POLISEMIE s. f. Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysémie.

CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

ECHIVOC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care are mai multe sensuri; cu posibilitatea de a interpreta în mai multe feluri; ambiguu. 2) (despre acțiuni, purtări etc.) Care trezește îndoieli; care dă de bănuit; îndoielnic; dubios; suspect. /<fr. équivoque, lat. aequivocus

LEXEM ~e n. 1) Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației; morfem lexical. 2) Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvânt; unitate lexicală. /<fr. lexeme

POLISEMIE f. lingv. Proprietate a cuvintelor, expresiilor etc. de a avea mai multe sensuri. /<fr. polysémie

BARIOTROP s.n. Joc distractiv care constă în a găsi un cuvînt cu două sau mai multe sensuri, după cum intervine accentul. [Pl. -puri. / cf. gr. barys – greu, tropos – întoarcere].

POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvînt de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv în funcție de contextul social-cultural, de momentul istoric în care este receptată opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysémie].

BARIOTROP s. n. problemă enigmistică constând în găsirea unui cuvânt, cu două sau mai multe sensuri, după cum intervine accentul. (<it. bariotrop)

POLISEMANTIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Cu mai multe sensuri. [< fr. polysémantique, cf. gr. polys – numeros, semantikos – care are o semnificație].

coroagă (coroage), s. f. – Obiect deformat și încrețit, curbare. Bg. koruba „concavitate” (Pușcariu, Dacor., II, 597; DAR); mai puțin probabilă este der. din mag. kéreg „coajă, scoarță” (Cihac, II, 493). Dicționarele atribuie cuvîntului mai multe sensuri, încercînd să-l aplice fiecăruia din numeroasele obiecte încrețite (coajă de copac, piele uscată, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui corobă, s. f. (animal slab și costeliv) și fără nici o îndoială al lui coroabă, s. f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; plantă, Brunella grandiflora; lupoaie; măr pădureț), cu var. corombă, scoroambă (mr. curubiță, istr. corumbe). Acest cuvînt se consideră în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortés 125), cf. celălalt nume popular al său, porumbea (după DAR din gr. ϰόρυμβος și al var. sale fără nazalizare ϰορυφή; după Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. ϰορόμηλον). Aceste explicații nu sînt suficiente și pare mai sigur să se plece de la coroagă (pentru alternanța b-g, cf. barză și colibă), și de la sl. (rus. korobiti), „a contracta”, datorită fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face să se contracteze cerul gurii. De la coroabă derivă corobeață, s. f. (porumbă; măr pădureț; fruct în general); corobete, s. f. (larvă; coropișniță), simplă confuzie cu carabete și, la cel de al doilea sens cu coropișniță; scorumnic, s. m. (varietate de porumb). Der. de la coroagă; corobană (var. corobaie), s. f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitură; vale, rîpă); corobăios, adj. (găunos); coroblete, s. m. (poreclă dată țăranilor de la cîmpie, țărănoi, necioplit), pentru al cărui semantism cf. cojan; corlopeț, s. m. (poreclă dată de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al Romîniei); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s. m. (porumbă); scorogoi, s. m. (plantă, Phlomis pungens). Cf. coropcă.

FLEXUOS, -OASĂ adj. curbat alternativ în mai multe sensuri. ◊ (despre frunze) cu marginile ondulate. (< fr. flexueux, lat. flexuosus)

POLISEMANTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu mai multe sensuri; plurisemantic. (< fr. polysémantique)

jale (-jeli), s. f. – Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. – Mr. jale, megl. Jal’. Sl. žalĭ „durere” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. žalja. Se folosește în Arg. cu un sens mai mult sau mai puțin echivalent celui de „treabă proastă”. Sensul înv. de „dorință, dor” indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voronețean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorință” în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere” și „dorință”. Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. žalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamenta), din rut. žalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîrnește milă; de doliu), cf. bg. žalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorință; durere, chin, necaz; plîngere, lamentație), din sl. želanije „dorință”, confundat în parte cu sl. želenije „doliu, durere” (DAR), cf. bg. želanie „dorință”; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. žalja; jelitor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simți compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. žalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; reclamație), din sl. (rus.) žalovanije, înv.

chert, (engl.) termen folosit pentru denumirea unor accidente silicioase nodulare; în literatura anglo-saxonă, are un sens mult mai larg și se referă la toate rocile sedimentare silicioase. Sin. flint. V. și silicolit.

formă s.f. Concept lingvistic cu sensuri mai mult sau mai puțin diferite: ♦ Ansamblu al relațiilor care asigură identitatea elementelor lingvistice, opus materiei sau substanței; ♦ Forma considerată echivalent aproximativ al semnificantului sau al expresiei, opusă sensului, conținutului.

