1287 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 145 afișate)
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: cu
POLISEMIE s. f. Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysémie.
CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ECHIVOC1 ~că (~ci, ~ce) 1) (despre cuvinte, expresii etc.) Care are mai multe sensuri; cu posibilitatea de a interpreta în mai multe feluri; ambiguu. 2) (despre acțiuni, purtări etc.) Care trezește îndoieli; care dă de bănuit; îndoielnic; dubios; suspect. /<fr. équivoque, lat. aequivocus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
LEXEM ~e n. 1) Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al semnificației; morfem lexical. 2) Unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unuia sau a mai multor sensuri; cuvânt; unitate lexicală. /<fr. lexeme
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
POLISEMIE f. lingv. Proprietate a cuvintelor, expresiilor etc. de a avea mai multe sensuri. /<fr. polysémie
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
BARIOTROP s.n. Joc distractiv care constă în a găsi un cuvînt cu două sau mai multe sensuri, după cum intervine accentul. [Pl. -puri. / cf. gr. barys – greu, tropos – întoarcere].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
POLISEMIE s.f. 1. Calitate a unui cuvînt de a avea mai multe sensuri; polisemantism. 2. (Estet.) Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv în funcție de contextul social-cultural, de momentul istoric în care este receptată opera etc. [Gen. -iei. / < fr. polysémie].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BARIOTROP s. n. problemă enigmistică constând în găsirea unui cuvânt, cu două sau mai multe sensuri, după cum intervine accentul. (<it. bariotrop)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
POLISEMANTIC, -Ă adj. (Despre cuvinte) Cu mai multe sensuri. [< fr. polysémantique, cf. gr. polys – numeros, semantikos – care are o semnificație].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
coroagă (coroage), s. f. – Obiect deformat și încrețit, curbare. Bg. koruba „concavitate” (Pușcariu, Dacor., II, 597; DAR); mai puțin probabilă este der. din mag. kéreg „coajă, scoarță” (Cihac, II, 493). Dicționarele atribuie cuvîntului mai multe sensuri, încercînd să-l aplice fiecăruia din numeroasele obiecte încrețite (coajă de copac, piele uscată, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui corobă, s. f. (animal slab și costeliv) și fără nici o îndoială al lui coroabă, s. f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; plantă, Brunella grandiflora; lupoaie; măr pădureț), cu var. corombă, scoroambă (mr. curubiță, istr. corumbe). Acest cuvînt se consideră în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortés 125), cf. celălalt nume popular al său, porumbea (după DAR din gr. ϰόρυμβος și al var. sale fără nazalizare ϰορυφή; după Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. ϰορόμηλον). Aceste explicații nu sînt suficiente și pare mai sigur să se plece de la coroagă (pentru alternanța b-g, cf. barză și colibă), și de la sl. (rus. korobiti), „a contracta”, datorită fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face să se contracteze cerul gurii. De la coroabă derivă corobeață, s. f. (porumbă; măr pădureț; fruct în general); corobete, s. f. (larvă; coropișniță), simplă confuzie cu carabete și, la cel de al doilea sens cu coropișniță; scorumnic, s. m. (varietate de porumb). Der. de la coroagă; corobană (var. corobaie), s. f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitură; vale, rîpă); corobăios, adj. (găunos); coroblete, s. m. (poreclă dată țăranilor de la cîmpie, țărănoi, necioplit), pentru al cărui semantism cf. cojan; corlopeț, s. m. (poreclă dată de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al Romîniei); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s. m. (porumbă); scorogoi, s. m. (plantă, Phlomis pungens). Cf. coropcă.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FLEXUOS, -OASĂ adj. curbat alternativ în mai multe sensuri. ◊ (despre frunze) cu marginile ondulate. (< fr. flexueux, lat. flexuosus)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
POLISEMANTIC, -Ă adj. (despre cuvinte) cu mai multe sensuri; plurisemantic. (< fr. polysémantique)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
jale (-jeli), s. f. – Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. – Mr. jale, megl. Jal’. Sl. žalĭ „durere” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. žalja. Se folosește în Arg. cu un sens mai mult sau mai puțin echivalent celui de „treabă proastă”. Sensul înv. de „dorință, dor” indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voronețean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorință” în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere” și „dorință”. Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. žalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamenta), din rut. žalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîrnește milă; de doliu), cf. bg. žalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorință; durere, chin, necaz; plîngere, lamentație), din sl. želanije „dorință”, confundat în parte cu sl. želenije „doliu, durere” (DAR), cf. bg. želanie „dorință”; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. žalja; jelitor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simți compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. žalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; reclamație), din sl. (rus.) žalovanije, înv.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
chert, (engl.) termen folosit pentru denumirea unor accidente silicioase nodulare; în literatura anglo-saxonă, are un sens mult mai larg și se referă la toate rocile sedimentare silicioase. Sin. flint. V. și silicolit.
- sursa: Petro-Sedim (1999)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
formă s.f. Concept lingvistic cu sensuri mai mult sau mai puțin diferite: ♦ Ansamblu al relațiilor care asigură identitatea elementelor lingvistice, opus materiei sau substanței; ♦ Forma considerată echivalent aproximativ al semnificantului sau al expresiei, opusă sensului, conținutului.
- sursa: DSL (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
consonanță, relație succesivă (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie agreabilă, de echilibru, destindere. Noțiunea rămâne cu precădere în sfera psihologicului, „impresia constituind” – cu tot caracterul ei subiectiv – elementul definitoriu al c.: o soluție așteptată, un moment static în raport cu disonanța*. Cu toate acestea, puține au fost problemele care, asemenea aceleia a c., au preocupat în egală măsură pe acusticieni și pe teoreticienii muzicii, încă de la apariția științelor pe care aceștia le reprezentau. În ciuda tuturor dificultăților, s-a căutat permanent fundamentarea atât obiectivă cât și absolută a c., cercetările nefiind descurajate nici astăzi de tribulațiile și necunoscutele pe care le introduc în discuție factorii fiziopsihologici și estetici, cu aspectele lor din ce în ce mai nuanțate. Problema c. se concentrează, în principal, asupra următoarelor puncte: 1) natura c.; 2) gradele c.; 3) hotarul dintre c. și disonanță. ♦ Cea mai veche explicație a c. din perimetrul culturii europ. este aceea datorată lui Pitagora și, în mod sigur, școlii sale. Conform reprezentanților școlii, intervalele consonante erau considerate ca afinități între sunetele componente iar disonanțele ca eterogenități. Un interval este cu atât mai consonant cu cât raportul dintre lungimile de coardă (măsurate pe monocord*), corespunzătoare sunetelor rezultate, este mai mic. Astfel singurele „rapoarte simple” (în lungimi de coardă: 1/1, 1/2, 2/3 și 3/4) defineau singurele c.: prima*, octava*, cvinta* și cvarta*. Cu cât raportul devenea mai complicat, c. era mai mică; de aceea un raport 16/15 (secundă* mică) caracteriza deja o disonanță. Acestei definiri a c., mai mult metafizică decât fizică, în concordanță cu concepția filozofică pitagoreică a armoniei (1) universului, în care numărul realizează totul, i s-a adus obiecția logică a imposibilității stabilirii unei demarcări obiective între rapoartele simple și cele complicate, pe de o parte, și obiecția rezultată din experiment, pe de alta, potrivit căreia, în cazul temperării, deși cvinta perfectă este foarte puțin alterată (ex. 3/2 devine 2,9999/1,499), ea sună la fel de bine, deși raportul numeric este acum foarte complicat. Indiferent însă de fundamentările fizice ale c. în diferitele epoci și de concepțiile care le-au dominat, ideea rapoartelor simple ale principalelor intervale consonante a jucat (și joacă încă) un rol pozitiv în gândirea muzicală pragmatică; aceasta și datorită faptului că principalele c. (c. primare) sunt aproape aceleiași în toate sistemele – prima, octava și cvinta nefiind de nimeni contestate – iar capacitatea discriminatorie a auzului*, ulterior descoperită, prin care frecvențe* dintr-o bandă foarte îngustă sunt percepute identic, nu este decât în favoarea acestei gândiri pragmatice. Nuanțarea concepției pitagoreice s-a produs încă în antic.; astfel, pentru filosofii platonicieni, c. era o contopire a sunetelor într-o impresie unică, globală, pe când disonanța era considerată ca fiind lipsită de această contopire. Concepția aristoxenică pune și mai mult accentul pe impresie, pe simțul muzical, ajungând chiar să nege rolul numerelor în determinarea c. Dominând concepția teoretică până la finele Renașterii*, concepția pitagoreică a fructificat și chiar a determinat apariția polifoniei* profesioniste (nu însă și a aceleia spontane, pop.). Apariția armoniei (III, 1, 2) impunea totuși revizuirea, chiar dacă nu înlocuirea pitagoreismului, astfel încât în intervale ca terța* și sexta*, devenite componente ale acordului*, primesc, începând cu Zarlino, tot rapoarte simple (în frecvențe): 5/4 = terță mare; 5/3 = sextă mare; 6/5 = terță mică; 8/5 = sextă mică. ♦ Descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental a dat un nou impuls cercetării obiective a raportului dintre c. și disonanță, natura acestora părând a fi definiv elucidată pe baza legilor fizice. O primă observație a fost aceea a înrudirii sunetelor pornind de la armonicele lor comune, astfel încât: a) două sunete sunt cu atât mai înrudite, cu cât au mai multe armonice comune și cu cât acestea sunt mai grave; b) gradul de înrudire a sunetelor componente ale unui interval scade treptat în ordinea intervalelor: primă, octavă, duodecimă, cvintă, cvartă, terță mare, sextă mare, septimă mare, secundă mică; c) cu cât gradul de înrudire scade, cu atât scade și gradul de c. și invers. Principiul înrudirii sunetelor a fost emis de Helmholtz, care a adăugat acestuia – în cunoștință de cauză sau nu privind ideile mai vechi ale lui Sauveur – încă două criterii: bătăile* acustice și sunetele rezultante. Astfel, pe lângă gradul redus de înrudire provenit din numărul mic al armonicelor comune ale sunetelor ce compun un interval, disonanța s-ar mai datora bătăilor acustice, adică acelor oscilații de intensitate a sunetelor create de interferențe dintre tonurile fundamentale sau/și dintre armonicele acestora (dacă frecvența bătăilor crește, ansamblul sunetelor interferente devine mai aspru, mai dezagreabil). La rândul lor, sunetele rezultante [v. sunet (8)], descoperite de A. Sorge și de Tartini, sub forma sunetelor diferențiale și completate de Helmholtz cu sunetele adiționale, au fost invocate de către cel din urmă pentru întregirea imaginii c. – disonanță, în sensul că ele pot să întărească unul dintre sunetele intervalului, stând într-un raport de c. sau de disonanță cu acestea. ♦ O reprezentare schematizată, dictată de necesități pragmatice, a teoriei c. bazată pe seria armonicelor este explicarea intervalelor consonante prin frecvența apariției lor în seria armonicelor. S-a observat, pe bună dreptate, că primele 16 armonice conțin intervalul de octavă de opt ori, cvinta de 5 ori, cvarta de 4 ori, terța mare și sexta mare de trei ori, terța mică și sexta mică de două ori; intervalele disonante (secundele și septimele) apar numai câte o singură dată. Ne aflăm, ca și în cazul pitegoreismului, în prezența unei logici în sine a numerelor nu și în aceea a unei explicații propriu-zise. Dar faptul nu a împiedicat teoretizarea c. în unele sisteme componistice actuale (Schönberg, Hindemith) pornind tocmai de la acest criteriu pragmatic. ♦ Dacă sub aspect experimental explicațiile numerice nu au mai fost satisfăcătoare în epoca pozitivismului științific, chiar și teoriile bazate pe seria armonicelor superioare nu au răspuns – cu tot pasul înainte făcut spre coroborarea datelor fizice cu cele fiziologice și cele psihice – la toate întrebările pe care practica muzicală le ridică. Teoria lui Helmholtz se aplică, astfel numai gamei* naturale și este dezisă de către temperare*. Ea se aplică, de asemenea, intervalelor, nu și trisonurilor sau acordurilor* de mai multe sunete (în acordurile perfect major* sau perfect minor*, ce constituie baza armoniei clasice, apar bătăi chiar de la a treia armonică a celor trei sunete componente, ceea ce ar face ca acordurile să fie considerate numai imperfect consonante). În virtutea teoriei bătăilor, disonanța ar scădea la frecvențele înalte, când numărul bătăilor este foarte mare, or, în practică, se constată că un interval disonant (ex. secunda mică) este extrem de strident tocmai în registrul (I) acut. Sunetele întreținute, ale înstr. cu coarde și arcuș, ale celor de suflat (mai ales cele cu sunet fix ca orga* sau armoniul*) măresc efectul disonanțelor. Cercetările mai noi din domeniul fiziologiei auzului (I, 1) (R. Husson) pun sub semnul întrebării rolul bătăilor în determinarea disonanței, punând, dimpotrivă, accentul pe excitarea fibrelor nervoase; aceeași fibră nervoasă trebuie să fie excitată de cele două sunete ale intervalului pentru a avea senzația de disonanță și, de asemenea, să fie suficient de îndepărtate pentru a comunica fibrei nervoase impulsuri cu sensuri mai mult sau mai puțin opuse. ♦ Principalul punct ce desparte accepțiunile teoretice ale c. și distonanței de accepțiunile artistice este considerea acestor categorii în mod static, în primul caz, și în mod dinamic (deci complex relațional), în cel de-al doilea caz. Atâta timp cât muzica a cunoscut în exclusivitate monodia*, acestă dihotomie a ieșit în evidență, speculațiile teoretice necontrazicând fenomenele firești ale cântării. Mai mult decât atât, caracterul c. nici nu era primordial în structura melodiilor* (v. și consonantic, principiu) iar disonanțele (de ex. numeroasele secunde, mari și mici, incorporate oricărei melodii) nu erau percepute ca atare, ele constituind cărămizile de construcție ale acesteia. Odată cu apariția polifoniei* occid., se impune apriorismul c., care nu admitea decât paralelismul* c. primare: cvinta și cvarta. Contactul polif. savante cu practicile polif. pop. (în urma cercetărilor etnomuzicologice* s-a demonstrat și existența unor polif. bazate pe disonanțe și nu doar pe consonanțe imperfecte) a dus la apariția unor forme mixte (gymel*, fauxbourdon*) în care atât c. absolute cât și cele imperfecte (terțele) contribuiau la crearea ductului polif., în mișcări contrare* și antiparalele, care puneau tot mai mult sub semnul interdicției paralelismul, reductibil de sens sonor perceptibil, al octavelor și cvintelor. Odată cu afirmarea terței, cu toate tribulațiile mai mult teoretice ale acceptării ei în rândul c., statutul cvintei devine subsidiar, cvasiconsonant și chiar disonant în cadrul texturii polif. – arm. Aceste linii directoare păstrează, cu mici abateri, în procesul fundamentării polif. baroce și a armoniei clasice (v. anticipație; întârziere; cambiata; pasaj, note de). Tot ceea ce survine în stilistica muzicală în urma apariției cromatismului* wagnerian și, în general, romantic este o continuă tendință de „emancipare a disonanței” (Dahlhaus), până la gradul la care, așa cum se va întâmpla în atonalism* și în dodecafonie*, dihotomia c./disonanță practic dispare. Dependentă așadar de raportul în succesiune al formațiilor polif. – arm., de ceea ce precede și ceea ce urmează unei structuri „verticale”, c. este condiționată de numeroși factori subiectivi și obiectivi, de stilul* operei muzicale, de intențiile autorului, motivațiile acesteia fiind, în cele din urmă, mai mult estetice decât de ordin pur fizic.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
curs n. 1. mișcarea apei curgătoare: cursul unui fluviu; 2. întinderea ce străbate un fluviu, un râu; 3. mișcarea reală sau aparentă a astrelor; 4. mers: cursul trebilor, în tot cursul lucrării; 5. succesiunea timpului, înlănțuirea evenimentelor: o trist al lumii curs! AL., cursul secolelor; 6. circulațiune, credit: monedele străine n’au curs la noi; 7. prețul valorilor, al mărfurilor: cursul Bursei; 8. șir de lecțiuni făcute de un profesor, tractat ce conține aceste lecțiuni: Curs de chimie; cursurile Facultății; 9. indicarea orelor de plecare și sosire: cursul drumului de fier, cursul vapoarelor. [Lat. CURSUS; cele mai multe sensuri modelate după fr. cours].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POLISEMANTIC, -Ă, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte, unități frazeologice) Care are mai multe sensuri. – Din fr. polysémantique.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POLISEMANTIC, -Ă, polisemantici, -ce, adj. (Despre cuvinte, unități frazeologice) Care are mai multe sensuri. – Din fr. polysémantique.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de laurap
- acțiuni
POLISEMIE, polisemii, s. f. Însușire a unor cuvinte sau unități frazeologice de a avea mai multe sensuri; calitatea de a fi polisemantic; polisemantism. – Din fr. polysémie.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MULTILATERAL, -Ă, multilaterali, -e, adj. Care îmbrățișează mai multe aspecte ale realității, care se desfășoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. – Din fr. multilatéral.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MULTILATERAL, -Ă, multilaterali, -e, adj. Care îmbrățișează mai multe aspecte ale realității, care se desfășoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. – Din fr. multilatéral.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
MULTILATERAL, -Ă, multilaterali, -e, adj. Care îmbrățișează mai multe aspecte ale realității, care cuprinde sau se desfășoară pe mai multe planuri, orientat în mai multe sensuri. Învățămînt multilateral.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RĂSTĂLMĂCI, răstălmăcesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A explica, a interpreta; (în special) a explica greșit, a denatura voit înțelesul. Vorbesc și eu, răstălmăcind și potrivind, ca lumea care n-are ce face. SADOVEANU, B. 257. [Învățații] răstălmăcesc și cată să afle începutul, Pricina și sfîrșitul. NEGRUZZI, S. II 176. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundați în cărțile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea. RUSSO, O. 62. ◊ (În corelație cu tălmăci) Au început fel de fel de intrigi, tălmăcind și răstălmăcind misia comisiei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 565. ◊ Refl. pas. De-abia căpătasem convingere că fiecare lege se poate răstălmăci în mai multe sensuri. ALECSANDRI, T. I 371. 2. (Rar) A transpune, a oglindi, a reflecta. Acum... lămuresc ușor tot ce era atunci mister răstălmăcit în imagini. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 14.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
POLISEMIE (POLISEMANTISM) s. f. (< fr. polysémie, gr. polys „mult” + semaino „arăt”): însușire a unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri; stare a unui cuvânt care are capacitatea de a indica fie mai multe caracteristici semantice (seme) ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună (sensul) a mai multor obiecte (v. cuvânt polisemantic). Se poate vorbi astfel despre p. cuvintelor aripă, a bate, bază, cap, coadă etc. P. este – alături de sinonimie, omonimie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic; v. vocabular). P. se transformă periodic în omonimie, fiind justificată de regula generală de a se da cuvintelor în enunțuri un singur sens, fără echivoc: așa se explică tendința limbajelor tehnico-științifice spre monosemantism. Ea este favorabilă expresivității: cu cât un cuvânt are mai multe sensuri (deci posibilități nenumărate de apariție în diferite contexte), cu atât capacitatea lui de a fi expresiv este mai mare (conținutul lui semantic oferă posibilitatea de a alege). Una din sursele importante ale p. este etimologia populară (v.).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
POLISEMANTIC, -Ă, polisemantici, -e, adj. (Despre cuvinte, expresii) Care are mai multe sensuri.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POLISEMIE s. f. însușire a unor cuvinte de a avea mai multe sensuri. Polisemia este unul dintre criteriile apartenenței la fondul principal lexical. GRAUR, F. L. 136.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie1), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-1, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-1, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer1), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie1), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie1 (v. -corie1), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie2 (polichorie) (v. -corie2), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil1), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie1), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil2), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie1 (v. -filie1), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie2 (v. -filie2), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-2, v. -genie1), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie1), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie1), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon2), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie1), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-1, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism[3], pleomorfism[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil1), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom2), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
ambiguitate sf [At: MAIORESCU, CR. III, 161 / Pl: ~tăți / E: fr ambiguité] 1 Lipsă de precizie, de claritate. 2 (Ccr) Afirmație echivocă. 3 (Lin) Prezența simultană a mai multor sensuri care generează interpretări multiple.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
polisemantic, ~ă a [At: SCL 1958, 319 /Pl: ~ici, ~ice / E: fr polysémantique] (D. cuvinte sau unități frazeologice) Care are mai multe sensuri.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
polisemie sf [At: PUȘCARIU, L. R. I, 375 / Pl: ~ii / E: fr polysémie] 1 (Grm) Însușire a unor cuvinte, unități frazeologice de a avea mai multe sensuri Si: polisemantism. 2 (Est) Proprietate a operelor de artă de a avea mai multe sensuri care se dezvăluie succesiv în funcție de contextul social-cultural sau de momentul istoric în care este receptată opera.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Felix Frecvent și modern în epoca noastră, Félix reproduce, prin intermediul formei identice, folosite în apus, numele pers. lat. Félix. Atestat în izvoare încă din epoca lui Sylla, Felix era cel mai frecvent cognomen roman (într-o recentă lucrare în care sînt analizate cognomenele latine purtate de 133.059 persoane, acesta apare de 3716 ori). Cu siguranță că popularitatea de care se bucură numele se explică prin semnificația sa, cunoscută vorbitorilor: felix, felicis „fericit”. Este interesant de amintit că inițial cuvîntul avea un sens mult mai concret, și anume „fertil, productiv”; de exemplu, arbor felix desemna un pom roditor, care produce multe fructe. Folosit apoi cu sensul „favorizat de zei” și de aici „fericit”, felix a devenit foarte ușor nume personal folosit de către părinți, care își exprimau astfel sentimentele de bucurie la nașterea unui copil sau prin care se ura purtătorului o viață fericită (cuvîntul a trecut în română sub forma ferice, de la acesta s-au format vb. a ferici și adj. fericit, care l-a înlocuit pe mai vechiul ferice; din aceeași familie fac parte și a felicita și felicitare, al căror sens s-a extins de la „urare de fericire” la „laudă pentru un succes”). Alături de Felix, romanii foloseau și alte nume care, în ultimă instanță au la bază adjectivul amintit: Felicis, Felicius – fem. Felicia, Felicianus – fem. Feliciana, Felicissimus, Felicitas (uneori sub forme ușor modificate acestea sînt și astăzi curente în apus). Nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că multe dintre numele amintite au pătruns în onomasticonul creștin și s-au răspîndit prin cultul numeroșilor martiri și sfinți amintiți de calendare. ☐ Engl. Felix, Felicia, fr. Félice, Félix etc., germ. Felix, Felician, Felicitas etc., it. Felix, Felice, Felicia, Felicita etc., sp. Felix, magh. Felix, Felicia, Felician, Feliciana, pol. Felicja, rus. Feliks, Feliția etc. ☐ Lope Felix de Vega, celebru dramaturg, creator al teatrului național spaniol, compozitorul Felix Mendelssohn-Bartholdy etc. ☐ Un cunoscut personaj din literatura română este Felix din romanul lui G. Călinescu Enigma Otiliei.
