de ajutorul altuia, a depinde de altul. A pune mînă de la mînă = a aduna ceva (lucruri, bani etc.) prin contribuție benevolă, a contribui. Punem mînă de la mînă și-i stringent banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. A avea mînă ușoară (sau a fi ușor de mînă) = (mai ales despre un medic) a fi îndemînatic, a lucra cu îndemînare, ușor. A avea mînă bună (sau a fi bun de mînă) = a fi folositor pentru alții, a fi dibaci, a reuși; b) a avea noroc la cărți. A-și face mînă bună la cineva = a se pune bine cu cineva, a avea trecere la cineva. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. Întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericei. ODOBESCU, S. I 122. A-i da cuiva mîna (să facă ceva) = a-și putea cineva permite să facă ceva, a dispune cineva de mijloace (materiale) pentru a face ceva. (Familiar) A fi mînă spartă = a fi risipitor. A fi mînă largă = a fi darnic, generos. A plăti cu mînă largă = a plăti fără să te tîrguiești, în mod generos. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ceea ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute. SLAVICI, O. II 84. A fi cu mînă lungă (sau lung de mînă) v. lung. A fi mîna dreaptă a cuiva= a fi omul de încredere al cuiva. Daca dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31. Un bun grămătic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III 162. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantimir-vodă. ALECSANDRI, T. II 8. (Pe cale de dispariție) Sărut mîna = formulă de salut adresată femeilor (mai în vîrstă), părinților și, în unele regiuni, preoților (în trecut și boierilor). (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mîinile v. apuca. (Învechit) Bunuri de mînă moartă = bunuri dăruite unei mănăstiri sau unui așezămînt de binefacere și care nu puteau fi înstrăinate de acestea. A scoate castanele din foc cu mîna altuia v. castană. ◊ (Simbolizează o persoană, un individ) Mina care-au dorit sceptrul universului. EMINESCU, O. I 134. (Expr.) A cere mîna unei femei = a cere o femeie în căsătorie. O aștepta în salonașul părintesc... să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. Un june... ceru mîna tinerii domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. 2. Fig. (Simbolizează munca, activitatea) Forță, putere, tărie fizică. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Mînă de lucru = forță de muncă, muncitor. ◊ Expr. A ajunge pe mîini bune = a căpăta o îngrijire bună, un tratament bun. A avea pe cineva sub mînă = a avea pe cineva în subordine, sub ascultare, sub poruncă. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. A fi (sau a avea) mînă de fier (sau forte) = a fi autoritar, sever. A fi în (sau la mîna) cuiva = a depinde de cineva, a fi la discreția, sub ordinele, sub ascultarea cuiva. Domnia lui vodă Ștefan e-n mîna lui Ahmet sultanul. SADOVEANU, O. VII 108. De mine voi n-aveți parte, Că la mînă eu v-am fost, De mine vrednici n-ați fost. BIBICESCU, P. P. 332. Cetatea-i pe mîna mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 490. A intra (sau a cădea, a pica, a încăpea) pe mîna cuiva = a intra, (a cădea etc.) sub puterea, autoritatea, ascultarea cuiva, a-și pierde independența. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. A fi (sau a ajunge) în mîini bune v. bun. 3. Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă, cît se poate lua dintr-o dată; puțin. V. pumn. Nu căzu din el decît o mînă de cenușă în nisipid cel fierbinte și sec al pustiului. EMINESCU, L. P. 180. ◊ Fig. Avea o mînă de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă. CREANGĂ, O. A. 285. ♦ Fig. Grup mic, număr restrîns de oameni. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie-ntreagă. ALECSANDRI, T. II 19. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndirii și un curaj nou în mima acelei mîini de voinici romîni. BĂLCESCU, O. II 91. 4. (Numai în expr.) Mînă curentă = a) bară de lemn, de metal sau de beton care se fixează la partea superioară a unei balustrade pentru a servi ca sprijin pentru mînă; b) (ieșit din uz) registru de contabilitate în care se înscriu la zi toate operațiile comerciale; jurnal.- Pl. și: (regional) mîne (CREANGĂ, P. 140, ALECSANDRI, P. I 9), mîni, mînuri (BUDAI-DELEANU, Ț. 276, ȘEZ. III 181).

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

ADUCE A aduce cu pâră (Jur.; îvr.) = A discredita o persoană pârând-o: Dar iudeii, împotrivindu-mi-se, am fost nevoit să cer să fiu judecat de Cezarul, dar nu că aș avea de adus vreo pâră neamului meu. (BIBLIA) − O, prea înțelepte jupân ghicitor! / Aibi milă de mine, fii îndurător, / Nu aduce pâră pentru capul meu […] (ANTON PANN) A aduce (pe cineva) la realitate = A face să înțeleagă situația reală, să vadă lucrurile sub aspectul lor adevărat: Vartolomeu Diaconu încercă să-și aducă fata la realitate, de la distanță, cu tot soiul de schime elocvente, încruntându-se și făcându-i semn să înceteze. (CEZAR PETRESCU) Lumina gălbuie, neputincioasă, îl readuse la realitate. (LIVIU REBREANU) A aduce cu (sau după) sine = A provoca, a determina: [...] înscăunarea unei puternice regalități aduce cu sine crearea unei nobilimi de războinici și funcționari. (G. CĂLINESCU) A aduce cu… = A semăna cu…: Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, / M- ai învățat ca lumea s-o citesc, / Greșind cu tine chiar, iubesc greșala: / S-aduc cu tine mi-este toată fala. (MIHAI EMINESCU) A aduce folos = A folosi; a fi folositor, a aduce câștig: Unde nu sunt boi, staulul este gol, însă puterea boilor aduce mult folos. (BIBLIA) Ce folos ți-ar aduce plecarea mea? (CEZAR PETRESCU) Talentele în lume ce nu aduc folos / Sunt foarte de prisos. (ALECU DONICI) A aduce înainte = A cita: Nu voi aduce înainte nicio învinuire, pentru că în părerea mea nu este vorba de greșeli mici, individuale, sau aparținând unei grupări, care să susțină judecata, să fie condamnate. (DISCURSURI ȘI DEZBATERI PARLAMENTARE, 1864-2004) A aduce la (buna sau dreapta) cunoștință (pe cineva) = A ajuta (pe cineva) să înțeleagă, să priceapă, să cunoască: Pe nebunul nu-l aduci la cunoștință. (ANTON PANN) A aduce la (sau în, întru) săvârșire (sau săvârșit) (înv.) = A săvârși, a pune în aplicare: Încheind un tractat... nu-l putu aduce în săvârșire. (C. NEGRUZZI) Acestea, dară, de la toată dihaniia așe într-acesta chip înțelegându-să, la ascultare cuvântului și scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire și tot modul cel spre fericita săvârșire aduce […] (DIMITRIE CANTEMIR) A aduce la brazdă bună = A îndrepta: Muierea lui se tot gândi cum s-ar putea dezvăța bărbatul de la beutul fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună să-și facă și ei nițică stare. (I. POP-RETEGANUL) – Muierile astea, se amestecă în vorbă un bătrân, ar trebui legate cu funia și aruncate peste o creangă. […] Ehe, să le fiu eu jandarm, aș uda o funie și de le-aș croi numai două, știu că le-aș aduce la brazdă. (PAVEL DAN) A aduce la cunoștința (sau la cunoștință) cuiva = A informa pe cineva despre ceva; a face cunoscut: M-a trimis... să aduc la cunoștința Măriei Voastre că el, cică, poate să vă facă podul. (ION CREANGĂ) Aducându-i la cunoștință că l-a conceput în afara căminului conjugal, îl salvează. (G. CĂLINESCU) Afară de aceste două evenimente ale săptămânii, pe care le relatarăm foarte deslușit cititorilor, avem a înregistra între faptele, deși de o ordine secundară, totuși importante, aceea ce o știre din izvor sigur ne aduce la cunoștință. (I. L. CARAGIALE) A aduce la disperare (pe cineva) = A exaspera (pe cineva): Ai să mă aduci la disperare cu pretențiile tale. (GALA GALACTION) Schopenhauer era un melancolic, un enervat. Era excitabil la culme și de o voință foarte slabă. Nesiguranța vieții îl aducea la disperare. (C. DOBROGEANU-GHEREA) A aduce la împlinire (sau la, întru îndeplinire) = A executa: La anul 1817, dl Racocea, c. c. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întâiași dată în limba românească. Planul său nu se putu aduce în împlinire. (MIHAIL KOGĂLNICEANU) Am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-ați poruncit. (ION CREANGĂ) Pe masca aceea bătută de lună, peste care șuvițele de păr negru șerpuiau, părea că o voință lăuntrică luptă contra cuiva […] spre a aduce la îndeplinire un plan pus la cale înaintea somnului [...] (d. ANGHEL) A aduce la mijloc (înv.) = A cita ceva în sprijinul unei afirmații: […]și zidind multe dumnezeiești biserici, și împodobindu-le și sfințindu-le, s-a mutat către Domnul, făcând multe minuni și în viață și după moarte. Din acestea vrednic lucru este a aduce la mijloc una sau două, spre semn de virtuțile bărbatului acestuia [...]. (http://www.calendar-ortodox.ro/) A aduce la potecă (pe cineva) (reg.) = A îndrepta purtarea (cuiva): Eu tot am să-l aduc la potecă. (POP.) A aduce la prochimen (pe cineva) (înv.) = A aduce pe calea cea bună (pe cineva): Dac-ai vrea tu să-l aduci la prochimen... sara... când îți despletești părul... știi?... tertip femeiesc. (VASILE ALECSANDRI) A aduce mulțumire(a) (sau mulțumiri(le) (cuiva) = a) A mulțumi (cuiva): Aduc mulțumirile mele d-lui Pătârlăgeanu pentru solicitudinea generoasă ce arată. (I. L. CARAGIALE) b) A satisface, a produce plăcere: Dulcețurile, cafeaua (în felegene) și ciubucul turcesc alcătuiesc o treime nedespărțită, care în toate întâmplările vieții aduce mulțumire trupului și mângâiere sufletului! (VASILE ALECSANDRI) A aduce pâra (Jur.; înv.) = A acuza în fața judecătorilor: Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: Înainte ca să cânte cocoșul te vei lepăda de... Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia? (BIBLIA) A aduce pe cap = A deranja cu…, a inoportuna cu…: [...] femeile și răzeșii pe care îi oropsește îi aduc pe cap o mulțime de necazuri. (G. CĂLINESCU) I-a adus pe cap toți colegii. A aduce pe lume = A da naștere la…, a naște: Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, / Aducând pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. (VASILE ALECSANDRI) Luna prin nouri înger pe lume blând veghează. / Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi. (MIHAI EMINESCU) Când le-a venit pe lume un copil, s-a văicărit zile de-a rândul celor ce stăteau să-l asculte [...] (http://www.anidescoala.ro/) A aduce vorba de (sau despre) ceva = A îndrepta discuția către un anumit subiect; a pomeni despre ceva: Nici până acum nu bănuia că Lică înadins aducea vorba de politică, că uneori n-avea poftă de femei și de fleacuri. (H. PAPADAT-BENGESCU) Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor. (P. ISPIRESCU) A(-i) aduce (sau a(-i) purta) ghinion (sau nenoroc) = A(-i) fi de rău augur (cuiva): Pisică neagră! Pftiu drace! Asta-ți aduce ghinion! (TUDOR ARGHEZI) Această carte, în ciuda tristeții fundamentale care a stârnit-o și a austerității ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă gândesc surâzând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ți aducă un nenoroc bine exprimat! (NICHITA STĂNESCU) A o aduce (sau a o da, a o lua) pe după piersic/vișin (pop.) = A spune (ceva) pe ocolite; a se eschiva, a căuta subterfugii: Spune repede de ce-ai venit, n-o mai da pe după piersic! (I. L. CARAGIALE) Haidi Vali, toată lumea știe că ai fost securist, ce-o mai dai după piersic. (http://www.zoso.ro) A (o) aduce (bine) din condei sau a învârti condeiul = a) A vorbi sau a scrie cu talent, cu eleganță: Scrisoarea asta pe care o citesc… e bine adusă din condei. (http://www.scientia.ro). Deocamdată, e cel mai clar și mai bine adus din condei articol despre Ilie Todorov. Incomplet, desigur. […] (http://www.vipmagazin.md) b) A se dovedi abil, diplomat în exprimare: Ei, bravos! aici a adus-o bine! (I. L. CARAGIALE) Dumneavoastră învârtiți condeiul, și, când vreți, faceți din alb negru și din negru alb. (ION CREANGĂ) Era în încurcătură, dar a adus-o bine din condei. Ce-i aduce? = Ce-i pasă? Ce-i folosește?: De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? (MIHAI EMINESCU) Ce vânt te-aduce? = Se spune cuiva care a venit pe neașteptate: − Da ce vânt te-o adus pe la noi, soro dragă? (VASILE ALECSANDRI) − Mă rog… cum… ce vânt te aduce pe la noi? bâigui Apostol, în picioare, privindu-l mereu cu mirare. (LIVIU REBREANU)