consonanță, relație succesivă (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie agreabilă, de echilibru, destindere. Noțiunea rămâne cu precădere în sfera psihologicului, „impresia constituind” – cu tot caracterul ei subiectiv – elementul definitoriu al c.: o soluție așteptată, un moment static în raport cu disonanța*. Cu toate acestea, puține au fost problemele care, asemenea aceleia a c., au preocupat în egală măsură pe acusticieni și pe teoreticienii muzicii, încă de la apariția științelor pe care aceștia le reprezentau. În ciuda tuturor dificultăților, s-a căutat permanent fundamentarea atât obiectivă cât și absolută a c., cercetările nefiind descurajate nici astăzi de tribulațiile și necunoscutele pe care le introduc în discuție factorii fiziopsihologici și estetici, cu aspectele lor din ce în ce mai nuanțate. Problema c. se concentrează, în principal, asupra următoarelor puncte: 1) natura c.; 2) gradele c.; 3) hotarul dintre c. și disonanță. ♦ Cea mai veche explicație a c. din perimetrul culturii europ. este aceea datorată lui Pitagora și, în mod sigur, școlii sale. Conform reprezentanților școlii, intervalele consonante erau considerate ca afinități între sunetele componente iar disonanțele ca eterogenități. Un interval este cu atât mai consonant cu cât raportul dintre lungimile de coardă (măsurate pe monocord*), corespunzătoare sunetelor rezultate, este mai mic. Astfel singurele „rapoarte simple” (în lungimi de coardă: 1/1, 1/2, 2/3 și 3/4) defineau singurele c.: prima*, octava*, cvinta* și cvarta*. Cu cât raportul devenea mai complicat, c. era mai mică; de aceea un raport 16/15 (secundă* mică) caracteriza deja o disonanță. Acestei definiri a c., mai mult metafizică decât fizică, în concordanță cu concepția filozofică pitagoreică a armoniei (1) universului, în care numărul realizează totul, i s-a adus obiecția logică a imposibilității stabilirii unei demarcări obiective între rapoartele simple și cele complicate, pe de o parte, și obiecția rezultată din experiment, pe de alta, potrivit căreia, în cazul temperării, deși cvinta perfectă este foarte puțin alterată (ex. 3/2 devine 2,9999/1,499), ea sună la fel de bine, deși raportul numeric este acum foarte complicat. Indiferent însă de fundamentările fizice ale c. în diferitele epoci și de concepțiile care le-au dominat, ideea rapoartelor simple ale principalelor intervale consonante a jucat (și joacă încă) un rol pozitiv în gândirea muzicală pragmatică; aceasta și datorită faptului că principalele c. (c. primare) sunt aproape aceleiași în toate sistemele – prima, octava și cvinta nefiind de nimeni contestate – iar capacitatea discriminatorie a auzului*, ulterior descoperită, prin care frecvențe* dintr-o bandă foarte îngustă sunt percepute identic, nu este decât în favoarea acestei gândiri pragmatice. Nuanțarea concepției pitagoreice s-a produs încă în antic.; astfel, pentru filosofii platonicieni, c. era o contopire a sunetelor într-o impresie unică, globală, pe când disonanța era considerată ca fiind lipsită de această contopire. Concepția aristoxenică pune și mai mult accentul pe impresie, pe simțul muzical, ajungând chiar să nege rolul numerelor în determinarea c. Dominând concepția teoretică până la finele Renașterii*, concepția pitagoreică a fructificat și chiar a determinat apariția polifoniei* profesioniste (nu însă și a aceleia spontane, pop.). Apariția armoniei (III, 1, 2) impunea totuși revizuirea, chiar dacă nu înlocuirea pitagoreismului, astfel încât în intervale ca terța* și sexta*, devenite componente ale acordului*, primesc, începând cu Zarlino, tot rapoarte simple (în frecvențe): 5/4 = terță mare; 5/3 = sextă mare; 6/5 = terță mică; 8/5 = sextă mică. ♦ Descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental a dat un nou impuls cercetării obiective a raportului dintre c. și disonanță, natura acestora părând a fi definiv elucidată pe baza legilor fizice. O primă observație a fost aceea a înrudirii sunetelor pornind de la armonicele lor comune, astfel încât: a) două sunete sunt cu atât mai înrudite, cu cât au mai multe armonice comune și cu cât acestea sunt mai grave; b) gradul de înrudire a sunetelor componente ale unui interval scade treptat în ordinea intervalelor: primă, octavă, duodecimă, cvintă, cvartă, terță mare, sextă mare, septimă mare, secundă mică; c) cu cât gradul de înrudire scade, cu atât scade și gradul de c. și invers. Principiul înrudirii sunetelor a fost emis de Helmholtz, care a adăugat acestuia – în cunoștință de cauză sau nu privind ideile mai vechi ale lui Sauveur – încă două criterii: bătăile* acustice și sunetele rezultante. Astfel, pe lângă gradul redus de înrudire provenit din numărul mic al armonicelor comune ale sunetelor ce compun un interval, disonanța s-ar mai datora bătăilor acustice, adică acelor oscilații de intensitate a sunetelor create de interferențe dintre tonurile fundamentale sau/și dintre armonicele acestora (dacă frecvența bătăilor crește, ansamblul sunetelor interferente devine mai aspru, mai dezagreabil). La rândul lor, sunetele rezultante [v. sunet (8)], descoperite de A. Sorge și de Tartini, sub forma sunetelor diferențiale și completate de Helmholtz cu sunetele adiționale, au fost invocate de către cel din urmă pentru întregirea imaginii c. – disonanță, în sensul că ele pot să întărească unul dintre sunetele intervalului, stând într-un raport de c. sau de disonanță cu acestea. ♦ O reprezentare schematizată, dictată de necesități pragmatice, a teoriei c. bazată pe seria armonicelor este explicarea intervalelor consonante prin frecvența apariției lor în seria armonicelor. S-a observat, pe bună dreptate, că primele 16 armonice conțin intervalul de octavă de opt ori, cvinta de 5 ori, cvarta de 4 ori, terța mare și sexta mare de trei ori, terța mică și sexta mică de două ori; intervalele disonante (secundele și septimele) apar numai câte o singură dată. Ne aflăm, ca și în cazul pitegoreismului, în prezența unei logici în sine a numerelor nu și în aceea a unei explicații propriu-zise. Dar faptul nu a împiedicat teoretizarea c. în unele sisteme componistice actuale (Schönberg, Hindemith) pornind tocmai de la acest criteriu pragmatic. ♦ Dacă sub aspect experimental explicațiile numerice nu au mai fost satisfăcătoare în epoca pozitivismului științific, chiar și teoriile bazate pe seria armonicelor superioare nu au răspuns – cu tot pasul înainte făcut spre coroborarea datelor fizice cu cele fiziologice și cele psihice – la toate întrebările pe care practica muzicală le ridică. Teoria lui Helmholtz se aplică, astfel numai gamei* naturale și este dezisă de către temperare*. Ea se aplică, de asemenea, intervalelor, nu și trisonurilor sau acordurilor* de mai multe sunete (în acordurile perfect major* sau perfect minor*, ce constituie baza armoniei clasice, apar bătăi chiar de la a treia armonică a celor trei sunete componente, ceea ce ar face ca acordurile să fie considerate numai imperfect consonante). În virtutea teoriei bătăilor, disonanța ar scădea la frecvențele înalte, când numărul bătăilor este foarte mare, or, în practică, se constată că un interval disonant (ex. secunda mică) este extrem de strident tocmai în registrul (I) acut. Sunetele întreținute, ale înstr. cu coarde și arcuș, ale celor de suflat (mai ales cele cu sunet fix ca orga* sau armoniul*) măresc efectul disonanțelor. Cercetările mai noi din domeniul fiziologiei auzului (I, 1) (R. Husson) pun sub semnul întrebării rolul bătăilor în determinarea disonanței, punând, dimpotrivă, accentul pe excitarea fibrelor nervoase; aceeași fibră nervoasă trebuie să fie excitată de cele două sunete ale intervalului pentru a avea senzația de disonanță și, de asemenea, să fie suficient de îndepărtate pentru a comunica fibrei nervoase impulsuri cu sensuri mai mult sau mai puțin opuse. ♦ Principalul punct ce desparte accepțiunile teoretice ale c. și distonanței de accepțiunile artistice este considerea acestor categorii în mod static, în primul caz, și în mod dinamic (deci complex relațional), în cel de-al doilea caz. Atâta timp cât muzica a cunoscut în exclusivitate monodia*, acestă dihotomie a ieșit în evidență, speculațiile teoretice necontrazicând fenomenele firești ale cântării. Mai mult decât atât, caracterul c. nici nu era primordial în structura melodiilor* (v. și consonantic, principiu) iar disonanțele (de ex. numeroasele secunde, mari și mici, incorporate oricărei melodii) nu erau percepute ca atare, ele constituind cărămizile de construcție ale acesteia. Odată cu apariția polifoniei* occid., se impune apriorismul c., care nu admitea decât paralelismul* c. primare: cvinta și cvarta. Contactul polif. savante cu practicile polif. pop. (în urma cercetărilor etnomuzicologice* s-a demonstrat și existența unor polif. bazate pe disonanțe și nu doar pe consonanțe imperfecte) a dus la apariția unor forme mixte (gymel*, fauxbourdon*) în care atât c. absolute cât și cele imperfecte (terțele) contribuiau la crearea ductului polif., în mișcări contrare* și antiparalele, care puneau tot mai mult sub semnul interdicției paralelismul, reductibil de sens sonor perceptibil, al octavelor și cvintelor. Odată cu afirmarea terței, cu toate tribulațiile mai mult teoretice ale acceptării ei în rândul c., statutul cvintei devine subsidiar, cvasiconsonant și chiar disonant în cadrul texturii polif. – arm. Aceste linii directoare păstrează, cu mici abateri, în procesul fundamentării polif. baroce și a armoniei clasice (v. anticipație; întârziere; cambiata; pasaj, note de). Tot ceea ce survine în stilistica muzicală în urma apariției cromatismului* wagnerian și, în general, romantic este o continuă tendință de „emancipare a disonanței” (Dahlhaus), până la gradul la care, așa cum se va întâmpla în atonalism* și în dodecafonie*, dihotomia c./disonanță practic dispare. Dependentă așadar de raportul în succesiune al formațiilor polif. – arm., de ceea ce precede și ceea ce urmează unei structuri „verticale”, c. este condiționată de numeroși factori subiectivi și obiectivi, de stilul* operei muzicale, de intențiile autorului, motivațiile acesteia fiind, în cele din urmă, mai mult estetice decât de ordin pur fizic.