- sursa: MEO (1975)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Policarp Foarte rar în onomastica noastră, Policárp reproduce numele pers. gr. Polykarpos, atestat numai în epoca creștină și purtat de un discipol al evanghelistului Ioan, episcop la Smirna și martir în anul 155 (prin cultul acestuia numele se răspîndește în Europa, occidentul continuînd forma lat. Polycárpus). Primul element de compunere al lui Policárp, poli-, este cunoscut vorbitorilor limbii române din numeroase neologisme în care are sensul „mai mulți, mai multe” policelular, policrom(ie), poligon, polip, politehnic, politeism, polivitamine etc. Din vechea civilizație greacă sînt cunoscute cîteva personalități al căror nume este format cu același element (gr. polýs „mult”): istoricul Polýbios (Polibiu), c. 203 – 118 î.e.n., Potýkleitos (Policlet), sec. 5 î.e.n., sculptor și teoretician de artă și Policlet cel Tînăr (sec. 4 î.e.n.), arhitect și sculptor etc. Al doilea element al numelui în discuție este gr. kárpos „fruct”. ☐ Fr. Polycarpe, germ. Polykarp, it. Policarpo, magh. Polikárp, bg., rus. Polikarp etc.
- sursa: MEO (1975)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Machiavelism – Cuvîntul s-a format de la numele lui Niccolo Machiavelli, diplomat florentin, care a trăit între anii 1469 și 1527. Acesta a scris în 1515 o carte cu titlul Principele (tradusă și în limba română), în care – cu sinceritate (după părerea unora) – dar mai ales cu cinism (după opinia altora), a preconizat în politică absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, diabolice manevre, trădare, corupere etc. Această doctrină a dat naștere în limbajul comun epitetului de machiavelic și expresiei machiavelism, care se aplică însă numai unor persoane, unor acțiuni, unor sisteme etc., din care dacă morala și scrupulele sînt excluse, sînt în schimb incluse ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă. În graiul nostru, spre a întări și mai mult sensul urît al machiavelismului, s-a creat din dispreț pentru el cuvîntul machiaverlîc. „Ești tare, stimabile, la machiaverlîcuri...”, spune Trahanache la adresa lui Cațavencu (act. I, sc. 4 din O scrisoare pierdută de Caragiale). Și tot același personaj, referindu-se la scrisoarea de șantaj: „Apoi, dacă umblă el cu machiaverlîcuri să-i dau eu machiaverlîcuri…” FIL.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53r/25, cf. 72T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SINERGIE s.f. Acțiune simultană, îndreptată în același sens, a mai multor organe sau a mai multor agenți. [Gen. -iei / < fr. synergie, cf. gr. syn – cu, ergon – acțiune].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CHEVALIER SANS PEUR ET SANS REPROCHE (fr.) cavaler fără teamă și fără prihană – Apelativ al ilustrului cavaler medieval Bayard. Astăzi folosit mai mult cu sens ironic.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DIZGRAȚIA, dizgrațiez, vb. I. Tranz. (În trecut, despre monarhi sau despre alte persoane suspuse sau influente; azi despre o persoană oarecare, mai mult cu sens ironic) A lipsi pe cineva de bunăvoința, de grația de care s-a bucurat pînă atunci, a-i retrage favoarea, a-l arunca în dizgrație. V. oropsi, urgisi. Nevastă-mea, la cea mai mică mutră a mea, dizgrația numaidecît pe oricine. CAMIL PETRESCU, U. N. 47. Vai!... sîntem amenințați Să ne pierdem locuința Și să fim dizgrațiați. ALEXANDRESCU, M. 209. - Pronunțat: -ți-a.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sus, ~ă [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer1 (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Ut fata trahunt (lat. „Cum vrea soarta”) – Sensul este: la voia întîmplării, ce-o fi să fie. Astăzi se citează mai mult în sens ironic. Vezi și: „Sic erat in fatis!”
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
SINONIMIC, -Ă adj. Referitor la sinonimie. ♦ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru. [Cf. fr. synonymique].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SINONIMIC, -Ă I. adj. referitor la sinonimie. ♦ derivație ~ă = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze același lucru. II. s. f. 1. ramură a lingvisticii care studiază sinonimele. 2. totalitatea sinonimelor unei limbi. (< fr. synonymique, /II/ germ. Synonymik)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportează la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.) Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau adverb) care face legătura dintre propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă (și substantivat, f.) = a) propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ; b) propoziție atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2. Care are o valoare dependentă de anumite condiții, de un sistem de referință etc.; evaluat, determinat cu aproximație; condiționat, limitat, variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să poată preciza cu exactitate data. Mișcare relativă = deplasare a unui corp față de un sistem de referință mobil. ♦ Care depinde de un termen în absența căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independenți de această relație. ♦ Care nu există decât în relație cu altceva. – Din fr. relatif, lat. relativus, it. relativo, germ. relativ.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de dante
- acțiuni
DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată1. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela2. Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DERIVAȚIE SINONIMICĂ s. f. + adj. (după fr. dérivation synonymique): procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte cu sensuri apropiate ajung să desemneze în sens figurat același lucru.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
MÎNIE, mînii, s. f. 1. Supărare mare, nestăpînită, furie (trecătoare). O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare și de mînie. REBREANU, R. II 230. Abu-Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, P. 146. A lui mînie ca trăsnetul era, în patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. ◊ Loc. adj. Iute (sau grabnic, rău) la mînie = care se aprinde ușor; iritabil, irascibil. Om bun, dar iute la mînie. BART, S. M. 101. ◊ Loc. adv. (Neobișnuit) Într-o mînie = într-un moment de mînie. De-ar fi lumea de hîrtie, i-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ♦ Necaz, ciudă. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. (Uneori determinat prin «lui dumnezeu») Dezlănțuire (a naturii), urgie, grozăvie. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. III 289. Mînia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 143. ◊ (Cu sens atenuat) Mai ține mult mînia asta de pădure? GALACTION, O. I 211.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIPIRIG s. m. (Uneori cu sens colectiv) Numele mai multor plante erbacee monocotiledonate, cu tulpina flexibilă, cu flori galbene-cafenii, brun-roșcate sau cenușii-verzui ori albăstrii; crește prin mlaștini și locuri umede (Equisetum hiemale și Scirpus lacustris). Curgea de la deal un izvor care făcea mlaștină; creștea acolo pipirig ce prindea a se înnoi în primăvară. SADOVEANU, N. F. 117. Colo jos în vale, pe unde sînt bălțile cele multe, nu cresc numai sălcii și răchite; pe ici, pe colea este și șovar, pipirig, papură, ba chiar și cîte un fir de trestie. SLAVICI, O. I 63. – Variantă: piperig (ODOBESCU, S. III 173) s. m.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ce [At: COD. VOR. 77/2 / V: ~ci / E: ml quid] 1-3 pî Exprimă o întrebare asupra unui lucru, situație, acțiune. 4 pî Pentru care motiv? 5 ai Care. 6 ai Ce fel de? 7 ai Cât de mult. 8 i (Fam; ca răspuns la o chemare) Poftim? 9 i Cum adică? 10 pî (Îlav) De ~ nu? Desigur. 11 pî (Îal) Cum să nu. 12 pî (Îal) Se poate. 13 pî (Îe) Pe ~ ne prindem? Care este miza pariului? 14 pî (Îe) De ~, de ne~ Nu mai discutăm despre asta. 15 pî Nu cumva? 16 avi Cum? 17 av (Îe) Te miri ~ Nimica toată. 18 av (Îe) Cât pe ~ Aproape. 19 av (Îlav) Din ~ în ~ Tot mai mult. 20 av (Pop; îlav) Numai ~ Deodată. 21 av (Pop; îal) Iată că... 22 av (Cu nuanță de superlativ) Cât de! 23 prl Care. 24 prl (Îlav) Pe zi (sau de) ~ trece (sau merge) Pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 25 prl (Cu sens explicativ) Asta. 26 prl (Îlav) N-ai (sau n-aveți) pentru ~ Formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. 27-28 prl (Îe) A (nu) avea de ~ A (nu) exista motiv întemeiat pentru... 29 prl (Înv; îe) Care numai ~ (Așa) încât. 30 prl (Înv; îlav) Mai mult ~ Atât numai că. 31 prl (Înv; îlav) Tocmai ~ Desigur. 32 avr (Îlav) De ~ de ~... (sau de aceea...) Cu cât..., cu atât... 33 avr (Înv; îlav) într-aceea ~ Pe când. 34 prl Ceea ce. 35 prl (Îe) ~-i drept într-adevăr. 36 prl (Îae) De fapt. 37 pnh Un lucru oarecare Si: orice. 38 pnh (Îe) ~-o da târgul și norocul Nu contează rezultatul. 39 pnh (Înv; îlav) ~ cum Oricum. 40 pnh (Înv; îal) Oricare. 41 avr (Cu repetarea verbului din propoziția principală) Un timp oarecare. 42 prl (Îlav) De vreme ~ Deoarece. 43 prl (Înv; îlav) Până când ~ Până ce. 44 prl (Înv; îal) După ce. 45 c Introduce o propoziție subordonată. 46 c Pentru că. 47 c (Înv; după o propoziție concesivă sau condițională) Dar. 48 c Care lucru anume. 49-50 c (Îe) A (nu) ști ~ și cum A (nu) fi bine informat. 51 sn (Înv; numai cu articol nehotărât) Ceva. 52 sn (Îlav) Cu mare ~ Cu mare greutate.[1] corectat(ă)
- pi → pî — Ladislau Strifler
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
frazeologic, ~ă a [At: DEX / P: ~ze-o~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr phraseologique] 1-4 Care ține de frazeologie (1-4). 5-8 Privitor la frazeologie (1-4). 9 (Lin; îs) Unitate ~ă Combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte, având sens unitar și referent unic.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Licht, mehr Licht! (germ. „Lumină, mai multă lumină!”) – sînt ultimele cuvinte ale lui Goethe, rostite pe patul de moarte, la 22 martie 1832. Semnificația lor este controversată. Unii dau acestor vorbe sensul lor propriu. În cele din urmă clipe ale vieții, marele scriitor german, simțind în fața ochilor o încețoșare, o negură, a cerut să se facă mai multă lumină. Alții, dimpotrivă, acordă acestui mehr Licht sensul figurativ de mai multă cultură, mai multă știință, mai mult adevăr. Și cu acest ultim înțeles sînt citate de obicei vestitele cuvinte ale lui Goethe. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
*EMFATIC adj. 1 Plin de emfază: ton ~ ¶ 2 Sens ~, care dă mai multă tărie, mai multă măreție înțelesului cuvîntului [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
apesti (-tesc, -it), vb. – A amîna, a întîrzia. – Var. (a)pești, pesti. Origine necunoscută. Soluția cea mai probabilă este cea propusă de Cihac, II, 2, și care de atunci a fost sistematic respinsă de cercetători, datorită dificultăților fonetice: sl. opozditi „a întîrzia”, cf. rus. opozdatĭ, cu același sens. Celelalte ipoteze sînt mult mai puțin convingătoare: din lat. *apprestῑre (Crețu 306); din a cu prep. peste (Philippide, ZPRh., XXXI, 292); din lat. *pensitāre (Pascu, Etimologii, 32); din mag. apaszt „a micșora” (Drăganu, Dacor., VI, 249).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
face (fac, făcut), vb. – 1. A înfăptui, a produce. – 2. A crea, a izvori. – 3. A da formă. – 4. A construi, a dura, a edifica. – 5. A plăsmui, a imagine, a scrie, a picta. – 6. A naște, a da viață, a aduce pe lume. – 7. A rodi, a da roade. – 8. A produce, a provoca. – 9. A transforma, a preface, a deveni. – 10. A însuma, a valora. – 11. A petrece, a parcurge un interval de timp. – 12. A săvîrși, a făptui, a comite. – 13. A executa, a practica, a exercita. – 14. A se ocupa cu ceva. – 15. A se afla, a se găsi. – 16. A pregăti, a aranja. – 17. A curăța. – 18. A întocmi, a elabora. – 19. A aprinde. – 20. A găti, a pregăti. – 21. A împărți cărțile de joc. – 22. A proceda, a se comporta. – 23. A se descurca. – 24. A stabili, a introduce. – 25. A ține, a efectua, a organiza. – 26. A vorbi, a rosti. – 27. A vrăji, a fermeca. – 28. A pricinui, a cauza. – 29. A se îndrepta, a o lua spre. – 30. (Refl.) A deveni, a ajunge. – 31. (Refl.) A se preface, a se preschimba. – 32. A se produce, a se ivi. – 33. (Refl.) A crește, a se forma. – 34. (Refl.) A se arăta. – 35. (Refl.) A părea, a da impresia. – 36. (Refl.) A se abate, a se îndepărta. – 37. (Refl.) Cu prep. pe, a dobîndi, a căpăta. – 38. (Refl., impersonal) Merită, se cuvine, se cade. – 39. (Refl. cu dat.) A-și căuta: își făcea de lucru pe lîngă vatră (Rebreanu). – 40. (Cu pron. dat. și acuz.) A i-o plăti cuiva, a se răzbuna: eram în adevăr hotărîtă să i-o fac (Bassarabescu). – 41. (Imperativ) Du-te, mergi; exprimă un imperativ atenuat: pînă una alta, fă de te spală (Galaction). – Mr. fac, faptă, fațire; megl. fac, fat, istr. facu, facut. Lat. facĕre (Diez 182; Pușcariu 566; Candrea-Dens., 534; REW 3128; DAR); cf. it. fare (sard. fakere), prov., fr. faire, sp. hacer, port. fazer. V. și Gust. Rudberg, Le développement de facere dans les langues romanes, Paris 1873. Sensul de „a naște, a da viață” (6) apare de asemenea în mai multe multe dialecte it. Sensul 41 este frecvent în v. it. (cf. Dante, Inferno, XVII, 93: Fa che tu m’abbracce). Der. facere, s. f. (fapt, act; acțiune; înv., operă; creație; naștere); făcaș, s. m. (înv., vrăjitor, vraci); făcător, s. m. (înv., creator, autor), der. cu suf. – ător, l-a înlocuit pe făptor și este la rîndul lui deplasat de făptuitor, păstrat numai în comp. binefăcător, adj. (care face bine); răufăcător, s. m. (criminal); făcătură, s. f. (vrajă, farmec); făcut, s. n. (muncă, activitate; naștere; vrajă); aface, adv. (în expresia a avea aface, a avea legătură), de la inf. a face, cf. afacere; contraface, vb., reconstituit pe baza fr. contrefaire; desface, mr. disfeațire, vb. (a desface; a deschide, a destupa; a anula; a dezdoi); preface, mr. prifac, prifațire, megl. prufac, vb. (a modifica, a transforma, a reface; refl., a se transforma; refl., a simula, a se preface), după Pușcariu 1371 reprezintă un lat. *per-facĕre (în loc de perfĭcĕre), cu ultimul sens împrumutat din rus. pritvorjati sja (mai probabil este o formație neologică, din sec. XIX, ca prefira, pregăti, etc.); prefăcătorie, s. f. (simulare; ipocrizie); prefăcut, adj. (transformat, ipocrit); reface, vb. (a face din nou, a restaura), formație neol. Cf. fapt, făptură. Der. neol. factaj, s. n. (distribuire la domiciliu), din fr. factage; factice, adj. (fictiv; artificial), din fr. factice; facțiune, s. f. (bandă; grupare politică), din fr. faction; facțios, adj. (care face parte dintr-o facțiune), din lat. factiosus, prin intermediul fr. factieux; factor, s. m. (poștar), din lat. factor, prin intermediul fr. facteur (se eccentuează factor și factor, pentru sensul 2); factorie, s. f. (agenție), din sp. factotum, s. m., din lat., prin intermediul fr.; factură, s. f., din fr. facture; factura, vb., din fr. facturer; facturier, s. n., din fr. facturier.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
învârtita (învârtite), categorie de jocuri* populare românești răspândite în Transilvania și Maramureș. În general se joacă în formație de „perechi liber repartizate în spațiul de joc”, cu partenerii situați față în față, ținându-se de umeri sau de talie. Cea mai simplă formă este alcătuită dintr-o „legănare” bilaterală alternând cu învârtiri rapide în ambele sensuri; formele complexe cuprind mai multe piruete și mișcări feciorești de mare virtuozitate. În cadrul categoriei se pot distinge patru tipuri de joc: a) î. sincopate (v. sincopă); b) î. sud-transilvăneană, de-a-nvârtitul oșenesc, de-a-nvârtita (românescul din Codru) având formula ritmică de bază 1/4 1/8 1/4 1/8 1/4; î. târnăveană (care se joacă uneori de către un bărbat și două partenere), românește de învârtit (Câmpia Transilvaniei) cu o formulă ritmică de bază; b) î. nesincopate lente; țigănește, jocu din-nainte (codru) și ceardașu românesc; c) î. nesincopate repezi: de-anvârtit, hărțagul, întoarsa, hațegana*, zdrăngănita* corceșa; d) î. bătute (se joacă și în grupuri mici, 4-6 pers.); v. Jiana.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
octavă (< lat. octavs, „a opta”) 1. Intervalul* muzical care cuprinde opt trepte*. O. se notează cu cifra 8 și poate fi de trei feluri: perfectă, cuprinzând 5 tonuri* și 2 semitonuri* (se notează cu 8); micșorată, curpinzând 4 tonuri și 3 semitonuri (se notează 8-); mărită, cuprinzând 6 tonuri și un semiton (se notează cu 8+). 2. a opta treaptă de la o treaptă dată; are aceeași denumire ca aceasta, însă raportul frecvenței* ei cu prima treaptă este 2/1. 3. O. reprezintă o parte a scării muzicale generale care cuprinde totalul celor 12 sunete diferite (de la nota do la nota si inclusiv, mergând cromatic*). Scara muzicală generală este formată din toate sunetele cuprinse între frecvențele 16,5 Hz și 8.448 Hz (limitele instr. muzicale). Ea este împărțită în nouă o., care primesc denumiri diferite, în ordinea plasării lor pe scara muzicală, de la grav la acut. Denumirile acestor o. diferă în funcție de școala muzicală care le-a emis. Cunoaștem mai multe teoretizări în acest sens: fr., germ., rusă, românească (formulată de I.D. Chirescu după școala it.) ș.a. (V. notarea octavelor).