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

MÎNDRÍE s. f. 1. (învechit) înțelepciune; pricepere, istețime; (concretizat) lucru înțelept, faptă înțeleaptă. Neștinre de voi lipsitu iaste de mîndrie (înțelepciune, N. TEST. 1648, BIBLIA 1688), se ceară de la Dumnedzeu. COD. VOR. 110/21. Ascunsul mîndria ta (p r e a î n ț e a l e p c i u n r i e i H, î n ț ă l e p c i u n e i D) ivitu-mi-ai. PSALT. 99. Și vine în ocina lui și învăța ei în gloatele lor că se mirară ei și grăia de-ncătro aceaste mândrii și aceaste puteri. TETREAV. (1574), 224. Cartea mîndriei lui Solomon. PALIA (1581), 4/24. ♦ Gînd, cuget. Toți întru ura mîndrie (t o ț i l a u n g î n d, BIBLIA 1688), plătitori, COD. VOR. 154/4. O mîndrie ce vă e dată. CORESI, ap. DHLR II, 456. 2. (Învechit, rar) Omenie, bunăvoință, generozitate. În trei dzile sațu cu mîndrie (o m e n i e N. TEST. 1648, d r a g o s t e, BIBLIA 1688) nă uspătă. COD. VOR. 98/14. 3. (Învechit, rar) Legătură strînsă, atașament (față de cineva sau de ceva). Cine va vrea să lăcuiască pre dreptate . . . mîndriia ceștii lumii și pohteei cade-i-se să le lase.. .; că mîndriia trupului vrăjmășie iaste lu Dumnedzeu. CORESI, ap. DHLR II, 456. 4. Mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. Muerilor și bărbaților o mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/7. Văzînd fericirea acestora, mîndriia naționalicească, ne-am adus aminte și de vrednicii de milă ai noștri frați români. GOLESCU, Î. 101. Ș-apoi este vreo faptă din cîte sînt lăudate, Ce mîndria sau rușinea să nu le aibă-nsuflate ? CONACHI, P. 283. Mîndria. . . are osebire din fudulie, cea întîi este morală și prin natura sa duce la virtute, m-am smerit. ALEXANDRESCU, O. I, 173. Am conservat, cu o justă mîndrie națională, limba, legile și tradițiunile (a. 1865). URICARIUL, X, 370. După cîte mi-ai spus, Sînziana are mîndrie și energie ? ALECSANDRI, T. I, 424. Cînd îl vedeau aruncîndu-se pe cal. . . amîndoi soții nu mai puteau de mîndrie. CARAGIALE, O. II, 151. I se umplea inima de mîndrie, căci fiul cel mai mic al împăratului lor adusese o așa zînă. ISPIRESCU, L. 39. Eram puternic împărat: Prin sufletească poezie, Prin tinerețe, prin mîndrie, Prin chip de înger întrupat. MACEDONSKI, O. I, 39. E un om foarte mîndru. Mîndria este singurul lux al oamenilor săraci. SADOVEANU, O. VI, 630, cf. id. E 111. Sîntem neam de plutași, am declarat cu mîndrie. VORNIC, P 137. ♦ Fală, măreție. Ochii săi mari și negri avea mîndria ochilor de vultur. ALECSANDRI, O. P. 11, cf. id. O. 259, id. P. I, 124, HASDEU, R. V. 167. Viforul care a început va răsturna mîndria Moldovei ! DELAVRANCEA, O. II, 137. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală pentru cineva. Titu era mîndria familiei Herdelea. REBREANU, I. 60. Țara întreagă cinstește pe nenumărații fruntași ai recoltelor bogate, mîndria poporului nostru muncitor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 931, cf. BOGZA, C. O. 31. STANCU, U.R.S.S. 21. ♦ (Învechit, rar) Fast, lux. Lui Constantin Vodă nu-i era urîtă datoria și-i era dragă și mîndria. Și ave casă gre. NECULCE, L. 18. 5. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, íngîmfare, (învechit) mîndrețe (1). Să să părăsască omul de mîndrie. DOSOFTEI, PS. 31/18, cf. 53/1. Lui Haizler încă să-i pogoare nasul cel nalt al mîndriii lui. IST. Ț. R. 29. Nu avea nici o mîndrie nici el, nici oamenii lui. MUSTE, let. iii, 10/28. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni. . . ca să îndestuleze mîndria și trufia ta? MARCOVICIi, D. 11/15, cf. id. c. 12/3. Grecii în mîndria lor îi numeau barbari. NEGRUZZI, S. I, 200. Tu însă, ce cu mîndrie Astfel îmi poruncești mie Și atîta zgomot faci, Tu nu cînți căci n-ai putere. ALEXANDRESCU, O. I, 301. Acolo unde credeam că voi găsi toiagul și traista, sacrul simbol al umilinței și pietăței creștine, am găsit ignoranța . . ., invidia, mîndria. FILIMON, O. I, 94. Nici n-a fost la sufletul meu cugetul de mîndrie. ISPIRESCU, L. 176. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrie, cruzimi, zavistii. MACEDONSKI, O. I, 167, cf. PAMFILE, D. 7. Fiindcă aveau mîndrie de la diavolul, tot așteptînd care să înceapă, pacea s-a tot amînat. STĂNOIU, C. i. 202. Mîndria nu-i îngădui să-și recunoască slăbiciunile. STANCU, R. A. III, 362. Cînd mîndria merge înainte, rușinea după ea să ține. ZANNE, P. VIII, 391, cf. 392. 6. (Învechit și regional) Frumusețe, strălucire, splendoare; (concretizat) lucru frumos, strălucitor, splendid. Prinde a țîpa din mu[n]că sufletul cătră trup și va dzice așe:. . . amu, trupe, astădzi iuo ți-i mîndriele tale. COD. TOD. 224. Mîndria de pe iehturi cu tine n-o împarte ? CONACHI, P. 291. Mîndrii peste mîndrii de te ia groaza de atîta cheltuială. BĂNUȚ, T. P. 85. Ho ! calul meu și dragul meu că prea mîndră mîndrie văd. RETEGANUL, P. III, 17, cf. ALR I 790/158, 229. ◊ (Ca epitet, precedínd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Să vie să vadă ce au făcut dintr-o mîndrie de fecior. SADOVEANU, M. C. 50. - Pl.: (rar) mîndrii. – Mîndru + suf. -ie.

SĂ conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.

SĂ conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.

Ridendo dicere verum (lat. „A spune, rîzînd, adevărul”) – Expresia aparține lui Horațiu, avînd în original forma: Ridentem dicere verum guid vetat? Ce mă împiedică să spun adevărul rîzînd? (Satire I, 1, v. 24-25). În această satiră poetul biciuiește patima de bani. Adresîndu-se lui Mecena, el arată că nimeni nu-i mulțumit de soarta sa. Negustorii îi invidiază pe marinari, țăranii pe orășeni – și dimpotrivă. Dar dacă toți ar ajunge ceea ce doresc, ar găsi și atunci motive de nemulțumire. Și Horațiu continuă: „Nu vreau ca un lucru atît de seamă să ți-l arăt șuguind, cum face glumețul adesea. Totuși nimic nu mă oprește să spun adevărul rîzînd. Ca dascălii ce ades cu duhul blîndeții dau dulciuri la copii, ca să-i facă să învețe altabetul!” Versurile lui Horațiu – restrînse în trei cuvinte care rezumă întreaga idee – consideră că cele mai serioase adevăruri pot fi exprimate, nu cu fruntea încruntată, ci senin, cu surîsul pe buze. LIT.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

MÎNGÎIÉRE s. f. Acțiunea de a (s e) m î n g î i a și rezultatul ei. 1. Încurajare, îmbărbătare; consolare; ajutor, sprijin; alinare, liniște sufletească; ceea ce constituie o consolare, un sprijin, un ajutor pentru cineva. După înmulțirea durerilor meale întru înrema mea, măngăiarea ta veseli sufletul mieu. PSALT. 197. Aceasta grăesc întru lume, spre mîngîiarea acestora. CORESI, EV. 187, cf. 56, 89, 231. Pururea-s biruit, măngăiare n-am fără tine, biruitoarea lumiei. PARACLIS (1639), 247. Și v-ați uitat de mîngîiare, carea grăiaște voao ca fiilor. N. TEST. (1648), 300^v/34. Doamne-n scut de bună vreare Ne-ncununi fără scădeare (cu mîngăiare). DOSOFTEI, PS. 22/22. Grabnică și tare mîngîiare dă . . . robilor . . . tăi, I[su]se. ANTIM, ap. GCR II, 15/24. Mă dăruiaște cu făt. . . să-mi fie măngîiere sufletului mieu (cca 1760). GCR II, 67/35. Dîndu-le domnul tuturor măngăere ca aceea, că vor avea toți o dreptate. GHEORGACHI, LET. III, 289/22, cf. MINEIUL (1776), 144^r2/20. Nice știu prin ce locuri străine Va fi ea petrecînd zile amare Și de are vreo mîngăiare. BUDAI-DELEANU, Ț. 181. Îndreptarea și mîngîierea acelor sate să chibzuim a o face prin sporul de lude a celor împuternicite (a. 1819). DOC. EC. 195. În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere. HELIADE, O. I, 175. În loc de mîngîiere, suspinurile se aprind mai tare. MARCOVICI, C. 20/17, cf. 9/13, 9/18. Asămine cîntighe. . . îi era de mîngîiere la ticăloșiile sale. DRĂGHICI, R. 47/30, cf. 3/16, 54/10, 88/29. Sub povara unor întristate împregiurări, omului este de mîngîiere a-și aminti fericirea trecută. ASACHI, S. L. II, 55. N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot ave mîngîiere, Decît numai în suspinuri, în lacrimi și în durere. CONACHI, P. 100, cf. 27, 83, KOGĂLNICEANU, S. A. 229. Domnița Manda. . . era singura mîngîiere ce-i lăsase o soție mult iubită. NEGRUZZI, S. I, 105, cf. 140. Streini prinți ce ne apăsară au dat lor drept mîngîiere Averi, cinsti, care odată se-mpărțeau drept răsplătiri. ALEXANDRESCU, M. 23, cf. ALECSANDRI, P. I, 16, N, 74, 98, id. T. I, 440. Suspină toate ca trista păsărică Și află mîngîieri. BOLINTINEANU, O. 7. Rămăsesem singura mîngăiere a tatălui meu celui amărît. EMINESCU, G. P. 43. Slavă ție, Doamne ! zise moșneagul, că pot să duc și babei mele o mîngîiere! CREANGĂ, P. 75. Afirmația asta ete un fel de mîngîere ce-și face el a priori pentru eventuala indiferență din partea lumii. CARAGIALE, O. VII, 135. Căci numai tu, tată, ești mîngiierea noastră. ISPIRESCU, L. 12. Nu au nici chiar mîngiierea de a-și putea tipări scrierile. MACEDONSKI, O. IV, 6, cf. GHEREA, ST. CR. II, 303. Dar și-atít e mîngîiere, Cu iubiții tăi să fii La un loc și-ntr-o durere, COȘBUC, P. II, 10. O singură mîngăiere avusese Masinca: La Huși, Domițian va găsi un prieten: pe Ghigu. BASSARABESCU, V. 15, cf. REBREANU, R. i, 192. Atîta mîngîiere și sprijin aveam și eu la bătrînețe. MiRONESCU, S. A. 34. Cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare. SADOVEANU, E. 100, cf. ZANNE, P. II, 501, V, 550. 2. Satisfacție, mulțumire, desfătare, plăcere, bucurie, încîntare, (învechit) mîngîietură (4). Aduseră pruncul viu și fu mîngăiare nu puțină. COD. VOR. 18/4. Îi făcea mîngîiere, văzîndu-l la acest hal. PANN, E. II, 109/18, cf. I, 97/3. Iar mie nu mi-i iertată nici atîta mîngîiere. CONACHI, P. 83, cf. 103. Asta-i legea crudei soarte, Lege făr'de mîngăieri ! ALECSANDRI, P. I, 172. Nu-i rău, mâi Ștefane, să știe și băietul tău o leacă de carte, nu numai decît pentru popie . . . Cartea îți aduce și oarecare mîngăiere. CREANGĂ, A. 22, cf. 75, VLAHUțĂ, O. A. 78, AGÎRBICEANU, A. 111. Viața este scurtă și, dacă nu e nici femeie, nici copil, banii nu aduc prea mare mîngîiere. GALACTION, O. 181, cf. 31. Sînt în lumea noastră, soră, mîngîieri necunoscute. EFTiMIU, Î. 110. Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veșnica luptă Și rătăcirile fără capăt. BRNIUC, V. 30. Cel ce lucră în durere Va secera cu mîngîiere ! ASACHI, S. L. I, 128. 3. Dezmierdare, alintare, (rar) mîngîietură (5). Ochii ei. . . păreau că cereau o dulce mîngîiere la chinurile ce ea suferea. FILIMON, O. I, 115. Ca mângâierea, pă muiere, nimic alt o supune. ZANNE, P. VIII, 388. Dacă nu-ți ieșeam în drum, Ai fi dat cu bucurie Altuia străin, nu mie, Mîngîierile de-acum. TOPÎRCEANU, M. 58, cf. id. B. 101. Îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de neajuns. CAMIL PETRESCU, U. N. 287. ◊ F i g. Asemeni unor dragi păreri Ce-au legănat în mîngăieri Copilăria mea. IOSIF, PATR. 7. Flori roșii tomnatece . . . rîdeau subt mîngăierea soarelui ieșit brusc din pînzișul de nouri. REBREANU, R. I, 175. Primăvara aducea mîngiierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I, 246. Pe fereastra deschisă veneau mîngîierile verii. id. ib. 268. 4. Compus: mîngîierea-nevestei = numele unui dans popular. Cf. MARIAN, H. 17, VARONE, D. 113. 5. Compus: mîngîierea-apelor = silur (Euphrasia stricta). Cf. DDRF, GRECESCU, FL. 446, PANȚU, – Pl. mîngîieri. – Și (învechit și regional) mîngăiere, (învechit) mîngîiáre, mîngăiáre, măngîiére, măngăiére, măngăiáre s. f. - V. mîngîia.