curs n. 1. mișcarea apei curgătoare: cursul unui fluviu; 2. întinderea ce străbate un fluviu, un râu; 3. mișcarea reală sau aparentă a astrelor; 4. mers: cursul trebilor, în tot cursul lucrării; 5. succesiunea timpului, înlănțuirea evenimentelor: o trist al lumii curs! AL., cursul secolelor; 6. circulațiune, credit: monedele străine n’au curs la noi; 7. prețul valorilor, al mărfurilor: cursul Bursei; 8. șir de lecțiuni făcute de un profesor, tractat ce conține aceste lecțiuni: Curs de chimie; cursurile Facultății; 9. indicarea orelor de plecare și sosire: cursul drumului de fier, cursul vapoarelor. [Lat. CURSUS; cele mai multe sensuri modelate după fr. cours].

POLISEMIE, polisemii, s. f. Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysémie.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

MULTILATERAL, -Ă, multilaterali, -e, adj. Care îmbrățișează mai multe aspecte ale realității, care cuprinde sau se desfășoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. Învățămînt multilateral.

RĂSTĂLMĂCI, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A explica, a interpreta; (în special) a explica greșit, a denatura voit înțelesul. Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind, ca lumea care n-are ce face. SADOVEANU, B. 257. [Învățații] răstălmăcesc și cată să afle începutul, Pricina și sfîrșitul. NEGRUZZI, S. II 176. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundați în cărțile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. RUSSO, O. 62. ◊ (În corelație cu tălmăci) Au început fel de fel de intrigi, tălmăcind și răstălmăcind misia comisiei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 565. ◊ Refl. pas. De-abia căpătasem convingere că fiecare lege se poate răstălmăci în mai multe sensuri. ALECSANDRI, T. I 371. 2. (Rar) A transpune, a oglindi, a reflecta. Acum... lămuresc ușor tot ce era atunci mister răstălmăcit în imagini. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 14.

POLISEMIE (POLISEMANTISM) s. f. (< fr. polysémie, gr. polys „mult” + semaino „arăt”): însușire a unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri; stare a unui cuvânt care are capacitatea de a indica fie mai multe caracteristici semantice (seme) ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună (sensul) a mai multor obiecte (v. cuvânt polisemantic). Se poate vorbi astfel despre p. cuvintelor aripă, a bate, bază, cap, coadă etc. P. este – alături de sinonimie, omonimie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic; v. vocabular). P. se transformă periodic în omonimie, fiind justificată de regula generală de a se da cuvintelor în enunțuri un singur sens, fără echivoc: așa se explică tendința limbajelor tehnico-științifice spre monosemantism. Ea este favorabilă expresivității: cu cât un cuvânt are mai multe sensuri (deci posibilități nenumărate de apariție în diferite contexte), cu atât capacitatea lui de a fi expresiv este mai mare (conținutul lui semantic oferă posibilitatea de a alege). Una din sursele importante ale p. este etimologia populară (v.).

POLISEMANTIC, -Ă, polisemantici, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii) Care are mai multe sensuri.

POLISEMIE s. f. însușire a unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Polisemia este unul dintre criteriile apartenenței la fondul principal lexical. GRAUR, F. L. 136.

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

ambiguitate sf [At: MAIORESCU, CR. III, 161 / Pl: ~tăți / E: fr ambiguité] 1 Lipsă de precizie, de claritate. 2 (Ccr) Afirmație echivocă. 3 (Lin) Prezența simultană a mai multor sensuri care generează interpretări multiple.

polisemantic, ~ă a [At: SCL 1958, 319 /Pl: ~ici, ~ice / E: fr polysémantique] (D. cuvinte sau unități frazeologice) Care are mai multe sensuri.

polisemie sf [At: PUȘCARIU, L. R. I, 375 / Pl: ~ii / E: fr polysémie] 1 (Grm) Însușire a unor cuvinte, unități frazeologice de a avea mai multe sensuri Si: polisemantism. 2 (Est) Proprietate a operelor de artă de a avea mai multe sensuri care se dezvăluie succesiv în funcție de contextul social-cultural sau de momentul istoric în care este receptată opera.

Felix Frecvent și modern în epoca noastră, Félix reproduce, prin intermediul formei identice, folosite în apus, numele pers. lat. Félix. Atestat în izvoare încă din epoca lui Sylla, Felix era cel mai frecvent cognomen roman (într-o recentă lucrare în care sînt analizate cognomenele latine purtate de 133.059 persoane, acesta apare de 3716 ori). Cu siguranță că popularitatea de care se bucură numele se explică prin semnificația sa, cunoscută vorbitorilor: felix, felicis „fericit”. Este interesant de amintit că inițial cuvîntul avea un sens mult mai concret, și anume „fertil, productiv”; de exemplu, arbor felix desemna un pom roditor, care produce multe fructe. Folosit apoi cu sensul „favorizat de zei” și de aici „fericit”, felix a devenit foarte ușor nume personal folosit de către părinți, care își exprimau astfel sentimentele de bucurie la nașterea unui copil sau prin care se ura purtătorului o viață fericită (cuvîntul a trecut în română sub forma ferice, de la acesta s-au format vb. a ferici și adj. fericit, care l-a înlocuit pe mai vechiul ferice; din aceeași familie fac parte și a felicita și felicitare, al căror sens s-a extins de la „urare de fericire” la „laudă pentru un succes”). Alături de Felix, romanii foloseau și alte nume care, în ultimă instanță au la bază adjectivul amintit: Felicis, Felicius – fem. Felicia, Felicianus – fem. Feliciana, Felicissimus, Felicitas (uneori sub forme ușor modificate acestea sînt și astăzi curente în apus). Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că multe dintre numele amintite au pătruns în onomasticonul creștin și s-au răspîndit prin cultul numeroșilor martiri și sfinți amintiți de calendare. ☐ Engl. Felix, Felicia, fr. Félice, Félix etc., germ. Felix, Felician, Felicitas etc., it. Felix, Felice, Felicia, Felicita etc., sp. Felix, magh. Felix, Felicia, Felician, Feliciana, pol. Felicja, rus. Feliks, Feliția etc. ☐ Lope Felix de Vega, celebru dramaturg, creator al teatrului național spaniol, compozitorul Felix Mendelssohn-Bartholdy etc. ☐ Un cunoscut personaj din literatura română este Felix din romanul lui G. Călinescu Enigma Otiliei.