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
paralelă 1. Tonalitate (2) p., v. relativă. 2. Mișcare (1) p., una dintre posibilitățile fundamentale de conducere a vocilor (2), evoluția a două sau mai multe voci în același sens, intervalul* dintre ele rămânând constant. Paralelismul vocilor este intim legat de nașterea polifoniei*, care a fost imaginată tocmai ca o urmărire în cvinte* și cvarte* a cântului dat (cantus firmus*). O dată cu depășirea fazei în care organum*-ul (vezi parafonie (2)) a mizat tocmai pe paralelismul acestor intervale considerate consonanțe* perfecte, țesătura polif. s-a diversificat prin adoptarea și a mișcărilor (1) contrare și oblice*. Paralelismele au fost, de aceea, restrânse sau acceptate în cazuri speciale [v. mixtura *(2)] și, începând cu maniera polif. a sec. 15, cvintele și octavele* paralele interzise, regulă rămasă valabilă și pentru stilul clasic al armoniei (III, 2).
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NEC PLURIBUS IMPAR (lat.) nu inegal mai multor (aștri) – Deviză (cu sensul de „superior”, „fără pereche”) înscrisă pe emblema regală al lui Ludovic al XIV-lea, care reprezenta un soare luminînd întregul Glob. Chintesență a orgoliului nemăsurat.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
gujbeider Cîteva atestări se găsesc la acad. Iorgu Iordan, BPh., IV, p. 180, după cîte înțeleg cu sensul de „evreu”. În mai multe rînduri l-am auzit pronunțat bujbeider cu înțelesul de „gură-cască”; regretatul Jacques Byek mi-a explicat că e un derivat de la fr. bouche bée.
- sursa: GAER (1975)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*ELUCUBRAȚIUNE *ELUCUBRAȚIE sf. 1 Truda, ostenelile ce depune cineva lucrînd fără preget la o operă ¶ 2 Scriere compusă după multe osteneli: (mai totdeauna în sens peiorativ): tinerii noștri scriitorași ajung la cele mai absurde... elucubrațiuni, pe cari le dau ca literatură de sensație VLAH. [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
PERIFRAZĂ ~e f. lingv. 1) Procedeu de înlocuire a unui cuvânt prin mai multe cuvinte care redau același sens. 2) Îmbinare de cuvinte ce substituie un termen unic. /<ngr. périphraser
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
VOCABULĂ ~e f. livr. Unitate de bază a limbii, alcătuită dintr-o literă sau mai multe litere și dotată cu sens; element al vocabularului; cuvânt. /<fr. vocable, lat. vocabulum
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
baftă (bafte), s. f. – Noroc, succes. Tc. baht (Popescu-Ciocănel 14; DAR; Ronzevalle 48), care a trecut în țig. batch (Miklosich, Zig., 172; Wlislocki 72). În rom. pare a fi intrat prin intermediul țig. (Graur 124; Graur, Notes, IV, 196; Juilland 157) și consideră o nuanță de vulgaritate; cu toate că este un cuvînt foarte folosit în limbajul comun, apare rareori în literatură. Din tc. provin și ngr. βάχτ, alb. baft, bg., sb. bacht. – Stamati folosește de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de „gură, cioc”; nu cunoaștem rațiunea acestei întrebuințări, care nu apare la alt autor și pe care nu o găsim în dicționare. – Der. băftos, adj. (norocos).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
fel (feluri), s. n. – 1. Clasă, tip, gen, specie. – 2. (Înv., rar) Stirpe. – 3. Soi, teapă. – 4. Obicei, stil. – 5. Purtări, mod de a fi. – 6. Capriciu, chef. 7. Fel de mîncare. – De fel, în nici un caz. Mag. -féle „asemănător”, fel „parte”, cu sensul de „soi, fel” în mai multe compuneri, cf. minden féle „de orice fel” (Cihac, II, 498; Scriban; DAR), cf. sb., slov. fela „clasă”, bg. Trans. feli (Miklosich, Bulg., 121), Giuglea, Dacor., II, 637, respinge această der., care pare evidentă și propune, prin intermediul alb. fjaljë, lat. fabella „istorioară”, cf. it. favella. Der. fălie, s. f. (Trans., înrudire), poate prin intermediul sb. (DAR); feliușag, s. n. (Mold., soi, teapă); feluri, vb. (înv., a varia); felurit, adj. (variat); felurime, s. f. (varietate, diversitate). Din același cuvînt mag. provine fele, s. f. (măsură de capacitate, folosită în Trans., în valoare de trei sferturi de litru).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
mai adv. – 1. Indică superioritatea într-o comparație: cine ce are mai bun (Neculce). – 2. Mai mult, mai bine: noi mai iubim binele Împărăției tale (Varlaam); nu unul să-l mai iubească iară pre altul să-l mai urască (Pravila mică), în acest sens absolut, înv., echivalează cu mai mult. – 3. Încă, și: ași mai vrea (Eminescu). – 4. Altădată, înainte: n-am mai văzut (Alecsandri). – 5. Deja: nu-i mai era frig (Macedonski). – 6. Aproape, într-un anumit fel: carnea era mai crudă (Sbiera); un ofițer, așa ca dînsul, mai că i-ar plăcea (Gib Mihăescu). Mai... mai arată o alternanță de acțiuni: mai nu vrea, mai se lasă (Eminescu). – 7. Puțin mai mult: te-i mai încălzi mergînd (Creangă). – 8. Expletiv, în fraze exclamative: ciudată făptură omenească mai ești! (D. Zamfirescu). – Mr. ma, megl., istr. mai. Lat. magis (Candrea, Éléments, 35; Pușcariu 1015; Candrea-Dens., 1041; REW 5228), cf. it. mai, ma, prov., fr. mais, cat. may, sp., port. mas. Mr. nu trebuie confundat cu ma „dar, însă” (Weigand, Jb., XII, 91), care provine din din it. (Bartoli, Studi Fil. rom., VIII, 174) sau din ngr. (REW 5228). Evoluția fonetică a lui mai nu este clară. Probabil trebuie să se pornească de la o formă populară *mas (› sp.), cu aceeași evoluție ca de la das › dai sau νos › voi etc. Sensul expletiv (8) coincide cu cel sp. – Cf. cam, numai. Din rom. provin bg. maj „aproape” (Candrea, Elemente, 408; ; Berneker, II, 5), rut. și pol. din Bucov. maj „mai”, în comparații (Miklosich, Wander, 17; BL, VI, 240), țig. mai „mai”, comparativ (D. Sampson, The dialect of the Gypsies of Wales, 321).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
APOZIȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribut) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PĂIUȘ, (1) păiușe, (2) păiitșuri, s. n. 1. Diminutiv al lui pai. Dar cu ce l-a fermecat? – Cu trei păiușe din pat. HODOȘ, P. P. 96. 2. (La sg., cu sens colectiv) Denumire populară dată mai multor specii de graminee care se găsesc în vegetația pajiștilor naturale. Păiușul nalt și galbăn suna înfiorat de pași; iarba înflorită tremura. SADOVEANU, O. I 314. M-am simțit slab, slab ca păiușul care creștea acolo printre stînci. GALACTION, O. I 347. Poienele și viroagele mai toate sînt înăbușite de stufăriș și păiușuri necălcate de om. CAZABAN, V. 7.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
bancă1 Bancă1 „scaun” e explicat de DLRM, copiind ca de obicei pe CADE, prin fr. banc, fără nici o vorbă despre diferența de terminație și de gen. DA îl explică prin it. banca, dar dă și varianta banc, explicată prin germană. Ciorănescu, care tratează pe bancă1 și bancă2 împreună, pornește de la it. banca, fr. bangue, cu adaosul că varianta banc reproduce exact fonetismul francez, apoi notează că toate derivatele sînt împrumuturi directe: bancar, bancher etc., din italiană, franceză etc. (dar it, banchiero, fr. banguier trebuiau să devină *banchier). Scriban pune și el ambele sensuri împreună și trimite la mai multe limbi: italiană, franceză, germană, greacă, rusă. Ca de obicei, pentru noțiuni de acest fel, nu vom porni direct de la franceză, și nici măcar de la italiană, ci trebuie să avem în vedere nn intermediar într-o limbă mai apropiată de noi. Bulgara are forma банкa, pe care PCБKE o explică prin germană, iar БEP prin română sau prin italiană. Pentru mine nu încape nici o îndoială că atît forma bulgară, cît și cea română (eventual una prin intermediul celeilalte) provin din greacă, unde se cunosc două variante, desigur numai grafice μπάγϰα și μπάνϰα în românește forma populară bangă a fost multă vreme folosită și mi se pare sigur că e mai veche decît cealaltă. Ea reproduce pronunțarea grecească, iar bancă a fost refăcut sub influența occidentală.
- sursa: GAER (1975)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
numai av [At: COD. VOR. 28/18 / V: (reg) numa, numă, ~măi / E: nu + mai1] 1 (Cu sens restrictiv sau exclusiv) Nu mai mult de... (sau decât...) Si: doar. 2 (Cu sens restrictiv sau exclusiv) Exclusiv. 3 Nu altcineva sau altceva decât... 4 Nimeni sau nimic în afară de... 5 Nu altfel decât... 6 Nu altă dată sau în altă împrejurare decât... 7 Nu în alt loc decât... 8 Nu în alt scop sau din altă cauză decât... 9 (Prin exagerare) În întregime Si: complet. 10 (Prin exagerare) Peste tot. 11 Compact. 12 Mereu. 13 Pur și simplu. 14 În mod formal. 15 (Îlav) ~ așa sau așa ~ Fără complicații Si: simplu. 16 (Îal) Fără motiv. 17 (Îal) Fără scop. 18 (Îal) Fără rost. 19 (Îal) Dezinteresat. 20-21 (Îal) (Pe) degeaba. 22 Nu altă dată. 23 Nu în sau din alt moment, sau în altă împrejurare. 24 Abia. 25 Nu în alt loc decât... 26 Nu mai departe sau mai aproape decât... 27 Pentru simplu motiv că... 28 (Îlc) ~ să... (sau de..., dacă...) Doar dacă... 29 (Îrg; îcn) Decât. 30 (Îc) Nu ~ ... ci și (sau ci încă, ori dar încă și, ci mai ales) Și... și. 31 (Îe) Nu ~ că ... dar sau ci În afară de faptul că... 32 (Urmat de un conjunctiv sau de o construcție negativă; are) Pe punctul de a... 33 Chiar. 34 Tocmai. 35 (Îrg; îlav) ~ cât (sau, reg, ce) (De) abia. 36 (Îrg; îal) Îndată ce. 37 (Pop; Însoțit de „ce”, „iacă”, „uite”, „iacă ce”) Pe neașteptate. 38 (Îrg; însoțit de „ce”) Imediat. 39 (Îrg; pex) Cu orice preț. 40 Însă. 41 (Precedă imperativul) Reia firul întrerupt al unei discuții, exprimând insistență, nerăbdare. 42 (Îlc) ~ (atâta) că ... sau (reg) ~ cât Atâta doar că. 43 (Îvp; îcn) Ci. 44 (Trs; neaccentuat și cu topica maghiară csak) Are valoare expletivă. corectat(ă)
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
răsucire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: răsuci] 1 Învârtire a unui fir (textil) în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. 2 Reunire a două sau mai multe fire înfășurându-le unele în jurul altora. 3 Învârtire a capetelor mustăților pentru a le da o anumită formă. 4 Rotire (4). 5 Mânuire a săbiei, a ploșului etc. pentru a lovi cu ele. 6 Îndoire. 7 Rostogolire (1). 8 Întoarcere bruscă pe loc urmată de schimbarea direcției. 9 Luxare. 10 Încolăcire. 11 Învârtire a unui obiect pentru a-i da formă de sul. 12 Învârtire cu un gest mecanic a unui obiect ținut în mână. 13 Înfășurare a unui fir în jurul unui suport. 14 Defect al pieselor de cherestea produs la uscare, care face ca suprafața lor să devină elicoidală. 15 (Bot; îs) ~a frunzelor Boală virotică a cartofului, a tutunului și a pătlăgelelor roșii, manifestată prin îngălbenirea și răsucirea (6) frunzelor și oprirea din dezvoltare a plantelor.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scinda [At: RESMERIȚĂ, D. / Pzi: ~dez / E: fr scinder] 1-2 vtr (Adesea prin lărgirea sensului) A (se) împărți în mai multe elemente ori în elemente constitutive ale ansamblului Si: a (se) divide (1-2), a (se) diviza (1-2), a (se) separa. 3-4 vtr (Chm; Fiz) A (se) descompune în combinații mai simple. 5 vr (Spc; d. colectivități, organizații etc.) A se separa în grupuri, în elemente care intră în opoziție, în conflict unele cu altele.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
întârziere, prelungirea duratei (I, 1) unui sunet (sau a mai multora) dintr-un acord* peste noul* acord, în care se schimbă celelalte voci (2) și din care vocea prelungită nu mai face parte. Rezultă astfel o disonanță* (foarte rar consonanță*) situată la o secundă* superioară sau inferioară față de sunetul real din acord la care de obicei se rezolvă*, și anume pe un timp (1, 2), sau pe o fracțiune de timp. Î. poate fi: a) simplă sau multiplă (înlocuind un sunet real sau mai multe); b) î. multiple: de același sens (ascendent sau descendent) sau combinate; c) pregătită (se rezolvă la aceeași voce) sau semipregătită (se rezolvă la altă voce): nepregătită (atacată), numită și apogiatură*. Î. este socotită ca o proiecție armonică a sincopei*.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
parodie, piesă cu caracter de glumă muzicală, în care se parafrazează (v. parafrază) una sau mai multe teme*, dându-li-se un sens humoristic.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
abitir adv. 1. strălucit, vorbind de reflexul pietrelor prețioase (în basmele muntene): o coroană care lumina, mai abitir ca cele mai scumpe pietre POP.; 2. cu sensul generalizat, mult (preces de un comparativ): copilul plânge și mai abitir POP.; 3. distins, remarcabil: să fie compania noastră cea mai abitir din toate CAR. [TURC. ABETER, mai luminos].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
general a. 1. care e comun mai multor persoane sau lucruri; 2. de un sens nedeterminat, vag: într’un mod general; 3. care are puteri și funcțiuni de mare întindere: controlor general. ║ n. ceeace convine unei categorii întregi, unui tot: a conchide dela general la particular.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
CRAI subst. 1. -u, Ioan, mold. (Dm; Ștef; C Ștef; Șchei I; 17 A IV 209); craiu se chema și șeful ales de păstori (Drăg); – C. (An Pit; – Micu, 1452 (Dm 32; Sur XV). 2. Craia b., mold. (Sur XXIV). 3. Crae b. (P Gov f° 10); Crăete, C., act. 4. Crăeț, olt. (Sd XXII). 5. Crăiuțu, buzoian (16 B III 18). 6. Crăiță b., mold. (Isp I2); – din Zorești, munt. (RI X 136; 16 B V 460). 7. Crăescu (Arh; Puc); -l, V., mold., 1610 (Glos; Băl III); Crăiască, Parasca (17 A V 269). 8. Craina, boier în fost jd. Săcueni (16 B II 37) < srb.-big кpaйнa „margine”. 9. Crălița f. 1625 (Sd VII 272), cu l nemuiat. 10. Craiova toponim din antroponim < crai + suf. posesiv -ova, ceea ce nu implică neapărat sensul de „rege”. Boierii Pîrvulești deținînd mai mult timp dregătoria de „bani ai Craiovei” (кpaлеь < cкн ьанъ, în doc. slave), toponimul s-a luat ca nume de familie: Barbu Kralevski (16 B I 7; Olt 13); o cronică din 1800 traduce numele în „Craioveanul” sau „marele ban dă la Craiova” (BCI X 90), dar istoriografia a admis pentru această familie numele de „Craiovești” (AO VI 36-37, XI 23; Olt 14; Div 104).