MULȚUMIT, -Ă adj., s. f., prep. 1. Adj. (Adesea în legătură cu verbul „a fi”) Care se simte bine din punct de vedere sufletesc, căruia nu-i lipsește nimic, care nu cere sau nu așteaptă mai mult; satisfăcut, bucuros, împăcat. Dinprotivă . . . sîntem cu toții mulțemiți. ALECSANDRI, T. I, 287. Ești mulțămită, fata mea ? EMINESCU, N. 18. Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecîndu-și mîinile mulțumit. REBREANU, R. II, 73, cf. I, 181. Atît de mulțumiți ar trebui să fie oamenii din cîmpie. BOGZA, C. O. 271. Roman Lupu clătină capul mulțumit. GALAN, Z. R. 83, cf. ALR II 3 088/29, 3 092/157, 605. ◊ (Cu determinări indicînd cauza sau împrejurările stării de satisfacție, introduse prin prep. „de”, „cu”, rar „pentru”, învechit „întru” sau urmat de propoziții subordonate introduse prin „că”) Să fie mulțămit întru ceale ce are. ANTIM, ap. GCR II, 7/8. A fi însuși el mulțumit de sineși și de purtarea sa. MARCOVICI, D. 10/8, cf. 11/17. Mulțemit că trăiește, așteaptă ziua dorită. CONACHI, P. 263, cf. 287. El era mulțămit de făgăduința ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I, 141. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. i, 130. Și cum mergea el, mulțămit în sine pentru această facere de bine, numai iată i se înfățișează înainte crăiasa albinelor. CREANGĂ, P. 239, cf. 168, 286. Sînt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul. ISPIRESCU, L. 30, cf. 42. E mulțumită cu Platamonu, care plătește cinstit. REBREANU, R. I, 171, cf. 15. Era mulțumit de tot ce făcuse, ce aflase și ce aștepta. C. PETRESCU, C. V. 278, cf. 104. Ești mulțămit că ți-ai plătit datoria. ALR II 3 24429. ♦ (Învechit) Care exprimă mulțumire (3). Îl proslăviia cu mulțămite glasuri. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 184^r/7. II. S. f. 1. (Popular; la sg.) Răspuns la o închinare, la un salut, la o urare. Cf. m u l ț u m i (2). Mulțămită la o închinare [Titlu]. VICIU, COL. 181. După buna-dimineață și mulțemita (= după cum te porți tu cu alții, tot astfel se vor purta și alții cu tine). Cf. ZANNE, P. IV, 201. 2. (Învechit și popular) Exprimarea (prin cuvinte) a recunoștinței, a satisfacției. Cf. m u l ț u m i (3). Să ne și îndulcim toți, fraților, cu bune mulțemite, acestui praznic bun. CORESI, EV. 117, cf. id. L. 328/8. Să-și ia D[u]mnezeu căzuta cinste și mulțămită (a. 1713). GCR II, 4/35. Porunca pentru aceea îi pusă lui. . . ca să-l diștepte spre mulțămită (a. 1726). BV II, 25. Dumnezeule, . . . slavă, închinăciune și mulțumită ție . . . Abia își isprăvise mulțumită, și alți creștini din sat sosiră la el. GALACTION, O. 255. Cuvintele acestea. . . îi părură mai mult o insultă decît o mulțumită. AGÎRBICEANU, L. T. Primește adîncă mulțumită mea. V. ROM. octombrie 1954, 5. Cinstea și mulțumită Și lui D-zeu i-i dragă. ȘEZ. III, 43, cf. BUD, P. P. 19. Fapt-ai puț lîngă drum . . . Auzit-ai mulțumite, Mulțumite-mbobocite. PĂSCULESCU, L. P. 8. Mulțumită gazdei [Titlu]. BÎRLEA, B 92. Mulțumită sacă Nimărui nu-i dragă. ZANNE, P. IV, 221. ♦ (în legătură cu verbele „a da”, „a primi”, „a aduce”, „a face”, „a fi”, rar „a trimite” sau „a cînta”, mai ales în fraze care exprimă recunoștința către Dumnezeu) Domnului fie mulțemită pentru cel milostivnicit dar. CORESI, 373/2, cf. 328/11, 346/2. Să cîntați în besearecă mulțămită lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 337, cf. 417. Athinei nici o mulțămită nu le făcură. HERODOT (1645), 301. Laude. . . de mulțămite lui D[u]mn[e]dzău trimițînd. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 8^r/9, cf. id. PS. 454/9. Au dat. . . și cîțiva saci de făină și de orz dar; pentru aceasta îi făcea toți mare mulțămită. AXINTE URICARIUL, LET. II, 177/22. Aducea mulțămite și jirtve la începutul secerișului (cca 1750). GCR II, 51/32, cf. 111/24. Li se cade . . . a da acea cătră D[umne]zeu mulțămită (a. 1757). URICARIUL, IV, 6/17. Să cu[t]remurară toți de acea minune mare, dînd laudă și mulțămită lui Dumnezeu. MINEIUL (1776), 120^r2/5, cf. 120^r1/6. Cînd vreunul agiunge în vîrful vreunii movili, fece mulțămită. IST. AM. 44^r/2. Celor răi, celui ce le face bine în zadar e, că nu e mulțemită. ȚICHINDEAL, F. 46/5. N-au voit să priimească nici mulțămită mea, au fugit. KOTZEBUE, U. 11^v/15. Dă mulțumită multă marelui proroc. GORJAN, H. I, 6/23. Nu putem să-ți aducem din destul mulțămită . . . pentru toate acele rare virtuți și vrednicii. GT (1838), 14²/38. După ce sărută cîteva icoane și dete mulțămită Celui de Sus . . . , Artemie își roti ochii prin căsuța Domnului. STĂNOIU, C. I. 22. ◊ L o c. a d j. De mulțămită = care exprimă o mulțumire, drept mulțumire. Să aducă dar de mulțămită lui Dumnedzău. DOSOFTEI, PS. 88/14. Cîntare de mulțămită. MINEIUL (1776), 85^v2/14, cf. 19^v1/8. ◊ L o c. a d v. Cu mulțumită = cu cuvinte de mulțumire; mulțumind. Și cu bună mulțemită să slăvim. . . și să ne închinăm. CORESI, EV. 19. Au scris carte. . . cu mare mulțămită pentru oamenii săi. M. COSTIN , ap. GÎDEi. Cu mulțămită pre tine pururea te mărim. MINEIUL (1776), 156^v1/12, cf. 154^v1/12, 174^v2/26. Cu mulțămită au făcut orație preaputernicului împărat. GHEORGACHI, LET. III, 296/5. Prin rugă și rugăciune cu mulțumită cererile voastre să fie cunoscute la Dumnezeu. MARCOVICI, D. 1/6. ◊ E x p r. (Regional) A-și da mulțămita = a renunța la . . . , a se lăsa păgubaș. Și-a dat mulțămita din slujba de primar. MAT. DIALECT, I, 182. 3. (Învechit și popular) Mulțumire (3). Darurile ce-i trimesăse Ștefan Vodă cu mulțumită le-au luat. URECHE, LET. I, 136/21. S-aib de tine mulțămită. DOSOFTEI, PS. 166/9. La acele trei plăși. . . să li se facă îndreptarea cu toată cumpănirea, ca să cerce ca toți mulțămită (a. 1819). DOC. EC. 215. Ea îi răspunsă că își pune viața întru pierzare cu toată mulțumită ei. . . dacă istoriile ce are a povesti de acum înainte nu vor fi cu mii de ori mai frumoase. GORJAN, H. I, 162/21. Cunoaștem cu . . . mare mulțumită că . . . am cîștigat un ăst feliu de crai. GT (1838), 14¹/24. Arhimandritul. . . își descoperi bucuria și mulțămita sa într-un discurs oareșicum inspirat. BARIȚIU, P. A. III, 252. Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulțămită. NEGRUZZI, S. II, 290. ◊ L o c. a d v. (Neobișnuit) Cu mulțumită lui = rămînînd mulțumit, simțind satisfacție. Acia . . . este cea mai frumoasă plimbare care poate fi, spre a petrece cinevaș cu mulțumită lui. GOLESCU, Î. 18. ◊ E x p r. A fi de mulțumită = a da satisfacție, a mulțumi (5). Ne-a dat. . . felurite mîncâri și melșpaize, ca să ne fie de mulțămită. SADOVEANU, O. X, 390. 4. (Învechit și popular) Recunoaștere a unei îndatoriri sau binefaceri; recunoștință (exprimată prin daruri sau recompense materiale); (concretizat) ceea ce se oferă drept răsplată. Cf. m u l ț u m i (7). Vintrele de se va clăti, o pomeană au mulțemitâ pentr-o slujbă de la o muiare va avea. PARACLIS (1639), 262. Acest neguțător vă este dator mare mulțumită. GORJAN, I, 39/35, cf. II, 79/23. Ștefan Vodă. . . l-au tăiat pe Arbure Hatmanul. . . în loc de mulțumită căci l-au crescut. BĂLCESCU, în MAG. IST. I, 162/6. La gît purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulțămită, pentru că a căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291, cf. id. A. 144, 149. Ți-ai făcut slujba, ai primit mulțumită, poți merge. AGÎRBICEANU, L. T. 269. Mulțumita pentru slujbă nu numai prin grai, dar și cu mîna plină. ZANNE, P. VIII, 371. (Cu o nuanță de ironie, de amărăciune, de indignare) În scurtă vreme au pus de l-au zugrumat. . . Această mulțămită și plată au avut Panaitachie de la Mihai Vodă pentru harzul ce-au făcut cu mîna lui la împărăție de l-au poftit domnu. NECULCE,. L. 183. Aceasta iaste mulțămită cu care em ești datoriu, să te apuci să strici casa unde te-am ținut atîția ani ? (a. 1750). GCR II, 47/9. Nu agiunsăse încă a-și lua mulțămita în proporția crimenului său. ASACHI, S. L. II, 108. ◊ (Învechit; cu determinări în genitiv sau în dativ, indicînd motivul recunoștinței sau recompensei) Aștepta slujbelor sale plată și mulțămită și cinste. M. COSTIN, ap. GÎDEi. Rînduiala care trebuie să se pazască spre paza curățeniei orașului. . . și oaminii ce se vor alcătui. . . să aibă mulțămita ostenelelor lor (a. 1813). URICARIUL, I, 201. III. Prep. (Construit cu dativul) Cu ajutorul . . . , prin intermediul. . . , datorită .. . , grație. . . Cf. GT (1839), 85²/13. Mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde. CREANGĂ, A. 103. Poți să-i faci să trăiască bine și aci, lăsîndu-le o sumuliță bunicică de bani de care ai, mulțumită Domnului, destui. ISPIRESCU, L. 107. Știm, mulțămită lor, cine era Zulnia. IORGA, L. II, 505. – Pl.: mulțumiți, -te. - – Și: (învechit și popular) mulțămit, -ă, (învechit și regional) mulțemIt, -ă adj., s. f., prep. – V. #mulțumi.@

MOAȘĂ s. f. I. 1. (Învechit și regional) Bunică. Avu Theodora rudă despre moașe-sa, fata lu Roman împărat. MOXA, 397/28. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre înmă-sa, sau pre moșu-său, sau pre moașe-sa, acesta, ce-ș ucide părinții, mai cumplită certare să aibă decît alți ucigători. PRAV. 95. Scoală, fătul mieu, scoală, că au venit și oasele moașă-ta la tine, ca să se odihnească și ele lîngă tine, pentru că și ție îți este mumă ca și mie. NEAGOE, ap. IORGA, R. 61. Și rămăind de părinți săracă au nevoit moașe-sa de o au măritat. DOSOFTEI, V. S. octombrie 92^v/27. Sînt cu vîrstă de 76 de ai, și într-acești ani pre tată-mieu și pre muma mea, și pre o moașă, și doauă mătuși. . . am îngropat (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 28/17. Această moșie mai sus-numită mi-au fost și mie dată danie de moșii noștri anume: Necula Bîrbîța și Ioana moașa noastră (a.1780). URICARIUL, X, 80, cf. XIV, 118. Făcu a înceta și rebelione a enicerilor ce se ațîțase din îndemnările Zaima valede-sultanii, moașii împăratului Mehmed. văcărescul, ist. 265. Mesa, moașa lui Eliogaval. . . cu banii și cu meșteșugurile ei face de oastea crede că nepotu-sâu Eliogaval este feciorul lui Caracalla. ȘINCAI, HR. I, 17/5, cf. II, 316/36, III, 164/30. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/11. Numai așa a fost moșu-mieu în stare să scape pre moașa din mîna pâgînilor ! SBIERA, F. S. 11. Să vii și la bordeiul meu, Să te miluiesc și eu: . . . Cu rufa cea lepădată De cînd era moașa fată. ȘEZ. I, 10. Da-ți-oi fini și da-ți-oi fine, Da-ți-oi nănași și nănașe, Da-ți-oi moși și da-ți-oi moașe. BUD. P. P. 27. Moașă-ta te-a întreba Că ce face mamă-ta. BÎRLEA, B. 125. O auziam pi moșa horin[d] așa cîn culejam la irŭ. ARH. FOLK. V, 140, cf. ALRM I/II h 238/780. ◊ Moașa-n pod, se zice cuiva care s-a înecat mîncînd ori vorbind, pentru a-l face să-și schimbe poziția capului (uitîndu-se în sus). Cf. ALECSANDRI, T. 343. Parcă am omorît pe moașă-mea, zice cineva cînd îi merge rău. Cf. ZANNE, P. IV, 481, GOROVEI, C. 280. Moașă-ta (ori -sa) pe gheață, se spune, în glumă, pentru a arăta lipsa de considerație, de interes față de cineva sau de ceva. Cf. PAMFILE, J. II, 155, SADOVEANU, P. M. 100. ♦ (Învechit, rar) Străbună. 2. (Regional) Femeie (mai) în vîrstă, bătrînă, babă; apelativ pentru o femeie (mai) în vîrstă. Nu te deznădăjdui, dragul moașei, ii zise bătrînă. ISPIRESCU, ap. CADE. Cînd se făcu însă Mircea mare, îl găsi Ștefan Vodă și-i zise mâtușii: – Moașă, ce să-ți dau eu ție, că mi-ai făcut binele ăsta ? RĂDULESCU-CODIN, L. 79, cf. 127. Bun lucru, fată mare ! – Mulțumim dumitale, moașă ! id. 1. 315. cf. ALRM i/ii h 286, 293. 3. Femeie (cu pregătire specială) care asistă femeile la naștere ; (regional) babă, baică, babă de buric, nașă de buric. Dzisc ei moașa: nu te teme că acesta încă va fi feciorul tău. PALIA (1581), 143/12, cf. 158/18. Moașia și vraciul pot să mărturisească, de vreame ce vor fi vădzut copilul. PRAV. 212, cf. 206. Cînd nasc brazilienile, bărbații slujăsc în loc de moașă. IST. AM. 79^r/1. O și primesc dîndu-i odaie cu toate cele trebuincioase, și slujnică, și la vreme dohtor, moașă, dohtorii și hrană, în cîtă vreme să va afla aciia. GOLESCU, Î. 33. Tată-său a alergai cu brișcă la moașa satului tocmai în margine. CARAGIALE, O. I, 130. Cînd sosi ceasul nașterei. . . doamna casei trimise pe țigancă să aducă o moașe. ISPIRESCU, L. 63. Aduse pe baba Firoana, meșteră mare în descîntece și moașă vestită în toate satele dimprejur. REBREANU, I. 182, cf. 56. Moașă comunală. KLOPȘTOCK, F. 276. Acum un an, cînd mă duceam acasă tot de-aici de la mama moașa, întîlnii pe omul meu. MARIAN, NA. 407. Lehuza dă moașei sale o bucată de pînză cît ar face două mîneci la cămeșă. ȘEZ. I, 153. Duc ŝinstă șî la moașă șî la naș, la șasă stâmîń [= săptămîni]. ARH. FOLK. III, 49. Moașă diplomată. ALRM II/I h 198/76. Moașă nemțească diplomată. ib. H 198/27. Moașă de oraș diplomată. ib. H 198/876. Unde sînt moașe multe, rămîne copilul cu buricul netăiat. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 343, GCR II, 375, ZANNE, P. V, 429. ◊ E x p r. (Regional) A-și găsi moașa să-l moșească = a-și găsi nașul, v.n a ș. Cf. ZANNE, P. V. 433. 4. (Regional) Nașă (la botez). Și luoă moașa copilul, și-l duseră la biserica lui Amon și Apolon dumnezeu, și-l blagosloviră popii, și-i puseră numele Alexandr (a. 1799). GCR II, 166/18. Moașa să cade să ducă pruncul la bisearică. BĂRAC, T. 6/25. O dată vede moașa puța finului. PAMFILE, J. II, 155, cf. ALRM I/II h 300. II. (Art.; neobișnuit) Una dintre denumirile constelației pleiadei. BARCIANU. – Pl.: moașe. – Cf. alb. m o s h ë „vîrstă”.

AH interj. 1. Strigăt pricinuit de o durere fizică violentă. Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă, că nu mai pot! COȘBUC, P. I 182. Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mîinile de pîntece. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ (Substantivat) Să trăiesc cu tușea și junghiurile, cu ahurile și palpitațiile d-tale? DELAVRANCEA, S. 111. 2. Exclamație care trădează sentimente puternice, ca: a) teamă, milă, deznădejde, părere de rău. O întrebam încet: Ceai, Chivo? Și ea de-abia putea să-mi răspundă: Ah! de-ar afla taica... de-ar afla taica... ar fi amar de mine! Tare mă tem de mînia lui. SADOVEANU, O. III 676. Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! N-ai glas de vifor, să jelești... Nu ești de foc, la piept să-l strîngi, Să-l încălzești! COȘBUC, P. I 147. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMINESCU, O. I 158. Ah! cui ar fi trecut prin gînd Ș-ar fi crezut vrodată Că mulți lipsi-vor în curînd Din mîndra noastră ceată! ALECSANDRI, P. A. 205. ◊ (Substantivat) Din cînd în cînd... strecura printre dinții albi și mărunți cîte un «ah»! care-i umfla peptul și-i cutreiera tot trupul. DELAVRANCEA, S. 109; b) mulțumire, admirație, dragoste. Ah! minere cu suflet de bărbat, zise balaurul. DELAVRANCEA, V. V. 214. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i! EMINESCU, O. I 154. Ah! pot să mor de-acum, am zis, A noastră e izbînda! ALECSANDRI, P. A. 209; c) ciudă, necaz. Cum îl văzură zînele scăpat, se că-trăniră de necaz că nu putură să-l prindă. Atunci ele îi ziseră: Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amăgiși? ISPIRESCU, L. 150.