Policarp Foarte rar în onomastica noastră, Policárp reproduce numele pers. gr. Polykarpos, atestat numai în epoca creștină și purtat de un discipol al evanghelistului Ioan, episcop la Smirna și martir în anul 155 (prin cultul acestuia numele se răspîndește în Europa, occidentul continuînd forma lat. Polycárpus). Primul element de compunere al lui Policárp, poli-, este cunoscut vorbitorilor limbii române din numeroase neologisme în care are sensul „mai mulți, mai multe” policelular, policrom(ie), poligon, polip, politehnic, politeism, polivitamine etc. Din vechea civilizație greacă sînt cunoscute cîteva personalități al căror nume este format cu același element (gr. polýs „mult”): istoricul Polýbios (Polibiu), c. 203 – 118 î.e.n., Potýkleitos (Policlet), sec. 5 î.e.n., sculptor și teoretician de artă și Policlet cel Tînăr (sec. 4 î.e.n.), arhitect și sculptor etc. Al doilea element al numelui în discuție este gr. kárpos „fruct”. ☐ Fr. Polycarpe, germ. Polykarp, it. Policarpo, magh. Polikárp, bg., rus. Polikarp etc.

Machiavelism – Cuvîntul s-a format de la numele lui Niccolo Machiavelli, diplomat florentin, care a trăit între anii 1469 și 1527. Acesta a scris în 1515 o carte cu titlul Principele (tradusă și în limba română), în care – cu sinceritate (după părerea unora) – dar mai ales cu cinism (după opinia altora), a preconizat în politică absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, diabolice manevre, trădare, corupere etc. Această doctrină a dat naștere în limbajul comun epitetului de machiavelic și expresiei machiavelism, care se aplică însă numai unor persoane, unor acțiuni, unor sisteme etc., din care dacă morala și scrupulele sînt excluse, sînt în schimb incluse ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă. În graiul nostru, spre a întări și mai mult sensul urît al machiavelismului, s-a creat din dispreț pentru el cuvîntul machiaverlîc. „Ești tare, stimabile, la machiaverlîcuri...”, spune Trahanache la adresa lui Cațavencu (act. I, sc. 4 din O scrisoare pierdută de Caragiale). Și tot același personaj, referindu-se la scrisoarea de șantaj: „Apoi, dacă umblă el cu machiaverlîcuri să-i dau eu machiaverlîcuri…” FIL.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

SINERGIE s.f. Acțiune simultană, îndreptată în același sens, a mai multor organe sau a mai multor agenți. [Gen. -iei / < fr. synergie, cf. gr. syn – cu, ergon – acțiune].

CHEVALIER SANS PEUR ET SANS REPROCHE (fr.) cavaler fără teamă și fără prihană – Apelativ al ilustrului cavaler medieval Bayard. Astăzi folosit mai mult cu sens ironic.

DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.

sus, ~ă [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer¹ (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.

Ut fata trahunt (lat. „Cum vrea soarta”) – Sensul este: la voia întîmplării, ce-o fi să fie. Astăzi se citează mai mult în sens ironic. Vezi și: „Sic erat in fatis!”

SINONIMIC, -Ă adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru. [Cf. fr. synonymique].

SINONIMIC, -Ă I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivație ~ă = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze același lucru. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

DERIVAȚIE SINONIMICĂ s. f. + adj. (după fr. dérivation synonymique): procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru.

MÎNIE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.

PIPIRIG s. m. (Uneori cu sens colectiv) Numele mai multor plante erbacee monocotiledonate, cu tulpina flexibilă, cu flori galbene-cafenii, brun-roșcate sau cenușii-verzui ori albăstrii; crește prin mlaștini și locuri umede (Equisetum hiemale și Scirpus lacustris). Curgea de la deal un izvor care făcea mlaștină; creștea acolo pipirig ce prindea a se înnoi în primăvară. SADOVEANU, N. F. 117. Colo jos în vale, pe unde sînt bălțile cele multe, nu cresc numai sălcii și răchite; pe ici, pe colea este și șovar, pipirig, papură, ba chiar și cîte un fir de trestie. SLAVICI, O. I 63. – Variantă: piperig (ODOBESCU, S. III 173) s. m.

ce [At: COD. VOR. 77/2 / V: ~ci / E: ml quid] 1-3 pî Exprimă o întrebare asupra unui lucru, situație, acțiune. 4 pî Pentru care motiv? 5 ai Care. 6 ai Ce fel de? 7 ai Cât de mult. 8 i (Fam; ca răspuns la o chemare) Poftim? 9 i Cum adică? 10 pî (Îlav) De ~ nu? Desigur. 11 pî (Îal) Cum să nu. 12 pî (Îal) Se poate. 13 pî (Îe) Pe ~ ne prindem? Care este miza pariului? 14 pî (Îe) De ~, de ne~ Nu mai discutăm despre asta. 15 pî Nu cumva? 16 avi Cum? 17 av (Îe) Te miri ~ Nimica toată. 18 av (Îe) Cât pe ~ Aproape. 19 av (Îlav) Din ~ în ~ Tot mai mult. 20 av (Pop; îlav) Numai ~ Deodată. 21 av (Pop; îal) Iată că... 22 av (Cu nuanță de superlativ) Cât de! 23 prl Care. 24 prl (Îlav) Pe zi (sau de) ~ trece (sau merge) Pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 25 prl (Cu sens explicativ) Asta. 26 prl (Îlav) N-ai (sau n-aveți) pentru ~ Formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. 27-28 prl (Îe) A (nu) avea de ~ A (nu) exista motiv întemeiat pentru... 29 prl (Înv; îe) Care numai ~ (Așa) încât. 30 prl (Înv; îlav) Mai mult ~ Atât numai că. 31 prl (Înv; îlav) Tocmai ~ Desigur. 32 avr (Îlav) De ~ de ~... (sau de aceea...) Cu cât..., cu atât... 33 avr (Înv; îlav) într-aceea ~ Pe când. 34 prl Ceea ce. 35 prl (Îe) ~-i drept într-adevăr. 36 prl (Îae) De fapt. 37 pnh Un lucru oarecare Si: orice. 38 pnh (Îe) ~-o da târgul și norocul Nu contează rezultatul. 39 pnh (Înv; îlav) ~ cum Oricum. 40 pnh (Înv; îal) Oricare. 41 avr (Cu repetarea verbului din propoziția principală) Un timp oarecare. 42 prl (Îlav) De vreme ~ Deoarece. 43 prl (Înv; îlav) Până când ~ Până ce. 44 prl (Înv; îal) După ce. 45 c Introduce o propoziție subordonată. 46 c Pentru că. 47 c (Înv; după o propoziție concesivă sau condițională) Dar. 48 c Care lucru anume. 49-50 c (Îe) A (nu) ști ~ și cum A (nu) fi bine informat. 51 sn (Înv; numai cu articol nehotărât) Ceva. 52 sn (Îlav) Cu mare ~ Cu mare greutate.^[1] corectat(ă)

frazeologic, ~ă a [At: DEX / P: ~ze-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr phraseologique] 1-4 Care ține de frazeologie (1-4). 5-8 Privitor la frazeologie (1-4). 9 (Lin; îs) Unitate ~ă Combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte, având sens unitar și referent unic.

Licht, mehr Licht! (germ. „Lumină, mai multă lumină!”) – sînt ultimele cuvinte ale lui Goethe, rostite pe patul de moarte, la 22 martie 1832. Semnificația lor este controversată. Unii dau acestor vorbe sensul lor propriu. În cele din urmă clipe ale vieții, marele scriitor german, simțind în fața ochilor o încețoșare, o negură, a cerut să se facă mai multă lumină. Alții, dimpotrivă, acordă acestui mehr Licht sensul figurativ de mai multă cultură, mai multă știință, mai mult adevăr. Și cu acest ultim înțeles sînt citate de obicei vestitele cuvinte ale lui Goethe. LIT.

*EMFATIC adj. 1 Plin de emfază: ton ~ ¶ 2 Sens ~, care dă mai multă tărie, mai multă măreție înțelesului cuvîntului [fr.].

apesti (-tesc, -it), vb. – A amîna, a întîrzia. – Var. (a)pești, pesti. Origine necunoscută. Soluția cea mai probabilă este cea propusă de Cihac, II, 2, și care de atunci a fost sistematic respinsă de cercetători, datorită dificultăților fonetice: sl. opozditi „a întîrzia”, cf. rus. opozdatĭ, cu același sens. Celelalte ipoteze sînt mult mai puțin convingătoare: din lat. *apprestῑre (Crețu 306); din a cu prep. peste (Philippide, ZPRh., XXXI, 292); din lat. *pensitāre (Pascu, Etimologii, 32); din mag. apaszt „a micșora” (Drăganu, Dacor., VI, 249).

face (fac, făcut), vb. – 1. A înfăptui, a produce. – 2. A crea, a izvori. – 3. A da formă. – 4. A construi, a dura, a edifica. – 5. A plăsmui, a imagine, a scrie, a picta. – 6. A naște, a da viață, a aduce pe lume. – 7. A rodi, a da roade. – 8. A produce, a provoca. – 9. A transforma, a preface, a deveni. – 10. A însuma, a valora. – 11. A petrece, a parcurge un interval de timp. – 12. A săvîrși, a făptui, a comite. – 13. A executa, a practica, a exercita. – 14. A se ocupa cu ceva. – 15. A se afla, a se găsi. – 16. A pregăti, a aranja. – 17. A curăța. – 18. A întocmi, a elabora. – 19. A aprinde. – 20. A găti, a pregăti. – 21. A împărți cărțile de joc. – 22. A proceda, a se comporta. – 23. A se descurca. – 24. A stabili, a introduce. – 25. A ține, a efectua, a organiza. – 26. A vorbi, a rosti. – 27. A vrăji, a fermeca. – 28. A pricinui, a cauza. – 29. A se îndrepta, a o lua spre. – 30. (Refl.) A deveni, a ajunge. – 31. (Refl.) A se preface, a se preschimba. – 32. A se produce, a se ivi. – 33. (Refl.) A crește, a se forma. – 34. (Refl.) A se arăta. – 35. (Refl.) A părea, a da impresia. – 36. (Refl.) A se abate, a se îndepărta. – 37. (Refl.) Cu prep. pe, a dobîndi, a căpăta. – 38. (Refl., impersonal) Merită, se cuvine, se cade. – 39. (Refl. cu dat.) A-și căuta: își făcea de lucru pe lîngă vatră (Rebreanu). – 40. (Cu pron. dat. și acuz.) A i-o plăti cuiva, a se răzbuna: eram în adevăr hotărîtă să i-o fac (Bassarabescu). – 41. (Imperativ) Du-te, mergi; exprimă un imperativ atenuat: pînă una alta, fă de te spală (Galaction). – Mr. fac, faptă, fațire; megl. fac, fat, istr. facu, facut. Lat. facĕre (Diez 182; Pușcariu 566; Candrea-Dens., 534; REW 3128; DAR); cf. it. fare (sard. fakere), prov., fr. faire, sp. hacer, port. fazer. V. și Gust. Rudberg, Le développement de facere dans les langues romanes, Paris 1873. Sensul de „a naște, a da viață” (6) apare de asemenea în mai multe multe dialecte it. Sensul 41 este frecvent în v. it. (cf. Dante, Inferno, XVII, 93: Fa che tu m’abbracce). Der. facere, s. f. (fapt, act; acțiune; înv., operă; creație; naștere); făcaș, s. m. (înv., vrăjitor, vraci); făcător, s. m. (înv., creator, autor), der. cu suf. – ător, l-a înlocuit pe făptor și este la rîndul lui deplasat de făptuitor, păstrat numai în comp. binefăcător, adj. (care face bine); răufăcător, s. m. (criminal); făcătură, s. f. (vrajă, farmec); făcut, s. n. (muncă, activitate; naștere; vrajă); aface, adv. (în expresia a avea aface, a avea legătură), de la inf. a face, cf. afacere; contraface, vb., reconstituit pe baza fr. contrefaire; desface, mr. disfeațire, vb. (a desface; a deschide, a destupa; a anula; a dezdoi); preface, mr. prifac, prifațire, megl. prufac, vb. (a modifica, a transforma, a reface; refl., a se transforma; refl., a simula, a se preface), după Pușcariu 1371 reprezintă un lat. *per-facĕre (în loc de perfĭcĕre), cu ultimul sens împrumutat din rus. pritvorjati sja (mai probabil este o formație neologică, din sec. XIX, ca prefira, pregăti, etc.); prefăcătorie, s. f. (simulare; ipocrizie); prefăcut, adj. (transformat, ipocrit); reface, vb. (a face din nou, a restaura), formație neol. Cf. fapt, făptură. Der. neol. factaj, s. n. (distribuire la domiciliu), din fr. factage; factice, adj. (fictiv; artificial), din fr. factice; facțiune, s. f. (bandă; grupare politică), din fr. faction; facțios, adj. (care face parte dintr-o facțiune), din lat. factiosus, prin intermediul fr. factieux; factor, s. m. (poștar), din lat. factor, prin intermediul fr. facteur (se eccentuează factor și factor, pentru sensul 2); factorie, s. f. (agenție), din sp. factotum, s. m., din lat., prin intermediul fr.; factură, s. f., din fr. facture; factura, vb., din fr. facturer; facturier, s. n., din fr. facturier.

