a cincea roată la căruță expr. persoană lipsită de importanță / de prisos.

AFLUENȚĂ s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

ajutor (ajutoare), s. n. – 1. Sprijin. – 2. Persoană care ajută, auxiliar. – 3. Locțiitor, adjunct. Mr. ağutor, megl. jutor. Lat. adiūtōrium (Cipariu, Gram., 62; Pușcariu 53; Candrea-Dens., 35; REW 173; DAR; Rosetti, I, 162); cf. prov. ajutori. – Der. ajutora, vb., pe care DAR îl consideră a fi reprezentant al unui lat. *adiūtŭlāre, și Candrea al lui *adiūtōriāre, ambele fiind de prisos, deoarece vb. se explică prin mijloacele interne ale rom.; ajutori, vb. (a ajuta); ajutorie, s. f. (ajutor, asistență); ajutorință, s. f. (ajutor; contribuție impusă în Mold., în sec. XVIII, cu caracter tranzitoriu); ajutornic, adj. (milostiv); neajutorat, adj. (lipsit de ajutor).

AMĂGI, amăgesc, vb. IV. 1. Tranz. A induce în mod conștient în eroare, a înșela. Strașnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgești. VLAHUȚĂ, O. AL. 34. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri. CREANGĂ, P. 24. Toți [vînătorii] își povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc și cum, în sfîrșit, s-a făcut nevăzută. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Fig. În o strachină e borș de pește proaspăt, în alta ihnea de pește sărat, amăgită cu cîteva măsline. HOGAȘ, DR. II 115. Refl. Dacă toată ziua te amăgești cu cîte-o îmbucătură, nu spui seara că nu-ți trebuie să cinezi? V. ROM. februarie 1952, 182. 2. Refl. (Neobișnuit) A se înșela, a greși. Mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgește și că ceea ce spune nu a fost niciodată. ODOBESCU, S. III 48. 3. Tranz. A ispiti, a fermeca. Harnică maic-ai avut... te-a făcut Cu ochi negri de ochit, Cu sprîncene de-amăgit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 30.

*amorál, -ă adj. (din i-moral, cu pref. a 6. E un cuv. ibrid și de prisos). Indiferent în chestiunĭ de moralitate, imoral. Adv. În mod amoral.

*amoralitáte f. (d. amorál. E un cuv. ibrid și de prisos). Vițiu de a fi amoral. Faptă amorală.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

ARMATĂ, armate, s. f. 1. Totalitatea forțelor armate ale unui stat; oaste. Scut al intereselor poporului și al Republicii Populare Romîne, școală a poporului – astfel concepem noi misiunea armatei în Republica Populară Romînă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 144. Armata noastră populară este continuatoarea celor mai bune tradiții militare ale poporului romîn, care s-au format de-a lungul veacurilor în lupta sa pentru libertate și independență. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2159. Oamenii muncii din toate țările consideră armata sovietică ca armată eliberatoare, care apără pacea, securitatea și libertatea popoarelor împotriva imperialismului american, ațîțătar la un nou război. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Toate armatele țărilor capitaliste sînt unelte de consolidare a dominației capitalului. Ele au fost și sînt folosite pentru reprimarea oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Armata roșie = nume purtat de armata Statului sovietic de la înființare pînă în 1943. Stalin a condus direct făurirea și organizarea forțelor Armatei roșii și glorioasele ei fapte de arme pe fronturile cele mai hotărîtoare în anii războiului civil. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 22. Armată populară (de eliberare) = armata din unele țări coloniale, care luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul imperialismului. Îndată după debarcarea trupelor inamice, puternice unități ale armatei populate de eliberare au întreprins operațiuni de încercuire pe scară largă împotriva acestora SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. ◊ Expr. A face armata = a presta serviciul militar. Stăpînirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuște pe părinții lor rămași la coarnele plugului. SADOVEANU, N. F. 121. Ia-mă, Gheorghe, și pe mine, Să fac armata cu tine. POP. ♦ Mare unitate militară constituită, mai ales în timp de război, din cîteva corpuri de armată și unități din diferite arme. Armatele glorioase ale Uniunii Sovietice au alungat ocupanții germani fasciști și ne-au dat posibilitatea de a dezvolta cu succes lupta poporului muncitor pentru independență națională și democrație populară GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Mahomed II pornește, în 1462, cu armată mare împotriva Țării Romînești. IST. R.P.R. 103. Misiunea apărării frontului din sud, din regiunea Ruina, Șucița și Șiret, revenea trupelor din armata I romînă și unei armate ruse. IST. R.P.R. 498. General de armată v. general. 2. Fig. Colectivitate (constituind o forță socială) care acționează în vederea unui scop comun; masă. Femeile formează jumătate din populația țării noastre, formează o imensă armată a muncii și sînt chemate să educe pe copiii noștri, generația noastră viitoare, viitorul nostru. STALIN, PROBL. LEN. 481. Armată (industrială) de rezervă = (în orînduirea capitalistă) populația muncitorească rămasă fără lucru din pricina anarhiei modului de producție. Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către mașină și creînd bogăție la un pol și mizerie la celălalt, dă naștere și așa-numitei «armate industriale de rezervă», «prisosului relativ» de muncitori sau «suprapopulației capitaliste», care îmbracă forme extrem de variate și dă capitalului posibilitatea să lărgească extraordinar de repede producția. LENIN, O. XXI 50. ♦ Mulțime, șir, cîrd. E o armată întreagă de bătrîni, tineri, femei și copii – muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în cîțiva ani, norocul și brațele lor. DEMETRESCU, O. 150.

asupra prep. adv. pe, peste; pe d’asupra, afară de aceasta, peste celelalte; mai cu asupra, cu prisos. [Lat. AD SUPRA].

BALAST, balasturi, s. n. 1. Încărcătură constînd din saci plini cu nisip, pietriș etc., care asigură echilibrul și poziția unei nare sau ajută la reglarea înălțimii zborului unui aerostat; lest. ♦ Compartiment bine închis care se poate umple cu apă de mare sau cu aer pentru a îngreuia sau a ușura un submarin în vederea scufundării lui sau a ridicării lui la suprafață. ♦ Strat de pietriș care se așază sub traversele unei linii ferate pentru a forma un pat elastic. 2. Fig. Ceea ce este de prisos și împovărător, dăunător; povară. Balastul concepțiilor învechite.

BALAST s.n. 1. Încărcătură de nisip, de pietriș etc. care asigură stabilitatea unei nave sau reglarea altitudinii unui balon. ♦ Compartiment etanș al unui submarin, care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului la suprafață prin umplerea lui cu apă sau cu aer; lest. ♦ (Fig.) Ceea ce este inutil, de prisos, împovărător, umplutură. 2. Strat de pietriș folosit ca pat pentru așezarea traverselor unei linii ferate; amestec de pietriș și de nisip folosit la diferite lucrări. [Pl. -turi, -te. / < fr. ballast, cf. engl. ballast].

BALAST s. n. 1. lest (nisip, pietriș) care asigură stabilitatea unei nave, a unei mașini agricole sau reglarea altitudinii unui balon. 2. compartiment etanș al unui submarin care asigură scufundarea sau ridicarea submarinului la suprafață. 3. (fig.) ceea ce este inutil, de prisos. 4. strat de pietriș folosit ca pat pentru așezarea traverselor unei linii ferate; amestec de pietriș și de nisip la diferite construcții. (< fr., engl. ballast)

*barbarízm n., pl. e (vgr. barbarismós). Cuvînt străin de prisos orĭ contrar geniuluĭ limbiĭ naționale. Barbarizmele, după originea lor, se împart în: grecizme (pliroforisesc, anafora, caterisesc), latinizme (audace, fontană, rezbel), slavizme (poslușnic, nacealnic, complect = complet), francezizme (avansez, voĭaj), germanizme (a se provoca la = a se referi la, a întreba că oare = a întreba dacă. Trans. Buc.), turcizme (meraz, mezil), ungurizme (birăŭ, clop). V. solecizm.

baș n., pl. urĭ (turc. baš, cap, șef, superior, vîrf, de unde și bg. baš, șef, agiŭ. V. bașa, bimbașa, bașlic). Agiŭ la zarăfie (Vechĭ). Prisos, plus, rest: bașu ce-ĭ ieșea de la raz (CL., 1910, 77). Prefix care arată superioritatea: baș-cutnie (cutnie de prima calitate), baș-ceauș (sergent-major de infanterie), baș-hoț (mare hoț). V. arhi-, para-, stră-, vel-. – În Banat. (după sîrb.) „chear, tocmai”. V. baron.

BĂJENAR, băjenari, s. m. (Învechit și arhaizant) Fugar care (împreună cu alții) își părăsea, vremelnic, casa, provincia sau patria, din pricina unei invazii dușmane, a persecuțiilor politice, a jafurilor administrative sau a exploatării boierești; pribeag, refugiat. V. emigrant. Auzi, să fugi la munte, ca băjenarii! D. ZAMFIRESCU, R. 26. (în forma bejenar) De cîte ori i-a văzut pe bejenarii Moldovei, revărsați în lunile de toamnă și de iarnă, nu mărturiseau unde se duc, de teamă să nu se îngrămădească prea mulți într-un loc, să nască prisos de brațe și să rămîie fără muncă. CĂLUGĂRU, O. P. 37. (În forma bejănar) Au rămas... bejănarii, pînă în ziua de azi, prăpădiți de vatra părintească. SADOVEANU, N. F. 29. Să fie vrun tîlhar... nu cred... a fi, poate, vrun bejănar care vra să intre argat la mine. ALECSANDRI, T. 607. Variante: bejenar, bejănar s. m.

BELȘUG s. n. Cantitate mare de bunuri materiale care depășește ceea ce e necesar; abundență, prisos. ◊ Loc. adv. Din belșug = în cantitate mare, din plin. [Var.: bielșug, bilșug s. n.] – Magh. böség.^[1]

BELȘUG s. 1. abundență, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos, (rar) afluență, mănoșie, răsfăț, risipă, (livr.) opulență, profuziune, (pop.) jertfă, (prin Olt.) temei, (înv.) sătul, săturare, spor. (~ de bunuri.) 2. v. bunăstare.