MANIFEST LITERAR (< fr. manifeste littéraire) Scurtă scriere, cu valoare de document pentru începutul unui curent sau mișcare literară, prin care se afirmă o nouă concepție orientativă a literaturii. Manifestul estetic este socotit ca „afirmarea polemică a unei concepții noi despre artă, practicată îndeosebi în cadrul curentelor care s-au ridicat împotriva unor mișcări anterioare”. (S. Iosifescu, Construcție și lectură). Începînd cu prefața la drama Cromwell de V. Hugo (manifestul romantismului), mișcările, curentele și școlile literare următoare și-au marcat începutul prin cîte un manifest literar. Prefețele unor volume (ex. prefața la volumul Poezii al lui Macedonski), precum și articolele program ale unor publicații (exemplu, Dacia literară – Introducția, Sămănătorul, Viața Românească) au uneori valoare de manifest literar. Alte articole programatice care au avut rol de manifest literar: Logica poeziei de Al. Macedonski, pentru simbolism, Primele vorbe (Prima verba) de Al. Vlahuță și, Uniți de G. Coșbuc, pentru curentul semănătorist. Ex. „Ca orișice element realmente vital, arta nu-și poate avea rădăcinile decît în viată, să întrupeze viața, să se adreseze vieții. Atîta vreme cît viața este o luptă, atîta vreme cît omenirea întreagă este vrăjmășită în două tabere fundamental adverse, cînd conflictul dintre ele a atins punctul culminant, nu se poate vorbi despre o artă ”pură„, fără preocupări sociale, fără atitudini. În asemenea condiții, cei care vor să trișeze, spunînd că fac literatură pură, fără interes actual, cu preocupări ”eterne„ și ”abstracte„, nu sînt decît reprezentanții în artă ai acelora care sînt mulțumiți cu actuala situație, ai profitorilor. Fixați în cealaltă parte a baricadei, înțelegem să facem adevărata artă, literatură a realității groaznice, mascată prin multiplele legende și teoriile care au dăinuit prea mult. Literatura activistă, literatura critică, literatura proletară își face prin noi, prin ”Bluze albastre„, primii pași. (”Bluze albastre" Nr. 1 1932)

SCULA, scol, vb. I. 1. Refl. A se trezi din somn, a se deștepta (și a se da jos din pat). Iată-ne făcînd planuri să ne sculăm de mînecate și s-o pornim amîndoi la drum cu săniuța noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimineață. RETEGANUL, P. I 1. [Cerbul] dormea cît un bei, pînă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor. CREANGĂ, P. 224. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vede zise către Greu-ca-pămîntul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dar Greu-ca-pămîntul dormea dus. RETEGANUL, P. III 40. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, A. 52. Nevastă, nevastă... Scoală, că-i ziuă. BIBICESCU, P. P. 384. ◊ Expr. A se scula cu noaptea-n cap = a se scula dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A se scula ca huhurezii v. huhurez. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). ◊ Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu și l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit și să-i ofere serviciile lui prietenești. REBREANU, R. I 24. Sub o mîndră garofiță îmi dormea d-o copiliță... Voinicelul mi-o privea... S-o deștepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. ♦ Fig. A se trezi din moarte, a reveni la viață, a învia. Deșteaptă-te, pămînt romîn... Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte? RUSSO, S. 148. ♦ A se însănătoși, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu știi tu, mă, că de o boală zaci și te scoli, dar de dor te-aprinzi și mori. MIRONESCU, S. A. 43. Radu căzu iarăși la pat și nu se mai sculă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Tranz. fact. Babele nici nu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară. PANN, P. V. III 140. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre ființe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se sculară în picioare. REBREANU, I. 22. Calul se scoală scuturîndu-și capul ca de buimăceală. CARAGIALE, P. 40. Se scoală... și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și, luînd paharul, astfel le vorbește. BOLINTINEANU, O. 31. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinaintea mea, afurisitule și blăstămatule! și-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorințile și trebuințile oamenilor. SBIERA, P. 153. Căprioare, surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. BIBICESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Fig. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Șchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă la lanuri. CREANGĂ, P. 159. ◊ (Metaforic) Cînd vintul se scoală Turbat și răscoală A mărilor val, Pescarul s-oprește, La valuri privește Și cîntă pe mal. ALECSANDRI, P. I 169. ◊ (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală și vin’ la luptă, să ne ciocîrtim cu paloșele. ALECSANDRI, T. I 396. Foaie verde busuioc, Mai sculați, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mincați. TEODORESCU, P. P. 271. 4. Tranz. Fig. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acțiuni), a pune în mișcare. Cuvintele ei nu le ieu În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. COȘBUC, P. I 126. A sculat mai tot satul în picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Și copiii și-au aflat. ALECSANDRI, P. P. 21. 5. Refl. Fig. A porni o răscoală, o rebeliune; a se răscula. Cînd țăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice. REBREANU, R. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptății» și a «frăției». GHICA, S. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculați!... Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsați revolta ca să dea alarmă, Din țărmii-n țărmii lumii muritoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 31. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah, treziți-vă ca dînsa, frații mei de Romînie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit. ALECSANDRI, P. A. 81. 6. Refl. Fig. (Învechit) A porni la război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana și de Calistru și acuma îmi trebuia București, unde se sculaseră nemții și aruncau bombe. SADOVEANU, P. M. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra țării lor și mai adeseaori ele biruiau. ISPIRESCU, U. 50. ♦ Tranz. A pune în mișcare, a mobiliza. Mihu cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale și să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 122. Trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. GHICA, S. 100. ◊ Refl. Porunci la toți săcuii să se scoale în arme și să-l urmeze. BĂLCESCU, O. II 280. 7. Refl. (Învechit) A se ivi, a se naște. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învățat mai iscusit decît toți: toată lumea știe că e vorba de Musa-ben-Omer cîrnul. SADOVEANU, D. P. 183. După bătălie, mulți viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă).

MAICĂ, maici, s. f. 1. (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Mamă. S-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă. REBREANU, R. II 219. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa. CREANGĂ, P. 4. Glasul maicei mele... Veni să mă dizmierde. ALECSANDRI, P. I 128. ◊ Expr. (Familiar) De cînd maica m-a făcut = de cînd exist, de cînd știu, în toată viața, niciodată. ◊ Fig. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Termen de alintare întrebuințat adesea la vocativ) Mulțumesc, maică, să trăiești. GALAN, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista. ODOBESCU, S. II 431. Catincuțo, maică, tu... ești mai micuță. GORJAN, H. IV 170. ♦ Formulă cu care cineva se adresează unei femei mai în vîrstă. Uite, maică Ioană, că al mare nu lasă-n pace pe cocoș! REBREANU, R. I 151. ♦ Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Iisus Hristos; fecioara Maria. Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. 2. Călugăriță; termen cu care se adreseasă cineva unei călugărițe. Mănăstire de maici. – PI. și: (rar) maice (GALACTION, O. I 204, CREANGĂ, P. 110).

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

PRIMI vb. I. 1. a încasa, a lua. (Și-a ~ retribuția.) 2. a încasa, a ridica. (Și-a ~ drepturile de autor.) 3. a încasa, a vedea. (N-am ~ chiria de la el de un an.) 4. a avea, a căpăta, a cîștiga, a dobîndi, a încasa, a obține. (~ 10 lei de la mine dacă...) 5. a căpăta, a dobîndi, a obține, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a isprăvi, (fam. fig.) a pupa. (A ~ ceva în dar; a ~ învoire; a ~ ajutorul solicitat.) 6. a căpăta, a obține, a scoate, a vedea. (Nu ~ un ban de la el.) 7. a prelua, a recepționa. (A ~ marfă.) 8. a afla. (A ~ vestea a doua zi.) II. 1. a accepta, a admite. (A fost ~ la club.) 2. a coopta. (L-a ~ în rîndul membrilor supleanți.) 3. a accepta, a admite, a împărtăși. (Nu ~ opiniile lui.) 4. a accepta, a admite, a consimți, a se învoi, a voi, a vrea. (~ să fii soția mea?) 5. a accepta, a admite., a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde. (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 6. a adopta, a-și însuși, (fig.) a îmbrățișa. (A ~ o nouă credință.) 7. a angaja, a băga, a încadra, a lua, a numi, (inv. și pop.) a năimi. (Îl ~ într-un serviciu.) 8. a adăposti, a găzdui, (pop.) a pripăși, a sălășlui, (reg.) a sălăși, (prin Bucov.) a încortela, (prin Ban. și Transilv.) a sălui, (înv.) a conăci, a făgădui, a sălășui. (L-a ~ cu bucurie în casa lui.) 9. a lua. (L-a ~ în gazdă.) III. a întîmpina, (înv. și reg.) a sprijini, (reg.) a prijini, (înv.) a tîmpina. (A ~ oaspeții cu pîine și sare.)

REPERTORIU, repertorii, s. n. 1. Caiet-registru (uneori cu literele alfabetului puse în evidență la marginea din dreapta) în care se înscriu în ordine alfabetică date, nume etc. pentru a putea fi ușor găsite. V. catalog, indice. 2. Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se joacă (sau urmează să se joace) într-un teatru, de obicei în timpul unei stagiuni. Repertoriile teatrelor sovietice sînt extrem de variate. SAHIA, U.R.S.S. 147. Publicul va rămînea mulțumit de concurența ce-și vor face ambii directori pentru a se întrece în alegerea repertoriului și în executarea lui. ALECSANDRI, S. 4. ◊ Fig. Privighetorile noastre își pregătesc și anul acesta repertoriul pentru livezile înflorite. SADOVEANU, O. VI 332. ♦ (Rar) Totalitatea pieselor scrise de un autor dramatic. Ți-am vorbit, mi se pare, de un proiect ce am de a publica întregul meu repertoriu dramatic. ALECSANDRI, S. 41. 3. Culegere. Pentru filolog, Nicolaie Costin e, firește, un bogat repertoriu de forme vechi. IORGA, L. I 92. Foaia noastră [Dacia Literară] va fi un repertoriu general al literaturii romînești, în care ca într-o oglindă se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său. KOGĂLNICEANU, S. A. 40. – Variantă: repertor s. n.

NUME, nume, s. n. 1. Cuvînt prin care numim, arătăm cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etc. Știu c-a nemerit-o bine de ți-a pus numele Chirică. CREANGĂ, P. 149. Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I 177. Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ Loc. prep. În numele... = a) în locul cuiva, din partea, din împuternicirea cuiva. Nu știu, amice, dacă să-ți prezint sau nu mulțumiri în numele rubedeniilor. CAMIL PETRESCU, U. N. 32. M-am angajat în numele dumneavoastră. ALECSANDRI, T. I 290; b) invocînd ceva (puterea, autoritatea cuiva). La săbii copii, în numele lui Irod-împărat. ALECSANDRI, T. I 86. Să-și reclame... libertatea sa în numele suvenirilor istorice. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. Pe nume = rostind numele (cuiva). Dănilă însă a început a-i striga pe nume. CREANGĂ, P. 59. Blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Nimeni nu vrea să-mi zică pe nume! HASDEU, R. V. 147. Cu numele sau cu nume de... = numind, numit, avînd numele de... Au rămas în sfîrșit singur numai cel mai mic fiu, cu numele Crusoe. DRĂGHICI, R. 3. S-a sculat mai an Bădica Troian Ș-a încălicat P-un cal învățat Cu nume de Graur. TEODORESCU, P. P. 145. Pe numele cuiva = (despre o proprietate, un act etc.) înscris ca proprietate legală a cuiva. Să afli după un an, doi că-și durează o casă cu trei etaje, pe numele nevestii. C. PETRESCU, C. V. 186. Zi-i pe nume... = spune-mi numele lui, amintește-mi numele lui. Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? – Zi-i pe nume să ți-l spun. CREANGĂ, P. 245. În (sau pentru) numele lui dumnezeu v. dumnezeu. A lovi (sau a păli, a-i trage cuiva una) în numele tatălui = a lovi pe cineva drept în mijlocul frunții; a lovi la mir. Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui și vă prăvălesc cu piciorul în rîpă. SADOVEANU, B. 123. Îi mai trage și-n numele tatălui una! CREANGĂ, P. 55. (Familiar) Să nu-mi (mai) zici pe nume dacă... = să mă disprețuiești dacă..., să nu mă mai recunoști dacă... Dacă nu te-oi face eu să izbutești, să nu-mi mai zici pe nume. ISPIRESCU, la TDRG. A cunoaște pe cineva numai după nume = a cunoaște pe cineva din auzite, nu personal. A nu-i (mai) ști (sau auzi) cuiva de nume = a nu avea nici un fel de veste despre cineva. Nu li s-au mai auzit, nimică de nume. SBIERA, P. 22. Ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. (În imprecații) Veni-ți-ar (sau pieri-ți-ar) numele sau să nu(-ți) mai aud de nume, nu ți-aș mai auzi de nume, acolo să-ți rămîie numele. Să nu mai aud de numele tău! CREANGĂ, P. 47. ◊ Nume de botez (sau nume mic) = prenume. Nume de familie = denumire a unei persoane care se transmite de la părinți la copii. 2. Calificativ, atribut; p. ext. titlu, rang. Tu!!... nu vezi... nu-ți aflu nume. EMINESCU, O. I 82. Mintea atunci bate-n palme și cu glas le mulțumește, Dînd nume de faptă bună focului ce le pornește. CONACHI, P. 278. Avea numai un nume de împărat, iar încolo era la toate... nătărău. GORJAN, H. I 48. ◊ Loc. adv. (Numai) cu numele = (numai) în aparență, de formă. Era domn numai cu numele. Sub (rar în) nume de... = ca, drept, anume. Să se ducă la dînsul supt nume de sol. GORJAN, H. I 2. În nume de om mort l-ați lăsat. TEODORESCU, P. P. 383. ◊ Expr. A lua (sau a avea) pe cineva (sau ceva) în nume de bine (sau de rău) = a privi pe cineva sau ceva cu ochi buni (sau răi), a aproba (sau a dezaproba), a ține (sau a nu ține) la cineva (sau ceva). Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, L. 185. A-i lua (cuiva ceva) în nume de bine (sau de rău) = a se arăta mulțumit (sau nemulțumit) de ceva. 3. Reputație, renume, faimă. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume. COȘBUC, P. I 277. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. De vrei să ai nume bun, nu te uni cu cei răi. ◊ Expr. A scoate (sau a scorni cuiva) nume = a face cuiva reputație rea. Scoată-mi nume cît or vrea! COȘBUC, P. I 203. A-i ieși (cuiva) nume rău v. ieși. 4. (Regional) Pretext, motiv. Să urcă în pod, cu numele să le aducă slănină. RETEGANUL, P. V 42. 5. Calificativ care se adaugă la numele cuiva, pornind de la o însușire caracteristică sau de la un obicei al persoanei respective; poreclă. Tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndală. NEGRUZZI, S. I 247. Frumos nume că-mi stîrnea. ȘEZ. I 143. 6. (Gram.) Denumire comună sub care se grupează, în unele gramatici, substantivul, adjectivul, pronumele și numeralul. ◊ Nume de agent = substantiv sau adjectiv derivat dintr-un verb și indicînd pe autorul acțiunii.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