învârtita (învârtite), categorie de jocuri* populare românești răspândite în Transilvania și Maramureș. În general se joacă în formație de „perechi liber repartizate în spațiul de joc”, cu partenerii situați față în față, ținându-se de umeri sau de talie. Cea mai simplă formă este alcătuită dintr-o „legănare” bilaterală alternând cu învârtiri rapide în ambele sensuri; formele complexe cuprind mai multe piruete și mișcări feciorești de mare virtuozitate. În cadrul categoriei se pot distinge patru tipuri de joc: a) î. sincopate (v. sincopă); b) î. sud-transilvăneană, de-a-nvârtitul oșenesc, de-a-nvârtita (românescul din Codru) având formula ritmică de bază 1/4 1/8 1/4 1/8 1/4; î. târnăveană (care se joacă uneori de către un bărbat și două partenere), românește de învârtit (Câmpia Transilvaniei) cu o formulă ritmică de bază; b) î. nesincopate lente; țigănește, jocu din-nainte (codru) și ceardașu românesc; c) î. nesincopate repezi: de-anvârtit, hărțagul, întoarsa, hațegana*, zdrăngănita* corceșa; d) î. bătute (se joacă și în grupuri mici, 4-6 pers.); v. Jiana.

octavă (< lat. octavs, „a opta”) 1. Intervalul* muzical care cuprinde opt trepte*. O. se notează cu cifra 8 și poate fi de trei feluri: perfectă, cuprinzând 5 tonuri* și 2 semitonuri* (se notează cu 8); micșorată, curpinzând 4 tonuri și 3 semitonuri (se notează 8-); mărită, cuprinzând 6 tonuri și un semiton (se notează cu 8+). 2. a opta treaptă de la o treaptă dată; are aceeași denumire ca aceasta, însă raportul frecvenței* ei cu prima treaptă este 2/1. 3. O. reprezintă o parte a scării muzicale generale care cuprinde totalul celor 12 sunete diferite (de la nota do la nota si inclusiv, mergând cromatic*). Scara muzicală generală este formată din toate sunetele cuprinse între frecvențele 16,5 Hz și 8.448 Hz (limitele instr. muzicale). Ea este împărțită în nouă o., care primesc denumiri diferite, în ordinea plasării lor pe scara muzicală, de la grav la acut. Denumirile acestor o. diferă în funcție de școala muzicală care le-a emis. Cunoaștem mai multe teoretizări în acest sens: fr., germ., rusă, românească (formulată de I.D. Chirescu după școala it.) ș.a. (V. notarea octavelor).

paralelă 1. Tonalitate (2) p., v. relativă. 2. Mișcare (1) p., una dintre posibilitățile fundamentale de conducere a vocilor (2), evoluția a două sau mai multe voci în același sens, intervalul* dintre ele rămânând constant. Paralelismul vocilor este intim legat de nașterea polifoniei*, care a fost imaginată tocmai ca o urmărire în cvinte* și cvarte* a cântului dat (cantus firmus*). O dată cu depășirea fazei în care organum*-ul (vezi parafonie (2)) a mizat tocmai pe paralelismul acestor intervale considerate consonanțe* perfecte, țesătura polif. s-a diversificat prin adoptarea și a mișcărilor (1) contrare și oblice*. Paralelismele au fost, de aceea, restrânse sau acceptate în cazuri speciale [v. mixtura *(2)] și, începând cu maniera polif. a sec. 15, cvintele și octavele* paralele interzise, regulă rămasă valabilă și pentru stilul clasic al armoniei (III, 2).