- sursa: Onomastic (1963)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
frânt2, ~ă a [At: CORESI, PS. 136 / V: (înv) frâmt / Pl: ~nți, ~e / E: frânge] 1 (D. obiecte tari) Rupt (în două) prin îndoire, lovire sau apăsare puternică. 2-3 (D. oase sau membre ale corpului) Fracturat2 (1-2). 4 (D. lucruri) Spart. 5 (D. lucruri) Zdrobit. 6 (D. lucruri) Stricat. 7 (Îe) A nu avea (nici) o para ~ă A nu avea nici un ban. 8 (Îe) A nu face (nici) o para ~ă A nu valora nimic. 9 (Gmț; îe) Na-ți-o ~ă, că ți-am dres-o! Se spune celui care, într-o situație dificilă, pretinde că a găsit o soluție, afirmând însă un lucru nerelevant sau luat deja în calcul. 10 (Îae) Se spune celui care se vede ajuns dintr-o situație mai bună într-una mai proastă. 11 (D. linii sau lucruri asemănătoare cu o linie) Care prezintă unghiuri. 12 (D. linii sau lucruri asemănătoare cu o linie) Care prezintă întorsături (bruște). 13 (Gmt; îs) Linie ~ă Linie compusă din mai multe drepte care se succedă urmând sensuri diferite. 14 (D. oameni) Îndoit de mijloc. 15 (Înv; fig; d. oameni) Smerit. 16 (Prt; d. oameni) Umil. 17 (Fig; nob) Incoerent. 18 (Fig; nob) Dezordonat. 19 (Fig; nob) Lipsit de armonie. 20 (Fig) Zdrobit de oboseală Si: extenuat. 21 (Îe) A fi beat ~ A fi foarte beat. 22 (Fig) Învins.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
intercomunicație sf [At: NOM. MIN. / Pl: ~ii / E: fr intercommunication] 1 Conexiune (1). 2 Conversație între doi sau mai mulți interlocutori. 3 Comunicație reciprocă, în ambele sensuri.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
răsuci [At: DELAVRANCEA, ap. CADE / V: (îrg) răciuci, rest~ / Pzi: ~ucesc, (reg) răsuc, 3 răsuce / E: răs- + suci] 1 vt A învârti un fir (textil) în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. 2 vt A reuni două sau mai multe fire înfașurându-le unele în jurul altora. 3 vt A învârti capetele mustăților pentru a le da o anumită formă. 4-5 vtr A(-și) imprima o mișcare de rotație. 6 vt A mânui sabia, paloșul etc. pentru a lovi cu ele. 7 vt (Rar; îe) A o ~ A-și schimba atitudinea spre a ieși dintr-o încurcătură. 8-9 vtr A(-și) întoarce capul sau o parte a corpului, schimbându-i poziția. 10 vt (Îe) A suci și a ~ (pe cineva) A hărțui (pe cineva) cu întrebări, pentru a obține anumite răspunsuri. 11 vt (Îe) A ~ capul cuiva A zăpăci pe cineva. 12 vt (Îe) A ~ cuiva gâtul A omorî (pe cineva). 13 vr (Reg; îe) A i se ~ (cuiva) în capul pieptului A i se face greață (din cauza mâncării). 14 vr (Rar) A se apleca. 15 vr A se îndoi. 16 vr A se rostogoli (1). 17 vr A se întoarce brusc pe loc, schimbându-și direcția. 18 vt A-și scrânti un membru Si: a luxa. 19 vt A încolăci ceva în jurul cuiva sau a ceva Si: a înfășură. 20 vt A învârti un obiect, dându-i forma unui sul Si: (înv) a învălătuci. 21 vt (Spc) A răsfrânge (1). 22 vt (Spc) A înfășură cu mâna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. 23 vt A învârti cu un gest mecanic un obiect ținut în mână. 24 vt A înfășură un fir în jurul unui suport.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Augur – „De bun augur… De rău augur…” Sînt expresii care își trag originea din antichitatea romană, cînd existau unii preoți – numiți și ei auguri – care prevesteau viitorul după cîntul sau zborul păsărilor, după măruntaiele acestora etc. Încetul cu încetul, cuvîntul augur (contras din avis – pasăre și garrire = a flecări) s-a extins asupra a tot felul de semne, după care superstițioșii romani se orientau spre a întreprinde sau nu ceva. Astăzi, sensul cuvîntului s-a lărgit și mai mult, pierzînd în același timp orice caracter religios. El înseamnă pur și simplu semn bun sau semn rău. IST.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MLÉCE s. f. 1. (Regional) Plantă otrăvitoare de pădure, cu flori galbene, nedefinită mai de aproape (Pecinișca-Băile Herculane). Cf. ALR II 6 251/2. Mléśe o cul'eẑ in pădure; are flǫre galbină. ALRT ii 1. 2. (Prin Bucov.) Plantă nedefinită mai de aproape, care se menține verde tot timpul anului. Mlece e o plantă ce crește prin anumite locuri în păduri. . . Ea și iarna stă verde. O mănîncă urșii cu plăcere, de-și țin zilele pînă primăvara. ȘEZ. XV, 87. - Pl.: ? – Din scr. mleč „numele mai multor plante cu suc alb”. Pentru sensul 2, cf. pol. m l e c z „susai”.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
economicos
DLRM explică simplist pe economicos din economic+sufixul -os, fără să bage de seamă că economic este adjectiv și, în principiu, -os servește la formarea de adjective de la substantive (există cîteva derivate de la verbe). Ce e drept, la Pascu, Suf., p. 14, se găsesc cîteva exemple derivate de la adjective: lăcomos, sterpos, tulburos, veselos, slab atestate și, cu excepția lui sterpos, explicabile și prin substantive (lăcomie, veselie) sau verbe (tulbura, veseli). În DI găsim alte exemple, ca adîncos, calicos, dobitocos, mojicos, sălbăticos, voinicos, al căror cuvînt de bază poate fi folosit tot atît de bine ca adjectiv și ca substantiv, dar și căldos, puternicos, umedos, explicabile numai prin adjective. Toate aceste derivate sînt rar folosite și, în măsura, în care le cunosc din propria mea experiență, pot afirma, că sînt formații glumețe. Nu este aceasta situația lui economicos, care e mult folosit, și în serios.
CADE, s.v. economicos, trimite la iconomicos, dar acesta nu figurează la locul său în ordinea alfabetică. Trebuie să pornim de la iconomicos, care reproduce pe gr. οίχονομικός, format, bineînțeles, cu sufixul -ικός. Adjective grecești cu acest sufix au pătruns destule în romînește (nevricos, plicticos, politicos, simandicos, tacticos etc.). După ce au fost împrumutate neologismele economie, econom etc., cu e-, iconomicos s-a schimbat și el în economicos. Astăzi se folosește tot mai mult, deoarece economic a căpătat un sens tehnic și se simte nevoia de a-l diferenția de sensul practic.
Observ că adjectivele grecești în -icos s-au împărțit în romînește în mai multe grupe:
1. Dispărute cu totul : apofasisticos, catahristicos (adv.), chiriticos (?), evghenicos, epihirimalticos, ighemonicos, nomicos, prilipticos (?), procriticos (?), prosopicos.
2. Refăcute sub influență apuseană ori de cîte ori alături de adjectiv există un substantiv din aceeași familie : comicos (comedie), epilepticos (epilepsie), idropicos (hidropisie), istericos (isterie), melanholicos (melancolie), prolipticos (prolepsă), revmaticos (reumatism), stoicos (stoicism). În toate aceste cazuri, adjectivul a pierdut desinența grecească -os.
3. Au păstrat forma grecească, trei adjective neanalizabile în romînește: nevricos, plicticos, simandicos.
4. Au păstrat forma grecească alături de dublete fără desinența -os, dar cu diferență de înțeles, trei adjective : economicos (economic), politicos (politic), tacticos (tactic). Ultimele două, pentru un romîn, par formate în romînește cu sufixu -os de la politică și tactică.
- sursa: GER (1963)
- adăugată de Nata369
- acțiuni
DEDUCE, deduc, vb. III. Tranz. A deriva, a desprinde o judecată particulară din alta generală sau un fapt din altul; a trage o concluzie, pe calea deducției, din două sau mai multe premise. – Din lat. deducere. Cf. (pt. sens) fr. déduire.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de dante
- acțiuni
furtună (furtuni), – 1. (Înv.) Ghinion, necaz, nenorocire. – 2. Vînt puternic însoțit de ploaie, vijelie. – Mr., megl. furtună. Lat. fortūna (Pușcariu 686; Candrea-Dens., 702; REW 3458; DAR), cf. it. fortuna, fr. fortune (de mer), sp. fortuna, cu același sens, care apare și în lat. med. fortuna. Schimbarea semantică (cf. Șeineanu, Semasiol., 214), naturală și mai mult sau mai puțin generală, pare anterioară limbilor romanice, cf. și ngr. φουρτοῦνα, de unde tc. furtuna, fortuna. Nu există, deci, motiv suficient pentru a considera că rom. provine din ngr. (Pușcariu; Meyer 111; DAR), cu atît mai mult cu cît în rom. apare și sensul primitiv de „soartă (nefericită)”, care indică proveniența directă din lat. Der. furtunat, s. m. (naufragiat), înv.; furtunatic, adj. (impetuos; violent); furtunos, adj. (impetuos; violent). – Bg. fortuna poate proveni de asemenea din ngr. sau din rom.; sb. fôrtuna, frtùna, mai probabil din it. (Berneker 283; cf. Miklosich, Fremdw., 88), pe cînd sb. furtuna reproduce consonanța din rom. (Daničič, III, 80). Alb. furtunë poate fi der. din ngr. În schimb provin cu certitudine din rom. rut. fortuna (Miklosich, Wander., 15) și mag. furtina (Edelspacher 13), toate cu sensul de „furtună”.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ATÎT2 adv. (Și în forma atîta) 1. (Uneori întărit prin «întru») În asemenea măsură, așa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Și de i-am fost vrodată dragă, N-avea el cap să mă-nțeleagă? Că rea doar într-atîta nu-s! COȘBUC, P. I 185. Nu mai dondăni atîta din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră într-atît, încit, neaflînd minută de răgaz, am fugit în țară. NEGRUZZI, S. I 60. Și atîta s-au spăriat, în loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. «de») Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sînteni atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Începe ușor A zice cu dor Un chitic duios Atît de frumos, Munții că răsun, Șoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. ◊ (Corelativ) Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr, preț etc. ca și... Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară... BĂLCESCU, O. II13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cît și, lele, vina ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atîta precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzîndu-se luat în răspăr... se apără. ODOBESCU, S. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. ◊ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = același lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i. CREANGĂ, P. 212. Încă (sau mai) pe atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeași măsură sau sumă, același preț etc. 2. (Indică o gradație; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... – Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta mi-a fost (sau ți-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ți-a fost etc.) viața, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrșit, mai mult nu se mai poate. Cînd văzu fiul împăratului că zîna lipsește, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că... = numai cît..., doar că... Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că moșneagul... a rămas pleșuv și spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a Isprăvit cu mine. ◊ (Corelativ) Cu cît... Cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Atîta... atîta... = în măsura în care... Atîta știu, atîta spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curțile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. – Variantă: atîta adv.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ORZ, orzuri și oarze, s. n. (Adesea cu sens colectiv) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu paiul lung și cu spicul format din mai multe rînduri de boabe (Hordeum sativum); (cu sens colectiv) boabele acestei plante, folosite ca hrană pentru animale, în industrie (la fabricarea berii, a alcoolului, a amidonului) și în alimentația omului, (ca înlocuitor al cafelei, la fabricarea pîinii, a arpacașului etc.). Trag acasă, cum trage calul la traista cu orz. CREANGĂ, P. 116. Căpitanul Turculeț... a ascuns prin gropi griul și orzul și dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său. NEGRUZZI, S. I 171. Sînt trei feluri de orzuri, I. IONESCU, P. 242. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște = a dărui lucruri bune cuiva care nu știe să le prețuiască. Degeaba mai voiți a strica orzul pe gîște. CREANGĂ, P. 332. 2. Semănătură, lan de orz (1). Tocmai bine se coc și oarzele. DAVIDOGLU, O. 79. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri și în finețe. GALACTION, O. I 37. Prin oarze mai coapte. TEODORESCU, P. P. 64.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
emfază sintactică (gr. plaghion „oblic”) se numește subordonarea, în frază, a unei idei care ar trebui enunțată într-o propoziție principală; ex. lat. cum inversum, rom. când (că) invers (A): „Eram băiat de vreo treisprezece ani, când am învățat să dau cu pușca.” (Al. Odobescu) „Abia dădu mâna cu cei de față, că se și grăbi să intre în biroul plin de oameni al secretarului.” (M. Preda) Cf. lat.: „Vix ea fatus eram, gemitu cum talia reddit” (Vergilius) În construcția cum inversum, esența figurii stă atât în propoziția subordonată – care numai aparent (gramatical) exprimă ideea secundară a enunțului, în realitate ea spune mai mult decât o ajută rangul ei gramatical („sensul ascuns”!) – cât și în propoziția principală, al cărei conținut (de fapt, o idee secundară în enunț) reușește, grație tot rangului gramatical, să solicite mai multă importanță decât are.
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Filip Mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Fílip continuă în onomastica românească gr. Phílippos, unul dintre cele mai vechi, frecvente și larg răspîndite nume de persoană din Grecia antică. Bucurîndu-se de o deosebită favoare mai ales printre macedoneni, Philippos era nume de tradiție în casa regală a Macedoniei; primul rege cu acest nume atestat în izvoare este Filip I, iar cel mai cunoscut, Filip II (360-336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru cel Mare. Ca majoritatea antroponimelor de aceeași origine, Philippos este la origine un compus din două elemente frecvente în onomastica vechilor greci și cunoscute vorbitorilor limbii române contemporane. Phil- sau -philos, „iubitor” și respectiv „drag, iubit de” (ca în → Filaret, Filimon; Filomela; Filoteia sau → Pamfil; Teofil etc.) apar și în subst. comune ca: filologie, filozofie, calofilie etc.; -ippos, care apare și în alte nume personale ca Antipa → Arhip; Xantipa etc. este gr. hippos „cal”. Intrat în onomasticonul creștin și devenit nume calendaristic (atît în apusul, cît și în răsăritul Europei, dintre numeroșii martiri și sfinți cu acest nume de cea mai mare popularitate s-a bucurat cultul apostolului Filip, unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus, care a contribuit la răspîndirea creștinismului în Asia Mică și Sciția), Filip a fost multă vreme nume favorit în întreaga Europă. La români Filip începe să apară în documente în jurul anului 1500, dar el este cu siguranță mult mai vechi. O dovadă sigură în acest sens este importanța pe care o are în calendarul popular sărbătoarea Filipii sau Pilipii (de iarnă și de toamnă, în unele regiuni numită și Gădineții), cunoscută și ținută mai ales în mediile păstorești; aceste sărbători se remarcă prin numeroasele credințe și practici magice legate de lupi, animalele care aduc cele mai serioase pagube turmelor (au fost făcute interesante apropieri de Lupercaliile celebrate de romani în februarie). Așa se face că apostolul Filip a devenit la noi un fel de patron al lupilor; se credea că cei care nu-i țin zilele cu nelucrare vor avea de suferit din partea lupilor. Cu siguranță că pentru a fi „îmbunat”, numeroși copii, mai ales cei născuți în perioada Filipilor, i-au purtat numele. Ca în multe alte cazuri, frecvența numelui calendaristic Filip se explică nu atît prin elemente creștine, cît prin reminiscențe păgîne, vechi credințe și practici magice păstrate doar sub alt nume. Din familia onomastică a lui Filip, constituită din împrumuturi sau creații pe teren românesc, fac parte și Filipan, Lipan (numele de familie al eroinei romanului sadovenian Baltagul), Filipache, Pache, Filipin, Filipoc, Hilip, Pilip, Lipa, Filea, Fîciu etc. Ca prenume feminine se folosesc astăzi Filípa (rar) și derivatul Filipína. Provenite tot de la numele personale sînt și cuvintele filipie sau filipesc (o monedă cu chipul regelui Filip) și filipică „discurs, cuvîntare cu caracter acuzator”, care amintește de celebrele „discursuri filipice” ale oratorului grec Demostene, îndreptate împotriva regelui Filip al Macedoniei (după modelul grecesc, Cicero și-a intitulat și el discursurile contra lui Antonius, Philippicae orationes). ☐ Engl. Philip, fr. Philippe, germ. Philippus, Philippa, Philippine, it. Filippo (cu hipoc. Pippo), sp. Felipe și Filipo (formă literară folosită mai ales pentru numele regelui macedonean), port. Filipe, magh. Fülöp, bg. Filip, Filipa, Filipina, rus. Filip, Filipa, scr. Filip etc.