AJUNGE A ajunge (sau a fi, a se face, a ramâne etc.) de pomină (sau de pomina lumii) (fam.) = A se face de râs, a ajunge de poveste, a deveni proverbial:Dacă mai repetă una la fel, ajunge de pomină. (CEZAR PETRESCU) Se făcu o petrecere câmpenească de pomină! (FLORENTIN SMARANDACHE) „Hai dar încalte să nu mor ca omul mișel și netrebnic să izbândesc ceva mare, s- ajungă de pomina lumii”. (GH. CEAUȘESCU) A ajunge (sau a fi, a se face, a rămâne) de poveste sau a fi întru poveste (pop.) = A ajunge (sau a fi, a se face, a deveni) cunoscut, renumit, vestit (mai ales prin fapte reprobabile); a-i merge vestea; a se face de râs: Nu era să se facă de poveste amândoi ca să-i râză. (ANTON PANN) După ce i-a șocat prin faptele sale, tânărul a ajuns de poveste în tot cartierul. A ajunge (sau a pârî) cu clevetiri (înv.) = A țese intrigi: Era pizmaș și pornit la fire și plecat spre ură și pică − doritor să facă rău altuia și să pârască cu clevetiri […] (E. HURMUZAKI) Unii dintre boieri ajungeau cu clevetirile până la domnitor. A ajunge (sau a se duce, a se trezi) în oțelele puștii = A ajunge, a ieși în bătaia puștii: Te dau în oțelele puștii vrunui vânător. (P. ISPIRESCU) A ajunge (sau a veni) la putere (sau la guvern) = A prelua puterea (politică): Fiecare [partid] când vine la putere dă în judecată pe celălalt. (I. L. CARAGIALE) Lucrul de căpetenie pentru dânșii e să ajungă la putere. (MIHAI EMINESCU) − E în Târgul Jiului. L-a luat tat'său, popa − au venit ai lor la putere... e secretar la comitetul permanent. (I. L. CARAGIALE) A ajunge bine (sau repede) = A parveni: El ajunsese bine și ne privea de sus. A ajunge cal de poștă = A munci fără odihnă: Pe la două după miezul nopții, Ghiță, obosit ca un cal de poștă și tăcut ca un pește, reîntră în stăpânirea apartamentelor sale [...] (B. P. HASDEU) Pe vremea diligențelor, caii de poștă străbăteau drumuri lungi și anevoioase. De aceea, calul de poștă – sau de olac [...] – ajunsese termen de comparație pentru oamenii istoviți de muncă și de alergătură. [...] Comparația s-a păstrat însă pentru cineva care e întrebuințat la toate, aleargă mult de colo până colo, fiind trimis în toate părțile. (http://istorie-edu.ro/) A ajunge cruce namiaz (pop.) (d. soare) = A ajunge în punctul cel mai înalt al bolții cerești: Cât a ajuns cruce namiaz, cică [soarele] trei zile încheiate a rămas pe cer de-a privit-o. (POP.) A ajunge de clacă = A ajunge de batjocură: Sărmanu! [bărbatu-meu] o ajuns de clacă, de când cu prefecăturile aceste nouă! (VASILE ALECSANDRI) A ajunge (sau a lăsa) de izbeliște (reg.) = A ajunge în voia soartei: Acum e ușor, ei intră pe teren și gazonul este foarte bun. Dacă seceta persistă două luni de zile, terenul ajunge de izbeliște. (http://www.darabaneni.ro/) Până la Iași, mai aveau de făcut tocmai șapte ore și ei au staționat într-un câmp părăgint, lăsat de izbeliște. (DUMITRI CRUDU) A ajunge deasupra nevoilor (pop.) = A ajunge la o stare materială mulțumitoare: Lua boierul din zece una și așa ne ajutam și ieșeam deasupra nevoilor. Și pământ era destul, că și oamenii erau mai puțini... (LIVIU REBREANU) Ca mai toți țăranii ajunși deasupra nevoilor, Gheorghe și Raluca Eminovici au avut ambiția să-și poarte copiii la învățătură, printre odraslele oamenilor de vază, să-i vadă ridicați în societate. (http://www.ziarulromaniamare.ro) A ajunge departe (pfm.) = A reuși în viață: C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. (MIHAI EMINESCU) […] tot ce citești dumneata în ziarele acelea sînt prostii și nu vei ajunge departe. (RADU COSAȘU) A ajunge din lac în puț (pfm.) = A o păți mai rău: […] totuși nu trebuie să exagerăm aceste greutăți și, speriindu-ne de umbra noastră proprie și de închipuiri deșerte hrănite de-o jurnalistică venală, să sărim din lac în puț. (MIHAI EMINESCU) Mii de români care încearcă să se lase de fumat riscă să ajungă din lac în puț! (http://www.timesnewroman.ro/) A ajunge din pod în glod (pop.) = A decădea: Cine are prieten nărod ajunge din pod în glod. (TEODOR FLONTA) A ajunge în doaga (sau mintea) copiilor (înv.) = A deveni senil:La bătrânețe, el ajunsese de batjocora lumii și a oștirei care: [î]i zicea fără de rușinare că, fiindcă a ajuns bătrân și în doaga copiilor, era bine să-și lase tronul și să se facă călugăr. (MIHAI EMINESCU) A ajunge în doaga morții (înv.) = A fi în pragul morții: Domnii de la Cluj nu vin cu nici un program, ceea ce nu-i împiedică să vocifereze amarnic, ca din gura șarpelui, că țara e în doaga morții din pricina constituției. (OCTAVIAN GOGA) După o îndelungată suferință, bătrânul ajunsese în doaga morții, părăsit de cei dragi. A ajunge la aman (reg.) = A fi la mare strâmtoare: Filozof de-aș fi? simțirea-mi ar fi vecinic la aman! / În prelegeri populare idealele le apăr / Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr / Li arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan. (MIHAI EMINESCU) A ajunge la cuțite = A atinge gradul maxim de încordare: Sfada crește, în sfârșit, ajung la cuțite, cum s-ar zice. (G. IBRĂILEANU) Din vecine de omenie, cu datini frumoase, acum, toată grânărimea știe, de la fetișcane până la bunici, c-au ajuns la cuțite. (BARBU DELAVRANCEA) A ajunge la mal (sau la maidan) (pfm.) = A scăpa de greutăți și a-și atinge scopul dorit: Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată. (LIVIU REBREANU) A ajunge la salamet (arg.) = a) A ajunge la închisoare: Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază... Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?... (I. L. CARAGIALE) A ajunge la saturație = a) A satura: El mânca până ajungea la saturație. b) (fig.) A nu mai putea suporta, a fi sătul până peste cap, a i se acri, a se sătura: Când dolarii pot să-ți aștearnă dinaintea piciorului atâtea trupuri de ciocolată, covor de sclave, întins până la saturare și dezgust... (GIB I. MIHĂESCU) Gata! Taci din gură! Am ajuns la saturație! A ajunge la tibișir (ljc.) =A rămâne fără bani; a ajunge să joace pe datorie: Ajunsesela tibișir, datora vreo două sute. (AL. VLAHUȚĂ) A ajunge la vreme = A nu întârzia: Ce-a făcut, ce-a dres, destul că a ajuns la vreme în sat. (LIVIU REBREANU) A ajunge obraz (înv.) = A ajunge persoana însemnată: Multă sudoare îi scăldase mădularile pân-ajunsese obraz cu ale lui. (BARBU DELAVRANCEA) A ajunge pe drumuri sau la (ori în) sapă de lemn ori (reg.) la lulele sau la mucuri de țigări = A sărăci:− Irimio, mi-e rău!... sunt jignit... sufăr de durerea omului care și-a pierdut avutul la joc și ajunge pe drumuri. (PANAIT ISTRATI) Ar fi fost în stare să jure că pierde cu pădurea și ar ajunge în sapă de lemn dacă nu s-ar ajuta cu plutele, pe care le vinde cu preț bun după ce descarcă stânjenii. (IOAN SLAVICI) A ajunge pe mâinile cuiva (pop.) = A fi la discreția cuiva: Cum se poate... să ajungă pe mâinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urâți ce-i erau? (P. ISPIRESCU) Ați ajuns varză din cauză că vă tot ghidați după niște oameni pierduți la minte, nu le mai merg busola. (http://www.zf.ro/) b) A ajunge dependent de droguri; a avea o stare de euforie provocată de consumul de droguri:– Nu vezi c-ai ajuns varză? A ajuns funia la par (pfm.) = A sosit ora prânzului: Când s-apropie, drăguță / Fată! – funia de par, / Atunci chin! Moșneagu-ntr-una / Scârțiește ca un car. (MIHAI EMINESCU) A-i ajunge (cuiva) cuțitul la os (sau la ciolan) sau (focul la unghii ori mucul la deget) (pop.) = A ajunge la capătul puterilor; a fi într-o situație limită, disperată: A ajuns cuțitul la os bieților oameni. (POP.) A ajunge rău = A decădea, a se compromite: Ajunsese rău din pricina beției. (ION PAS) A ajunge rău = A decădea: De cu mine te luai, / Așa rău nu ajungeai. (POP.) A ajunge slugă la dârloagă (reg.) = A asculta de ordinele cuiva care îți este inferior ca rang sau pregătire: Așa-i că, dacă n-am ținut seamă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă și acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie? (ION CREANGĂ) A ajunge treaba la… (pop.) = A evolua spre...: […] că acest foc nu s-a aprins din greșeala lui, ci din neastâmpărul și răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gândit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creștini, l-acea cruzime d-a-și vărsa sângele între dânșii. (NICOLAE BĂLCESCU) A ajunge varză (arg.) = a) A se degrada: − Na, bine măria ta! făcu Horia, mulțumit. Dumnezeu să-ți dea sănătate și viață lungă!… Ei, și cum zic, măria ta, ne-a ajuns cuțitul la os. (LIVIU REBREANU) − Cât despre una ca aceasta să ne ferească sfinții, căci doară nu suntem noi epuri să ne spăriem de toată nemica, ci români și-apoi românul, mai ales când îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două! (S. FLOREA MARIAN) A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = A îmbâtrâni, a-i fi trecut vremea, a fi în pragul morții: Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrân, că l-au ajuns zilele. (BARBU DELAVRANCEA) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = A ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut: Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. (MIHAIL SADOVEANU) A-l ajunge oboseala (pe cineva) = A fi peste măsură de obosit, a fi epuizat: Ce vrei? După trei zile de nesomn, l-a ajuns și pe el oboseala. (AL. VLAHUȚĂ) A-l ajunge pe cineva băutura sau vinul (pop.) = A (se) îmbăta: Și nu mai știa ce face și ce cântă, căci îl ajunsese vinul. (I. GORJAN) A-l ajunge pe cineva mintea (sau capul) (înv.) = A ști ce este de făcut într-o anumită împrejurare, a pricepe: Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. (MIHAIL SADOVEANU) A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = A fi înfumurat sau a fi ținut la distanță de cineva înfumurat: Multe capete a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frângi, tot degeaba. (BARBU DELAVRANCEA) Înfumurați de nu le mai ajunge cineva cu strămurarea la nas. (P. ISPIRESCU) A se ajunge (sau a ajunge pe cineva) cu târgul = A se învoi din preț, a cădea la învoială:Ți-oi da treizeci; încă mai mult până mi-i ajunge cu târgul. (C. NEGRUZZI) Ce te-a ajuns? (Rar) = Ce ți s-a întâmplat?: Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. (I. POP-RETEGANUL)

RÎDE, rîd, vb. III. Intranz. 1. A-și manifesta satisfacția printr-o mișcare a feței și a gurii, scoțînd sunete specifice, nearticulate. Împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte și suferințe, împărat ce-n viața lui nu rîsese niciodată. EMINESCU, N. 3. Nu mă vreți, nu mă iubiți? Ha, ha, ha! rîdea; mușchii i se suceau în rîsul acesta și ochii lui hojma clipeau. NEGRUZZI, S. I 140. ◊ (Cu subiectul «inima», «gura») Lui Domițian parcă îi rîdea inima. BASSARABESCU, V. 10. De plăcinte rîde gura; de vărzare și mai tare. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Urmat de determinări modale, adesea hiperbolice) Rîd pe înfundate cu lacrimi, aruncînd căutături de milă spre dreapta. BASSARABESCU, S. N. 21. Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A rîs cu mare poftă. CARAGIALE, O. III 72. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la urechi. CREANGĂ, O. A. 66. Te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ◊ Expr. A rîde (rar a-și rîde) în barbă sau pe sub mustață = a rîde reținut, pe ascuns. Porni să-și rîdă în barbă, bucurîndu-se. MIHALE, O. 287. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită. SADOVEANU, O. VII 74. A rîde mînzește v. mînzește. (Rar) A rîde galben = a rîde fals, silit, prefăcîndu-se că se bucură. Rîdem toți, rîde galben și locotenentul. CAMIL PETRESCU, U. N. 384. A rîde (cuiva) în nas (în față sau în obraz) = a-și bate joc de cineva care e prezent, a sfida pe cineva cu nepăsare. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi rîdeau în obraz. DELAVRANCEA, H. T. 6. Ea își bate joc de dînsul și-i rîde în față. SBIERA, P. 152. ♦ (Rar, despre păsări) A scoate sunete care sugerează veselie. Rîde ciudat hulubul sălbatic. SADOVEANU, O. VIII 240. 2. A se distra, a se amuza, a face haz. Păcat că n-am fost mai multe, să rîdem. C. PETRESCU, C. V. 258. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A fi mulțumit, vesel, fericit; a se bucura. Copiii vor rîde în fiece casă, Pîini albe vor crește pe fiece masă. TULBURE, V. R. 36. Cine rîde la urmă rîde mai bine (= nu trebuie să te bucuri prea devreme, căci lucrurile pot lua altă întorsătură). ◊ Fig. Soarele rîdea afară. BART, E. 380. În glastre rîde floare lîngă floare. IOSIF, P. 18. În Vrancea la izvoarele Milcovului curge apa limpede; rîd codrii în apusul soarelui. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ (Cu determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A arăta cuiva simpatie surîzîndu-i. Erai de paisprezece ani cînd mi-ai rîs întîi. DELAVRANCEA, A. 18. ◊ Fig. Cerul era limpede și luceferii sclipitori rîdeau la stele. CREANGĂ, P. 56. ♦ (Despre soartă, noroc) A-i fi cuiva favorabil. Alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îți rîde din toate părțile. CREANGĂ, O. A. 223. 3. A-și bate joc de cineva sau de ceva; a face haz pe socoteala cuiva, a lua în rîs. Va rîde-ntregul neam arab de bietul Ben-Ardun. COȘBUC, P. I 111. Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracu. CREANGĂ, P. 51. Cît ești de mare și puternic, eu rîd de mînia ta. ALECSANDRI, T. II 18. ◊ Fig. Rău e cînd rîde culmea de mușunoi. ALECSANDRI, T. II 150. ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ) Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele Ce își rîde de-aste vorbe, îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. Băieții, ca să-și rîdă de el, îi zic... ȘEZ. IX 135. ◊ Tranz. Îl rîd toți de față. SEVASTOS, N. 98. Au început frații a-l rîde. SBIERA, P. 3. Măsură-ți vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne rîde acușorul? CREANGĂ, O. A. 288. ◊ Expr. Rîd (sau ar rîde) și cîinii (curcile sau ciorile) de cineva sau (tranz.) mă rîd (sau m-ar, te-ar etc. rîde) și cîinii etc., se spune despre cineva care a ajuns de rîsul tuturor. Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine. REBREANU, I. 109. Am să vă muștruluiesc de-au să rîdă și cîinii de voi. CREANGĂ, P. 304. ♦ Refl. (Popular, cu pronumele în dativ) A silui o femeie, a-și bate joc de ea. Mi-a chemat fata la curte și și-a rîs de ea Gogu Cristofor. STANCU, D. 134. ♦ Refl. (Adesea cu pronumele în dativ) A nu ține seamă de ceva; a nesocoti. Îmi rîd de ritm Și de-orice reguli îmi rîd. MACEDONSKI, O. I 13. Ți-ai rîs de toate, crezînd că asta e-o putere; ș-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor din jurul tău. VLAHUȚĂ, O. A. 505. – Prez. ind. și: (regional) rîz (DELAVRANCEA, O. II 292, CARAGIALE, O. I 63, ALEXANDRESCU, M. 6).