BELȘUG s. n. (În opoziție cu lipsă; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate mare de bunuri materiale care depășește ceea ce e necesar; abundență; prisos, îmbelșugare, bogăție. Mai mulțumim partidului o dată, Și mulțumim la toți care-l conduc, Și o să dăm producție bogată, Să fie pace bună și belșug! DEȘLIU, M. 72. Era o mîngîiere belșugul de apă din primăvara blîndă, plină de făgăduinți. CĂLUGĂRU, O. P. 212 Luați [birul] de la ăi mari, cu pătulele pline. Pe ei seceta nu i-a lovit, căci au hrană din anii de belșug. PAS, L. I 17. Se vede c-o început a fi belșug în țară despre tagma patrioților. ALECSANDRI, T. 571. ◊ Fig. E-atît belșug de viață puternică și trează În oamenii, aceștia. DEȘLIU, în POEZ. N. 166. ◊ Loc. adv. Din belșug = din plin, cu prisosință, în cantitate mare. Semănăturile de toamnă au răsărit din belșug. SAHIA, U.R.S.S. 95. Din belșug să ai toate și totuși fără cheltuială nu poți să ții o casă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 130. – Variante: bielșug (SADOVEANU, Z. C. 145, CREANGĂ, P. 330), bilșug (DELAVRANCEA, S. 219, ODOBESCU, S. A. 110) s. n.

biu s.n. (reg.) abundență, prisos.

CHELTUITOR, -OARE, cheltuitori, -oare, adj. Care cheltuiește mult, care dă bani cu ușurință pe lucruri de prisos; fără chibzuință, căruia îi place să cheltuiască; risipitor, mînă-spartă. Om cheltuitor. ◊ (Substantivat) Nu fii zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 248. – Pronunțat: tu-i-.

CINCILEA, CINCEA num. ord. (Precedat de articolul «al», «a») Care se află între al patrulea și al șaselea. Al cincilea copil. A cincea zi. ▭ Coloana a cincea v. coloană. ◊ Expr. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) = a fi de prisos. ◊ (Substantivat) Apoi venea al patrulea ș-al cincilea, cu scorneli, care mai de care mai încornorate. DELAVRANCEA, H. T. 105.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

DEGEABA adv. 1. În zadar, zadarnic, fără rost, fără nici un folos. Să nu mai umble unul și altul după înțelegeri cu boierii, că-i degeaba. Să-i strîngă-n chingi de la bun început. GALAN, Z. R. 249. Nu puteți, degeaba-i orice trudă, Să legați cu lanțuri primăvara. BENIUC, V. 80. Degeaba împrăștii tu vîntul Din coamă, piciorul tău scurmă Degeaba pămîntul. COȘBUC, P. II 28. Degeaba mai bați apa-n chiuă să s-aleagă unt. CREANGĂ, P. 118. 2. (Uneori precedat de prep. «pe») Fără plată, pe nimic, gratis. Noi am mîncat degeaba și banii pentru pîne îi avem în pungă cu prisos. CREANGĂ, A. 145. Să slujești tu degeaba?... Cum să nu-ți iei tu dreptul tău? EMINESCU, N. 22.

DEPILA, depilez, vb. I. Tranz. A înlătura părul de pe pielea pregătită pentru tăbăcit. ♦ A înlătura părul de prisos de pe corpul omului.

DEPILATOR, depilatoare, s. n. Produs cosmetic cu ajutorul căruia se înlătură părul de prisos de pe pielea omului.

DESECA vb. I. tr. (Tehn.) A îndepărta prisosul de apă de pe solurile umede; a seca. ♦ A elimina apa din diferite materiale. [P.i. desec, 3,6 -seacă. / < de- + seca, după fr. dessécher].

DESECARE s. f. Operație de eliminare a prisosului de apă dintr-un teren umed, spre a-l face cultivabil sau apt pentru lucrări de construcții. ♦ (Minerit) Operație de eliminare mecanică a apei din cărbune.

DESFĂTUIRE, desfătuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a desfătui. N-au mai căutat să-l oprească, pentru că... știa de mai înainte că orice desfătuire ar fi de prisos. SBIERA, P. 26.

DÎRLOG², dîrlogi, s. m. (Mai ales la pl.) Cureaua frîului pentru călărie; ștreangul legat de căpăstru, pe care îl ții în mînă cînd duci calul de aproape. V. hăț. Ne dădeam jos din căruță și pleoscăind din cizme, unul punea mîna pe dîrlogi, altul punea umărul la leocă. GALACTION, O. I 453. Văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. HOGAȘ, M. N. 8. Moș Nichifor apucă iepele de dîrlog și cîrnește căruța. CREANGĂ, P. 128. La roșul se ducea... Mîna pe dîrlogi punea, Pe spate mi-l netezea, De șa că se sprijinea. TEODORESCU, P. P. 523.

DRĂGĂLĂȘENIE, drăgălășenii, s. f. Gingășie, grație. Pare că-l simte și-l ceartă cu o drăgălășenie de copil alintat. VLAHUȚĂ, O. A. 375. ♦ (La pl.) Atitudine plină de atenții, gesturi făcute cu tandrețe și grație; dezmierdări. Toate drăgălășeniile au rămas de prisos. CAMIL PETRESCU, U. N. 31.

DULCE¹, dulci, adj. I. 1. (În opoziție cu amar, sărat, acru) Care are gustul caracteristic al mierii și al zahărului. Boabele au must dulce. STANCU, D. 255. Părul grijit de dînsa era-ncărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. ◊ Fig. Bătrîna asta, cugeta ea, m-ar dori ucenică a ei. Dar mai întăi ar pofti să mă guste ca să cunoască ce fel de poamă sînt: dulce ori amară. SADOVEANU, P. M. 252. Ce-a fost verde a vestejit, Ce-a fost dulce a amărît, Ce-a fost vesel s-a mîhnit. ALECSANDRI, P. P. 336. ♦ Îndulcit (cu zahăr, cu miere etc.). Cafeaua e dulce. ♦ (Despre brînzeturi) Nesărat, proaspăt. Caș dulce. ▭ Am drăguț păcurăraș, Vine seara-aduce caș, Dimineața urdă dulce Și-mi dă gură și se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 410. 2. (Despre lapte, în opoziție cu acru, bătut, prins etc.) Proaspăt (fiert sau nefiert), nefermentat. Să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. [Îl] voi hrăni cu miez de nucă și-l voi adăpa cu lapte dulce. EMINESCU, N. 27. ♦ (Despre fructe, în opoziție cu pădureț) Care este produs de un pom fructifer, îngrijit, altoit; (despre pomi) care face fructe bune de mîncat. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 272. Și te suie-n mărul dulce, De vezi badea cum se duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. 3. (Despre apă, în opoziție cu sărată, de mare) De rîu, de izvor, de fîntînă; (în opoziție cu sălcie) bună de băut. Pești de apă dulce. ▭ Fîntîna... era plină pînă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce și rece cum îi gheața. CREANGĂ, P. 290. Acuș avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce și rece ca gheața. id. ib. 204. II. Fig. 1. (În opoziție cu aspru, urît, tare, violent) Frumos, drăgălaș, gingaș. Chipul Evantiei, luminat de dulcele ei zîmbet, nu-l părăsea o clipă. BART, E. 134. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Cîntă-o albă copiliță Cu ochi dulci, dizmierdători Și cu sînul plin de flori. ALECSANDRI, P. II 90. Frumoasa noapte cînd plăpînda-i lină rază A copilei dulce frunte cu vii umbre colora. ALEXANDRESCU, P. 136. ◊ Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. ♦ (Despre miros) Plăcut, aromatic, parfumat. Prin fînețele bogate, suim la deal, și dulcele miros al florilor ne pătrunde pînă în suflet. SADOVEANU, O. VII 218. În mirosul fără asemănare de dulce pe care îl dă cîmpului sulcina... inima lui... se ușura de povara tuturor durerilor. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Fiecare floare era... cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. ♦ (Despre sunete, glas, cîntec etc.) Plăcut la auz, melodios. Ascultam picușurile streșinii în bălțile de apă, regulate și dulci. SADOVEANU, O. I 386. Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Graiul ei cel dulce și viersul cu lipici. ISPIRESCU, L. 35. Mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos și dulce, adormitor. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Adverbial) Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. Cornul sună plin de jale, Sună dulce, sună greu. id. ib. 104. Ea cînta dulce ca ciocîrlia. ALECSANDRI, P. I 20. ♦ (Despre lumină sau surse de lumină) Blînd, potolit. [Pe șantiere] se lucrează... la lumina galbenă a soarelui dulce de toamnă. STANCU, U.R.S.S. 16. Acuma perdelele de la ferestrele Tincăi erau ridicate și oalele cu flori se deslușeau în lumina dulce a amurgului. SADOVEANU, O. IV 81. ♦ (Despre culori, în opoziție cu strident) Pal, estompat. Culoare dulce. 2. (Despre somn, în opoziție cu agitat, neliniștit) Liniștit, calm, ușor, odihnitor. Un somn dulce, moleșitor, mă cerca. SADOVEANU, O. VI 59. Colea despre ziuă cînd somnul e mai dulce, auzii un fîlfîit. ISPIRESCU, L. 74. După morar nu m-oi duce, Că somnul cînd e mai dulce, El moara că și-o pornește Și pe mine mă trezește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. ♦ (Despre acțiuni, în opoziție cu brusc, violent) Lin, ușor, delicat. Atingere dulce. ▭ O, dulce mîngîiere! ALECSANDRI, P. A. 43. ◊ (Adverbial) [Apa]-n urmă, liniștită Dulce unda-și alina. ALECSANDRI, P. A. 41. 3. (Despre terenuri, în opoziție cu abrupt) Cu pantă mică, înclinat puțin,ușor de urcat. Caii scunzi duceau pe povîrnișuri dulci căruțe cu turci cu fes. ARGHEZI, P. T. 160. ♦ (Despre climă și agenți fizici, în opoziție cu aspru, pătrunzător sau cu fierbinte, dogoritor) Moderat, temperat, plăcut. Climă dulce. Adiere dulce. ▭ Alei! cumnățica mea! Răsărit-ai ca o stea, Ce vînt dulce te-a bătut, La noi de te-ai abătut? ALECSANDRI, P. P. 126. 4. (Despre ființe, în opoziție cu aspru, nesuferit) Plăcut (la înfățișare sau în atitudine), simpatic (în felul de a fi), drăguț, drăgălaș, delicat, blînd. Angela...[e] frumoasă, dulce și bună. CAMIL PETRESCU, T. I 383. Iubesc o fată... dulce ca visele mării. EMINESCU, N. 13. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce ești. id. O. I 117. ◊ (Poetic) Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag, Pe cînd iese dulcea lună Dintr-o rariște de fag. EMINESCU, O. I 209. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. «la») Murad al II-lea... era... dulce la trai, dar iute la mînie. BĂLCESCU, O. II 32. Floricică mierioară... Dulce-ai fost la sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Adverbial) Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici, subțiri. EMINESCU, O. I 79. ♦ (Alintător) Iubit, drag, scump. O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I 129. O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! id. ib. 168. Amoroase porumbițe... zboară către dulcele lor cuib. ODOBESCU, S. III 35. În țara mea dulce sînt drumuri de flori. ALECSANDRI, O. 99. 5. (În opoziție cu crud, sever) Blînd, omenos. Și sufietul ei dulce din ce în ce-i mai cald. EMINESCU, O. I 95. S-au cunoscut dreapta și dulcea oblăduire, fericirea, fireasca slobozenie a norodului. GOLESCU, Î. 145. ♦ Care procură mulțumiri; plăcut, agreabil. Ce dulce gînd era! Și-acum... acum e de prisos! COȘBUC, P. I 231. De lume am fugit; o știu eu cît e de dulce și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. Mi-au adus aminte de vro scenă a vieții mele, mai mult tristă decît dulce. DACIA LIT. 284. Erau dulci acele ore de extaz și de gîndire. ALEXANDRESCU, P. 137. ♦ (Despre vorbe) Care place, care desfată, care mîngîie; blînd. De multe ori cuvintele cele dulci sînt mincinoase și înșelătoare. POPESCU, B. III 71. Nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba: căci «vorba dulce mult aduce». CREANGĂ, A. 69. ♦ (Despre gînduri exprimate, versuri etc.) De dragoste. Pe margini de caiete, scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. Niciodată să nu-mbuci, Pîn-aminte nu-ți aduci De-a noastre cuvinte dulci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 263. 6. (Transilv.; despre persoane din aceeași familie) Legat printr-o legătură de rudenie apropiată, directă, de gradul întîi; (în opoziție cu vitreg) înrudit prin legături de sînge. Mamă dulce. Văr dulce. ▭ Am avut un frate dulce Ș-acuma departe-l duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. 7. (În expr.) Bube dulci v. bubă.