- sursa: MEO (1975)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
La început a fost cuvîntul... – E versetul cu care începe evanghelia lui Ioan. El continuă: „Și cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvîntul”. Restul a fost lăsat de o parte din expresie. Dar a mai fost lăsat de o parte încă ceva: sensul religios. Azi se folosesc aceste vorbe mai mult ironic: cu privire la unele declarații de dragoste, la cei care închină toasturi, sau care încep un lucru prin discursuri etc. Goethe a schimbat vorba evanghelistului. În Faust (și anume în actul I), doctul magician spune (cităm după traducerea lui Lucian Blaga): „Stă scris: La început a fost Cuvîntul. […] Cuvîntul? Nu pot să-l prețuiesc așa de mult!” Și încheie pasajul declarînd: „M-ajută duhul și-mi dă sfat. La început voi pune Fapta”. BIB.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
linie s.f. I 1 (geom.) <rar> liniament, <înv. și reg.> trăsură, <înv.> dungă. A desenat pe tablă câteva linii paralele. Cuvântul este subliniat cu o linie punctată. 2 (geom.) linie dreaptă = dreaptă (v. drept). Linia dreaptă unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. 3 linie frântă = zigzag. Fuga sa descrie o linie frântă. 4 dungă, vargă, <rar> vărgătură, <pop.> prag, vârstă2, <reg.> șar1, șargă, șirincă, vârcă, vârstătură. Și-a cumpărat o fustă dintr-un material cu linii. 5 dungă, <reg.> ștraif. Pe timp de noapte șoferii urmăresc linia albă de pe mijlocul șoselei. 6 (la aparatele de măsură) liniuță, <reg.> ștric3. La termometrul de exterior, spre prânz, temperatura a crescut cu câteva linii. 7 (tehn.) riglă1, <reg.> lineal, <înv.> arac. A măsurat laturile cutiei cu o linie. 8 (la pl. linii; arhit.) aliniament. Liniile reprezintă elemente arhitectonice (sau decorative) dispuse în rânduri drepte sau paralele. 9 linie de demarcație = linie de hotar = (art.) linia hotarului = <reg.> linia de la hotar, <înv.> linia demarcației, linie de limitare, punct de demarcație. Linia de demarcație desparte două țări, două suprafețe de teren etc.; (art.; reg.) linia de la hotar v. Linia hotarului. Linie de demarcație. Linie de hotar; (înv.) linie de delimitare = (art.) linia demarcației v. Linia hotarului. Linie de demarcație. Linie de hotar. 10 (mar.) linie de apă a unei nave = linie de cufundare a unei nave. Linia de apă a unei nave este nivelul până la care se cufundă partea inferioară a vasului în apă; linie de cufundare a unei nave = linie de apă a unei nave. 11 (art.; geogr.) linia echinoctiilor = <înv.> linia izohintei. Linia echinoctiilor marchează intersecția eclipticei cu ecuatorul; (înv.) linia amiazăzei v. Meridian. Meridian geografic. Meridian terestru; linia izohintei v. Linia echinocțiilor. 12 (astron.) linie meridiană = meridianul locului (v. meridian). Linia meridiană este linia de intersecție a planului meridianului ceresc al locului respectiv cu planul orizontului; (înv.) linie verticală v. Dreaptă verticală. 13 linie vizuală = rază vizuală. Linia vizuală este linia dreaptă imaginară care unește ochiul observatorului cu obiectul observat. 14 limită, margine. A semănat până la linia care desparte pământul său de cel al vecinului. 15 (milit.) linie de bătaie = linie de luptă = <înv.> linie de război. Linia de bătaie sau de luptă reprezintă desfășurarea sistematică a unor unități militare în vederea luptei; (art.) linia întâi = prima linie (v. prim1). Linia întâi este formația de luptă desfășurată cel mai aproape de inamic; (înv.) linie de război v. Linie de bătaie. Linie de luptă. 16 (a. plast.) trăsătură, <înv.> trăsură. Graficianul i-a făcut portretul din câteva linii. 17 trăsătură, <rar> liniament, <înv.> trăsură, <fig.> tăietură. Are linia feței fină. 18 siluetă, talie, <fran.> carură. Linia suplă a fetei este evidențiată de o centură lată. 19 (biochim.) linie limfocitară = serie limfocitară. Linia limfocitară reprezintă succesiunea de celule care se dezvoltă și se divid, pornind de la limfoblast și ajungând în final la limfocitul matur; linie mielocitară = serie granulocitară, serie mielocitară. Linia mielocitară este seria de celule tinere care, după multiplicare și maturație în măduva osoasă, ajung la stadiul de leucocit polinuclear adult sau granulocit. 20 (com.) gamă. Folosește aceeași linie de produse cosmetice. 21 (muz.) linie melodică = melodie. Interpretul execută perfect linia melodică. 22 (lingv.; rar) v. Cratimă. Linioară. Linioară de unire. Liniuță de despărțire. Liniuță de unire. 23 (milit.; reg.) v. Infanterie. 24 (înv.) v. Rând. 25 (geogr.; înv..) v. Ecuator. Ecuator geografic. Ecuator pământesc. Ecuator terestru. II 1 itinerar, traseu. Se deplasează zilnic la serviciu pe linia autobuzului 41. 2 (ferov., transp.) linie ferată = cale ferată, drum-de-fier, <pop.> șină, <reg.> ștrec, <înv.> stradă ferată. Au început lucrările de terasament la linia ferată; linie de garaj = linie moartă; linie moartă = linie de garaj. Linia moartă este o linie de cale ferată închisă la un capăt și folosită doar pentru gararea garniturilor de tren. 3 (telec.) linie de telefon = linie telefonică; linie telefonică = linie de telefon. Liniile telefonice fac legătura între mai multe posturi și centrale telefonice. III fig. 1 sens, tendință, <fig.> cale, direcție, drum, făgaș, <fig.; rar> duet. Ce linie va urma această societate? Linia pe care a luat-o discuția ar trebui schimbată. 2 sens, <fig.> direcție, orientare. Trebuie să știi linia în care să acționezi. A urmărit linia în care a evoluat poetul. 3 sens, tendință, <fig.> direcție, stindard. Urmează linia politicii partidului din care face parte. 4 linie de conduită = <înv.> linia conduitei, linie de purtare. Linia de conduită este criteriul de a se purta într-un anumit fel; (înv.) linie de purtare = (art.) linia conduitei v. Linie de conduită. 5 descendentă, filiație, succesiune, <înv.> strună1, <fig.> viță. A stabilit linia corectă a ilustrei sale familii.
- sursa: DGS (2013)
- adăugată de Sorin Herciu
- acțiuni
FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel ca sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RADICAL, -Ă I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de bază; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindecă complet. 2. care preconizează reforme mari, acțiuni hotărâtoare. ◊ (despre oameni sau grupări politice; (și s. m.) care preconizează o serie de reforme în activitatea socială. 3. care cuprinde rădăcina cuvântului. II. s. m. 1. (mat.) număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat; rădăcină. ◊ simbol matematic care arată operația de extragere de rădăcină. ◊ axă ~ă = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care rămâne neschimbat într-o reacție chimică și care, în mod obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și conține sensul lexical al cuvântului; rădăcină. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
prăvălie (prăvălii), s. f. – s. f. – Magazin mic, dugheană. Origine incertă. După Tiktin, legat de prăvăli „a se învîrti, a se rostogoli”, cf. sb. provalija „prăpastie” (Scriban), dar der. nu este convingătoare semantic. În Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbește de prăvălie de vînzare de vin, care se chiamă prost cîrciumă; de unde pare că s-ar putea presupune că în sec. XVII cuvîntul era simțit mai puțin vulgar decît cîrciumă, lucru imposibil dacă se pornește de la prăvăli. Der. din sl. pravljenije „administrație” (Candrea) nu este posibilă fonetic. Ar trebui să ne gîndim la prăvărie „magazin de praf de pușcă” (cf. praf), de unde s-ar fi trecut ușor la sensul de „prăvălie în general, depozit”; cu atît mai mult cu cît în limba veche se obișnuia să se arate și felul vînzării: prăvălie de vin.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
EVA (în „Vechiul Testament”), nume dat primei femei în virtutea menirii ei de a fi „mamă a tuturor celor vii”; soția lui Adam, creată de Dumnezeu din coasta acestuia. Ispitită de șarpe (diavol), E., și, la îndemnul ei, Adam încalcă porunca divină, mâncând din pomul cunoașterii binelui și a răului (păcatul originar), ambii fiind alungați din Rai. Cu Adam a avut trei fii (Cain, Abel și Seth) și mai multe fiice. ◊ Expr. Fiică a Evei = femeie; în sens peiorativ, femeie frivolă.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
antropo (biol.) Element de compunere savant, cu sensul „referitor la om” ◊ „Profesorul C.T. are mai multe pasiuni: filatelia, numismatica, exobiologia, arta populară, iar cea mai recentă este paleoastronautica. Cercetând, în ultima vreme, diferite zone montane, el a descoperit adevărate chipuri de piatră cu aspect «antropo» sau «zoomorf».” R.l. 10 X 75 p. 5 (din fr. anthrop[o]); DEX, DN3)
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
intimizare s. f. Acțiunea de a crea un mediu intim ◊ „Ar trebui să găsim cât mai repede modalitatea de a folosi cât mai rațional și mai eficient localurile mari. În acest sens, se poate interveni, după părerea mea, pe mai multe căi: prin intimizarea localurilor (compartimentarea lor), prin reprofilare etc. Noi ne gândim, de exemplu, să facem din «Mediaș» [...] berărie-plăcintărie.” Sc. 7 II 69 p. 2 (din intimiza)
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
beà v. 1. a sorbi cu gura și a înghiți un lichid; 2. a trage pe gât fumul, a fuma: a bea tutun; 3. a bea fără măsură, a avea darul beției: cam bea. [Lat. BIBERE; sensul 2 se rapoartă la fumatul oriental, care era mai mult o soarbere decât o aspirare].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FIGURĂ, figuri, s. f. 1. Înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = reprezentare plană ori în spațiu a unor suprafețe, corpuri, drepte, segmente, unghiuri sau a altor elemente geometrice. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel încât sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figură silogistică = formă de silogism specificată de poziția termenului mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DICHISI, dichisesc, vb. IV. Refl. 1. A se găti frumos și curat, a se îmbrăca cu îngrijire, cu gust, a se ferchezui; (cu sens peiorativ) a se găti prea mult, cu exagerare. Mai perie-te și tu, mai dichisește-te cumva. GALAN, Z. R. 104. Dacă ne mai dichisim mult, ne apucă 12. SEBASTIAN, T. 44. ♦ Tranz. A potrivi un lucru cu migală ca să fie așa cum trebuie, a-i adăuga ce-i lipsește ca să se facă bun, frumos, gustos; a aranja. O vie de vreo trei pogoane da în anii călduroși două-trei butoaie de vin, pe care cocoana Zinca se pricepea să-l dichisească, pînă scotea din el lucru bun. V. ROM. septembrie 1953, 11. Dintr-o smucitură a descusut talia [rochiei]: Hai s-o mai dichisim pînă vin musafirii. CAMIL PETRESCU, T. I 451. 2. A se echipa, a se pregăti cu cele necesare. Asemenea și cel mijlociu, după ce se dichisi și el cum știu mai bine, plecă și el spre apus. ISPIRESCU, L. 33.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
COLIZIUNE OMONIMICĂ s. f. + adj. (cf. fr. collision homonymique, cf. lat. collisio, -onis, it. collisione): întâlnire a două sau mai multe cuvinte care au aceeași formă (pronunțare), dar sensuri diferite (sintagmă introdusă de lingvistul francez Jules Gilliéron, creatorul geografiei lingvistice). Rezultatul c. o. este eliminarea unuia din cuvinte din circuitul lingvistic. Astfel, rom. ai (lat. alium) „usturoi” a intrat în c. o. cu forma verbală ai (persoana a II-a singular a indicativului prezent) și, concurat de forma usturoi (< ustura + suf. -oi) a fost înlocuit de acesta în cea mai mare parte a teritoriului dacoromân (cu excepția părții de nord-vest a țării). C. o. constituie unul din factorii principali ai dispariției cuvintelor dintr-o limbă.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
RADICAL (RĂDĂCINĂ) s. n. (< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix „rădăcină”): 1. element primitiv invariabil sau variabil (total sau parțial), ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie sau mai multor forme ale aceluiași cuvânt, în care rezidă sensul lexical al cuvântului. El nu privește flexiunea și nu include prefixe sau sufixe. Astfel: copil- în copilaș, copilandru, copilărie, copiliță, copilăresc, copilăros, copilărește; alb- în alburiu, albișor, albeață, albuș, albi, albicios, albiliță, albitură, albeală; cred- (crez-) în credem, credeam, crezui, crezusem, crezând, crezut; f- în fi, eșt- în ești, est- în este, sunt- în suntem, er- în eram, fu- în fusei și fusesem, fi- în fiind, fo- în fost; lu- în lua, ia- în iau, ie- în iei; usc- în usca, usuc- în usuci etc. 2. element de bază al formei verbale, purtător al sensului lexical al cuvântului derivat, alcătuit din rădăcină, prefix și sufix lexical: încredinț- (< în + cred + inț-) din încredințăm, împământen- (< în + pământ + -ean) din împământenim etc. R. este o secvență fonică obligatorie pentru orice formă flexionară, o unitate morfemică rezultată din prima analiză în constituenți imediați a unui cuvânt. El se poate confunda cu un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică indivizibilă (așa cum este morfemul), ca în cazul lui ar- din arăm (-ă- sufixul prezentului indicativului, -m desinența de persoana I plural); se poate însă deosebi de un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică divizibilă (așa cum nu este morfemul), ca în cazul lui îmbulz- (prefixul îm- + substantivul bulz) din îmbulzeam (-ea- sufixul imperfectului și -m desinența persoanei I).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PREPOZIȚIE, prepoziții, s. f. Parte de vorbire invariabilă care exprimă raporturile sintactice dintre un substantiv și atributul lui, dintre un verb și complementele lui, dintre un adjectiv sau un adverb și complementul lor. În expresia «cal de lemn» prepoziția «de» leagă atributul «lemn» de substantivul «cal». ▭ Numai împreună cu alte cuvinte sau grupuri de cuvinte, prepozițiile și conjuncțiile au un sens. IORDAN, L. R. 161. Ca să-și dea mai mult lustru, adăuga pe cărțile de vizită, sub coroana de comite, prepoziția «de». BOLINTINEANU, O. 417.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
figură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 215 / A și: (înv) fig~ / Pl: ~ri / E: fr figure, lat figura] 1 Înfățișare a feței, a obrazului cuiva Si: chip (27), față (26), obraz. 2-3 (Îe) A face ~ bună (sau rea) A face o impresie bună (sau rea) celor din jur. 4 (Îvr; îe) A face ~ A însemna ceva (în societate). 5 (Fam; îe) A face (cuiva) ~ra A face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută Si: a trage clapa (cuiva), a amăgi, a păcăli. 6 (Fam; îe) A face ~ri A se da în spectacol. 7 (Fam; îae) A face fițe. 8 (Fam; d. aparate, dispozitive etc; îae) A nu funcționa (bine). 9 (Fam; îe) A se rupe în ~ri A încerca cu orice preț să impresioneze. 10 (Îe) A face ~ de... A avea aerul de... 11 (Îae) A fi considerat drept... 12 (Îae) A ține să fie considerat drept... 13 Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 14 (Îs) ~ geometrică Ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. 15 (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). 16 (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. 17 Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 18 Față (1). 19 Persoană. 20 (Spc) Persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii Si: personalitate, tip. 21 Personalitate marcantă. 22 (Îs) ~ de stil (sau poetică) Procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel încât sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. 23 (Îs) ~ etimologică Construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. 24 (Log; îs) ~ri silogistice Forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 25 (Psh; îoc fond) Modalitate prin care un element individual și structurat se detașează de ceea ce îl înconjoară. 26 (Cor) Succesiune de pași efectuată simultan de mai mulți dansatori. 27 (Spt) Exercițiu în programul unor discipline (patinaj, scrimă, schi etc.). 28 (Muz) Motiv, grup de note care formează o unitate ritmică sau tematică.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
reactor sn [At: DM / P: re-ac~ / Pl: ~oare / E: fr réacteur] 1 Aparat industrial sau de laborator în care se realizează o reacție chimică. 2 (Îs) ~ nuclear Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor atomice ale elementelor grele radioactive, printr-o reacție în lanț controlată, cu scopul de a permite utilizarea energiei degajate. 3 Motor termic în care se folosește transformarea energiei chimice a combustibilului în energia cinetică a jetului de fluid evacuat sub presiune în mediul ambiant, pentru a se obține propulsia unui vehicul în sens opus ejecției fluidului. 4 Bobină electrică cu reactanța mult mai mare decât rezistența ei electrică, utilizată în instalațiile electrice pentru limitarea curenților de scurtcircuit.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