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

SĂ conj. I. (Semn al conjunctivului) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvînt de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei și să se amestece în becisniciile celorlalți? ISPIRESCU, L. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! – Să trăiești, mîndră, cu prînzul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. ♦ (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare și populare de viitor) Dacă țara o să se ridice ca acum cîțiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere și fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, D. 286. Cred că ai să izbutești. ISPIRESCU, L. 5. Acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Știu c-ai să-mi pui înainte prieteșugul cel mare. CONACHI, P. 86. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă, după verbe și expresii impersonale) Îmi vine greu să-l ascult și-mi vine și mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă. ODOBESCU, S. III 47. Așa-mi vine cîteodată Să mă sui la munți cu piatră... Așa-mi vine uneori Să mă sui la munți cu flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie om de înțeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Pe Murăș și pe Cîmpie Nu-i mîndră să-mi placă mie, Pe Murăș și pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moș Gheorghe? A vrut să-și ia înapoi pămîntul și de la un vecin și de la celălalt. MIHALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma. SADOVEANU, O. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, Dar ea zboară. EMINESCU, O. I 82. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ (Precedat de «ca») Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Destul, boieri! [zise Lăpușneanul] Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NEGRUZZI, S. I 140. 5. (Introduce o propoziție finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. BART, E. 397. Unchiașul... a ieșit să-i întîmpine. ISPIRESCU, L. 1. În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. EMINESCU, N. 29. Oltule, Oltețule, Secați-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. ◊ (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. Tot orașul Chișinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, și pe mine Unde mergi în țări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 63. ◊ (Precedat de «cum»; neobișnuit) Își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Precedat de «de») Se răpezi... de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. id. ib. 41. ◊ (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziție condițională, echivalează cu «dacă», urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, P. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă ești, Mîndra mea, departe ești; Dar să știu că te-aș vedea, Păduricea o-aș tăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. Duce-m-aș, să am putere. id. ib. 48. III. (În loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziție concesivă). Trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziție condițională). Îți poate fi de folos, numai să vrea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Pînă să (introduce o propoziție temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186. În loc să v. loc. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziții finale. Nu era ziuă în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. SLAVICI, N. I 22; b) are valoare copulativă. A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziții modale. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25; b) introduce propoziții concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.

MORMĂI¹ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre urși) A scoate sunete caracteristice speciei; (regional) a mormorosi, a murmura (4). Amîndoi urșii greu se mormăiască. CANTEMIR, IST. 308, cf. ANON. CAR. Ursul, după cea căzătură, Mănios și mornâind mur ! mur ! Purcedea înainte prin desiș. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. Ursul, cum e din natură, fleica cînd vrea să o ia Ca cînd ar citi din gură căuta și mormăia. PANN, P. V. II, 13/4. Prin dreptul podului, numai iaca îi iesă și lui ursul înainte, mornăind înfricoșat. CREANGĂ, P. 198, cf. 303. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Aude. . . vreun urs mornăind în apropierea sa. MARIAN, O. I, 218. Se face ursoaica ghem . . . Mormăie. Se întoarce cu pîntecele în sus. STANCU, D. 183, cf. id. R. A. III, 53. Prin nas i-au petrecut verigă, Și tot mai mormăie urîtul, Mai mormăie, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga rîtul. BENIUC, C. P. 78. Ursul moroiește. H XVI 132. Sosește ursul la ușă și începe a mornăi cu un grai gros. SBIERA, P. 203. E( a) din furc-așa trage Parcî ursu mornaie. VASILIU, C. 161. Fă-i un urs mare, Să-i iasă-n cărare, Spre ea alergînd, Grozav mormoind. PĂSCULESCU, L. P. 191. ◊ F i g. Tunurile mormăie mai departe. REBREANU, NUV. 116. ♦ P. g e n e r. (Despre alte animale) A scoate sunete caracteristice (asemănătoare cu ale ursului). V. m î r î i, m i o r l ă i. [Animalele ziceau:] Foarte bine, foarte bine ! ni din buză mormăia, ni din colți clănțăia. CANTEMIR, IST. 121. C-un sălbatec salt un tigru . . . Sforăie înverșunat, Apoi mormăind se-ntinde. EMINESCU, O. I, 165. Din cînd în cînd [cîinele] ciulește, tresare, ridică capul ori mornăie parc-ar fi simțit ceva nepriincios. SLAVICI, N. I, 39. Un motan mare sări de pe vatră și prinse a ghionti pe bătrînă morâind vesel. CONTEMPORANUL, VI₁, 23. [Cotoiul] stătea toată ziua mocnit și mornăind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea. C. PETRESCU, C. V. 84. Baba vrea să-l alunge, dar. . . [cîinele] mormăiește o dată de-o prinde fiori de moarte. RETEGANUL, P, III, 38. Cînele însă . . . morăia și toți le făceau cale. id. ib. V, 6. Să te duci. . . unde mițanu mornăiește. ȘEZ. III,196, cf. II, 151. ♦ (Regional, despre porumbei) A gînguri. Cf. ALR SN II h 384, A II 12. ♦ (Regional, despre albine și muște) A bîzîi, a zumzăi. De vor mornăi mai tare și mai îndelung [albinele], fără nici o îndoială sînt lipsite de matcă. ECONOMIA, 193/14, cf. ALR II 4 416/284. ◊ (Glumeț, despre păduchi) Pe dealul cu tufele Spală lelea rufele Și le-ntinde pe ciurcele, Cînii hîrîiau la ele. Nu știu, cînii hîrîiau Sau păduchii mornăiau. ȘEZ. IV, 236, cf. MARIAN, INS. 469. 2. (Despre oameni) A scoate sunete neclare pe un ton scăzut sau nazal, a vorbi nedeslușit (pentru a-și manifesta nemulțumirea, indignarea), a m u r m u r a (3), a b o m b ă n i, a m î r î i (2), (regional) a m o g o r o g i (1), a m o n d ă n i (1), a m o r m o t i; p. e x t. a protesta. Pedestrașii, lepădînd pre aga lor, ș-au ales altul, numai de capul lor; călăreții încă prea mornăia pentru că Lupul Vodă intrase în Valahia cale de patru zile. ȘINCAI, HR. III, 31/28, Trandafir, . .. cu față zgăriată, mormoia în sine. BUDAI-DELEANU, T. V. 147. Croitorii. . . s-au dus toți mormăind de acolo. BĂRAC, T. 73/17. S-oprește, ia. căciula, spre voi mîna întinde . . . Și tremurîndu-i barba spre ceruri mormăiește. BOLLIAC, O. 90. Suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. iI, 55. La biserică mormoia el cum mormoia, . . . dar o dată i s-a înfundat. N. REV, R. I, nr. 10, 155 supl. Începeau să .rîză, mormăind, ca să nu se auză unul pe altul. DELAVRANCEA, V. V. 8. Serafim Mogoș iar mormăi ca și cînd ar fi avut un spin în inimă. REBREANU, R. I, 236, cf. 15, 194, 281. Tudor Șoimarul mormăia nemulțumit. SADOVEANU, O. V, 591, cf. 491. Și-a îmbrobodit cu șalul turcesc obrazul cu mustăți și cu barbă și s-a dus mormăind. id. ib. VI, 539. Bătrînul începu să mormăiască. CĂLINESCU, E. O. II, 157. Își trecu încurcat buza de jos peste mustață și după un timp mormăi colțuros. CAMIL PETRESCU, O. I, 71. I se spunea cîte una și el mormăia și trecea mai departe. PAS, Z, I, 217. Mormăie paznicul, Mișcîndu-și bățul, nâpraznicul. BENIUC, V. 124. Eu strig încît capul mi se descleiește Și bărbatu-n lene abia mormăiește. ZANNE, P. II, 747. ◊ T r a n z. Oare ce mormăiește ? ALEXANDRI, T. 681. Nemaiputînd suferi foamea, încep a mornăi ugilit printre gard: „mămucă, iacă-tă-mă-s”. CREANGĂ, A. 68. D-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles. CARAGIALE, O. II, 271. Vremuri grele Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr; nu e de trai, nu e de stat. DELAVRANCEA, s. 204. Mormăia cuvinte fără șir și fără înțeles. VLAHUȚĂ, O. A. I, 130. Mama Zoița. . . mormonea încet: – Ce-o fi, . . . nu știu și pace ! N. REV. R. I, nr. 1, 27. Foarte bine, mormăi judecătorul întorcîndu-i spatele cu dispreț. REBREANU, I. 189, cf. 341. Bogojinaru, deși avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se mulțumi să mormăie ceva în farfuria lui. id. R. I, 41. cf. BRĂESCU, A. 116. Tu ești vinovată, fă – a mormăit Domnica. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. i, 180. Baba mormăi ceva neînțeles. SADOVEANU, O. VII, 332, cf. X, 34. Își strîngea pumnii și mormăia înăbușit cîte o înjurătură, BART, S. M. 61. Moș Costache mormăi ceva, cu gura plină, în imposibilitate de a articula. CĂLINESCU, E. O. II, 41. Cădelnițează popa și mormăie rugăciuni. STANCU, D.172. Nu ! . . . N-am nimic ! Nu vreau nimic !. . . mormăia el morocănos. V. ROM. februarie 1954, 6, cf. BENIUC,. V. 37. Dima a mormăit în barbă un „mde, știți eu?” – și a mers mai departe printre oameni. GALAN, Z. R. 33. Sandu îl ținti cu privirea lui tîmpă și mormăi: – Ce ? PREDA, D. 149. ♦ (Prin Transilv., despre copii) A scînci, a plînge. Cf. ALR I 82/136, 166, ALR II/I h 151. ◊ R e f l. Nu te mai mornăi. ALR II/I MN 12, 6 892/141. ♦ T r a n z. (Cu complementul „cîntec”) A fredona cu voce scăzută (și pe nas). Pe scări, cineva mormăie un cîntec moleșit. CAZIMIR, GR. 180. Năvodul și-l drege bătrînul pescar Și mormăie-un cîntec. LESNEA, I, 85. În fața celei de a doua „cortine” se mișcă încet și mătură paznicul căminului cultural, mormăind . . . un cîntec. BENIUC, V. CUC. 79. Duma . . . prinse să mormăie un cîntec. CAMILAR, N. I, 182 – .Prez. ind. mormăi și (rar) mormăiesc. - Și: (regional) mormăní (ALR SN III h 677/928), mormoí, mormoni, mornăi, morăí, moroi, murmăí (CIHAC, II, 203), murmuí (PONTBRIANT, D., DDRF, TDRG, H. IX 429, ALR II 4 961/279), murăí (ALR II/I h 31), mîrmăí (POLIZU), mîrnăí (com. din ALBA iULIA), mîrnîí (TDRG) vb. IV. – Din mor (mor).

pasămite Asupra acestei expresii părerile sînt împărțite, nu numai în ce privește originea, ci și în ce privește înțelesul. După DU, sensul ar fi „se vede, pare că”, iar originea ar fi a păsa, cu terminația de la cogeamite, lehamite. Fără îndoială, trebuie să înțelegem că pentru autor e vorba de a păsa „a avea păs”, „a se interesa”, căci a păsa „a merge” nu e inserat în DU. TDRG înțelege expresia ca „nämlich” și o explică prin a păsa „a merge”, fără să intre în amănunte cu privire la evoluția semantică. CDDE, care dau aceeași etimologie, traduc prin „câest que”. Pentru CADE, înțelesul este , se pare, pe semne, se vede că„, iar pentru etimologie se trimite la (îmi) pasă+bg. -mi-te. La Scriban, înțelesul e ”cînd colo, în realitate, după cum văzui„, și originea ar trebui căutată în a păsa ”a merge„. După DLRLC și DLRM, înțelesul este ”pe semne„, ,,probabil”, „se pare că”, „se vede că”, iar originea e păsa (fără să se arate care dintre verbele omonime) +-mi-te. Mai adaug că în MRIW, p. 397, L. Spitzer traduce cu „siehe nur !” și, pornind de la o formulă absolut accidentală, naiba să mi te ia (la TDRG, s.v. eu), elimină ipotezele care văd în partea finală un element de împrumut. Dacă luăm un exemplu ca cel din Ispirescu, citat de TDRG (Văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat și am căscat și eu gura acolo. Pasă-mi-te era pomul Crăciunului), vedem că nu se potrivește înțelesul ,,se pare„, ”se vede că„, ”pe semne„, căci vorbitorul este lămurit asupra semnificației pomului, nu face supoziții asupra ei și urmărește numai să atragă atenția ascultătorului. Eu aș traduce cu ”în adevăr„, eventual cu ”vezi dumneata„. Același sens îl găsim la I. L. Caragiale, Opere, ed. Zarifopol, I, p. 121. Totuși există și pasaje unde potrivește înțelesul ”,probabil„ (N. I. Dumitrașcu, Povești oltene, București, fără dată, p. 62: nu mai e cunună, nu mai e nimic, pierise ! . . . Pasămite vreun duh necurat i-o furase). Dar orice înțeles am reține dintre cele propuse, legătura semantică cu a păsa ”a merge„ va îi destul de greu de sprijinit : pasă-mi-te n-ar fi putut avea la origine alt înțeles decît acela de ”pleacă !„ (analog lui cară-mi-te din limba actuală familiară). Nici din punctul de vedere formal etimologia nu ar fi satisfăcătoare, căci a păsa cu înțelesul de ”a merge„ nu e tranzitiv, deci te de la sfîrșit nu poate fi acuzativul pronumelui personal de persoana a doua. Cît privește pe a păsa ”a avea păs„, acesta se construiește cu dativul : îmi pasă, deci nici pornind de la această bază n-am putea explica pe te de la sfîrșit ca un acuzativ. De aceea sîntem trimiși la finala lui lehamite și cogeamite. Dar acesta din urmă este evident nou în romînește, iar Fulvia Ciobanu, SCL, XI (1960), p. 429-432, a arătat că cele două cuvinte n-au nimic de-a face unul cu celălalt și că, fiind neanalizabile, nu au putut sta la baza altor formații cu -mi-te^{1 [1]}. Nu este exclus ca tocmai de la pasămite să se fi pornit în crearea acestor formații. Cred că trebuie să pornim de la păsa<pensare, dar nu cu înțelesul de ”a apăsa„, ci cu unul derivat. De la ”a apăsa„, pensare, prin intermediul lui ”a cîntări„, a ajuns la înțelesul de ”a se gîndi„. Înțelesul de ”a cîntări, a atîrna greu„ este atestat în romîna veche (CDDE). Înțelesul modern derivă din cel vechi printr-un intermediar atestat. În Herodot (le păsa greu Megarenilor, vezi Bogrea, DR, III (1924), p. 414) și într-un descîntec (să-i pese, fără a ști ce-i pasă, vezi Densusianu, GS, V (1932), p. 139). Expresia aceasta am auzit-o adesea în copilărie, în raionul Slobozia : îmi pasă înseamnă ”am o durere internă„, ”mă resimt de pe urma unui efort„. Cuiva care ridică saci grei i se spune o să-ți pese, adică ”ai să te îmbolnăvești„, cf. REW, 6391, și vezi și a apăsa. Verbul a păsa a trecut deci de la înțelesul de ”a apăsa„ la acela de ”a face să doară„, ”a chinui„, ”a îngrijora„. E probabil că evoluția semantică nu s-a oprit aici, ci, întocmai ca în occident, pensare a ajuns și la înțelesul de ”a se gîndi„ (Gaston Paris, Mélanges linguistiques, publiés par Mario Roques, Paris, 1909, p. 558). Limba romînă actuală nu are nici un verb de origine latină pentru ideea de ”a se gîndi„, afară de a cugeta, care are o valoare oarecum specială. Nici măcar verbe de origine slavă nu avem pentru această idee, ci mai toate verbele care înseamnă ”a gîndi„ vin din ungurește : a se gîndi (de la gînd < magh. gond), a se socoti (magh. szokotálni e considerat ca provenit din romînește ; în orice caz, cuvîntul nu e creat de noi), a se chibzui (magh. képezni). Dar e imposibil de crezut că înainte de influența maghiară limba romînă se putea mulțumi cu singurul cuvînt cugeta pentru o noțiune atît de importantă. E probabil deci că a păsa se întrebuința cu înțelesul de ”a gîndi„. Avem un început de dovadă a acestui lucru în existența adjectivului nepăsător, care nu poate fi derivat de la a păsa ”a avea grijă„, construit cu pronumele în dativ, nici cu înțelesul de ”a apăsa„, căci ar fi trebuit să însemne ”care nu apasă„, nu ”care nu este apăsat„. Dacă nu vrem să credem că nepăsător e format de la nepăsare, trebuie să pornim de la a păsa cu înțelesul de ”a se gîndi„. Tot așa pasă-mi-te ar însemna la origine ”gîndește-mi-te", ceea ce ar fi potrivit pentru toate nuanțele pe care expresia le are astăzi.