EPUIZA, epuizez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la bunuri materiale) A termina, a sfîrși, a isprăvi (întrebuințînd, consumînd, vînzînd). A epuizat rezervele. ▭ Abătîndu-se în treacăt pentru a reînnoi o provizie epuizată de pesmeți. C. PETRESCU, O. P. I 148. ◊ Refl. pas. De prisos a mai spune ce succese a avut gazeta noastră! Ediția pentru capitală s-a epuizat în cîteva momente. CARAGIALE, M. 56. 2. Tranz. A lămuri complet fără a lăsa ceva neclar, a discuta în toate amănuntele; a isprăvi de studiat, de cercetat. Profesorul a epuizat tratarea chestiunii. 3. Refl. (Despre ființe, despre forța lor fizică sau psihică) A se istovi, a se slei, a se extenua. ◊ Tranz. L-au epuizat atîtea suferințe. – Pronunțat: -pu-i-.

EXCEDENT ~e n. 1) Cantitate care depășește necesarul; prisos; surplus. 2) Sumă cu care încasările depășesc cheltuielile. /<fr. excédent, lat. excedens, ~ntis

EXCEDENT s. n. 1. prisos, ceea ce rămâne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus. 2. (fin.) plus de venituri în raport cu cheltuielile. (< fr. excédent, lat. excedens)

EXCEDENT s.n. Prisos, ceea ce rămîne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus. ♦ (Fin.) Plusul veniturilor în raport cu cheltuielile. [Pron. ecs-ce-, pl. -te, -turi. / < fr. excédent, cf. lat. excedens].

EXCEDENT, excedente, s. n. Cantitate care depășește o anumită limită, care rămâne după satisfacerea tuturor necesităților; surplus, prisos. ♦ (Ec.) Diferență pozitivă dintre un venit, pe de o parte, și o plată sau cheltuială, pe de altă parte, înscrise într-o balanță ori într-un buget. – Din fr. excédent, lat. excedens, -ntis.

*excedént, -ă adj. (lat. excédens, -éntis). Care excede. S. n. Număru, cantitatea care excede, prisosu: un excedent de banĭ. V. deficit.

EXCEDENT, excedente, s. n. Cantitate care depășește o anumită limită, care rămâne după satisfacerea tuturor necesităților; surplus, prisos. ♦ Sumă, cantitate, valoare cu care încasările, veniturile sau resursele depășesc plățile, nevoile, cheltuielile sau consumul. – Din fr. excédent, lat. excedens, -ntis.

FANTE, fanți, s. m. 1. (Familiar) Tînăr ușuratic, încrezut, de o eleganță exagerată; filfizon. De prisos să spunem că, pentru a fi cineva fante, nu e numaidecît nevoie să fie frumos. E de ajuns ca el să se creadă frumos. VLAHUȚĂ, O. AL. I 212. Lumea se aduna mereu: fanți din provincie, cu figura năclăită în pomadă de dafin. id. ib. III 167. Dama cochetează cu privirile-i galante, Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante. EMINESCU, O. I 162. 2. (La cărțile de joc) Valet.