prin pp [At: CORESI, EV. 155 / V: (pop) pân, pin, (înv) păn, pen, pren, ~iîn, (reg) pim, prân / E: pre + în] 1-3 Exprimă cuprinderea a ceva (pe întinsul unei suprafețe,) (în interiorul unui spațiu sau) de-a lungul unui traseu. 4-5 Exprimă situarea unei realități într-una sau pe mai multe părți, porțiuni, zone etc. (cuprinse nedefinit pe o suprafață anumită sau) într-o multitudine de suprafețe identice Nu-i lăsa să locuiască prin sate. 6-7 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este (parte a unui interior spațial sau) a mai multora identice Purta lumânări prin biserici. 8-9 Arată că interiorul spațial este (cuprinsul unui mediu lichid sau) adâncitura lăsată pe întinderea unei suprafețe moi, în masa unui material afânat, într-o structură elastică etc. Purceii se tăvăleau prin noroi. 10 Arată că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Corabia se apleca prin furtună. 11 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor, optic etc. Mergea prin întuneric. 12 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, porțiuni, zone etc. rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel adunate într-o aglomerare discontinuă sau în ceva gândit ca atare Rătăcea prin pădure. 13 Arată că situarea pe întinsul unei suprafețe, în cuprinsul unui spațiu, al unui mediu fizic etc. este percepută explicit senzorial Se auzea plescăind prin apă. 14 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca fiind situată în interiorul spațial al unei ființe sau al unei părți a acesteia Simți o durere prin corp. 15 Arată că un fapt psihic, un act de gândire etc. este considerat în interiorul spațial al capului, în minte, în suflet etc. imaginate ca interioare spațiale Nu mi-a trecut prin cap ideea. 16 Exprimă străbaterea unui traseu cuprins nedefinit de una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe anumite sau a unei multitudini de suprafețe identice A trecut prin munți. 17 Exprimă faptul că suprafața traversată este un loc de trecut sau un element gândit ca atare, care permite intrarea sau ieșirea a ceva în vederea depășirii locului de trecut sau a elementului gândit ca atare Ploaia intra prin găurile acoperișului. 18 Exprimă faptul că suprafața traversată este o cale de trecere de-a lungul căreia se poate ajunge dintr-un loc în altul Se deplasa prin strada aglomerată. 19 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, porțiuni, zone etc. de pătrundere, de perforare, de străpungere, de infiltrare etc. într-o masă materială compactă Cuiul a pătruns prin zid. 20 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către părți, porțiuni, zone etc. cuprinse nedefinit pe o suprafață anumită sau într-o mulțime de suprafețe identice Poți scoate ceva bani numai prin livezi. 21 Urmat de un determinant distributiv, exprimă răspândirea a ceva în părți, porțiuni, zone etc. ale unei multitudini de elemente de același fel, considerate ca unități independente, nedefinite numeric Au căutat prin fiecare curte. 22 Arată că aria de răspândire este constituită dintr-o mulțime de interioare spațiale sau de elemente gândite ca atare și considerate ca unități independente nedefinite numeric Prin orice peșteră vezi lilieci. 23 Exprimă faptul că aria de răspândire este constituită dintr-o multitudine de repere de același fel indicate ca orientări pentru o deplasare și considerate ca unități independente nedefinite numeric Prin fiecare cărare puteți ajunge la cabană. 24 Exprimă faptul că o senzație este resimțită ca fiind răspândită într-o multitudine de elemente de același fel ale unei ființe Frigul mă pătrundea prin fiecare mădular. 25 Exprimă localizarea unei realități în părți, porțiuni, zone etc. cuprinse nedefinit pe un anumit plan de raportare spațială față de un reper exprimat sau subînțeles, ori față de o multitudine de repere identice Trecu prin fața Ateneului. 26 Arată că planul de raportare spațială privește toate punctele de orientare ale reperului exprimat sau subînțeles Prin împrejurimi sunt magazine. 27 Exprimă încadrarea a ceva în cuprinsul unui interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 28 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-unul sau în mai multe momente cuprinse nedefinit într-un interval delimitat calendaristic sau într-o succesiune de asemenea intervale identice Cireșul se coace prin iunie. 29 Exprimă faptul că intervalul de timp este delimitat în interiorul duratei unei circumstanțe Prin sărbătorile Crăciunului mă duceam la țară. 30 Interiorul duratei privește perioada de desfășurare a unei stări fizice, fiziologice etc. Tresar prin somn. 31 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță sau o stare Am trecut prin vremuri grele. 32 Urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă desfășurarea unei circumstanțe sau a unei stări, arată că parcurgerea unui interval de timp se realizează mental, vizionar etc. Prevăd prin secoli a ei înălțare. 33 Exprimă proiectarea momentelor cuprinse nedefinit într-un interval de timp sau într-o succesiune de asemenea intervale identice, ca termen de programare pentru petrecerea unui fapt Ne vom muta prin anul viitor. 34 Exprimă rolul, datorită scurgerii unui interval de timp delimitat calendaristic sau unei succesiuni de asemenea intervale identice, în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt Și-a desăvârșit pregătirea prin anii petrecuți în străinătate. 35 Exprimă repetarea regulată a aceluiași fapt într-o succesiune nedefinită de intervale de timp identice, delimitate calendaristic Prin orice lună de iarnă puteai găsi flori la magazin. 36 Exprimă faptul că intervalele identice de timp prezentate în succesiune nedefinită sunt delimitate în interiorul duratelor repetabile cu regularitate ale aceleiași circumstanțe Prin orice vreme ei se duceau la înot. 37 Exprimă determinarea în timp a petrecerii unui fapt pe baza încadrării cu aproximare a acestuia într-un plan de raportare a imediatei sale anteriorități față de un reper temporal exprimat sau subînțeles ca delimitare calendaristică Era prin preajma lui întâi martie. 38 Exprimă făptui că planul de raportare poate privi ambele sensuri de orientare, anterior și posterior, față de reperul temporal exprimat sau subînțeles Se întâmplase prin jurul Crăciunului. 39 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. sau a unei realități oarecare gândite ca modalitate. 40 Exprimă implicarea ca aspect înglobat, ca parte componentă, ca trăsătură intrinsecă etc. a unuia sau a mai multor elemente în sfera unitară a unui domeniu sau în multitudinea unor realități identice aparținând aceluiași domeniu de referință Vestigii dacice întâlnim prin folclorul maramureșean. 41 Arată că sfera unitară care implică un cuantum parțial de actualizare a ei este o capacitate potențială Dacă i-ar fi stat prin putință ar fi omorât-o. 42 Arată că sfera unitară care implică aspectul comun al părților componente dintr-un tot este o însușire dominantă Viața lui a excelat prin corectitudine. 43 Exprimă petrecerea unui fapt aparte față de obișnuit sau a mai multora de același fel, cu repercusiuni directe în sens pozitiv ori negativ asupra cuiva sau a ceva Prin multe am trecut. 44 Arată că faptul petrecut cuiva constă în trăirea unei stări sufletești ca urmare a influenței pozitive sau negative exercitate de o circumstanță, de o conjunctură, confruntarea cu o formă de verificare, de examinare etc. Omul trecuse prin dureroase furtuni. 45 Urmat de un determinant cantitativ, arată un mod al cuiva de manifestare, de săvârșire a ceva Prin mult efort am rezolvat problema. 46 (Îlav) ~ excelență Indică dezvoltarea maximă a intensității de manifestare a cuiva Era prin excelență artist. 47 Exprimă direcționarea cu valoare de reper intermediar în desfășurarea cursului evolutiv al unei acțiuni a cuiva Trecând prin romantism, tema ajunge la poeții moderni. 48 (Îlpp) ~ intermediul, ~ mijlocirea Urmat de un termen care indică o modalitate sau este gândit ca având o valoare modală, exprimă recurgerea la un factor mediator din a cărui intervenție decurge ceva scontat Rezolvase totul prin intermediul felului ei original de a fi. 49 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Scrisoarea a fost expediată prin coletărie rapidă. 50 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de trimitere sau de receptare a comunicării unei idei Pictorul îți exprimă ideile prin culori. 51 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea de justificare, de argumentare etc. a manifestării unui fapt A pierdut prin neprezentare. 52 Arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva privește modalitatea adecvată, oportună de realizare a ceva Au luat puterea prin revoluție. 53 Arată că factorul mediator datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este o trăsătură de marcare a asemănării sau a diferenței dintre aceste elemente Ei se aseamănă prin eleganță. 54 Urmat de un termen care indică un nume de instrument sau este gândit ca având o valoare instrumentală, arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este un mijloc concret sau gândit ca atare Casa era nimicită prin foc. 55 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește transportarea a ceva Am trimis scrisoarea prin avion. 56 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește actul expedierii sau al primirii unui mesaj, a unei informații etc. I-am comunicat prin telefon. 57 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge sau din care decurge ceva privește adeverirea unui fapt Rezultatele au fost verificate prin calculator. 58 Urmat de un termen care indică o operație sau este gândit ca având o valoare operațională, arată că factorul mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este o cale folosită în vederea atingerii unui rezultat Se curăță prin frecare. 59 Urmat de un termen care indică un act, un document etc., arată că factoml mediator la care se recurge sau din care decurge ceva este un asemenea înscris Numit prin decret prezidențial. 60 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge sau datorită căruia decurge ceva privește transferarea unei sume de bani Am trimis banii prin mandat poștal. 61 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge sau datorită medierii căruia decurge ceva privește accesul la un lucru oarecare Plecarea se face prin bilet de voie. 62 Urmat de un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ etc., arată că factorul mediator la al cărui oficiu se recurge sau datorită intervenirii căruia decurge ceva este un asemenea intermediar Încheierea acordului s-a făcut prin solul de pace. 63 Exprimă faptul că intermediarul la al cărui oficiu se recurge sau datorită intervenirii căruia decurge ceva privește realizarea unei intenții, satisfacerea unui interes etc. Am obținut audiență prin secretară. 64 Urmat de un termen care indică o stare psihică sau o formă de exteriorizare a acesteia, arată că factorul mediator la care se recurge sau datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau o atitudine comportamentală L-am pus la punct prin brutalitate. 65 Exprimă faptul că reacția afectivă sau atitudinea comportamentală la a cărui mediere se recurge sau datorită căreia decurge ceva privește exteriorizarea poziției adoptate de cineva față de un fapt supus unei aprecieri Și-au manifestat dezaprobarea prin tăcere. 66 Urmat de un determinant distributiv, exprimă reluarea constantă, continuă, neîntreruptă etc. a unui fapt oarecare privit ca element mediator în vederea realizării a ceva Mă jignește prin fiecare cuvânt. 67 Exprimă întemeierea manifestării sau săvârșirii unui fapt pe conformitatea cu ceea ce indică termenul pe care îl precedă, considerat ca bază de conformare Are acest drept prin lege.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
*ECHILIBRU (pl. -bre) sn. 1 📻 Starea unui corp menținut în nemișcare sub influența a două sau mai multe forțe egale care lucrează fie-care în sens contrariu și se distrug una pe alta; în graiul obicinuit, starea unui corp care nu se apleacă nici într’o parte nici într’o alta (🖼 1946): a sta în ~; a-și păstra ~ul; potcapul părintelui Catihet nu se mai ținea decît prin o minune de ~ GN.; a pierde ~l, a fi gata să cadă, pierzîndu-și pozițiunea stabilă ¶ 2 Fig. Armonie între diferite lucruri, justă proporție, dreaptă măsură: cînd vezi armonia și ~ul ... din tot universul, ce te poate îndreptăți să-i tăgăduești o conștiință? BR.-VN. ¶ 3 Fig. Stare a sufletului pe care nici o patimă nu-l stăpînește într’un chip de a-l turbura ¶ 4 ⏲ Stare a țărilor care se opresc unele pe altele de a se întinde prea mult, de a-și mări forțele sau influența: ~l european, împărțire a teritoriilor între Statele Europei făcută cu scopul de a menține pacea între ele ¶ 5 ~l budgetului, balanțarea exactă a veniturilor și cheltuelilor [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
RADICAL, -Ă adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de bază. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindecă complet. 2. Care preconizează, care propagă reforme mari, acțiuni hotărîtoare. 3. În termeni tehnici, în stil neologic. II. 1. Număr care, ridicat la o putere, dă un alt număr. ♦ Simbol matematic (√), care arată operația de extragere de rădăcină. 2. Grup atomic care rămîne neschimbat într-o reacție chimică și care, obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și care conține sensul lexical al cuvîntului; rădăcină. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – rădăcină].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CONVERSIÚNE (CONVÉRSIE) (< fr., lat.) s. f. 1. Modificare a condițiilor unui împrumut (de stat) emis anterior, în sensul schimbării mărimii dobânzii, prelungirii termenului de plată, contopirii mai multor împrumuturi anterioare etc. ◊ Conversiunea datoriilor = reducerea de către stat, prin lege, a obligațiilor de plată. ◊ Conversiunea actului juridic = procedeu tehnic juridic prin care un act juridic nul produce efectele altui act juridic dacă îndeplinește condițiile de valabilitate cerute pentru acesta (ex. o vânzare nulă pentru neseriozitatea prețului poate produce efectele donației dacă îndeplinește condițiile de formă ale acesteia). 2. (FIZ.) Modificarea unui sistem fizic sau tehnic, în care anumite mărimi suferă o transformare dată. ◊ C. internă = transferarea excesului de energie a unui electron excitat către unul dintre electronii periferici ai atomului respectiv. 3. (INFORM.) Transformare a formei de reprezentare a informației în contextul unui sistem de calcul. ◊ C. de fișiere = transformarea modului de organizare și, eventual, a codului informației unui fișier în momentul copierii acestuia în alt fișier. ◊ C. a datelor = transformarea codului sau structurii datelor. 4. (LOG.) Conversiunea judecăților = operație de inversare a funcțiilor subiectului și predicatului în judecată, păstrându-se calitatea judecății. 5. (CHIM.) Mărime care exprimă transformarea substanțelor inițiale dintr-o reacție chimică în unitatea de timp (exprimată de obicei în procentele molare pe unitatea de timp). 6. (GENET.) Transformare simultană a unei gene dominante în alela sa recesivă, și invers, apărută la unii dintre gameții unui hibrid. 7. (MICROBIOL.) Modificare ereditară a proprietăților unei sușe bacteriene, consecutive infectării sale de către un tip anume de bacteriofag temperat. 8. Transformare a unei celule normale într-una malignă provocată de un virus oncogen. 9. (SILV.) Trecerea unei păduri de la forma specifică unui regim de exploatare la forma specifică altui regim, impusă de rațiuni economice (ex. trecerea de la crâng la codru).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
turnà v. 1. (poetic) a înturna: turnând a ei cătare spre bolțile cerești BOL.; 2. a vărsa: a turna vin; 3. a ploua tare: toarnă cu gălețile; 4. a topi vărsând într’un tipar: a turna plumb, a turna tunuri; 5. fig. a fabrica: își toarnă palate. [Lat. TORNARE, a întoarce la strung, apoi a întoarce în genere: de aci, pe de o parte, sensul general conservat (în limba modernă) de compusul înturna, iar pe de alta, sensul special de «a vărsa», adică a întoarce de mai multe ori].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
DETERMINARE, determinări, s. f. Faptul de a determina. 1. Fixare (cu precizie), stabilire. Comisia specială pentru determinarea calității de traducător de pe lîngă Academia R.P.R. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2592. Determinarea nevoilor concrete de utilaj ale țării, pe ramuri ale industriei, face parte din sistemul de activitate planificată. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 5/1. ♦ Delimitare. Determinarea juridică a unei proprietăți. Determinarea așezării și întinderii unei grădini publice pe o planșă. ♦ Precizarea însușirilor cantitative și calitative ale unui corp, ale unei plante sau ale unui fenomen, prin care corpul, planta sau fenomenele se deosebesc de altele asemănătoare. Determinarea unei plante. Determinarea unui mineral. ♦ Calculare. Determinarea unui unghi. Determinarea greutății moleculare. 2. Condiționare. 3. (Rar) Faptul de a se decide sau de a decide pe cineva la o acțiune; hotărîre; îndemn. Determinare la crimă. 4. Cuvînt sau propoziție care determină, care precizează sensul altui cuvînt sau al altei propoziții cu care este în legătură. Ampla construcție sintactică pe care o întîlnim la tot pasul în scrierile lui [Bălcescu] alcătuiește o structură de determinări ale propoziției principale, care la rîndul lor primesc alte determinări. L. ROM. 1953, nr. 1, 43. ◊ Raport de determinare = raport existent între mai multe cuvinte asociate, dintre care unul servește să precizeze sensul celuilalt.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SINONIMIE s. f. (cf. fr. synonymie, lat. synonymia): asemănare, identitate, corespondență, similitudine din punctul de vedere al înțelesului, care există între două sau mai multe cuvinte cu formă diferită și pe baza căreia acestea se pot înlocui unul prin celălalt în cadrul aceluiași context, fără ca acesta să sufere ca înțeles. Elementul decisiv pentru determinarea s. este contextul, deoarece prin înlocuirea unui cuvânt din context cu presupusul lui sinonim se evidențiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică. Privită sub acest aspect, s. reprezintă și posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu altele într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a identifica obiectul la care se referă cuvintele înlocuibile. S. constituie manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor unei limbi în jurul unui obiect, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termeni sinonimi. S. trebuie interpretată în raport cu bogăția unei limbi (cu numărul de cuvinte atestate și inventariate în operele lexicografice și cu frecvența acestor cuvinte în text). S. este manifestarea unui proces contrariu omonimiei (v.) în sensul că același înțeles este încorporat de două sau mai multe corpuri fonetice diferite, ca de exemplu zăpadă – nea – omăt. Ea este – alături de omonimie, polisemie și antonimie – una din cele patru modalități de manifestare a organizării vocabularului, un efect al acțiunii celor cinci factori de organizare a sistemului lexical (frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic). v. și vocabular.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
cosmopolit, ~ă [At: KOGĂLNICEANU, ap. DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: fr cosmopolite] 1-2 smf, a (Înv) (Persoană) lipsită de sentiment patriotic. 3-4 smf, a (Persoană) care admiră tot ce este străin țării sale. 5 a (Înv) Pestriț, provenit din amestecul mai multor naționalități. 6-13 smf, a (Persoană) care se manifestă în sensul cosmopolitismului (1-4). 14-21 smf, a (Persoană) care susține cosmopolitismul (1-4). 22 a Care aparține mai multor culturi. 23 a Care este comun mai multor țări sau tuturor țărilor Si: universal. 24-27 a Referitor la cosmopolitism (1-4). 28-31 a Care aparține cosmopolitismului (1-4). 32 a (D. plante; rar) Cu o largă răspândire geografică.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AFABULAȚIE (< fr. affabulation < lat. affabulatio, de la fabula, poveste). Totalitatea întâmplărilor care constituie intriga unei opere literare epice sau dramatice. Noțiunea afabulație este folosită adesea și pentru acea parte a apologului sau a fabulației care cuprinde sensul moral al operei respective. La fabulă, de cele mai multe ori, ea este rînduită la sfîrșitul acesteia.