AVEA A avea (a)plecare (sau plecăciune) = A avea înclinație spre...: Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinț, și soția marelui logofăt Corbeanu [...] avea acea aplecare la faceri de bine (GR. ALEXANDRESCU) A avea (ceva) la îndemână = A avea (ceva) în imediata sa apropiere. A se putea folosi ușor (de ceva): …a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. (CALISTRAT HOGAȘ) A avea (ceva) pe mână = A dispune de...: Avea pe mână toate facilitățile posibile și tot nu era mulțumit. Așa fiind, acestora nu li se poate da niciun suflet de creștin pe mână. (G. TOPÂRCEANU) A avea (de) gând sau a-i fi (cuiva) gândul să... = A avea intenția, a voi să...: Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gând să se-nsoare. (I. A. BASSARABESCU) Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă. (P. ISPIRESCU) A avea (h)arțag = A fi certăreț: Că vor zice toți: „Să nu mergem să stăm să dvorim la cel domn, că deaca să îmbată, el își piiarde mintea și are arțag, ci ne va înfrunta și încă de nu ne va și piiarde”. (NEAGOE BASARAB) Femeia nu se lăsă; avea harțag; nu înțelegea de ce le trebuia crâșmă, când stăteau liniștiți în cerdacul bojdeucei și nu duceau lipsă de nimic. (EUGEN LOVINESCU) Omul avea arțag cu toată lumea. A avea (sau a prinde) orbul-găinilor = A nu vedea lucrurile clare, evidente: Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor? (VASILE ALECSANDRI) PEPELEA: Ce să-i găsesc, că-i ai pe nas. ARVINTE: Oare?... Se vede că de mult ce-am strănutat... PEPELEA: Ai prins orbu găinilor... (IDEM) A avea (sau a simți) fluturi la (sau în) stomac (arg.) = A fi îndrăgostit: Chiar dacă nu o spun − probabil și pentru că ar părea ciudat după doar câteva întâlniri, bărbații se îndrăgostesc și ei și au „fluturi în stomac”, la fel ca femeile. (http://www.ele.ro/) A avea (sau a-și face treabă) cu cineva = a) A avea de rezolvat ceva cu cineva; a se ocupa de cineva: Du-te până acolo că are treabă cu tine! (MARIN PREDA) b) (reg.) A avea relații de dragoste cu cineva: Rușine mi-e și de iarbă, / Cu cine mi-am făcut treabă. (POP.) A avea (un) vis = A visa: Vis frumos avut-am noaptea. (MIHAI EMINESCU) A avea a face cu... = a) (d. persoane) A avea de lucru, de furcă (cu cineva); a trebui să suporte consecințele: Ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. (I. L. CARAGIALE) b) (Despre lucruri) A avea legătură cu ceva: Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. (MIHAI EMINESCU) Acele învățături înalte n-au a face cu o bună și frumoasă educațiune. (I. L. CARAGIALE) A avea ac de cojocul cuiva = A ști cu ce arme să învingi pe cineva. A ști să înveți minte pe cineva: Într-un rând, crede cânele că i-a găsit ac de cojoc: să nu-i mai dea mâncare. (POP.) A avea academie (sau acioală, capital, cearșaf, jurnal, listă, patalama, salbă) (arg.) = A avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat: Nu bine a intrat în inchisoare și a început să se laude că el are academie multă... A avea aplecare spre… = A avea înclinație spre… Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. (MIHAI EMINESCU) Avea aplecare spre științele exacte. A avea bășini sau muci în cap (arg.) = a) A avea idei ciudate, extravagante: Cea mai fițoasă femeie din lume!! Are atâtea bășini în cap încât… te uimește, pe bune… (http://xmix.ro/) b) A fi extrem de încrezut. A avea belciug (arg.; d. femei) = A fi serioasă, a-și păstra bunul nume: Spre deosebire de celelalte din grupul lor, tipa avea belciug și era chiar frumoasă. A avea beteșug (d. oameni) = A fi infirm: […] deși era voinic [Pălăgieșu], spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. (LIVIU REBREANU) A avea o jenă (arg.; irn.) = A invoca un pretext imaginar pentru a se eschiva de la îndeplinirea unei sarcini: La începutul mandatului, premierul nu avea nicio jenă să îmi scrie să-l rezolv pe Patriciu. (https://www.google.ro/) A avea bube-n cap (arg.) = A avea antecedente penale. A avea un trecut dubios: Jean Avramescu, care se știa, cum zicea Caterina, „cu bube-n cap”, se cumințise ca un vițeluș abia fătat, avea și el habar de proverbul cu ulciorul. (PAVEL PEREȘ) A avea bucurie = A se bucura: Știai că poți avea bucurie în ciuda stărilor personale și a circumstanțelor prin care treci? (https://www.google.ro/) A avea bunătate = A fi bun: Am auzit că ați avea bunătate a traduce câteva din poveștile scrise de mine. (ION CREANGĂ) Mama avea bunătate și ne oferea tot ceea ce era mai bun pe lume. A avea cale (înv.) = A se pregăti să parcurgă un drum lung: Nu credea să aibă cale atât de lungă. A avea cale (pe undeva) = A avea drum (pe undeva): La cine mi-e mie drag, / N-am cale, și tot îmi fac. (POP.) A avea cap (sau minte) = A fi deștept: − Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încât de aveai cap... puteai să te faci ca un grof. (I. POP-RETEGANUL) Iar pricina era: / Că-n zeul cel deșert un jertfitor intra / Și, de avea el minte, / Apoi oracolul rostea cerești cuvinte. (ALECU DONICI) A avea capăt (sau cap) = A se sfârși, a se termina: Toată boala are leac, / Da urâtu' n-are cap. (POP.) A avea căderea să… = A avea calitatea de a…: […] el [Ion I. C. Brătianu] nu mai avea căderea de a fi reprezentantul României în fața acelora care hotărau chestiunea pe un asemenea teren.(GH. BUZATU) Numai el are căderea de a decide. A avea căutare (d. o marfă) = A fi cerut de clienți: Nu e nevoie de o capacitate de previziune prea mare pentru a ști ce fel de dispozitive nu vor mai avea căutare în anul 2020, în condițiile în care industria IT se află într-o dezvoltare continuă. (http://www.tion.ro/) A avea ceva (de împărțit) cu cineva = A antipatiza pe cineva: Totul a culminat în luna februarie, când elevul-problemă a aruncat cu un scaun într-un coleg cu care avea ceva de împărțit [...] (http://www.obiectivbr.ro/) A avea ceva cu cineva = a) A dori, a pretinde, a vrea ceva de la cineva: Eu nu știu ce are cu mine. (I. POP- RETEGANUL) Ce ai, domnule, cu mine? b) A avea motive (nemărturisite) pentru a căuta nod în papură, a persecuta, a paște (pe cineva): Să știi că are ceva cu tine! A avea ceva în gând (sau în cuget, în minte) = a) A avea o anumită intenție: […] nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. (d. ȚICHINDEAL) − Or rămâi schilod, or păcălesc pe dracu și mă îmbogățesc. Că vezi că avea el în gând ce avea. (POP.) b) A fi preocupat (de cineva sau de ceva): Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat și și-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-și recupereze cât mai repede și îndoit suma dată drept mită. (http://www.gds.ro/) A avea ceva pe suflet (sau pe conștiință) = A suferi mustrări de conștiință pentru ceva: Parcă avea ochii deschiși și se uita la mine cu frică. […] Am așezat Sfintele Daruri și am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. (www.sfaturiortodoxe.ro/) Nu-i aveți pe conștiință pe bebelușii care au murit la Giulești? (http://www.monitorulcj.ro/) A avea ciudă (sau, înv. mânie) (pe cineva) = A urî pe cineva: Explicație halucinantă pentru incendierea pisicilor în cimitir: „Avea ciudă pe ele și a vrut să le omoare.” (http://adevarul.ro/) Cucule, pasăre mândră,/ Du-te-n pădure și cântă. / Pe cine-i avea mânie, / Blastămă-l, străin să fie. (POP.) A avea clonțar la ghebă (arg.; d. o casă) = A avea câine de pază: Greu de intrat înăuntru… Nu vezi că are clonțar la ghebă! A avea curaj (sau îndrăzneală) = A fi curajos: Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. (I. L. CARAGIALE) A avea dar (sau talent) = A fi talentat: Modestia este decorul talentelor tinere. O primadonă plătită foarte scump, chiar dacă ar avea talent, ar însemna că nu e modestă […] (I. L. CARAGIALE) Are dar, ca și sora lui, pentru muzică. A avea darul să... = A fi înzestrat cu puterea de a...: Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. (CALISTRAT HOGAȘ) Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor și radia, cu surâsul ei pur, numai bunătate și simpatie. (JEAN BART) A avea datină (înv. și pop.) = A avea obiceiul: Ospătăria aceea era a unui om foarte mare de statură… care avea datină să cumpere pre oamenii ce i se aducea de vândut. (POP.) A avea de fală = A se mândri cu ceva: Ismail pașa îl avea de mare fală [Catargiu Iani] și-l ținea liber în conacul său, ca un trofeu, ca un lanț subțire de piciorul său. (ION GHICA) A avea de furcă cu cineva = A avea dificultăți. A avea mult de luptat împotriva cuiva: − Ehe, negustoreasă, nu glumă! Zise bătrânul Iuga. Vom avea de furcă cu tine! (LIVIU REBREANU) A avea de gând să... = A intenționa să...: Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise […] (P. ISPIRESCU) A avea de grijă = A fi atent la ceva: […] acum să ai grije, că maica-ta mearge la o nuntă! (I. BARAC) A avea de plătit o poliță cuiva (arg.) = A urmări să se răzbune pe cineva: − Pe Marțian de ce l-ai asasinat? Cu ce te incomoda? Marcel Istodor râse din gât: − A plătit o poliță mai veche. (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) Și mai halucinant este însă zvonul conform căruia unul din apropiații lui Zsolt […] l-ar fi dat pe mâna presei, după ce Zsolt i-ar fi plătit o poliță destul de serioasă […]. (http://www.ziarulring.ro/) A avea de știre = A ști: Unde avându Ștefan vodă știre și prinzându limbă, marți noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără de nicio grijă. (GR. URECHE) A avea de-a face cu... = A avea ceva comun cu... A intra în relații cu...: Avem de-a face cu aceeași tentativă de fraudă morală masivă, tentativă de deghizare politică a unei forțe politice cu aspirație totalitară. (http://www.mediafax.ro) A avea dor = A-i fi dor: De trei nopți aceeași cale / Bate călătorul. / Cine n-are dor pe vale / Nu-mi cunoaște dorul. (G. TOPÂRCEANU) A avea dreptate = A fi îndreptățit: Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. / Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. (GR. ALEXANDRESCU) A avea dureri de cap = a) A-l durea capul: Nu poți ști exact dacă vei avea sau nu dureri de cap în timpul sarcinii și nici dacă acestea se vor rări sau, dimpotrivă, îndesi pe parcursul acestei perioade. (www.attct.ro/) b) A fi îngrijorat pentru ceva: A procedat legal și de data aceasta, ca să nu aibă dureri de cap mai târziu. A avea farurile ciupite (Gmț.; d. o persoană în stare de ebrietate) = A vedea ca prin ceață: Se pare că iar ai farurile ciupite... A avea fericirea să… (sau de a…) = A avea onoarea, plăcerea să… (sau de a…): Pe d. Brănișteanu nu avem fericirea să-l cunoaștem. (I. L. CARAGIALE) A avea ființă (pe lume) = A se naște; a exista, a ființa: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, / Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. (MIHAI EMINESCU) […] de unde să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? (ION CREANGĂ) A avea folos (sau câștig ori, înv. dobândă) = A profita: Când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată. (ION CREANGĂ) A avea friguri = a) A suferi de malarie: Mâinile mi-erau reci, gura amară și uscată ca de friguri. (AL. VLAHUȚĂ) Sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul frigurile de baltă. (I. L. CARAGIALE) Nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi. (ION CREANGĂ) b) A fi foarte nerăbdător și emoționat:Înainte de a trage biletul de examen, tremura ca varga de parcă ar fi avut friguri. A avea gărgăuni în cap = A fi înfumurat, a avea pretenții nejustificate; a avea idei extravagante: Ne-am făcut închipuire / C-o să dăm de supărare, / Omul, oricum îi din fire, / Gărgăuni în cap tot are. (VASILE ALECSANDRI) A avea grijă = a) A fi neliniștit pentru ceva: Tatăl copilului avea grijă să nu i se întâmple iar vreun necaz. b) A nu uita să...:Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. (LIVIU REBREANU) A avea gură (mare) = A fi certăreț: Soacra nu trebuie să fie cu gura mare. (ION CREANGĂ) A avea gură rea = A prevesti evenimente rele care se împlinesc: Să nu mai spui nimic, că mereu ai gură rea! A avea inimă = a) A fi curajos: Dacă nici el nu avea inimă, cine altul din capitală, din țară, din lume, avea? (CONSTANTIN STOICIU) b) A fi milos: Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte. (IOAN SLAVICI) Păcală se învoi pentru că avea inimă miloasă. Luă vaca și plecă. (POP.) A avea iubire = A iubi: Chiar dacă aș muta niște munți, prin credința mea, dacă nu am și iubire la credință, dacă credința mea nu e lucrătoare în iubire, dacă la credința mea nu se adaugă iubirea, credința mea n-are nicio valoare. (http://www.crestinortodox.ro/) A avea în cinste = A cinsti: Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. (ALECU RUSSO) A avea în pântece (d. femei; înv.) = A fi însărcinată: Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile. (BIBLIA) Drama neștiută a Gabrielei Cristea. „Am suportat lucruri foarte grele pentru a avea un suflet în pântece” (http://www.romaniatv.net) A avea la (sau în) degetul (cel) mic = A domina clar; a cunoaște foarte bine: Uscățiv, așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic. (MIHAI EMINESCU) A avea la nazar (pe cineva) (înv.) = A proteja (pe cineva), a fi binevoitor (cu cineva): Ministrul mă are la nazar. (VASILE ALECSANDRI) A avea milă (de...) = a) (Înv.) A avea parte de...: Tu l-ai măritu-l pe-mpăratul, s-aibă milă de izbândă. (DOSOFTEI) b) A fi milos, a se îndura:Privi-te-voiu cu ochii în lacrime fierbinți... / O marmură, aibi milă de-a mele rugăminți! (MIHAI EMINESCU) A avea nas = a) A avea miros fin: Distinge orice miros, așa că bucătăresele i-au spus că are nas. b) A fi (prea) îndrăzneț: Când se găsea cafea pe toate drumurile, putea s-o cumpere oricine, acum o dibuia numai cine avea nas. (CRISTIAN TEODORESCU) Doamna Friț, îi trecu prin cap, iar în clipa următoare alungă gândul: n-ar mai avea nas să-i ceară, îi e datoare două milioane... (RADU ALDULESCU) El a cam început să aibă nas și se amestecă în toate. A avea năcăfale = A avea neajunsuri, pretenții: − Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. (ION CREANGĂ) A avea nădejde = A nădăjdui: Pot să am nădejde în voi? (ION CREANGĂ) A avea nărav = a) (d. cai) A fi nărăvaș: − Are vrun nărav iapa ta, mă țigane? − N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. (P. ISPIRESCU) b) (d. oameni) A avea un viciu: [...] al cincilea [păcat] iaste sămânarea de vrajbă între fraț și între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; și cine are acel nărav iaste asemenea diavolului. (ANTIM IVIREANUL) Năravul pe care-l are este tutunul. A avea nevoie (sau, înv. lipsă, trebuință) de... = A-i fi necesar ceva: Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului […] întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. (PAUL ZARIFOPOL) A avea noroc (sau șansă) = A fi favorizat de întâmplări: Eu firea nu mi-o prefac / D-oi avea noroc să-i plac. (ALECU VĂCĂRESCU) A avea o (sau