FORMĂ s. f. (< fr. forme, it., lat. forma): 1. complex de sunete prin care se exprimă sensul unui cuvânt; aspect exterior al unui cuvânt prin care acesta exprimă o valoare sau o funcție gramaticală (componentă care realizează o unitate dialectică cu conținutul cuvântului). În accepțiunea hjelmsleviană f. este unul dintre cele două componente (alături de substanță) ale conținutului și expresiei semnului lingvistic (cuvântului). Între planul conținutului (semnificantul) și planul expresiei (semnificatul) există o relație de interdependență (se presupun reciproc), iar între forma și substanța fiecărui plan, o relație de subordonare, în care rolul determinant îl are forma. Ca atare, după Hjelmslev, semnul lingvistic, cuvântul, este de fapt unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei, legate între ele printr-o relație de solidaritate. În raport cu părțile de vorbire existente se poate vorbi, în gramatica tradițională, despre o f. substantivală, o f. adjectivală, o f. numerală, o f. pronominală, o f. verbală, o f. adverbială, o f. interjecțională, o f. prepozițională și de o f. conjuncțională. ◊ ~ lexicală: f. pe care o are un cuvânt ca parte de vorbire sau ca element al unei clase morfologice. ◊ ~ polimorfice: f. morfologice diferite sub care se prezintă un cuvânt notat într-o anchetă dialectală, ca rezultat al reacției subiectelor anchetate. ◊ ~ pronominală accentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care reliefează prin accent persoana în comunicare, ca de exemplu mie – mine, ție – tine; lui, ei; nouă; vouă; lor. ◊ ~ pronominală neaccentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent în comunicare, ca de exemplu îmi, mi – mă; îți, ți – te; îi, i – îl, o; ne, ni – ne; vă, vi – vă; le, li – îi, le. ◊ ~ pronominală independentă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte – v. exemplele de mai sus). ◊ ~ pronominală conjunctă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de acesta prin cratimă, ca de exemplu mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă, m-, -m-; ți-, -ți-, -ți; te-, -te-, -te; i-, -i-, -i; l-, -l-, -l; o-, -o-, -o; -ne, -ne-, ne-; ni-, -ni-; ne-, -ne-, -ne; -vă-, -vă, v-, -v-; le-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; le-, -le-, -le. ◊ ~ verbală hortativă: f. verbală care exprimă un îndemn, o poruncă, un ordin, ca de exemplu f. verbală de imperativ. ◊ ~ reduplicate: f. verbale care conțin în structura lor repetarea unei silabe, pentru exprimarea unei alte valori temporale, ca de exemplu dădeai și stăteai (f. de imperfect), în raport cu dai și stai (f. de prezent, dar și de imperfect). ◊ ~ verbală accentuată: f. de persoana I singular sau a III-a (singular și plural) a verbului a fi, la prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu sunt, este, sunt. ◊ ~ verbală neaccentuată: f. de persoana I sau a III-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu -s, îs (nu-s copil, îs atent – la pers. I singular), -i, îi (nu-i acasă, îi plecat – la pers. a III-a singular); -s, îs (nu-s bune, îs vechi – la pers. a III-a plural). ◊ ~ verbală independentă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată independent în comunicare (nu cu alt cuvânt), ca de exemplu îs, îi, îs (îs obosit, îi fricoasă, îs veseli). ◊ ~ verbală conjunctă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de aceasta prin cratimă, ca de exemplu -s, -i, -s (nu-s de-aici, nu-i vinovat, nu-s grei). ◊ ~ verbală afirmativă (pozitivă): f. verbală care conține o afirmație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de afirmare a acțiunii, ca de exemplu lucrează, a mers, va trece, să vorbească, ar pleca, ascultând, asfaltat etc. ◊ ~ verbală negativă (negată): f. verbală care conține o negație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de negare a acțiunii, datorită adverbului nu sau particulei ne- care precedă unele f. verbale, ca de exemplu nu lucrează, n-a mers, nu va trece, să nu vorbească, n-ar pleca, neascultând, neasfaltat etc. ◊ ~ verbală iodizată: f. verbală în care e inițial este rostit cu un iod (cu un i scurt, cu semivocala ĭ), ca diftongul ie, în exemple ca eram („ĭeram”), este („ĭeste”), edifica („ĭedifica”), elabora („ĭelabora”), emana („ĭemana”), erija („ĭerija”), evita („ĭevita”) etc. ◊ ~ verbală iotacizată: f. verbală în care o consoană este înmuiată (palatalizată) sub influența unui iot următor (a unui i sau e scurt, semivocalic), în momentul trecerii de la latină la română, sau sub influența analogiei, după formarea limbii române, ca de exemplu lat. *potĕo > poci, lat. sedĕo > șez, lat. vidĕo > văz, lat. remanĕo > rămâi, lat. *excotĭo > scoț, lat. salio > sai etc.; aprind > aprinz, pun > pui, cer > cei, trimit > trimiț etc. De aici și existența a două feluri de f. iotacizate: f. iotacizate originare (moștenite) și f. iotacizate analogice (refăcute) – poci, șez, văz, rămâi, scoț, țiu, sai, simț, viu etc.; amâi, aprinz, caz, cei, pui, spui, trimiț etc. ◊ ~ verbală inversă: f. verbală în structura căreia ordinea elementelor componente este inversată, ca de exemplu trecut-au, venit-a, opritu-s-au, ducă-se (< să se ducă) etc. ◊ ~ simplă: f. reprezentată printr-un singur cuvânt, printr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu crin, parfumat, zece, voi, cere, aici, vai!, în, să etc. ◊ ~ compusă: f. reprezentată printr-un cuvânt compus, rezultat din îmbinarea a doi sau mai mulți termeni, ca de exemplu bunăvoință, gri-închis, nouăsprezece, oarecare, binecuvânta, nicicând, hodoronc-tronc, de pe lângă, ca să etc. ◊ ~ mixtă: f. care presupune îmbinarea unor elemente cu funcții diferite (îmbinare a două tipuri de f.: simple și compuse), ca de exemplu f. modale realizate cu ajutorul sufixelor flexionare, al auxiliarelor morfologice și al unor morfeme de origine prepozițională sau conjuncțională; f. modale cu timpuri simple și cu timpuri compuse (indicativul, conjunctivul și infinitivul). ◊ ~ gramaticală: f. luată de un cuvânt pentru a exprima un anumit raport gramatical. Astfel, f. copii este o f. gramaticală de plural nearticulat a substantivului copil; f. de genitiv-dativ singular (al) trenului este o f. gramaticală a cuvântului tren etc. ◊ ~ supletivă: f. gramaticală cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile. Astfel, sunt și ești sunt f. supletive în paradigma verbului a fi, ele având o altă rădăcină decât f. de infinitiv a acestuia; la fel, iau în raport cu radicalul infinitivului lua (lu-). ◊ ~ hibridă: f. rezultată din contaminarea a două elemente diferite. Astfel, vroiesc, vroiești, vroiește etc. sunt f. hibride rezultate din contaminarea f. vreau, vrei, vrea cu f. voiesc, voiești și voiește. ◊ ~ redundantă: (în teoria informației) f. de prisos, superfluă, nenecesară, care nu aduce nici un plus de informație. ◊ ~ proprie: f. pronominală moștenită din latină, ca de exemplu sie, sieși, sine, sineși, -și, se sunt f. proprii ale pronumelui reflexiv. ◊ ~ împrumutată: f. pronominală adăugată ulterior paradigmei unui alt pronume, ca de exemplu îmi, îți, ne, vă, mă, te, ne, vă sunt f. împrumutate ale pronumelui reflexiv de la pronumele personal de persoana I și a II-a, pentru cazurile dativ și acuzativ. ◊ ~ flexionară: f. rezultată din flexiunea unui cuvânt, proprie unui cuvânt cu flexiune (flexibil); f. care se modifică în raport cu categoriile gramaticale specifice părții de vorbire căreia-i aparține. Astfel, f. (unei) case este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului casă; f. gliei este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului glie; f. vorbești este o f. flexionară de prezent indicativ a verbului a vorbi etc. F. flexionară este în același timp și o f. gramaticală. ◊ ~ flexionară analitică: f. flexionară care exprimă cu ajutorul unor cuvinte-instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume reflexive, verbe auxiliare morfologice), separate de cele de bază, o relație, o valoare sau o caracteristică gramaticală. Astfel, f. de învățat (prepoziție + participiu) reprezintă modul supin; f. să vină (conjuncție + verb) reprezintă modul conjunctiv prezent; f. se duce (pronume reflexiv + verb la prezentul indicativ) reprezintă o diateză reflexivă; f. a vorbit (f. specializată de verb auxiliar morfologic + participiu) reprezintă perfectul compus; f. va fi mergând (viitorul verbului a fi + gerunziu) reprezintă prezumtivul prezent etc. ◊ ~ flexionară sintetică: f. flexionară care exprimă un raport, o valoare sau o caracteristică gramaticală cu ajutorul unor afixe (sufixe și desinențe). Astfel f. flexionară sintetică făcusem (rădăcina făc-, sufixul perfectului -u-, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența -m) reprezintă mai mult ca perfectul etc. ◊ ~ fixă: f. neschimbătoare, împietrită, proprie unui cuvânt fără flexiune (neflexibil) sau unei construcții gramaticalizate. Astfel, unde, na, cu și să sunt f. fixe, ele aparținând, în ordine, adverbului, interjecției, prepoziției și conjuncției – părți de vorbire neflexibile; f. câte este o f. fixă în structura gramaticală (de numeral distributiv) câte doi etc. ◊ ~ perifrastică: f. verbală temporală cu aspectul unei perifraze, în structura căreia intră un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu am să vin, o să vină, era mergând, era plecat etc. ◊ ~ multiple: f. în număr de două la unele substantive, în raport cu singularul sau în raport cu pluralul. ◊ ~ multiple de singular (la substantivele vechi, nediferențiate semantic, de genuri diferite sau de același gen sau la substantive noi, împrumutate, nediferențiate sau diferențiate semantic): de exemplu călăuz – călăuză, rod – roadă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture, livadă – livede; basc – bască, poem – poemă; cartel – cartelă, cifru – cifră etc. ◊ ~ multiple de plural: (la trei serii de substantive, vechi și noi, împrumutate fără diferențieri semantice și cu diferențieri semantice, unele cu f. de masculin singular, altele cu f. de feminin singular și altele cu f. de neutru singular): de exemplu bobi – boabe, cocoși – cocoașe, ochi – ochiuri, curenți – curente, derivat – derivate; boli – boale, școli – școale, haine – haini, ulițe – uliți, secerători – secerătoare, balamale – balamăli, cărni – cărnuri, mâncări – mâncăruri, lefi – lefuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghivece – ghiveciuri, rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. 2. aspect exterior, ținută a unui cuvânt sau a unei comunicări. ◊ ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare actuale; f. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită, ca de exemplu înfățișează, al meu, l-a trimis, ei fac etc. ◊ ~ neliterară (neîngrijită): f. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; f. incorectă (dezacord, greșeală de pronunțare, ortografică, de punctuație, gramaticală etc.), ca de exemplu înfățișază, al mieu, la trimes, ei face etc. ◊ ~ dialectală: f. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică ce caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Astfel: conservarea lui u final în Crișana și estul Munteniei – capŭ, mortŭ, palatalizarea labialelor în Moldova – g’ine (= bine), k’atră (= piatră) etc.; conservarea lui arină („nisip”) și păcurar („cioban”) în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză”) în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a III-a singular și plural – (el, ei) vede – și f. verbale iotacizate – (eu) văz, să văz – în Muntenia; conservarea construcției cu infinitivul – mere a vâna („merge să vâneze”) – în Maramureș etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, f. populare (specifice vorbirii populare și nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Împreună cu cele populare, ele se opun, în plan socio-cultural, f. literare. Există o interferență permanentă între f. dialectale și varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietății literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural și economic deosebit și cu tradiții bogate, datorită infiltrării particularităților (sub)dialectului respectiv. Unele f. dialectale și populare sunt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influența limbii literare asupra graiului și a (sub)dialectului contribuie la nivelarea diferențelor dialectale. ◊ ~ populară: f. care aparține vorbirii populare, ca de exemplu beutură „băutură”, casăle, cășile „casele”, cearcă „încearcă”, ficior „fecior”, vor moștini „vor moșteni”, Pătru „Petru” etc. ◊ ~ hipercorectă: f. greșită, izvorâtă din teama de a nu greși, din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivite pentru alte situații, ca de exemplu piftea (în loc de chiftea), poplen în loc de poplin), ștart (în loc de start), ficsonomie (în loc de fizionomie) etc. – v. hipercorectitudine.

FRANȚUZISM s. n. (< franțuz < rus. franțuz + suf. -ism): cuvânt împrumutat din limba franceză, inițial fără a fi nevoie de el (datorită existenței unui corespondent sinonimic în limbă), ulterior devenit fie de prisos (ca termen de jargon), fie necesar (ca termen sinonimic de nuanțare). Astfel: ancola „a încleia” (< fr. encoller), ancolaj „încleiere” (< fr. encollage), badinaj „glumă” (< fr. badinage), bistrou „local” (< fr. bistrot), bonjur „bună ziua” (< fr. bonjour), bonom „blând, blajin” (< fr. bonhomme), bosă „umflătură” (< fr. bosse), cambriolaj „spargere, furt prin efracție” (< fr. cambriolage), camizol „îmbrăcăminte femeiască scurtă, cu mâneci” (< fr. camisole), colaj „amestec de elemente în pictură și teatru” (< fr. collage), cozerie „conversație, discuție ușoară” (< fr. causerie), cozeur „mare întreținător de discuții” (< fr. causeur), crocant „care se sfărâmă ușor și face zgomot” (< fr. croquant), cupură „tăietură” (< fr. coupure), demoazelă „domnișoară” (< fr. demoiselle), deux-pièces „îmbrăcăminte feminină compusă din două piese: fustă și jachetă” (< fr. deux-piéces), edulcorant „atenuant, îndulcitor” (< fr. édulcorant), fonsé „închis” (< fr. foncé), juisa „a se bucura” (cf. fr. jouir), mersi „mulțumesc” (< fr. merci), muton „piele sau haină din piele de oaie cu lâna vopsită maroniu” (< fr. mouton), pempant „izbitor”, „atrăgător”, „seducător” (< fr. pimpant), surmonta „a învinge, a depăși” (< fr. surmonter), șanjabil „care poate fi schimbat” (cf. fr. changeable), tête-à-tête „convorbire, conversație intimă” (< fr. tête-à-tête „cap lângă cap”), verbiaj „vorbărie, flecăreală” (< fr. verbiage) etc.

GUIȚĂTURĂ, guițături, s. f. Guițat. Strigăte, guițături, scîrțîit de care și tot prisosul vieții satului se ridica în văzduh contopindu-se într-un ciudat cîntec de seară. DAN, U. 161. Ai să auzi... hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. CARAGIALE, O. VII 300. – Pronunțat: gu-i-.

HÎRSI, hîrsesc, vb. IV. Refl. (Popular) 1. A se zgîrci, a se scumpi. De cîte ori nu-mi cerea sufletul o bucățică mai bună ori un păhărel mai mult, și eu mă pedepseam, mă hîrseam să cheltuiesc un ban mai de prisos. CONTEMPORANUL, V_II 387. 2. A se deprinde cu ceva. Dacă vei să dobîndești putere în trup, trebuie să-l deprinzi a se supune minții și a-i da mereu de lucru, ca să se hîrsească cu munca și cu sudoarea. ISPIRESCU, U. 24. Cu necazul se hîrsește, Ca unul ce cu el crește. PANN, P. V. I 135.

IMPARȚIAL, -Ă, imparțiali, -e, adj. (Despre oameni) Capabil să facă o apreciere justă, obiectivă; nepărtinitor, obiectiv. E de prisos a spune că vom fi imparțiali, căci avem pe public judecător. MACEDONSKI, O. IV 45. Iată, mi-am zis, un critic în adevăr modern, pe cît de luminat pe atîta de imparțial. CARAGIALE, O. VII 36. – Pronunțat: -ți-al.

INCOMOD, -Ă, incomozi, -de, adj. 1. (Despre lucruri) Care este făcut astfel încît împiedică o folosire sau o manipulare comodă, lesnicioasă, care nu oferă nici o comoditate. Sînt cîteva oteluri în Iași; eu trăsei la otelul ce se cheamă a lui Binder, destul de modest și incomod. BOLINTINEANU, O. 276. 2. (Despre oameni și manifestările lor) Care supără, stingherește; supărător. Radu, uimit de atîta nedelicateță, simțindu-se considerat un om nu numai de prisos, ci incomod... e palid de parcă ar fi primit o palmă nevăzută. CAMIL PETRESCU, Î. II 95.

Insuficiență ≠ prisos, surplus

intrecământ s.n. (înv.) prisos, rămășiță.

INUTIL, -Ă adj. Nefolositor, netrebuincios. ♦ De prisos, zadarnic. [Cf. lat. inutilis, it. inutile, fr. inutile].

INUTIL, -Ă adj. nefolositor, netrebuincios. ◊ de prisos, zadarnic. (< fr. inutile, lat. inutilis)

INUTIL, -Ă, inutili, -e, adj. Nefolositor, netrebuincios. Se pare... a fi o lucrare inutilă, care nu poate da nici un rezultat practic. La ODOBESCU, S. II 321. ♦ De prisos, fără rost, zadarnic. Intervenirea aceasta era dureros de inutilă. GALACTION, O. I 196. ◊ (Adverbial) Bășici goale care pocnesc inutil într-un bîlci unde oamenii cască ochii cu urechile înfundate. REBREANU, R. II 85.

INVOCARE, invocări, s. f. Acțiunea de a invoca. 1. Chemare în ajutor. Invocarea ta se scurse arzătoare ca o lavă. MACEDONSKI, O. I 276. 2. Citare în sprijinul, în favoarea sa. Invocarea unui argument. ▭ Invocarea sincerității e de prisos... Oamenii sînt sinceri și cînd iubesc și cînd urăsc. CAMIL PETRESCU, T. II 24.

IRONIE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie care conține o ușoară batjocură, folosind cuvinte opuse celor gîndite; zeflemea, persiflare. E dușman al vorbelor de prisos. Brusc și drept. Simplicitate sănătoasă, demnitate bărbătească, ironie lipsită de răutate. SADOVEANU, E. 242. Maria îi răspunse cu o ironie înmuiată de tristețea ochilor negri, mari. CAMIL PETRESCU, N. 138. Dispreț, ironii și ură întîlneau pretutindenea. BART, E. 302. ◊ Expr. Ironia soartei = joc neașteptat al întîmplării, care pare dictat de o intenție malițioasă conștientă.

ÎMPERECHERE, împerecheri, s. f. Acțiunea de a (se) împerechea. 1. Unire, asociere, combinare (în perechi). Pușkin... nu îngăduia poeziei să folosească împerecheri bizare de cuvinte și podoabe stilistice de prisos. L. ROM. 1953, nr. 2, 96. (În forma împărechere) De la epitetul convențional, Mihai Eminescu se înălță brusc... la împărecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună. SADOVEANU, E. 79. 2. Împreunare sexuală. – Variantă: împărechere s. f.

ÎNCOACE adv. 1. (Cu sens local) Înspre mine, spre locul unde mă aflu, la mine; în partea aceasta, în această direcție. V. aici. Unde l-au prins...? Îl aduc încoace? Ian întreabă. CAMILAR, N. I 181. Poftim încoace nițel, că doar n-am să te mănînc. REBREANU, R. I 28. Fugi de-acolo, vină-ncoace! Șezi binișor, nu-mi da pace! CREANGĂ, P. 276. Fă-i semn să se coboare de pe zid și să vie încoace. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ Expr. Încoace și încolo = într-o parte și într-alta, în toate părțile. Ce mai încoace (și) încolo = la ce atîta vorbă (de prisos), ce mai la deal, la vale. A avea pe vino-ncoace = a avea ceva atrăgător, a avea farmec, a atrage. Asta nu însemnează că logodnica era slută, ori n-avea pe vino-ncoace. SADOVEANU, P. 176. Mai încoace de... = dincoace de... A se da mai încoace = a se apropia. 2. (Cu sens temporal) Înspre timpul acesta, mai aproape de mine (sau de epoca noastră). Ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. ♦ (Cu precizarea punctului de pornire) Începînd cu..., socotind de la... De la o vreme încoace însă nu știu ce avea. ISPIRESCU, L. 2. Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. De la anul acela încoace, avem a consemna cercetări adesea repețite. ODOBESCU, S. II 412. De trei zile-ncoace, Gura nu-ți mai tace! ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Expr. Mai încoace de... = mai aproape de timpurile noastre. Mult mai încoace de timpii fabuloși... muzica a fost prețuită. ODOBESCU, S. III 101. – Pronunțat: -coa-. - Variantă: încoa (ISPIRESCU, L. 89) adv.

A ÎNFLORA ~ez tranz. 1) (obiecte de lemn, țesături) A înfrumuseța cu flori (pictate, țesute, brodate sau încrustate); a ornamenta (cu flori). 2) (texte) A înzestra cu elemente decorative de prisos. 3) fig. (stări de lucruri, adevăruri) A denatura prin adăugare de elemente născocite. [Sil. în-flo-] /în + floare

ÎNGREUNA, îngreunez, vb. I. Tranz. 1. A împovăra. A îngreunat calul cu multe poveri. ◊ Refl. Plantele se îngreunează de stropi. CAMILAR, TEM. 304. 2. Fig. A face ca ceva să pară greu, să producă senzația de apăsare. Un miros puternic de chiparose îngreuna aerul. ANGHEL, PR. 65. Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’, Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 3. A face să fie anevoios, greu de îndeplinit, greu de suportat. În schițele marilor maeștri nici un amănunt de prisos, nici un element străin nu îngreunează desfășurarea acțiunii. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 2/5. – Pronunțat: -gre-u-.

ÎNȘELĂCIUNE, înșelăciuni, s. f. Inducere în eroare; p. ext. escrocherie, fraudă. V. minciună. S-au întrebuințat felurite mijloace – blîndețea, înșelăciunea, forța brutală – de prisos. BART, S. M. 90. (Cu pronunțare regională) I-au fost luat banii prin înșălăciune și tîlhărie. NEGRUZZI, S. I 86.

ÎNZORZONA, înzorzonez, vb. I. Refl. A se împodobi cu zorzoane, a se îmbrăca cu obiecte de prisos, a se împopoțona.

JERTFĂ, jertfe, s. f. 1. (În unele ritualuri religioase) Ceea ce se aducea ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar); ofrandă. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate, vin etc.) – Din sl. žrŭtyva.

jertfă, jertfe s. f. 1. Prinos (de obicei un animal înjunghiat sau bucate ori roade) pe care popoarele păgâne îl aduceau zeilor; sacrificiu, holocaust, ardere-de-tot. ◊ Jertfă euharistică = centrul cultului liturgic, care actualizează în timpul Liturghiei jertfa unică de pe cruce a lui Hristos, când darurile se sfințesc și se prefac în trupul și sângele Lui; jertfa cea fără de sânge. 2. (Pop.) Darul pe care credinciosul îl aduce la bis. pentru iertarea păcatelor, împlinirea dorințelor sau de mulțumire etc. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat. ♦ Fig. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate etc.). – Din sl. žrŭtva.

JERTFĂ s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

JERTFĂ, jertfe, s. f. 1. Ceea ce se aduce ca dar divinității (mai ales vietăți sacrificate pe altar); ofrandă. ♦ Fig. Victimă. ◊ Expr. A cădea jertfă = a fi sacrificat; a muri. 2. Sacrificiu, jertfire. 3. (Pop.) Prisos, belșug (de bucate, de vin etc.). – Din sl. žrŭtyva.

LARI s. m. pl. Nume dat în mitologia romană unor divinități considerate a fi ocrotitoarele casei și familiei. V. penați. A simbolizat el însuși cu prisos, în forma clasică pe care a dat-o acestui templu elin și latin, care trebuie să fie tendința culturală a țării noastre... și care anume îi sînt zeii lari. MACEDONSKI, O. IV 127.

LĂBĂRȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SE LĂBĂRȚA. 2) (despre scris) Care este neglijent și cu distanțe prea mari între litere. 3) (despre stil) Care se caracterizează prin amănunte de prisos. 4) (despre vorbire) Care este rar și monoton; tărăgănat. 5) (despre mers) Care este lipsit de eleganță; greoi și legănat. /v. a se lăbărța

LĂSTĂRI, lăstăresc, vb. IV. 1. Intranz. (La pers. 3) A da lăstari; a înfrăți; fig. a încolți. 2. Tranz. A suprima lăstarii de prisos. – Din lăstar.

A LĂSTĂRI ~esc 1. intranz. (despre plante) A da lăstari. 2. tranz. (plante) A curăța, îndepărtând lăstarii de prisos. /Din lăștar

LĂSTĂRI, lăstăresc, vb. IV. (Pop.) 1. Intranz. (La pers. 3) A da lăstari; a înfrăți; fig. a încolți. 2. Tranz. A suprima lăstarii de prisos. – Din lăstar.

lehăi (-ăesc, lehăit), vb. – A vorbi repezit, a sporovăi. Creație expresivă, o simplă var. a lui blehăi (Scriban) și a lui lihăi, vb. (Trans., a gîfîi; Maram., a striga, a vocifera). E puțin probabilă legătura făcută de Cihac, II, 168, cu sl. lichŭ „gol, de prisos” sau cea sugerată de Tiktin și Philippide, II, 719, cu alb. leh „a behăi”. – Der. lehăială, s. m. (șarlatan); lehău, s. m. (Mold., limbut); lehăială, s. f. (Mold., flecăreală); lehăit, s. n. (taifas, trăncăneală). Cf. lehamite, s. f. (oboseală, dezgust, repulsie), care ar putea deriva din aceeași rădăcină expresivă (Cihac, II, 168; Scriban), dacă se admite că aceasta ar putea avea și sensul de „a scîrbi”, ca cihăi (după Tiktin, mai bine pusă în relație cu lihni, leșina; după DAR din mag. léha „gol”; finala ca în pasă-mi-te, dară-mi-te etc.); der. lehămeti (var. lehămetisi, lehămetui, lehametisi), vb. (a scîrbi, a-i fi greață, a inspira repulsie), cf. leomi.

líotă f., pl. e (bg. rut. lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol. lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl. lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu piotă). Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie: o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242), de Jidanĭ, de copiĭ. – Și leáotă și leáhotă (ea dift.).

Lipsă ≠ îndestulare, prezență, prisos, surplus

MĂNOȘIE s. v. abundență, belșug, bogăție, fecunditate, fertilitate, îmbelșugare, îndestulare, prisos, productivitate, rodire, rodnicie.

MĂSEA, măsele, s. f. 1. Dinte mare, de obicei terminat cu o suprafață lată, fixat în partea posterioară a maxilarelor, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și măcinarea alimentelor. V. molar. O durea îngrozitor o măsea de sus. CARAGIALE, P. 21. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul. NEGRUZZI, S. I 139. Că din sus Măsele nu-s Și din jos Dinții i-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Măsea de minte v. minte. ◊ Expr. (Familiar) Oltean cu douăzeci și patru (sau cu gura plină) de măsele = om vioi, isteț și priceput să se descurce; abil, șmecher. Tinerețea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viață au făcut să se zică despre olteni că au «douăzeci și patru de măsele»). VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu-l durea pe cineva măselele (sau măseaua) de ceva = a nu-i păsa. De te-ar calici numai pe tine... nu m-ar durea măseaua. ALECSANDRI, T. 1232. A-i crăpa (cuiva) măseaua (sau măselele în gură) = a fi foarte nerăbdător; a dori mult ceva; a avea mare nevoie de ceva. Mă uitam.. așteptînd cu neastîmpăr să vie un lainic de școlar de afară... și-mi crăpa măseaua-n gură cînd vedeam că nu mai vine. CREANGĂ, A. 5. A trage (sau a lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv. N-are ce pune(n-ajunge) nici pe-o măsea sau nici cît să puie pe-o măsea = prea puțin, foarte puțin, insuficient. Îi rîdea mustața cînd vedea atîta hoit: lua tot, și oamenilor nu le lăsa nici măcar cît să puie p-o măsea. Vedeți lăcomie de zeu! ISPIRESCU, U. 84. Și nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi reteză capul pe loc, și-l mînîncă așa de iute și cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. ◊ Compus: măseaua-ciutei = mică plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu flori frumoase roșii-purpurii aplecate și frunze cu pete roșii-brune (Erythronium dens canis). 2. Fiecare dintre bucățile de lemn dreptunghiulare prinse, la distanțe egale, de jur împrejurul obezilor roții care învîrtește piatra de deasupra morii. Lovi c-un ciocan în șele De o dete pe măsele; Atunci moara s-a pornit Roțile și le-a-nvîrtit. ALECSANDRI, P. P. 103. 3. Colț, dinte de fier ascuțit al grapei, ia încrucișarea legăturilor de la chingi. Grapa pe părete-o stat, Cinci măsele i-o picat. ȘEZ. XXI 83. 4. Proeminență în formă de cîrlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă; ureche. ♦ Cui cu care sînt prinse cele două blăni care leagă tălpile săniei de-a dreptul de proțap. 5. Cui cu o floare colțuroasă și ascuțită care se fixează de jur împrejur pe tălpile bocancilor.

MENIT, -Ă, meniți, -te, adj. 1. Hotărît, destinat. Ar fi de prisos să înmulțim aici exemplele menite să arate că pornind de la faptele de repetiție ale limbii, poetul are facultatea să le dezvolte în fapte de invenție. VIANU, S. 8. Ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii meniți a împărtăși aceeași soartă. BART, S. M. 12. 2. (În superstiții) Vrăjit, fermecat. Buruiene strînse la zile mari, menite și sorocite. CONTEMPORANUL, V_I 291.

NEAPĂRAT², -Ă, neapărați, -te, adj. (Învechit) De care nu te poți lipsi, absolut trebuincios, strict necesar, indispensabil. Muzica a fost prețuită ca o neapărată auxiliară a petrecerilor vînătorești. ODOBESCU, S. III 101. Sînt unii bătrîni care ți se fac neapărați, a cărora față dorești s-o vezi. NEGRUZZI, S. I 301. Societatea este o întovărășire neapărată și slobodă totodată. KOGĂLNICEANU, S. A. 78. ◊ (Azi mai ales în expr.) A fi de (sau a avea) neapărată nevoie (sau trebuință) = a fi de (sau a avea) absolută nevoie. [Eu cer] poate prisos acolo unde se află ceea ce este de neapărată trebuință. ODOBESCU, S. III 39. Să aibă... foc, lucru ce-i era de neapărată trebuință. DRĂGHICI, R. 74. ♦ (Rar) Inevitabil. Aceste dar împlinite, pacea fu neapărată Și tot omul cu vecinul se-ntovărăși îndată. CONACHI, P. 300. Loc... care îi înfățoșa o neapărată moarte. DRĂGHICI, R. 160.

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

OPULENȚĂ s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

OPUNE, opun, vb. III. 1. Tranz. A pune un lucru, o acțiune împotriva cuiva sau a ceva, a ridica un argument față de cineva. Toderiță opunea... tatălui său tăceri înnegurate. VORNIC, P. 8. Marii ardeleni... opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor. RUSSO, S. 68. Se consultară Ce fel ar putea face Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. ALEXANDRESCU, M. 389. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistînd sau făcînd uz de forță), a pune piedici, a ține piept. Șetasar ce-i stă-mpotrivă de prisos i se opune. MACEDONSKI, O. I 105. Ladislau... se opune acestor barbari. BĂLCESCU, O. II 12. 2. Tranz. A pune față în față două sau mai multe lucruri sau ființe pentru a face să iasă în evidență, prin comparare, deosebirile dintre ele. 3. Refl. (Geom.; despre unghiuri) A fi așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. În triunghiuri egale la laturi egale se opun unghiuri egale. – Prez. ind. și: (regional) opui (ȘEZ. I 60).

OSTENI, ostenesc, vb. IV. 1. Intranz. A simți o slăbire a puterilor, a-și pierde puterile din cauza unui efort mare și îndelungat, a obosi, a fi sleit de puteri. Cînd ostenea... se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei sile se arăta iar liniștit. CARAGIALE, O. III 234. Și voinicii osteneau, Că povară grea duceau, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. 2. Tranz. A supune la un efort, a obosi. Atîta nestatornicie și răsturnare de simțiri omenești îi ostenea mintea și-l umplea de-o nespusă melancolie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Văd... ceea ce n-aș mai dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea. CREANGĂ, P. 243. Am plecat la ogorit Și rău boii-am ostenit. HODOȘ, P. P. 44. ♦ Refl. A se trudi, a se strădui. Privește cel puțin prin borta cheii Să știu că nu m-am ostenit degeaba. TOPÎRCEANU, B. 96. Pentru că... te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 239. E de prisos să vă mai osteniți... V-am judecat destul după cele ce mi-ați recitat. ALECSANDRI, T. I 283. ◊ Intranz. Furnica-n timpul verii asudă ostenind, Și cîte un grăunte adună-n moșinoi. NEGRUZZI, S. II 247. 3. Refl. A obosi umblînd, mergînd; p. ext. a merge, a se duce undeva sau la cineva. Bine, prietine și frate Nechifor, am să mă ostenesc eu singur pînă acolo. SADOVEANU, O. VIII 251. ◊ Intranz. Fii bun și ostenește după mireasa acea adevărată. SEVASTOS, N. 56.

OȚIOS, -OASĂ adj. (Liv.) Care are timp liber. ♦ Dificil, încurcat. ♦ De prisos, inutil, nefolositor. [Pron. -ți-os. / < it. ozioso, lat. otiosus].

PARAZIT, -Ă, paraziți, -te, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. 4. S. m. (La pl.) Perturbații electromagnetice de origine externă în transmisiile radiofonice, de telecomunicații etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă. – Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite.

*parazít, -ă s. (lat. parasitus, f. -íta, d. vgr. parásitos, d. pará, alăturea, și sitos, mîncare). La ceĭ vechĭ, oaspete perpetuŭ la masa unuĭ bogat pe care trebuĭa să-l amuzeze, lingăŭ: parazitu e unu din tipurile preferate ale comediiĭ latine. Animal saŭ plantă care trăĭește pe socoteala altuĭ animal orĭ alteĭ plante, ca păduchiĭ orĭ vîscu, sugîndu-ĭ sîngele orĭ seva (V. epifit). Adj. Animale, plante parazite. Fig. Supérfluŭ, de prisos, care îngreuĭază degeaba: ornamente, cuvinte parazite. Popor parazit, popor parazitar, vagabond, care n’are țară proprie și umblă haĭmana, ca Jidaniĭ și Țiganiĭ.

PARAZIT, -Ă s.m. și f. 1. Invitat la masa unui bogătaș din vechea Romă pentru a-l amuza. 2. (Fig.) Persoană care trăiește pe seama alteia. 3. Ființă care trăiește pe organismul unei alte ființe vii, hrănindu-se exclusiv cu substanțele produse de aceasta. 4. (la pl.) Perturbație produsă în transmisiile de telecomunicații, datorită descărcărilor electrice din atmosferă, scînteilor produse de unele aparate electrice etc. // adj. 1. (Despre ființe) Care duce o viață de parazit; parazitar. 2. (Fig.) Care nu produce nimic, care trăiește din munca altora. ♦ (Fig.) Lipsit de funcție; de prisos. [Cf. fr. parasite, lat. parasitus, gr. parasitos < para – alături, sitos – mîncare].

PARAZIT ¹, -Ă, paraziți, -te, adj. 1. (Despre animale sau plante) Care trăiește pe un organism străin, hrănindu-se cu substanțele organice extrase din acesta; parazitar. Uredinalele sînt ciuperci parazite. SĂVULESCU, M. U. I 80. Mi se părea... o insectă parazită. GALACTION, O. I 241. 2. Fig. (Despre oameni și despre clase sociale) Care trăiește din munca altora, din exploatare. Iată crima revoltătoare a castei parazite din Principatele dunărene. SADOVEANU, E. 51. Această clasă parazită trăiește exploatînd munca claselor pozitive. IBRĂILEANU, SP. CR. 186. El îi dovedea că acești oameni de jos sînt cu mult superiori și, din toate punctele de vedere, mai interesanți decît acei nobili paraziți din pătura zisă aristocratică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 182. 3. Fig. Care n-are nici o funcție; de prisos, inutil. Bine ar fi să... contribuiți prin influența d-voastre la curățirea ortografiei de acea literă parazită. ALECSANDRI, S. 6.

PARAZIT, -Ă, paraziți, -te, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj., s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil. 4. S. m. (La pl.) Perturbații electromagnetice de origine externă în transmisiile radiofonice, de telecomunicații etc., cauzate de fenomene din alte aparate electrice sau din atmosferă. – Din lat. parasitus, germ. Parasit, fr. parasite.

PARAZITAR ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru paraziți; de parazit. 2) Care este provocat de un parazit. Boală ~ă. 3) fig. Care nu are nici un rost; de prisos; inutil. Cuvânt ~. /<fr. parasitaire

PĂDURE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd soiul copacilor) Mulțime deasă de copaci crescuți de obicei în stare sălbatică pe o suprafață mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COȘBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ◊ Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau de la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ținem ascuns. Un neam de la pădure. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Expr. A căra lemne la pădure = a face un lucru de prisos; a căra apă la puț, v. puț. A vinde pielea ursului din pădure v. vinde. ♦ Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea. ▭ Doi munți ce sînt împodobiți din fire cu felurimi de păduri. GOLESCU, Î. 144. ◊ Expr. Mama-pădurii v. mamă. ◊ Fig. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii! EMINESCU, O. I 147.

*perisodáctil saŭ -íl, -ă adj. (vgr. perisso-dáktylos, d. perissós, rom. de prisos și dáktylos, deget. V. dactil). Zool. Cu copitele saŭ cu degetele nepăreche, ca rinoceru. S. n., pl. e. Animal cu degetele nepăreche: rinoceru face parte din ordinu perisodactilelor. V. mamifer, ungulat.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

PISTĂ, piste, s. f. 1. Fîșie de teren amenajată ca drum și rezervată unei circulații speciale. ♦ Loc amenajat pentru desfășurarea unor întreceri sportive, alergări de cai, antrenamente etc. Un grup de atleți aleargă sprinteni pe piste acoperite cu zgură, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. 2. (Determinat uneori prin «de aerodrom») Teren amenajat pentru rularea avioanelor la decolare și la aterizare. ♦ (Neobișnuit) Loc rezervat pentru dans într-un local public. Ce se poate vedea într-un dancing?... Pe o pistă cîteva perechi de automate, cu figuri țapene de lemn, învîrtindu-se, agitîndu-se. C. PETRESCU, Î. II 248. 3. Fig. Făgaș, curs; direcție. Îi sfătui să suspende deocamdată interogatoriile, să nu se facă zarvă de prisos în sat, și să pornească pe altă pistă cercetările. REBREANU, R. I 118. 4. (În expr.) Pistă sonoră = fîșie de la marginea unui film cinematografic, pe care este făcută înregistrarea sonoră.

pleonasm n. 1. întrebuințare de vorbe superflue, adesea nefolositoare: ex. mă închin cu plecăciune; 2. prisos de vorbe.

*pleonázm n., pl. e (vgr. pleonasmós, d. pléon, maĭ mult). Gram. Ret. Prisos de vorbe, ceĭa ce constitue o greșală cînd e din ignoranță (ca: s’a sinucis singur), dar e permis cînd vreĭ să daĭ maĭ multă forță expresiuniĭ (ca: l’am văzut cu ochiĭ meĭ). V. retorică.

*pletóră f., pl. e (vgr. plethóra). Med. Prisos de sînge saŭ de umorĭ în corp. Fig. Prisos care cauzează o stare neplăcută: pletora de candidațĭ la un post.

PLETORĂ s.f. 1. Prisos, surplus; droaie. ◊ Pletoră semantică = acumulare excesivă de sensuri. 2. Supraabundență de sînge sau de lichide în organism. [< fr. pléthore, cf. gr. plethore < plethein – a fi plin].

PLEVILĂ, plevile, s. f. Plivire; îndepărtarea lăstarilor de prisos de pe butucul viței de vie. Se zăresc ici și colo puncte albe, muncitori la plevilă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 59.

PLIVI, plivesc, vb. IV. Tranz. 1. A distruge buruienile de pe terenuri cultivate. ♦ A smulge, a stârpi o buruiană. 2. A tăia sau a rupe lăstarii și cârceii de prisos de la vița de vie sau de la pomi, folosind mijloace manuale, mecanice sau chimice. – Din bg. plevja.

A PLIVI ~esc tranz. 1) (terenuri cultivate) A curăța de buruieni, rupându-le sau smulgându-le cu mâna. 2) (vița de vie, pomii) A curăța de lăstarii, frunzele sau crengile de prisos, tăindu-le sau rupându-le. /<bulg. plevja

PLIVI, plivesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la plante, p. ext. la terenuri cultivate) A curăța de buruieni. Plivim straturile de buruiene. DRĂGHICI, R. 253. Creșteți flori și nu-nfloriți... Că n-am frați să vă-ngrădească Nici surori să vă plivească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 210. ◊ Fig. M-aș cere, taică, la școală... Dacă învăț e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. ♦ A smulge, a stîrpi, a distruge buruienile. În vacanță pierdea vremea, mai curățind cîte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind cîte o buruiană. REBREANU, I. 66. 2. (Cu privire la vița de vie sau la pomi) A suprima (prin tăiere sau rupere) lăstarii și cîrceii de prisos, pentru a înlesni dezvoltarea mlădițelor sau a crengilor roditoare.

PLIVI, plivesc, vb. IV. Tranz. 1. A distruge buruienile de pe terenuri cultivate. ♦ A smulge, a stârpi o buruiană. 2. A tăia sau a rupe lăstarii și cârceii de prisos de la vița-de-vie sau de la pomi, folosind mijloace manuale, mecanice sau chimice. – Din bg. plevja.

PLIVIT², -Ă, pliviți, -te, adj. 1. (Despre terenuri sau plante cultivate) Curățat de buruieni. 2. (Despre pomi, vie, plante) Curățat de lăstarii, de cârceii, de frunzele etc. care sunt de prisos. – V. plivi.

PLIVIT², -Ă, pliviți, -te, adj. 1. (Despre terenuri cultivate și despre culturi) Curățat de buruieni. În locul straturilor plivite, cucuta crescuse naltă cît casa. CONTEMPORANUL, V_I 107. ◊ Fig. Dicționariului [Societății Academice] cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie... ODOBESCU, S. III 173. 2. (Despre pomi sau vița de vie) Curățat de lăstarii și de cîrceii de prisos.

PLIVIT², pliviți, -te, adj. 1. (Despre terenuri sau plante cultivate) Curățat de buruieni. 2. (Despre pomi, vie, plante) Curățat de lăstari, de cârceii, de frunzele etc. care sunt de prisos. – V. plivi.

plus s. n., (prisosuri, semne grafice) pl. plusuri

PLUS² I. s. n. 1. ceea ce depășește o anumită cantitate; prisos. 2. simbol matematic (+) care indică o adunare sau, pus înaintea unei mărimi, caracterul pozitiv al acesteia. ◊ semn grafic, identic cu cel din matematică, indicând sarcinile electrice pozitive. II. adv. mai mult, și încă. (< lat. plus)

*plus adv. (lat. plus, maĭ mult). Și, adăugînd, maĭ punînd încă: un escadron, plus doŭă plotoane. Plus că, adaugă că, unde maĭ puĭ și că: îmĭ place aci fiind-că e liniște, plus că e vĭața ĭeftină. S. m. (pl. plușĭ, ca ics, icșĭ). Semnu adunăriĭ în matematică (+). S. n., pl. urĭ. Rest, prisos: a rămas un plus de banĭ. – Vulg. în plus de asta, afară de asta. V. minus.

PLUS, plusuri, s. n. 1. Ceea ce depășește o cantitate dată; prisos. S-au constatat plusuri la inventar. ▭ Pe ce bază vii dumneata azi și-mi pretinzi să-ți fac favorul ca să îmbarci un plus de-un vițel care vine fără forme vamale. BART, S. M. 86. ◊ Loc. adj. și adv. În plus = peste ceea ce este obișnuit, mai mult decît atît; pe lîngă aceasta, pe deasupra, în afară de aceasta. Apariția sensului nou constituie o întărire pentru cuvîntul vechi... deoarece el a căpătat valori și legături în plus. GRAUR, F. L. 22. ♦ Semn grafic în formă de cruce care se pune uneori pe lîngă o notă dată școlarilor, pentru a-i mări valoarea. Nota patru plus. 2. (Mat.) Semn grafic în formă de cruce care simbolizează adunarea mărimilor între care se găsește sau caracterul pozitiv al unei mărimi (dacă se găsește înaintea acesteia). ♦ (Cu valoare de prepoziție) Doi plus trei fac cinci. ♦ (Electricitate) Semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive.

PLUS s.n. 1. Ceea ce trece peste o anumită cantitate; prisos. 2. Semn grafic în formă de cruce, care simbolizează adunarea unor mărimi între care se găsește sau, atunci cînd se află înaintea unei mărimi, arată caracterul pozitiv al acesteia. ♦ Semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive. // Element prim de compunere savantă cu semnificația „mai mult”, „plural”, „de mai multe ori”, „peste”, „pe deasupra”. [< lat., fr. it. plus].

PODAGRĂ s. f. (Învechit) Gută. Astă-naapte am crezut că mor, așa de tare m-a topit podagra. SADOVEANU, O. I 342. Trăia destul de cu prisosuri, dară Podagra-n veci îl năcăjea. COȘBUC, P. II 172.

potromenghie s.f. (reg.) om care încurcă lumea, care este de prisos.

prisoase (terenuri agricole) s. n. pl.

prisoase (terenuri) (înv., reg.) s. n. pl.

Prisos ≠ lipsă

PRISOS, prisosuri, s. n. 1. Ceea ce depășește necesarul, ceea ce întrece o anumită limită; surplus, excedent. ◊ Loc. adj. și adv. De prisos = (care este) în plus; p. ext. inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. Cu prisos = în plus; p. ext. din plin, din belșug. ♦ Belșug, abundență. 2. (La pl.; înv. și reg.) Terenuri agricole care prisoseau moșierului și pe care acesta le arenda țăranilor. [Pl. și: prisoase. – Var.: (reg.) pristos s. n.] – Ngr. perissos.

prisos n. 1. ceeace e mai mult decât trebue: dați săracilor din prisosul vostru; 2. abundanță: atâta prisos de bucate; de prisos, superfluu, nefolositor: cheltuieli, vorbe de prisos. [Gr. bizantin PERISSÓS, abundant].

PRISOS ~uri n. Cantitate care depășește necesarul; surplus; excedent. ◊ De ~ a) în plus; b) fără rost; inutil. Cu ~ mai mult. /<ngr. perissós

prisos (prisoase), s. n. – Surplus, îndestulare, excedent. – Var. pristos. Ngr. περισσός „abundent” (Cihac, II, 691; Murnu 47; Pușcariu, Lr., 261). – Der. prisosi, vb. (a fi în plus), cf. ngr. περισσεύω „a prisosi”; prisoseală (var. prisosință), s. f. (belșug); prisoselnic (var. prisositor), adj. (care este de prisos, excedentar).

prisos (surplus) s. n., pl. prisosuri

prisos (surplus) s. n., pl. prisosuri

prisós n., pl. oase saŭ urĭ (ngr. și vgr. perissós, abundant, de prisos, nefolositor, d. peri, în prejur). Ceĭa ce e maĭ mult de cît trebuĭe, excedent, supraabundanță: dațĭ săracilor din prisosu vostru, un prisos de o mie de francĭ. De prisos (loc. adj. și adv.), superfuŭ, inútil, zădarnic, degeaba: lucrurĭ de prisos, a vorbi de prisos. Cu prisos (loc. adv.), cu prisosință. – Și pristós (Munt. Pop.).

PRISOS s. 1. v. surplus. 2. v. belșug.

PRISOSEALĂ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

prisosélnic, -ă adj. De prisos, superfluŭ.

prisosésc v. intr. (d. prisos). Îs de prisos, îs maĭ mult de cît trebuĭe, rămîn pe deasupra: dațĭ săracilor baniĭ care vă prisosesc! – Și pristosésc (Munt. Pop.).

A PRISOSI ~esc intranz. 1) A întrece prin cantitate limita necesară; a fi de prisos. 2) rar A fi inutil. /Din prisos

prisosì v. a avea, a fi cu prisos: banii ce-i prisosiau.

prisosínță f., pl. e (d. prisosesc). Prisos, starea în care lucrurile prisosesc, supraabundanță: prisosință de mîncare, din prisosința inimiĭ vorbește gura. Cu prisosință, cu prisos, maĭ mult de cît trebuĭe.

PRISOSINȚĂ ~e f. v. PRISOS. ◊ Cu ~ a) din belșug; din abundență; b) în mod ireproșabil. /a prisosi + suf. ~ință

PRISOSIRE s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PRISOSIT s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PRISOSITURĂ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

pristós, V. prisos.

PRISTOS s. n. v. prisos.

PROFUZIUNE s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

PROLIX ~xă (~cși, ~xe) și adverbial 1) (despre acte de vorbire, despre stil) Care conține prea multe cuvinte de prisos; exprimat prea detaliat. 2) (despre persoane) Care se exprimă confuz; lipsit de concizie. /<fr. prolixe, lat. prolixus

RADĂȘ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

RAZNĂ, razne, s. f. Faptul de a se răzleți, răzlețire. Prostia pîndește mintea omului cum pîndesc lupii razna oilor. DELAVRANCEA, H. T. 129. ♦ Fig. Deviere, digresiune. Reținută și măiestrită, fără lăbărțări, razne și prisosuri, ea [conversația] învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. M. I. CARAGIALE, C. 14.

RĂMAS s. v. amanet, excedent, gaj, garanție, moștenire, pariu, patrimoniu, plus, prinsoare, prisos, prisosință, rămășag, rămășiță, rest, succesiune, surplus.

RĂSFĂȚ s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

REDUNDANȚĂ (REDONDANȚĂ) s. f. (< fr. rédondance, engl. redundancy, cf. lat. redundantia „revărsare”, „abundență” < redundare „a curge pe deasupra”): 1. surplus de informație care asigură exactitatea transmiterii ei; prisos de semne lingvistice față de cele strict necesare transmiterii unui mesaj. Astfel, desinența e și sunetele e și i din rădăcină constituie elemente de r. în marcarea pluralului substantivului sămânță: semințe. Pe baza r., ca formă de realizare a informației, este posibilă identificarea noutății dintr-un mesaj. Într-o limbă nu se poate menține decât ceea ce aduce o contribuție precisă la comunicare. Necesitățile practice ale comunicării cer deci ca forma lingvistică să fie constant și pe toate planurile cât se poate de redundantă. R. este indispensabilă funcționării limbajului, când copilul învață folosirea limbii de la cei din jur sau când adultul întâlnește cuvinte noi. 2. abundență inutilă de cuvinte, de expresii sau de imagini în formularea ideilor.

RELAȚIE, relații, s. f. 1. Legătură, raport între lucruri, fapte, idei etc. Relație între cauză și efect. ♦ (În logica matematică) Caracteristică a obiectelor unei clase pe care acestea o au (numai) în virtutea faptului că ele aparțin clasei. Relația se exprimă printr-o funcțiune proporțională cu două sau mai multe variabile. 2. (La pl.; de obicei urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Legături între două sau mai multe persoane, popoare, state etc. Nadina n-avusese relații cu țăranii. REBREANU, R. I 169. Prin relațiile lor cu barbarii, ei [colonii romani] introduseseră între dînșii cele dintîi cunoștințe de agricultură. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Relații de producție = legăturile determinate care se stabilesc între oameni în procesul de producție a bunurilor materiale. ◊ Expr. Relații de mîna stîngă = legături nepermise, puțin onorabile. Fiindcă o să mă-nsor, nu se cade să mai am relații de mîna stîngă. ALECSANDRI, T. 758. ♦ Legături de prietenie (cu oameni de seamă, sus-puși). Ca să răzbești în București, dragul meu, prima condiție e să-ți cultivi relațiile. C. PETRESCU, C. V. 66. 3. Expunere, informație; povestire, relatare. Relația manuscriptă a domnului Paul de Marenne, abate de Juvigny, rămasă la biblioteca națională pariziană, cuprinde lungi considerații morale și filozofice asupra acestei călătorii. SADOVEANU, Z. C. 28. Socot de prisos a-ți da aici o relație amănuntă despre deliberarea fraților noștri. La GHICA, A. 151. ◊ Expr. A da relații = a informa, a referi, a relata. – Variante: (învechit) relațiune (BASSARABESCU, S. N. 153, CARAGIALE, O. II 89, ODOBESCU, S. II 184), relăciune (ALECSANDRI, T. I 254) s. f.

RISIPĂ s. v. abundență, belșug, bogăție, cădere, dărăpănare, dărăpănătură, dărâmare, dărâmat, dărâmătură, devastare, dispersare, dispersie, distrugere, îmbelșugare, împrăștiere, îndestulare, înfrângere, învingere, năruire, năruit, năruitură, nimicire, paragină, pârjolire, prăbușire, prăbușitură, prăvălire, prisos, pustiire, răsfirare, răspândire, răzlețire, risipire, ruină, surpare, surpat, surpătură.

RIVAL, -Ă, rivali, -e, s. m. și f. Persoană care aspiră, în concurență cu alta, la aceeași situație, la aceleași succese; concurent, adversar. Nerăbdătoare să-l vadă scos din domnie pe Bibescu și mai ales pe rivala ei personală, Maricica-doamna. CAMIL PETRESCU, O. II 508. Aflînd despre mișcarea periculosului rival, Petru cel Șchiop începu a-și organiza armata. HASDEU, I. V. 183. ◊ Fig. Doi rivali erau acum: un armăsar negru și o iapă sură. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Persoană care aspiră, deodată cu alta, la dragostea aceleiași persoane. Sîntem rivali!... Unul din noi, dar, e de prisos pe lume; trebuie să piară! ALECSANDRI, T. I 396. Hotărîsem să mă duc la rivala mea. NEGRUZZI, S. I 52. Fără de pizmă, acum de tine Chiar cu rivalu-mi poci să vorbesc. ALEXANDRESCU, M. 134. ♦ Persoană care are merite egale sau e la fel de talentată cu o altă persoană. Poetul iubește natura și în privința asta el are puțini rivali în literatura romînească. GHEREA, ST. CR. I 142. ◊ Expr. Fără rival = fără pereche, fără asemănare, cu care nu se poate nimeni măsura; inegalabil.

ROATĂ¹ roți f. 1) Parte a unui vehicul, în formă de cerc, care se învârtește în jurul unei osii, punând vehiculul în mișcare. ◊ A fi cu trei ~e la car a fi smintit. A pune pe ~e a face ceva să funcționeze normal. A merge ca pe ~e a se desfășura bine. A fi a cincea ~ la căruță a fi de prisos. (A fi) cât ~a carului (a fi) foarte mare. A-i lua cuiva boii de la ~e a ruina pe cineva. ~a vremii (sau ~a lumii) mersul evenimentelor. S-a întors ~a se spune despre o situație, care s-a schimbat radical. 2) Organ dintr-un sistem tehnic, de formă circulară, care se rotește în jurul unei axe și servește la transmiterea unei mișcări de rotație. ~a morii. 3) Obiect sau produs fabricat în formă de cerc. ~ de frânghie. ~ de cașcaval. ◊ ~a norocului obiect în formă de cerc, la jocurile de hazard, pe care sunt indicate numerele câștigătoare. 4) (în evul mediu) Instalație de tortură și de execuție a osândiților. A trage pe ~. 5) Figură în formă de cerc. ◊ A face ~ în jurul cuiva a înconjura pe cineva. A se strânge ~ a forma un cerc. 6) Mișcare circulară; rotire; rotocol. ◊ A se duce de-a ~a a se rostogoli. [G.-D. roții; în expresii și roate] /<lat. rota

SĂTUL s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

SĂTURARE s. v. abundență, belșug, bogăție, îmbelșugare, îndestulare, prisos.

SCURGERE, scurgeri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) scurge și rezultatul ei. 2. (Concr.) Loc (amenajat sau natural) pe unde se scurge apa de prisos. 3. (Pop.) Nume dat unor secreții patologice ale corpului omenesc. – V. scurge.

SCURGERE, scurgeri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) scurge și rezultatul ei. 2. (Concr.) Loc (amenajat sau natural) pe unde se scurge apa de prisos. 3. (Pop.) Nume dat unor secreții patologice ale corpului omenesc. – V. scurge.

smulturi, smulturesc, vb. IV (reg.; despre animale sau pielea acestora) a smulge lâna sau părul; a curăța de părul sau de lâna de prisos.

SOBRU, -Ă, sobri, -e, adj. 1. Lipsit de ornamente de prisos; simplu. 2. Care păstrează măsura, care nu face excese; cumpătat, moderat. – Din fr. sobre, lat. sobrius.

SOBRU, -Ă adj. 1. lipsit de ornamente de prisos; simplu. 2. care păstrează măsura; cumpătat, moderat. (< fr. sobre, lat. sobrius)

sovón n., pl oáne (indirect d. ngr. sávanon, gĭulgĭ; alb. bg. rus. sávan). Munt. est. Rochia pe care nuna o dăruĭește mireseĭ. Munt. vest. Basmaŭa care se pune pe fața mireseĭ cînd o leagă la cap (ChN. CL. 1910, 396). Ban. Serbia. Pînza pe care nuna o dăruĭește mireseĭ. Trans. Haĭne de prisos. – Și zovon (Od. Munt. vest) și zăvon. În Mold. zovon, gĭulgĭ. V. însovonesc.

SPOR s. v. abundență, belșug, beneficiu, bogăție, bunăstare, câștig, îmbelșugare, îndestulare, prisos, profit, prosperitate, venit.

SUPERFLUU, -UĂ adj. Care este de prisos, care depășește necesarul; inutil. [Pron. -flu-u. / cf. fr. superflu, lat. superfluus].

SUPERFLUU/SUPERFLUU, -UĂ adj. de prisos; inutil. (< fr. superflu, lat. superfluus)

SUPERFLUU, -UĂ, superflui, -ue, adj. (Livr.) Care este de prisos, inutil. [Acc. și: superfluu. – Pr.: -flu-u] – Din lat. superfluus, fr. superflu.

SUPERFLUU, -UĂ, superflui, -ue, adj. Care este de prisos, inutil. [Acc. și: superfluu. – Pr.: -flu-u] – Din lat. superfluus, fr. superflu.

*supérfluŭ, -ă adj. (lat. supér-fluus: d. super, pe deasupra, și flúere, a curge. V. fluid). De prisos, nefolositor: cheltuielĭ, regrete superflue. Rămas pe deasupra: baniĭ superfluĭ să se dea săracilor.

SURPLUS s. n. ceea ce este în plus; prisos, excedent. (< fr. surplus)