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Bacchus a noyé plus d’hommes que Neptune (fr. „Bacchus a înecat mai mulți oameni decît Neptun”). Știind că Bacchus a fost zeul vinului și Neptun, zeul mărilor, sensul acestei zicale franceze e clar: cîrciumile au provocat mai multe victime decît oceanele. Un avertisment deci pentru cei care uneori își beau și mintea!
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Nil admirari (lat. Să nu te miri de nimic„) – Horațiu, Epistole (I, 6, 1). E povața pe care poetul o dădea, ca să poți fi și rămîne fericit. Aici admirari n-are nici sensul de ”a admira„, cum s-ar părea după asemănarea lui cu verbul românesc și nici sensul obișnuit al cuvîntului ”a te mira„, ci un înțeles mai complex. Fraza întreagă din această epistolă adresată lui Numicius ne lămurește: Nil admirari est prope una solague res quae possit facere beatum et servare (Să nu te lași uimit de nimic este aproape singurul mijloc care poate face pe om fericit și să-l mențină astfel). Adică: să nu te lași stăpînit de tulburare, covîrșit de emoții. Căci ”seninătatea, Numicius, e poate unicul drum ce duce la fericire și numai prin ea o poți păstra„. Horațiu s-a inspirat dintr-o maximă atribuită lui Pitagora și adoptată de mai mulți filozofi greci. E un principiu al fericirii, în sens moral, și ca atare îl folosește poetul latin. Uneori însă Nil admirari apare și cu înțelesul lui literal: ”să nu te miri" și atunci se referă la nepăsători, la indiferenți. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Semne cabalistice – Cabala era la vechii evrei interpretarea mistică, alegorică, a bibliei, transmisă printr-un șir de inițiați, care alcătuiau așa-numita „școală cabalistică”. Ei acordau „Vechiului testament” o interpretare ocultă în afară de sensul textual. În acest scop cabaliștii care de obicei se adunau în grupuri mici și în locuri tainice (lăcașuri subterane ca faimoasa „Sinagogă a cabaliștilor” din Ierusalim) foloseau numerele și literele în combinații și simboluri fantastice, cu ajutorul cărora prezentau natura ca emanație a divinității. Se urmărea astfel ca, prin misticism, să crească autoritatea preoților asupra poporului. Cu timpul, cabala, care în ebraică înseamnă „tradiție”, și-a pierdut, o dată cu influența religioasă, și sensul inițial. Însuși cuvîntul a căpătat mai tîrziu altă accepțiune. Avînd în vedere caracterul ocult și de grup restrîns, cabala a ajuns, prin comparație, să desemneze o intrigă, o uneltire pusă la cale de mai multe persoane care urmăresc același scop ascuns. În acest sens utilizează cuvîntul Ion Ghica în „Scrisori către V. Alecsandri”, cînd spune: „Dorința mea a fost întotdeauna de a vedea pe acei care-și iubesc țara, legați între dinșii printr-o comunitate de idei și de principii, iar nu prin... cabale”. Tot cu înțelesul de intrigă, cuvîntul a fost folosit de Friedrich Schiller, care și-a intitulat una dintre cele mai cunoscute piese: Kabale und Liebe (Intrigă și iubire). Cuvîntul cabalistic și-a păstrat însă sensul primar de: ocult, enigmatic, tainic. Bunăoară: semne cabalistice, adică misterioase; sau formule cabalistice, adică magice, obscure, așa cum erau și formulele întrebuințate de către vechii cabaliști la tălmăcirea bibliei. Vorbind despre specula comercianților și loviturile bancherilor, Claparon, personaj din romanul César Birotteau al lui Balzac, spune: „E un mijloc de a exploata speranța, în sfîrșit, o nouă cabală! Nu sîntem însă decît zece sau douăsprezece capete pricepute, inițiate în secretele cabalistice ale acestor minunate combinații” (Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 521). BIB.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
*ALTERNATIV I. adj. 1 Care alternează ¶ 2 🚜 Cultură ~ă, operațiune prin care se schimbă pe rînd natura vegetalelor ce se seamănă în același pămînt ¶ 3 🦉 Propozitiune ~ă, propozițiune care cuprinde două afirmațiuni, din care numai una poate fi admisă ¶ 4 ⚡ Curenți ~i, curenți cari străbat un circuit, cînd într’un sens, cînd în sensul invers ¶ 5 ⚖️ Obligațiune ~ă, obligațiune care prevede două sau mai multe lucruri și de care debitorul este liberat în urma predării unuia din ele; obligațiune care lasă debitorului liberă alegerea între mai multe feluri de a se achita. II. adv. Pe rînd, cînd unul cînd altul. III. ALTERNATIVĂ (pl. -ive) sf. Alegerea unui lucru, unui mijloc, unei căi din două care-i stau cuiva înainte: nu-mi rămîne decît alternativa să plec [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. „Dovleac” și „tărtăcuță” desemnează, prin derivație sinonimică, „cap”. 2. S. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor (2) și al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) și germ. Synonymik.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
cărare (cărări), s. f. – 1. Drum îngust pe care se poate umbla numai cu piciorul. – 2. Linie obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. – Mr. cărare. Lat. carraria (Densusianu, Hlr., 159; Pușcariu 287; Candrea-Dens., 244; REW 1718; Philippide, II, 636); cf. alb. karrarë, it. carraja (calabr. cárrara), prov. carriera, v. fr. charrière, cat., sp. carrera, port. carreira. Semantismul prezintă o schimbare proprie limbii rom., în timp ce celelalte limbi romanice păstrează sensul primitiv de „drum de care”. Pușcariu a încercat în mai multe rînduri (Locul limbii romîne, 34; Études de linguist. rom., 40; DAR; contra Rosetti, I, 174; cf. Iordan, RF, VI, 150) să explice această schimbare prin condițiile tipice ale vieții primitive ale romînilor, în regiunile muntoase. Mai probabil, lat. carraria s-a contaminat cu scalaria (› fr. escalier), cf. lat. scala „ieșire povîrnită”, de unde sard. iskela „cărare”, alb. škalë, sb., bg. skala „stîncă ascuțită”, ngr. σϰάλα, etc. (Wagner 110; cf. REW 7637). Der. cărărău, s. m. (Bucov., Maram., vagabond, haimana); cărăra, vb. (a face cărări; a ascuți ferăstrăul); cărărat, adj. (plin de cărări; striat, dungat).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
OMONIM, -Ă I. adj. 1. care are același nume. 2. (muz.; despre relația dintre două tonalități) care au aceeași tonică, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvânt identic ca formă și pronunțare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvânt cu mai multe înțelesuri, fără a i se schimba nici forma grafică, nici accentul. II. s. m. f. cel care poartă același nume cu altcineva. (< fr. homonyme)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
fluiera (fluier, at), vb. – 1. A scoate un sunet asemănător fluierului. – 2. A cînta din fluier. – 3. A chema scoțînd sunete asemănătoare fluierului. – 4. A scoate sunete asemănătoare fluierului spre a-și manifesta dezaprobarea. Creație expresivă, bazată pe consonanța f(l)iu, care redă fluieratul. Cuvîntul imitativ fiu (-fiu) este curent, cf. țiu; pentru infixul expresiv l, cf. flișcui „a fluiera”, fli(u)șcă „trișcă”. De aici și fliuira, redus la flui(e)ra, ca șuera în loc de ș(i)uira. Fluier, s. n. (intrument muzical de suflat; trișcă; gambă, tibia; șuierătură); cf. mr. fluier, fluiară, fiflioară, megl. (s)friel, pare un der. postverbal. Sensul de „tibia”, comun întregului teritoriu limbii rom. (ALR, I, 58) apare și în lat. tibia. În general, se preferă să se plece de la fluier, despre a cărui origine s-a discutat destul de mult, cuvînt obscur sau necunoscut, după Pușcariu 625; Philippide, II, 712 și DAR, i-au căutat uneori diferite origini lat. (*flibŭla, după Crețu 322; fibŭla, după Subak, Arch. Triest., XXX, 425, cf. împotrivă REW 3278; *fluilum, der. imposibil de la flāre, după Pascu, I, 86; *flaulāre, după Pascu, Lat., 269), gr. (*φλουιάροιν, de la φλέινος „făcut din trestie”, pe baza lui φλέως „trestie”, după Giuglea, Dacor., III, 587-90) sau autohtone (Pușcariu, Lr., 179). Prezența alb. fljo(j)ere i-a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Berneker 285; cf. Meyer 108), dar alb. provine în mod sigur din rom., ca și ngr. φλογέρα, sb. frűla, frulica, slov. fujara, ceh., pol. fujara, rut. fl’ojara, fl’ojera, fujera, mag. furulya (Candrea, Elemente, 403; Cihac, II, 499, mag. ar fi originea cuvîntului rom.; cf. Miklosich, Wander., 10 și Miklosich, Fremdw., 88; Daničič, III, 75; Berneker 285). Origine expresivă a lui fluier a fost intuită de puțini cercetători, cf. Iordan, BF, II, 77. Der. fluierar, s. n. (nai); fluierar, s. m. (persoană care face fluiere; persoană care cîntă din fluier; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi: Oedicnemus crepitans, Limosa aegocephala), ultimul sens bazat pe accepția de fluier „tibia”; fluierărie, s. f. (îndeletnicirea de fluierar); fluieraș, s. m. (înv., fluierar, persoană care cîntă din fluier; grangur, Oriolus galbula); fluierător, adj. (care fluieră); fluierător, s. m. (fluierar; nume dat mai multor păsări cu picioare lungi; varietate de iarbă, Tamus communis); fluierătură, s. f. (șuierătură); fluieroi, s. m. (fluier mare, folosit în Banat).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
îneca (înec, înecat), vb. – 1. A sufoca, a omorî fără vărsare de sînge. – 2. A strangula, a sugruma. – 3. A sufoca prin scufundare. – 4. A inunda. – 5. A sufoca, a asfixia. – 6. (Refl.) A dispărea. – 7. (Refl.) A nu mai putea înghiți, a i se pune un nod în gît. – Var. neca. – Mr. nec, necare; megl. nec, nicari „a omorî”. Lat. nĕcāre „a ucide fără vărsare de sînge” (Pușcariu 836; Candrea-Dens., 1213; REW 2873; DAR; Pascu, Beiträge, 9), cf. it. annegare, prov. negar, fr. noyer, cat., sp., port. anegar. În rom., ca și în celelalte limbi romanice, sensul fundamental este cel de „a omorî prin scufundare”, cf. lat. enĕcāre (Corominas, I, 211). Această evoluție se explică poate datorită obiceiului curent de a omorî puii de cîine și pisică prin înecare, și, de asemenea, datorită vechiului obicei de a-i omorî pe condamnați prin același procedeu (cf. numeroasele ex. citate în Bienandanzas de Lope Garcia de Salazar). Dacă acest procedeu a fost în general, cum presupunem, nu este cazul să explicăm prin rom. dublul sens de „a omorî” și „a îneca” ce apare la mai multe cuvinte balcanice (Candrea-Dens., 1263; DAR). Pentru tratamentul lui e, cf. inel. Der. înecător, adj. (care îneacă); înecăcios, adj. (asfixiant, sufocant; care stă în gît, greu de înghițit, tare; varietate de pere și de prune); înecătură, s. f. (înv., asfixie, sufocare; înv., naufragiu; înv., inundație); înecăciune, s. f. (înv., asfixie; înv., inundație); înec, s. n. (moarte prin scufundare; sufocare, inundație; diluviu).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vînt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNÍK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzînd pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cît (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cît pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cît... cu atît. Din ce în ce = cu cît trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de rîs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sînt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cît; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întîmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricît. Zică cine ce va vrea (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. quid.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care ține de sinonime (2) sau de sinonimie, privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. „Dovleac” și „tărtăcuță” desemnează, prin derivație sinonimică, „ cap ”. 2. S. f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sinonimelor (2) și al sinonimiei. ♦ Totalitatea sinonimelor (2) unei limbi; sistemul de sinonimie al unei limbi. – Din fr. synonymique, (2) și germ. Synonymik.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RECUL, reculuri, s. n. Mișcare îndărăt a unui corp solid, produsă, pe baza forței de reacție, de mișcarea unui alt corp considerat că are sensul de deplasare înainte și care, de obicei, are masă mult mai mică decât primul corp. ♦ Distanța parcursă de un corp solid în timpul mișcării sale înapoi, provocată prin reacție. – Din fr. recul.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RECUL, reculuri, s. n. Mișcare îndărăt a unui corp solid, produsă, pe baza forței de reacție, de mișcarea unui alt corp considerat că are sensul de deplasare înainte și care, de obicei, are masă mult mai mică decât primul corp. ♦ Distanța parcursă de un corp solid în timpul mișcării sale înapoi, provocată prin reacție. – Din fr. recul.
- sursa: DEX '98 (1998)
- acțiuni
ETIMOLOGIE, etimologii, s. f. 1. Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice. 2. Ramură a lingvisticii care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦ (Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊ Etimologie multiplă = proveniență a unui cuvânt din două sau din mai multe surse diferite. Etimologie populară = modificare a formei sau a sensului unui cuvânt (recent intrat în limbă) sub influența unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă și uneori de sens. – Din fr. étymologie, lat. etymologia.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
FILOZOFIE, filozofii, s. f. 1. Știința despre legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societății și gîndirii. Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, și îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire și existență. MARX-ENGELS, O. A. II 336. Filozofia cea mai nouă este tot atît de partinică ca și cu două mii de ani în urmă. LENIN, O. XIV 352. Prin studiul istoriei filozofiei înțelegem studiul istoriei zămislirii, apariției și evoluției concepției științifice despre lume și legile acesteia. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 176, 2/5. ◊ Filozofie materialistă = materialism. Filozofie idealistă = idealism. ♦ (Cu sens colectiv) Lucrări care se ocupă de probleme filozofice. Citea mai multă filozofie decît medicină. BART, E. 120. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. Filozofia matematicii. Filozofia dreptului. 3. (Rar) Atitudine impasibilă față de întîmplările vieții. V. înțelepciune. 4. (Familiar) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. Nu-i mare filozofie să patinezi.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se referă, se raportă la ceva sau la cineva, care are legătură cu ceva sau cu cineva. Date relative la situația economică a țării noastre. ◊ (Gram.) Pronume relativ = pronume care face legătura între propoziții subordonate și cuvinte din propozițiile regente pe care le determină. Propoziție relativă = propoziție subordonată introdusă printr-un pronume sau adverb relativ. ◊ Loc. prep. Relativ la... = în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... Orice primiți de la Costică relativ la venirea lui, rog să-mi faceți și mie cunoscut. CARAGIALE, O. VII 29. 2. (În opoziție cu absolut) Care are o valoare dependentă de anumite condiții sau în funcție de punctul de vedere al cuiva. Frumosul este o noțiune relativă. ▭ Clasificarea oamenilor în pesimiști și nepesimiști... nu poate fi decît relativă. GHEREA, ST. CR. II 299. Driturile capatate au sfințenia lor relativă. RUSSO, S. 157. ◊ Adevăr relativ v. adevăr. Cronologie relativă = cronologie care stabilește că un eveniment sau un fenomen a avut loc înaintea altuia sau după altul, fără ca să poată preciza cu exactitate data. ♦ Care depinde de un termen fără care ar fi fără sens. Mișcarea în sensul din cinematică e relativă, fiindcă nu are sens fără indicarea corpului la care se referă. ♦ (Adverbial) Aproximativ, mai mult sau mai puțin, aproape. A avut o viață relativ liniștită. SADOVEANU, E. 234. Am stat ș-am gîndit la soarta relativ bună pe care și-ar putea-o asigura un poet care s-ar deda la fabricarea versurilor de comandă. VLAHUȚĂ, O. A. 225. 3. Care privește relația dintre termeni considerați independent de această relație. Poziția relativă a două corpuri. ♦ Care nu există decît în relație cu altceva. După unele teorii idealiste spațiul ar fi relativ.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PRADĂ, prăzi, s. f. 1. (Mai ales precedat de prep. «pentru», «în», «la») Acțiunea de a prăda; jefuire, jaf. A te supune mîniei unui prinț sălbatic înseamnă a-l îndemna să vie încă o dată în pradă asupra lumii în cel mai scurt timp. SADOVEANU, F. J. 195. De altfel cei mai mulți veneau pentru pradă. REBREANU, R. II 209. 2. (La sg. cu sens colectiv) Totalul, suma bunurilor luate cu sila sau prin jaf (mai ales de către inamic, în timp de război). Să desfunde lăzile, Să-și împartă prăzile. IOSIF, PATR. 69. Mai avută va fi prada decît singur te gîndești. MACEDONSKI, O. I 30. Mihai porunci ca toate prăzile ce luase de la turci să se împartă la ostași și la sărăcime. ISPIRESCU, M. V. 32. ◊ Expr. (Învechit) A face pradă = a prăda. În tabăra lui Răzvan făcură vrăjmașii multă pradă. BĂLCESCU, O. I 343. 3. (La sg.) Persoană prinsă, răpită, ajunsă în puterea cuiva. Cu pradă pe brațul stîng, cu paloșul în dreapta. Vasca se năpusti la deal. SADOVEANU, O. VII 39. Tovarășii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atîta isteție. CARAGIALE, O. I 293. Am răpit pe Sinziana, fata lui Papură-împărat, și, cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoț și mi-o fură ca din palmă. ALECSANDRI, T. I 456. ◊ Expr. Pradă (sau prada) cuiva = la discreția, la bunul plac al cuiva, în stăpînirea, sub dominația unei persoane sau, fig., a unui sentiment, a unei idei, a unei porniri. Mă simt toată tremurînd, Pradă dorului. EFTIMIU, Î. 38. Arald, cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. Măiculița lui, Pradă dorului, Ea mi-l tot căta, Și mi-l tot striga Dar nu mi-l găsea. TEODORESCU, P. P. 437. (În construcție cu verbele «a da», «a lăsa», «a arunca») Eu s-o las să geamă pradă groaznicului zmeu? EFTIMIU, Î. 105. Fruntea-albă-n părul galben Pe-al meu braț încet s-o culci, Lăsînd pradă gurii mele Ale tale buze dulci. EMINESCU, O. I 75. Eu alergai să ridic femeia ce mai bine voia să moară cu mine decît să mă lase în prada lupilor. BOLINTINEANU, O. 387. Și barbarii toți grămadă Morții crude se dau pradă. ALECSANDRI, P. II 16. (În construcție cu verbele «a fi», «a ajunge», «a cădea ») Vraja dînsei și pe tine te răpune. Ca și el, și tu ești pradă unui farmec negrăit. EFTIMIU, Î. 99. Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii, Pe grumazii voștri urcă a lui culme de mărire... Zguduiți-vă, și ele vor fi prăzile pieirii. DEMETRESCU, O. 38. Îmi pare că sînt prada celui mai dulce vis. ALECSANDRI, T. II 129. ◊ (Învechit, în construcție cu verbul «a face») Pe cînd Duca vv. cu armata turcească se trăgea dinaintea mîntuitorului Vienei, regele Sobieski, Moldova se făcu din nou pradă turburărilor. BĂLCESCU, O. I 186. 4. Vietate prinsă sau servind ca hrană animalelor sălbatice carnivore. Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt. IOSIF, PATR. 71. Ochii bancherului se înflăcărară: ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. Pe vodă Lăpușneanul la vulturi să-l dăm pradă. ALECSANDRI, T. II 146. ◊ Pasăre de pradă = pasăre răpitoare, v. răpitor. Paserea de pradă, fîlfîind repede și mărunt din aripi, pluti o clipă, apoi porni ca o săgeată într-un zbor drept și șuierător. SADOVEANU, O. VII 82. 5. (Regional) Risipă. Pahon mînca tot prin sat... iar moșneagul puțină pradă făcea în bucate. RETEGANUL, P. V 4.- Gen. sg. și: pradei (BART, E. 326).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VĂCĂRIME s. f. (Cu sens colectiv) Multe vite mari laolaltă. Ăsta era boul ăl dintăi, mai mare peste toată văcărimea. I. CR. II 229.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -e, adj. Care se raportă la sinonime sau la sinonimie. Termeni sinonimici. ◊ Derivație sinonimică = procedeu stilistic (folosit mai ales în limbajul de argou) potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. «Dovleac» și «tărtăcuță», prin derivație sinonimică, se folosesc în argou pentru a desemna, în sens figurat, același lucru: «cap».