de) vorbă cu cineva = A trebui să discute cu cineva: Aveam o vorbă cu tine, dar ești greu de găsit. A avea o ceartă = A se certa: Se vede că a avut vreo ceartă cu soră- sa. (P. ISPIRESCU) A avea obicei (sau deprindere) = A obișnui să...: Acest boier avea obicei, când spunea câte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încât nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. (P. ISPIRESCU) [...] a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinței dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul. (G. IBRĂILEANU) A avea ocazia (sau înv. prilejul) = A i se da posibilitatea: Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. (ION CREANGĂ) A avea ochi = a) A vedea bine: Copilul avea ochi, spre deosebire de mama sa care purta ochelari. b) A distinge esențialul: El este inteligent; are ochi și găsește cele mai bune soluții. A avea oftică (pe cineva) = A avea resentimente (față de cineva): Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul și striga: „Căderea ursului din lună!” (M. CĂRTĂRESCU) A avea parte (de ceva) = A fi predestinat să...: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit. (MIHAI EMINESCU) A avea pâră (cu cineva) (Jur.; înv.) = A fi în proces cu cineva: Înțelegându Iancul vodă că l-au mazilit împăratul și domniia o au dat-o iarăși lui Pătru vodă Șchiopul [...] gândi că de va merge la turci, va avea pâră multă și mai apoi să nu care cumva să și piară. (GR. URECHE) A avea pe capul său = A avea o responsabilitate (nedorită): De mâine vei avea pe capul tău și întocmirea referatelor, chiar dacă nu intră în atribuțiile tale. A avea pe cineva de aproape = A avea simpatie sau dragoste pentru cineva: Mi s-a părut că aceste cuvinte redau foarte clar importanța de a avea măcar un suflet aproape de noi, care să tresalte, la unison cu al nostru [...] (http://www.ileanaandrei.ro/) A avea pe cineva drag = A iubi pe cineva: Ei, acum ghicește singur / De te am eu drag ori nu? (G. COȘBUC) El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. (I. G. SBIERA) A avea pe cineva la (sau în) inima sa = A iubi pe cineva: În momentele de cumpănă ale vieții simțim nevoia de a avea pe cineva în inima noastră și pe care să ne putem baza. A avea pe dracul = a) A avea un rău inexplicabil. b) A nu avea nimic: – Ce tot te lauzi? Nu te cred... Ai pe dracul... c) A fi foarte rău: „Îl avea pe Dracu' în el”. Un bărbat gol pușcă a mușcat de față un adolescent și a atacat mai mulți oameni, pe stradă. (spynews.ro/) A avea pe vino-ncoace = A fi atractiv: […] perișorul supțire și stufos îi cădea pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace. (P. ISPIRESCU) A avea peri răi (îvp.) = A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular: Precum vremea închisă zămislește visuri spăimântoase, așa poate că voi fi având și eu peri răi, și te înșeală părerile. (P. ISPIRESCU) A avea pitici pe creier (arg.) = A fi nervos, nesatisfăcut, ofticat; a avea draci: Am avut o perioadă grea. Am suferit din dragoste sau din nedragoste. Am pitici pe creier, mi-am făcut eu singur rău. (http://www.wowbiz.ro/) A avea putere = A fi puternic: Voința de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. (GEO VASILE) Nu știi dacă vei avea putere să alegi când să mori. Dar ai puterea să alegi când să trăiești […] (http://www.cabral.ro/) Creierul este special construit pentru a avea putere și a ne ajuta în situații dificile. (www.citatepedia.ro/) A avea răutate = A fi rău: „Jurnal numai pentru mine” conține tot pe data de 29 X ultima însemnare: „Numai de n-aș păcătui. Și de n-aș avea răutate. Acum n-am.” (ION IANOȘI) Duhul Sfânt ne va ajuta atâta timp cât nu vom avea răutate pe nimeni. (ortodox.md/) A avea scăpare = A scăpa: Nu mai ai scăpare din mâna mea! (P. ISPIRESCU) A avea semne (sau presimțiri) = A presimți ceva: Chiar și cei ce au accidente mortale au presimțiri, dar nu le iau în seamă. (http://www.lovendal.ro/) A avea seu la rărunchi (sau a avea cheag) = A fi bogat: Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. (ION CREANGĂ) A avea socoteală (sau înv. rânduială) = A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni: Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiași și a sfârșitului socoteală [..] (DIMITRIE CANTEMIR) A avea teamă (sau groază) = A se înspăimânta: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te- ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece. (MIHAI EMINESCU) A avea trebuință = A-i trebui: Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. (VASILE ALECSANDRI) A avea ținere-de-minte (sau memorie) = A putea să-și amintească multe lucruri: S-a împământenit ideea greșită că „a avea o memorie de elefant” e de bine. Cei care o utilizează ca laudă cred că expresia înseamnă „a avea o ținere de minte foarte bună”, ceea ce nu este adevărat. (http://www.avocatnet.ro/) Avea spirit de observație și ținere de minte. A avea un cârlig la cineva (pop.) = A avea o taină, un secret: Ion are el un cârlig pe undeva, de vine întotdeauna târziu acasă. (POP.) A avea un of = A fi necăjit: Nu din dragoste față de SUA sau din ură față de Moscova, avea el un of la inimă cu „foștii” (deși erau de-ai lui) și a vrut să le-arate că nu mai mor caii când vor câinii roșii (hrăniți rusește). (http://www.nasul.tv/) A avea voie (sau permisiunea) să... = A-i fi permis să...: Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. (IOAN SLAVICI) […] luam baia într-un colț al țărmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. (NICOLAE GANE) Dacă aș avea voie să revăd lucrarea, ar fi nemaipomenit. A avea vreme (sau timp) = A dispune de timp pentru a face ceva. A fi liber, a dispune de timp pentru a se ocupa de cineva: Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. (MIHAIL SADOVEANU) Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. (P. ISPIRESCU) A avea (pe cineva) în de bine (înv.) = A privi (pe cineva) cu ochi buni: Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decât frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. (NICOLAE BĂLCESCU) A avea... ani = A fi în vârstă de... ani: Peste câteva zile ar avea 79 de ani. A (nu) (mai) avea gură (sau obraz, tupeu) să… = A (nu) (mai) avea curajul, îndrăzneala să…, a nu mai cuteza să…: Ai băut cât șăpte și mai ai obraz să te jăluieșt! (VASILE ALECSANDRI) A (nu) (mai) avea zile bune (cu cineva) = A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva): Cu amar și cu necaz / Ies rujile din obraz! / De-aș mai avea zile bune / Rujile iară s- ar pune. (I. POP-RETEGANUL) Deși ne-ar plăcea, nu putem avea numai zile bune pe parcursul unui an. (www.publika.md/) A (nu) avea (mare sau desăvârșită) cunoștință (de ceva) = A (nu) ști, a (nu) fi (bine) informat (de sau despre cineva sau ceva), a (nu) cunoaște (bine): Aveau smeii cunoștință de vitejia lui. (P. ISPIRESCU) A (nu) avea (sau a (nu) da) greș (sau greșeală) = A (nu) greși: Steaua te și poate ajuta, dar dacă dai greș la Steaua, nu știu dacă mai poți ajunge fotbalistul pe care îl visează unii. (www.evz.ro/) A (nu) avea (un sau niciun) înțeles (sau sens) = A (nu) avea noimă; a (nu) avea logică: Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles, / Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea cap (și Dumnezeu sau și chip) să… (sau de a…) = A (nu) fi în stare să …, a (nu) putea să…: Rea bucată-i dragostea; / Cine prinde-a o gusta, / N-are cap de-a o lăsa. (POP.) A (nu) avea loc de întors sau de manevră (arg.) = A (nu) avea condiții favorabile pentru desfășurarea unei activități: Nimic nu mai putea face, că nu avea loc de întors din cauza celor curioși. A (nu) avea milă = A (nu) stârni mila cuiva; a (nu) simți milă pentru cineva: De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit. (AL. ODOBESCU) Femeia avea milă de toți nevoiașii și-i ajuta cu ce putea. A (nu) avea obraz = A (nu) avea bun simț: Noroc că unul a uitat, iar celălalt n-are obraz, astfel că acum sunt prieteni la cataramă […] (http://www.monitorulcj.ro/) A (nu) avea odihnă = A fi mereu activ; a fi neliniștit: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit / Și odihnă n-am avut... (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea pe cineva la stomac = A (nu) putea suporta pe cineva: Ea n-a avut-o niciodată la stomac pe vecina de peste drum și nu-și putea explica de ce. A (nu) avea rost să... = A (nu) fi potrivit să…: Antrenorul Răzvan Lucescu a declarat, luni, în conferința de presă în care a fost prezentat oficial, că nu avea rost să semneze cu FC Rapid un contract pe următorii zece ani având în vedere că este posibil să nu fie o colaborare fericită. (http://www.mediafax.ro) A (nu) avea somn = A (nu) putea dormi: Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. (IOAN SLAVICI) N-a avut somn toată noaptea. A (nu) avea treabă = A (nu) fi ocupat: − Dacă n-am treabă, ce să fac în târg? − Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlnește cu bărbați, poate să dai de vreo treabă […] (I. L. CARAGIALE) Mereu are treabă și nu-l găsesc acasă decât duminica. A (nu) avea zile (sau zilișoare) = A (nu) mai trăi; a (nu) se mai bucura de viață: Este cu putință însă, dacă voi mai avea zile, să vă întrețin despre dânsul în chip îndelungat, când voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri […] (RADU ROSETTI) − N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce face = A nu (mai) putea…: Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce zice = A nu (mai) ști. A rămâne fără replică: După toată discuția chiar nu mai aveam ce zice, pentru că totul era confuz. A nu (mai) avea margini = a) A fi foarte întins, peste măsură de mare: Cât vedeai cu ochii, câmpia parcă nu mai avea margini. b) A întrece orice măsură: Supărarea acum nu avea margini. (I. POP-RETEGANUL) A nu avea (sau a nu ști) cum (să…) = A nu avea posibilitatea, mijloacele (să…), a-i fi imposibil (să…): Pentru atâta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. (AL. ODOBESCU) A nu avea când = A nu mai avea timpul necesar să...: Nu mai avea când să rezolve și ultima cerință și a predat lucrarea. A nu avea chip să... = A nu reuși să...: Azi n-ai chip, în toată voia, în privirea-i să te pierzi. (MIHAI EMINESCU) A nu avea nici cenușă în vatră (sau în casă) sau a nu-i arde nici focul în vatră = A nu avea absolut nimic, a fi sărac lipit pământului: Nu-i casa lor, în care stau, și-n casă nici cenușă n-au. (G. COȘBUC) A nu avea nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) = A nu cunoaște pe cineva. A nu avea nicio legătură cu...: […] tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mânecă. (ION CREANGĂ) Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. (P. ISPIRESCU) TRAHANACHE: Zic: ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prințipuri, dinpotrivă. (I. L. CARAGIALE) A nu avea niciun chichirez = A nu avea nicio logică; a nu avea niciun haz: De vreme ce toată lumea râde, grăi Ghervasie cu îndrăzneală, se cheamă că toată lumea știe cum a fost, așa că n-ar avea niciun chichirez s-o mai spun, mai ales că e și destul de veche. (VALERIU ANANIA) Încă un eșec îi va fi fatal lui Ungureanu. Iar platforma nu va mai avea, nici ea, niciun chichirez. (http://www.gandul.info) A nu avea niciun sfânt = A fi necredincios: N-au nimic sfânt în ei; n-au decât o credință și un zeu: avuția materiala și banul! De-asta spun că ceea ce a făcut Netanayahu ieri întrece orice măsură. (http://www.ziare.com/) A nu avea ochi decât pentru... = A fi îndrăgostit de...: El nu avea ochi și suflet decât pentru pădurile, dealurile și câmpiile în care trăise în larg în copilărie. (NICOLAE GANE) A nu avea pentru ce (sau de ce) = A nu avea niciun motiv: Nu avea de ce să nu vină; a fost anunțată la vreme de data aceasta. A nu avea unde = A nu exista spațiu disponibil: Se plânge în fiecare zi că nu mai are unde să lucreze, că este prea multă lume și nu se poate concentra. A se avea bine (sau rău) (cu cineva) = A fi în relații bune (sau rele) (cu cineva); a (nu) se înțelege (cu cineva); a fi prieten (sau a se dușmăni) (cu cineva): Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, [Neagoe] se avea bine cu toți din sat [...] (P. ISPIRESCU) Frați, frați erau ei, dar unul cu altul nu se avea bine. (POP.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = A fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie); a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat): Se avea bine, ca frații. (P. ISPIRESCU) Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. (ANTON PANN) Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul [...] (P. ISPIRESCU) A se avea dragi = A se iubi: Fata și flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră, oarecum, în vecinătate. (AL. MITRU) A se avea rău (cu cineva) = A se certa; a fi dușmani: De când s-au mutat, cei doi vecini se aveau rău. Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! = Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate: − Atâta bine să am, dacă nu mă crezi! Ce-am avut și ce-am pierdut = a) N-am ce pierde: Dumnealor, că sunt mai tineri și, vorba aia, ce-am avut și ce-am pierdut! dumnealor o să-și puie, doamne ferește! viața în primejdie: (I. L. CARAGIALE) b) Sărac am fost, sărac am rămas. c) Puțin îmi pasă: Așa am interpretat eu, acum poate exista o altă interpretare a regizorului, adică 0- 0, pe ideea „ce-am avut și ce-am pierdut”, la un nivel mult mai profund. (http://www.mediafax.ro/) N-ai decât! = a) Ești liber să...: Zi și noapte stam la drum / Și cântam pentru oricine... / Ai cântat? Îmi pare bine! / N-ai decât să joci acum! (CINCINAT PAVELESCU) b) Încearcă numai, dacă îndrăznești. c) Nu-mi pasă: Faci cum crezi, n-ai decât să mergi singur! N-are a face = Nu se potrivește, nu are nimic comun cu...: N-are a face dacă sunt cretini au ba, nu sunt români și eu cred că nu e normal ca România să fie condusă de alogeni […] (http://activenews.ro) N-are cine să... = Nu există cineva care să...: „La cum ne-am pregătit în acest cantonament, am crescut de la meci la meci, nu are cine să ne pună probleme în România.”, a spus Lucian Filip. (http://www.digisport.ro/) N-are cum (Impersonal) = Nu este posibil. Nu există modalitatea de a...: În felul ăsta, Johannis nu are cum să câștige aceste alegeri, dar Ponta le poate pierde… (http://www.gazetadambovitei.ro/) N-are decât să... și... = E suficient să... pentru a...: Dacă domnul Boc se simte atras de un alt partid, nu are decât să-și dea demisia din PDL și să se înscrie într-un alt partid și nu are decât să susțină pe cine vrea! (http://www.mediafax.ro/) N-are nimic! = Nu are nicio importanță; nu s-a întâmplat niciun rău: Mă gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. (MARIN PREDA) Nici acasă n-am de coasă = Nu mă grăbesc; nu am nicio treabă: – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe! (ION CREANGĂ)