NEC PLURIBUS IMPAR (lat.) nu inegal mai multor (aștri) – Deviză (cu sensul de „superior”, „fără pereche”) înscrisă pe emblema regală al lui Ludovic al XIV-lea, care reprezenta un soare luminînd întregul Glob. Chintesență a orgoliului nemăsurat.

COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.

gujbeider Cîteva atestări se găsesc la acad. Iorgu Iordan, BPh., IV, p. 180, după cîte înțeleg cu sensul de „evreu”. În mai multe rînduri l-am auzit pronunțat bujbeider cu înțelesul de „gură-cască”; regretatul Jacques Byek mi-a explicat că e un derivat de la fr. bouche bée.

*ELUCUBRAȚIUNE *ELUCUBRAȚIE sf. 1 Truda, ostenelile ce depune cineva lucrînd fără preget la o operă ¶ 2 Scriere compusă după multe osteneli: (mai totdeauna în sens peiorativ): tinerii noștri scriitorași ajung la cele mai absurde... elucubrațiuni, pe cari le dau ca literatură de sensație VLAH. [fr.].

PERIFRAZĂ ~e f. lingv. 1) Procedeu de înlocuire a unui cuvânt prin mai multe cuvinte care redau același sens. 2) Îmbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. périphraser

VOCABULĂ ~e f. livr. Unitate de bază a limbii, alcătuită dintr-o literă sau mai multe litere și dotată cu sens; element al vocabularului; cuvânt. /<fr. vocable, lat. vocabulum

baftă (bafte), s. f. – Noroc, succes. Tc. baht (Popescu-Ciocănel 14; DAR; Ronzevalle 48), care a trecut în țig. batch (Miklosich, Zig., 172; Wlislocki 72). În rom. pare a fi intrat prin intermediul țig. (Graur 124; Graur, Notes, IV, 196; Juilland 157) și consideră o nuanță de vulgaritate; cu toate că este un cuvînt foarte folosit în limbajul comun, apare rareori în literatură. Din tc. provin și ngr. βάχτ, alb. baft, bg., sb. bacht. – Stamati folosește de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de „gură, cioc”; nu cunoaștem rațiunea acestei întrebuințări, care nu apare la alt autor și pe care nu o găsim în dicționare. – Der. băftos, adj. (norocos).

fel (feluri), s. n. – 1. Clasă, tip, gen, specie. – 2. (Înv., rar) Stirpe. – 3. Soi, teapă. – 4. Obicei, stil. – 5. Purtări, mod de a fi. – 6. Capriciu, chef. 7. Fel de mîncare. – De fel, în nici un caz. Mag. -féle „asemănător”, fel „parte”, cu sensul de „soi, fel” în mai multe compuneri, cf. minden féle „de orice fel” (Cihac, II, 498; Scriban; DAR), cf. sb., slov. fela „clasă”, bg. Trans. feli (Miklosich, Bulg., 121), Giuglea, Dacor., II, 637, respinge această der., care pare evidentă și propune, prin intermediul alb. fjaljë, lat. fabella „istorioară”, cf. it. favella. Der. fălie, s. f. (Trans., înrudire), poate prin intermediul sb. (DAR); feliușag, s. n. (Mold., soi, teapă); feluri, vb. (înv., a varia); felurit, adj. (variat); felurime, s. f. (varietate, diversitate). Din același cuvînt mag. provine fele, s. f. (măsură de capacitate, folosită în Trans., în valoare de trei sferturi de litru).

mai adv. – 1. Indică superioritatea într-o comparație: cine ce are mai bun (Neculce). – 2. Mai mult, mai bine: noi mai iubim binele Împărăției tale (Varlaam); nu unul să-l mai iubească iară pre altul să-l mai urască (Pravila mică), în acest sens absolut, înv., echivalează cu mai mult. – 3. Încă, și: ași mai vrea (Eminescu). – 4. Altădată, înainte: n-am mai văzut (Alecsandri). – 5. Deja: nu-i mai era frig (Macedonski). – 6. Aproape, într-un anumit fel: carnea era mai crudă (Sbiera); un ofițer, așa ca dînsul, mai că i-ar plăcea (Gib Mihăescu). Mai... mai arată o alternanță de acțiuni: mai nu vrea, mai se lasă (Eminescu). – 7. Puțin mai mult: te-i mai încălzi mergînd (Creangă). – 8. Expletiv, în fraze exclamative: ciudată făptură omenească mai ești! (D. Zamfirescu). – Mr. ma, megl., istr. mai. Lat. magis (Candrea, Éléments, 35; Pușcariu 1015; Candrea-Dens., 1041; REW 5228), cf. it. mai, ma, prov., fr. mais, cat. may, sp., port. mas. Mr. nu trebuie confundat cu ma „dar, însă” (Weigand, Jb., XII, 91), care provine din din it. (Bartoli, Studi Fil. rom., VIII, 174) sau din ngr. (REW 5228). Evoluția fonetică a lui mai nu este clară. Probabil trebuie să se pornească de la o formă populară *mas (› sp.), cu aceeași evoluție ca de la das › dai sau νos › voi etc. Sensul expletiv (8) coincide cu cel sp. – Cf. cam, numai. Din rom. provin bg. maj „aproape” (Candrea, Elemente, 408; ; Berneker, II, 5), rut. și pol. din Bucov. maj „mai”, în comparații (Miklosich, Wander, 17; BL, VI, 240), țig. mai „mai”, comparativ (D. Sampson, The dialect of the Gypsies of Wales, 321).

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)