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MONO- „unic, singur, o dată, singular”. ◊ gr. monos „unul singur, unic” > fr. mono-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. mono-. □ ~andrie (v. -andrie), s. f., formă de căsătorie în care femeia are un singur soț; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre un microorganism) care, în urma unei mutații, nu mai poate sintetiza un factor de creștere și supraviețuiește doar dacă i se asigură factorul de creștere absent; ~bionte (v. -biont), s. f. pl., plante la care, în ciclul lor evolutiv, gametofitul și sporofitul sînt permanent dependente unul de altul; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Celula de origine a monocitului sanguin. 2. Spor unicelular; ~carp (v. -carp), adj., s. n., 1. adj., (Despre plante) Care înflorește și fructifică o singură dată în cursul ciclului de dezvoltare. 2. s. n., Fruct format dintr-o singură carpelă; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care are un singur cap. 2. Care are un singur capitul; ~centric (v. -centric), adj., 1. (Despre o formațiune anatomică) Care prezintă un singur centru. 2. (Despre cromozomi) Cu un singur centromer; ~cer (v. -cer1), adj., care are numai un singur corn; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre protozoare) înzestrat cu un singur flagel; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre animale) Care prezintă o singură perioadă sexuală pe an. 2. (Despre plante) Care are o perioadă de vegetație doar de un singur an; ~cinetic (v. -cinetic), adj., (despre un fascicul) care este format din particule cu aceeași viteză; ~cit (v. -cit), s. n., tip de globulă albă de dimensiuni mari, avînd o puternică acțiune fagocitară; ~citopenie (v. cito-, v. -penie), s. f., reducere patologică a numărului de monocite din sînge; ~clin (v. -clin), adj., s. n., 1. adj., Care are gineceul și androceul în aceeași floare. 2. s. n., Structură monoclinală; ~clinic (v., -clinic), adj., cristalizat în forma unei prisme dreptunghiulare oblice; ~cont (v. -cont), adj., (despre un organism unicelular) prevăzut cu un singur cil sau flagel; ~crom (v. -crom), adj., care are o singură culoare; sin. monocromatic; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. Monocrom*. 2. (Despre fascicule de raze) Format din radiații cu aceeași lungime de undă; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Însușirea de a fi monocrom. 2. Reproducere într-o singură culoare; ~cronic (v. -cronic), adj., care se petrece în același timp; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem de cultivare pe un teren numai a unei singure plante agricole; ~dactil (v. -dactil), adj., cu un singur deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație congenitală, constînd în prezența unui singur deget la mînă sau la picior; ~dinam (v. -dinam), adj., care are o stamină mai lungă decît celelalte; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f., (organism) care are ca mod de nutriție monofagia; ~fagie (v. -fagie), s. f., proprietate a unor paraziți de a se dezvolta pe o singură plantă-gazdă; ~fazie (v. -fazie), s. f., tulburare a vorbirii în care persoana repetă un singur cuvînt sau o singură propoziție; ~fil (v. -fil2), adj., format dintr-o singură frunză; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre un organism) care provine dintr-o singură formă ancestrală; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă morbidă de singurătate; ~fonie (v. -fonie1), s. f., însușire de a avea o singură sursă sonoră; ~ftong (v. -ftong), s. m., sunet care provine din reducerea unui diftong; ~gam (v. -gam), adj., 1. Cu flori mascule și femele pe indivizi diferiți. 2. (Despre oameni) Care nu are decît un singur soț sau o singură soție; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Formă de căsătorie în care un bărbat sau o femeie nu poate avea în același timp decît o singură soție sau un singur soț. 2. (La animale) Conviețuire a unui mascul cu o singură femelă. 3. Stare a unei plante monogame; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Cu descendenți unisexuați. 2. Care este reprodus pe cale asexuată. 3. Condiționat de un singur factor genetic; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Înmulțire pe cale asexuată. 2. Înmulțire directă, fără alternare de generații sexuate și asexuate; ~genic (v. -genic), adj., 1. Care are descendenți unisexuați. 2. Care este reprodus pe cale asexuată; ~genie (v. -genie1), s. f., condiție ca femelele să producă numai descendenți femeli; ~genopatie (v. geno-1, v. -patie), s. f., tulburare condiționată de o singură mutație genică; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) cu un singur pistil; ~ginie (v. -ginie), s. f., stare a florilor monogine; ~gonie (v. -gonie), s. f., înmulțire pe cale asexuată; ~lepsie (v. -lepsie), s. f., hibridare prin care se transmit urmașului numai caracterele unuia dintre părinți; ~lit (v. -lit1), adj., s. n., (monument) construit dintr-un singur bloc de piatră; ~litic (v. -litic1), adj., format dintr-un singur bloc de piatră; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Care este format dintr-o singură parte. 2. s. m., Moleculă simplă care intră în componența polimerilor; ~morf (v. -morf), adj., (despre flori, țesuturi etc.) care prezintă o singură formă; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre un organism) care are un singur aspect morfologic; ~petal (v. -petal), adj., (despre flori) cu o singură petală; ~pil (v. -pil1), adj., (despre un edificiu) care are numai o singură poartă; ~piren (v. -piren), adj., cu un singur sîmbure; ~placofore (v. placo-, v. -for), s. f. pl., clasă din subîncrengătura conchiflorelor, cuprinzînd cele mai primitive moluște, cu corpul acoperit dorsal cu o cochilie formată dintr-o singură placă turtită dorsoventral; ~planetic (v. -planetic), adj., (despre zoospori) care prezintă un singur stadiu de mobilitate; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unui singur membru sau a unui grup muscular; ~pod (v. -pod), adj., care are un singur picior; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală care constă în prezența unui singur picior; ~podiu (v. -podiu), s. n., tip de ramificație a tulpinii în care axul principal crește continuu; ~scop (v. -scop), s. n., tub cu fascicul electronic, utilizat în televiziune pentru generarea unui semnal de imagine, corespunzător unei imagini fixe; ~semie (v. -semie), s. f., proprietate a cuvintelor care au doar un singur sens; ~silab (v. -silab), adj., s. n. și f., (cuvînt) format dintr-o singură silabă; sin. unisilab; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre fructe) care are o singură sămînță; ~spermie (v. -spermie), s. f., fecundare a unui ovul de către un singur spermatozoid; ~spor (v. -spor), s. m., spor singuratic provenit fără diviziune reducțională; ~stel (v. -stel), s. n., cilindru vegetal central unic; ~stih (v. -stih), adj., (despre frunze) care este dispus pe un singur rînd; ~termie (v. -termie), s. f., anomalie în termoreglare, constînd în menținerea neschimbată a temperaturii corpului în tot cursul zilei; ~top (v. -top), adj., (despre specii vegetale) originar dintr-un singur loc; sin. monotopic; ~topic (v. -topic), adj., monotop*; ~treme (v. -tremă), s. n. pl., ordin de mamifere primitive și ovipare, cu cioc și cu corpul acoperit cu păr și cu țepi, cărora le lipsesc mameloanele, avînd ca tip ornitorincul; ~trih (v. -trih), adj., care are doar un singur fir de păr, cil sau flagel; ~trof (v. -trof), adj., 1. adj., Care are un singur fel de hrănire. 2. adj., Cu nutriție pe o singură specie gazdă; ~tropic (v. -tropic), adj., 1. adj., Care vizitează florile unei singure specii vegetale. 2. adj., Care prezintă adaptivitate redusă; ~tropie (v. -tropie), s. f., proprietate a unor elemente care au mai multe forme alotropice, de a suferi transformări într-un singur sens; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul evolutiv nu are nevoie decît de o singură gazdă. 2. adj., Care crește numai pe o singură plantă gazdă; ~xil (v. -xil), adj., s. f., 1. adj., Care este făcut dintr-un singur trunchi de copac. 2. s. f., Ambarcație primitivă realizată dintr-un singur trunchi de copac scobit; ~zoic (v. -zoic), adj., 1. (Despre animale) Care duce o viață individuală și izolată. 2. Care produce numai un singur sporozoit; ~zom (v. -zom), s. m., heterocromozom fără pereche în determinismul heterogametic; sin. cromozom accesoriu; ~zomie (v. -zomie), s. f., absență, într-o celulă sau într-un organism, a unui cromozom dintr-o pereche.
- sursa: DETS (1987)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
etimologie sf [At: ST. LEX. 220r/19 / V: (înv) ~oghie / Pl: ~gii / E: fr étymologie, lat etimologia cf ngr ετυμολογία] 1 (Înv) Morfologie. 2 Stabilire a originii unui cuvânt prin explicarea evoluției lui fonetice și semantice. 3 (Îs) ~ populară Modificare a formei unui cuvânt mai puțin cunoscut (recent intrat în limbă) prin apropierea acestuia de alte cuvinte, mai cunoscute și asemănătoare ca formă și uneori ca sens. 4 (Îs) ~ multiplă Proveniență a unui cuvânt din două sau mai multe surse diferite. 5 Etimon. 6 Ramură a lingvisticii care stabilește originea cuvintelor unei limbi.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sinonimic, ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr synonymique, ger Synonymik] 1-2 a Care ține de sinonime (4) sau de sinonimie. 3-4 a Care se referă la sinonime (4) sau la sinonimie. 5-6 a Propriu sinonimelor (4) sau sinonimiei. 7 a (Îs) Derivație ~ă Procedeu stilistic potrivit căruia două sau mai multe cuvinte din aceeași sferă semantică ajung să desemneze, în sens figurat, același lucru. 8 sf (Iuz) Ramură a lingvisticii care studiază sinonimele (4) și sinonimia. 9 sf (Rar) Sinonimie (3).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
COSMOPOLIT, -Ă, cosmopoliți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care aparține cosmopolitismului, privitor la cosmopolitism; care manifestă cosmopolitism. ♦ (Ieșit din uz) Care era atras de tot ce era străin. 2. Care ține de mai multe culturi, comun mai multor țări sau tuturor țărilor; universal. ♦ Pestriț, amestecat (prin prezența mai multor nationalități și limbi). Oraș cosmopolit. – Din fr. cosmopolite. Cf. (pt. sensul 1) rus. kosmopolit.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
ELIPSĂ ~e f. 1) Curbă plană închisă, pentru care suma distanțelor oricărui punct al său la două puncte fixe este întotdeauna constantă. 2) Omitere în vorbire sau în scris a unui sau a mai multor cuvinte dintr-o frază, care continuă să-și păstreze neschimbat sensul. 3) muz. Suprimare a unui acord, cerută de regulile armoniei. /<fr. ellipse, lat. ellipsis
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
COLIZIUNE s. f. 1. lovire, ciocnire de tendințe, forțe, de interese contrare; conflict. 2. izbire puternică între două corpuri care se mișcă în sensuri opuse. ◊ (fig.) încăierare, confruntare. ◊ abordaj. 3. ~ omonimică = întâlnire a două sau mai multe cuvinte omonime. (<fr. collision, lat. collisio)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ECHIVOC, -Ă adj. (Despre un cuvînt, o expresie) Care poate fi interpretat în mai multe feluri; ambiguu. ♦ Necuviincios. ♦ (Despre o acțiune, o purtare etc.) Îndoielnic, ambiguu, suspect. // s.n. Cuvînt, propoziție cu dublu sens, dintre care un sens este adesea obscen, grosolan; atitudine, purtare, situație neclară care are mai multe aspecte (dintre care unele sunt neplăcute). [< fr. équivoque, it. equivoco, cf. lat. aequus – egal, vox – voce].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
codru (codri), s. m. – 1. Parte, bucată, felie. – 2. Bucată de pămînt. – 3. Pădure. – 4. (Înv.) Munte. – Mr. cod(u)ru, megl. codru. Lat. pop. *codrum, atestat cu forma codra (cf. citatele din Corpus glossar. lat., în Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVIII, 84), în loc de *quodrum sau quadrum „pătrat” (Densusianu, Rom., XXVIII, 62; Crețu 313; Candrea-Dens., 384; REW 6921; Capidan, Dacor., I, 509; DAR). Pentru trecerea lui qua la co-, cf. Densusianu, Hlr., 71 (împotrivă, Meyer-Lübke, Literaturenblatt, XXII, 299; Densusianu, GS, II, 321; Rosetti, I, 57 și Diculescu, Elementele, 437, care presupune în vocalismul rom. o influență eolică). Semantismul nu pare să prezinte dificultăți, dacă se are în vedere familia din care face parte quadra, și care este aceeași cu cea a lui quartus, cu care s-a confundat (cf. glosele lui codra: τόπος „loc” și τόπος „curte”. Astfel, după cum fr. quart(ier) și sp. cuarto, *codrum ar fi însemnat la început „parte a unui obiect împărțit în patru”, pentru a ajunge să însemne apoi, ca în cazurile anterioare, parte a unui obiect. Pentru accepția de bucată de pămînt, cf. sp. cuarto, quinto, la care ideea valorii aritmetice a dispărut, ca în rom. Din același etimon lat., provin prov. caire (cf. sp. desgaire), cu sensurile 1 și 2 ca în rom. (și sp. cairel, cf. Corominas, II, 571). Totuși, cercetătorii de odinioară s-au oprit prea mult la sensul primitiv „pătrat, de formă pătrată”, pe baza căruia este mai dificilă explicarea semantică a cuvîntului rom.; datorită acestui fapt, s-au căutat explicații foarte diferite. Astfel, codru este cuvînt autohton după Miklosich, Slaw. Elem., 10 și Hasdeu, Col. Traian, 1873, 110 și Philippide, II, 708; tracic după Pascu, I, 189; lat., dar cu influență semantică a sl. dĕlŭ „parte” și „munte”, după Weigang, Jb., II, 217; J. Bruch, ZRPh., LVI, 376 și Skok, Archiv. slaw. Phil., XXXVII, 83; din ngr. ϰόδρα după Cihac, II, 649; din alb. kodrë „colină” după Cihac, II, 716; Meyer 193; Șeineanu, Semasiol., 166; Pușcariu 392; din sl. krada „grămadă de lemne”, după Scriban. Alb. kodrë provine din rom. – Der. codrean, s. m. (locuitor din zona păduroasă; muntean; Banat, paznic de pădure; înv., soldat mercenar din regiunea Basarabiei numită Codrul Tigheciului); codroi, s. m. (plantă, Melampyrum arvense).
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
extensiune f. 1. acțiunea de a se întinde: extensiunea nervilor; 2. întindere, dimensiune: acest teren are multă extensiune; 3. desvoltare, aplicațiune mai întinsă: extensiunea unei legi, unei clauze; 4. lărgirea sensului unei vorbe.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni