AMIRAL, amirali, s. m. I. Cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul echipei din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány.

LOCOTENENT, locotenenți, s. m. 1. Grad de ofițer superior sublocotenentului și inferior locotenentului-major; persoană care are acest grad. ◊ Locotenent-major = grad de ofițer superior locotenentului și inferior căpitanului; persoană care poartă acest grad. Locotenent-colonel = grad de ofițer superior mai mare decât maiorul și inferior colonelului; persoană care poartă acest grad. (Înv.); Locotenent-comandor = grad de ofițer în aviația sau marina militară, echivalent cu maiorul; persoană care purtă acest grad. 2. (Înv.) Persoană care ține locul unui demnitar. – Din it. locotenente.

POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (Înv.) 1. Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului. 2. Comandant al unei formații militare de pază a ordinii publice. – Din ucr., rus. polkovnik.

COLONELEASĂ, colonelese, s. f. Soție de colonel¹; colonelă. – Colonel¹ + suf. -easă.

COMANDOR, comandori, s. m. 1. Grad de ofițer în aviație și în marină, corespunzător gradului de colonel din armata terestră; persoană care are acest grad. 2. Rang în ierarhia unor decorații militare și civile. – Din fr. commandeur.

COLONEL s. (MIL.) (înv.) oberst, oberșter, polcovnic. (~ul comandă de obicei un regiment.)

COLONELEASĂ s. (înv.) polcovniceasă. (~, soția unui colonel.)

LOCOTENENT s. (MIL.) 1. (înv.) porucic, porușnic. 2. locotenent-colonel = (rusism înv.) podpolcovnic.

OBERST s. v. colonel.

OBERȘTER s. v. colonel.

PODPOLCOVNIC s. v. locotenent-colonel.

POLCOVNIC s. v. colonel.

colonel (ofițer) s. m., pl. colonei

colonel (corp de literă) s. n.

general-colonel s. m., pl. generali-colonei

locotenent-colonel s. m., pl. locotenenți-colonei; abr. lt-col.

CĂPITAN ~i m. 1) Ofițer cu grad inferior celui de maior. 2) Comandant al unei nave. ◊ ~ de rangul întâi (doi, trei) grad în marina militară corespunzător colonelului (locotenent-colonelului, maiorului) din trupele de uscat. 3) Conducător al unei echipe sportive. 4) v. CĂPETENIE. /<it. capitano, rus. kapitän

COLONEL ~i m. 1) Grad de ofițer superior, între locotenent-colonel și general. 2) Persoană care are acest grad. /<fr. colonel

COMANDOR ~i m. 1) Gradul cel mai înalt în ordinul cavalerilor. 2) Cavaler care avea acest grad. 3) (în aviație și marină) Grad de ofițer corespunzător gradului de colonel din armata terestră. 4) Ofițer care avea acest grad. /<fr. commandeur

GENERAL² ~i m. Ofițer cu grad superior celui de colonel. * ~-maior ofițer cu grad superior celui de colonel și inferior celui de general-locotenent. ~-locotenent ofițer cu grad superior celui de general-maior și inferior celui de general-colonel. ~-colonel ofițer cu grad superior celui de general-locotenent și inferior celui de general de armată. ~ de armată ofițer cu grad superior celui de general-colonel. /<fr. général, germ. General

LOCOTENENT ~ți m. Ofițer cu grad imediat superior sublocotenentului. * ~ major ofițer cu grad între locotenent și căpitan. ~-colonel ofițer cu grad între maior și colonel. /<it. locotenente

MAIOR maiori m. Ofițer cu grad superior celui de căpitan și inferior celui de locotenent-colonel. /<rus. maior, germ. Major

POLCOVNIC ~ci m. 1) înv. Ofițer cu grad corespunzător colonelului. 2) Militar care comandă un polc. /<rus., ucr. polkovnik

COLONEL s.n. (Poligr.) Corp de literă de șapte puncte tipografice. [< germ. Kolonel].

COLONEL s.m. Grad de ofițer superior, imediat inferior generalului, care comandă de obicei un regiment; ofițer purtînd acest grad. ◊ Locotenent colonel = grad de ofițer superior maiorului; ofițer care poartă acest grad. [< fr. colonel, it. colonnello].

MINION s.n. (Poligr.) Colonel. [Pron. -nion. / < fr. mignon, germ. Mignon].

COLONEL¹ s. m. grad de ofițer superior, imediat inferior generalului. ◊ locotenent ~ = grad de ofițer superior maiorului. (<fr. colonel)

COLONEL² s. n. corp de literă de șapte puncte tipografice; mignon. (<germ. Kolonel)

COMANDOR s. m. 1. grad de ofițer în aviația și marina din unele armate, echivalent colonelului. 2. rang în ierarhia unor ordine.

AMIRAL s.m. I. Cel mai înalt grad în marina militară (care corespunde gradului de general-colonel din armata terestră); militar care are acest grad. ◊ Vas-amiral = navă care poartă pavilionul amiralului. II. Fluture de zi, mare, frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici. [< fr. amiral, cf. it. ammiraglio < ar. amir – șef].

COMANDOR s.m. (În trecut) 1. Grad de ofițer în aviație și marină, corespunzînd gradului de colonel din armata de uscat; ofițer avînd acest grad. 2. Rang în ierarhia unor decorații. [< fr. commandeur].

agă (-ale), s. n. – 1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost aga, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte aga (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).

bimbașa (bimbașale), s. f. – Colonel al armatei turcești. – Mr. bimbași. Tc. binbași (Șeineanu, II, 51; Lokotsch 307), cf. bg. binbašija.

LOCOTENENT s.m. 1. Locțiitor. ♦ Comandant ajutor al unei mari unități din armata Romei antice. 2. Grad militar imediat superior gradului de sublocotenent; ofițer care are acest grad. ◊ Locotenent-major = grad de ofițer imediat superior locotenentului; locotenent-colonel = grad de ofițer imediat superior maiorului; (în trecut) locotenent-comandor = grad de ofițer din aviație sau marină, echivalent cu acela de maior din armata de uscat; cel care purta acest grad. [Cf. it. luogotenente, fr. lieutenant, lat. locum tenens].

subcolonel, subcolonei, s.m. (înv.) grad militar imediat inferior celui de colonel; persoana care purta acest grad.

colonel (colonei), s. m. – Grad de ofițer superior; persoană care poartă acest grad. It. collonello (sec. XVIII) și apoi din fr. colonel. – Der. coloneasă, s. f. (soție de colonel).

comanda (comand, comandat), vb. – A ordona, a da un ordin. – Var. (Trans.) comînda, (înv.), comenda, comend(ăl)ui, comandarisi. Fr. commander. – Der. comandă, s. f. (acțiunea de a comanda, poruncă, ordin; însărcinare; Banat, primărie; Bucov., prostituată), din germ. Kommando, înainte de pol. komenda (sec. XVIII); comenduială, s. f. (ordin), sec. XVIII; comenduire, s. f. (comandă); comandant (var. înv. comendant), s. m. (șef militar), din fr. commandant, și înainte din pol., rus. komendant, sec. XVII; comîndaș (var. comanduitor), s. m. (comandant, șef), sec. XVIII; comandor, s. m. (grad de ofițer în aviație și marină corespunzător gradului de colonel din armata terestră); comandament, s. n. (comandă, poruncă; ordin de executare), din fr. commandement; comandatură, s. f. (post de comandă, în organizarea germană de ocupație), din germ. Kommandatur; comandorie, s. f., din fr. commanderie; comandir, s. m. (înv., comandant), din rus. komandir. Cf. dubletul comînda.

LOCOTENENT s. m. 1. locțiitor. ◊ comandant ajutor al unei mari unități din armata Romei antice. 2. grad de ofițer imediat superior celui de sublocotenent. ♦ ~ -major = grad de ofițer imediat superior locotenentului; ~ -colonel = grad de ofițer imediat superior maiorului. (< it. locotenente)

MIGNON, -Ă NION/ I. adj. mic, delicat, gingaș. II. s. n. inv. (poligr.) colonel². (< fr. mignon)

pîlc (pîlcuri), s. n. – Trupă, gloată, mulțime. – Var. polc. Sl. plŭkŭ „grămadă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 239), din germ. Volk (Miklosich, Fremdw., 118), cf. pol. polek, pułk, rus. polk. – Der. pîlcui, vb. refl. (înv., a se grupa, a se așeza în ordine); polcovnic, s. m. (înv., colonel, comandant de regiment), din pol. połkownik, rus. polkovnik, mai ales în Mold. Din rom. provine ngr. πολϰόβνιϰος (Meyer, Neugr. St., II, 77).

colonel, colonei s. m. (deț.) chiștoc de dimensiune medie.

ALCAZ, Eugeniu (1808-1892, n. Iași), colonel român. Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, partizan al Unirii Principatelor, colaborator apropiat al lui Kogălniceanu. Ministru de finanțe (1859, 1860). A înființat fabrica de postav de la Buhuși (1885).

COLONEL¹, colonei, s. m. Grad de ofițer superior, între locotenent-colonel și general-maior; persoană care poartă acest grad. – Din fr. colonel.

BECK, Jósef (1894-1944), colonel, om politic polonez. Ministru de externe (1932-1939). Inițial, partizan al unor alianțe cu Franța și România, a promovat ulterior o politică de apropiere față de Germania hitleristă. După invadarea Poloniei de către hitleriști s-a refugiat în România, unde a și murit. În 1991, osemintele sale au fost transferate în patrie.

MUC DE ȚIGARĂ aboneu, halbă, locotenent, locotenent-colonel, sergent.

locotenent-colonel locotenenți-colonei s. m. chiștoc mare de țigară.

BOLIVIA, Republica ~, stat în America de Sud, în partea centrală a Anzilor (fără ieșire la mare); 1,1 mii km²; 7,2 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Sucré. Reșed. guvernului: La Paz. Orașe pr.: Santa Cruz de la Sierra, Cochabamba, Oruro, Potosi. Este împărțit în nouă departamente. În V țării se desfășoară M-ții Anzi sub forma a două lanțuri principale ce închid între ele un podiș înalt (Altiplano). 2/3 din terit. B. este ocupat de reg. joasă Oriente (alt. sub. 500 m) drenată de afl. ai Amazonului și Paraguayului. Climă temperat-continentală în zona montană, tropical-umedă în Oriente. Expl. de staniu (10.5 mii t, 1988), stibiu, bismut, wolfram, argint, plumb (12,5 mii t, 1988), zinc (32,9 mii t, 1988), cupru, aur, petrol, gaze naturale (2,7 miliarde m³, 1988). Mari resurse de min. de fier (nevalorificate). Pe 3% din supr. țării se practică cultura cartofului (700 mii t, 1988), cerealelor (porumb, orez, grîu), plantelor tropicale (trestie de zahăr 2 mil. t, 1988, bananieri ș.a.), citricelor (104 mii t, 1988), maniocului ș.a. Se cresc bovine (5,45 mil. capete, 1988), ovine (9,6 mil. capete, 1988), caprine, lama, alpaca. Ind. textilă și alim. îndeosebi, dar și metalurgie neferoasă, rafinarea petrolului, ind. lemnului. C. f.: 3,8 mii km. Căi rutiere: 37,3 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă gaze naturale (c. 55%), staniu și min. feroase (c. 1/3), cafea ș.a. și importă utilaje și echipament ind., mijloace de transport, produse alim. și cereale, produse chim. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guarani, aymara, chiciua ș.a.), terit. B. a fost cucerit în sec. 16 de spanioli, împotriva cărora au avut numeroase răscoale (cea mai puternică în 1780-1781, sub conducerea lui Tupac-Amaru). La 6 aug. 1825 în urma Războiului pentru independența Coloniilor Spaniole din America, se proclamă independența B (Peú de Sus), numită astfel în cinstea eliberatorului S. Bolivar. La sfîrșitul sec. 19 au început să pătrundă în economia țării capitalul englez și american. În urma războaielor care i-au fost impuse (cu Chile în 1879-1883 și cu Paraguay în 1932-1935), B. a pierdut aproximativ jumătate din terit. inițial. În 1943, B. a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea coaliției antihitleriste. După al doilea război mondial s-a întărit mișcarea democratică, antiimperialistă. V. Paz Estenssoro, venit la putere în urma unei răscoale populare (1952), a realizat unele reforme politice și economice (sufragiul universal, naționalizarea majorității minelor de cositor, reforma agrară). În 1964, guvernul V. Paz Estenssoro a fost înlăturat de o juntă militară, condusă de generalul R. Barrientos Ortuño. În 1969, puterea a fost preluată de un guvern condus de generalul A. Ovando Candia, care a trecut la naționalizarea unor companii străine, iar în 1970, de un guvern democrat condus de generalul J.J. Torres. A 187-a lovitură de stat de la proclamarea independenței și cea de-a 5-a de după cel de-al doilea război mondial înlătură, în aug. 1971, guvernul generalului Torres Gonzales și instituie regimul colonelului Hugo Bánzer Suárez (1971-1978). După demisia președintelui Bánzer Suárez, B. cunoaște o nouă etapă de frămîntări social-politice. Președintele J. Paz Zamora (1989) s-a angajat într-o politică de stabilizare economică și de combatere a traficului de droguri și de distrugere a plantațiilor ilegale de coca. B. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Congresul Național, iar cea executivă de un cabinet condus de președinte.

AMIRAL, amirali, s. m. I. Grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. II. Fluture de zi mare, foarte frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Fr. amiral.

COMANDOR a) grad militar în aviația militară, echivalent gradului de colonel; b) ofițer având acest grad.

BURKINA FASO, stat în Africa de Vest, în bazinul fl. Volta (fără ieșire la mare); 274,2 mii km²; 8,7 mil. loc. (1989). Cap.: Ouagadougou. Orașe pr.: Bobo Dioulasso, Koudougou. Limba oficială: franceza. Este împărțit în 30 de prov. Relief de podiș vălurit cu alt. de 200-650 m (alt. max. 749 m). Climă tropicală cu ariditate sporită în partea de N (zona Sahelului, 250 mm/an). Vegetație de savană cu pîlcuri rare arborescente. Expl. forestiere. Creșterea extensivă a animalelor reprezintă baza economiei țării; bovine (2,8 mil. capete, 1988), ovine (3 mil. capete, 1988), caprine (5,2 mil. capete, 1988), asini, cămile. Pe 11,4% din supr. țării se cultivă mei (817 mii t, 1988), sorg (1 mil. t, 1988), trestie de zahăr (340 mii t, 1988), arahide, orez, porumb, batate, bumbac (61 mii t fibre, 1988), taro. Pescuit. Mici întreprinderi producătoare de zahăr (27 mii t, 1988), ulei de arahide, țesături de bumbac, încălț., bere ș.a. Artizanat. C. f.: 517 km. Căi rutiere: 16,5 mii km. Moneda: 1 C. f. a. franc = 100 centimes. Exportă bumbac (cca. 1/2), animale vii, piei și pielicele, orez ș.a. și importă produse agricole, mașini, utilaje și mijloace de transport, produse petroliere, produse chim., conf. ș.a. – Istoric. În sec. 11 se stabilesc pe terit. B.F. triburile mossi, care întemeiază regatele: Mossi, Ouagadougou, Yatenga și Dagombe. Ocupat în 1896-1901 de francezi, terit. B.F. a fost inclus î n componența coloniei Sénégalului Superior – Niger (1904-1919). În 1919-1932 și 1947-1958, a fost colonie de sine stătătoare în cadrul Africii Occidentale Franceze, iar între 1932 și 1947 a fost împărțit între Coasta de Fildeș, Niger și Sudanul Francez. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, care a luat avînt după cel de-al doilea război mondial, B.F. a obținut (1958), autonomia internă în cadrul Comunității Franceze. În 1960 s-a proclamat republică independentă sub numele de Volta Superioară. În 1966, în urma unei lovituri de stat militare, condusă de locotenent-colonelul Sangoulé Lamizana, Constituția a fost suspendată și Adunarea Națională dizolvată. În 1970, a fost votată o nouă constituție, în baza căreia a fost aleasă, pe patru ani, o Adunare Națională. În 1974, Constituția a fost abrogată. Adunarea Națională dizolvată și activitatea partidelor politice suspendată. în urma loviturii de stat militare din aug. 1983 puterea este asumată de căpitanul Thomas Sankara, care decide în 1984 schimbarea numelui țării în B.F. O nouă lovitură de stat a adus la putere pe căpitanul Blaise Campaoré (1987). Republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte împreună cu Camera Deputaților.

CÂMPINEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Constantin C., mare spătar (1830). 2. Ion C. (1798-1863), colonel și om politic de concepție liberală. Șef al „partidei naționale” (1835-1840), conducătorul acțiunii de emancipare națională a Țărilor Române în perioada regulamentară, atît în țară cît și în străinătate. Și-a eliberat robii de pe moșii în 1837. Ministru în guvernul provizoriu (1848). Unul dintre întemeietorii Societății Filarmonice (1834). Prof. la Școala de Agricultură de la Pantelimon (1835). 3. Ion. I.C. (1841-1888, n. București), om politic liberal. Fiul lui C. (2). De mai multe ori ministru.

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului-major și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau din aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întîi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. Căpitan de vas (sau de șlep, de remorcher) = persoană care conduce un vas (sau un șlep, un remorcher). Căpitan de port = comandant însărcinat cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 2. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpitan de poștă = administratorul unei poște. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). 3. (Sport) Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul unei echipe. – It. capitano.

coloneleasă, colonelese s. f. (pop.) soție de colonel

colonel s. m. Organul genital masculin ◊ „Incidentul Lorena Bobbitt nu este o noutate frapantă pentru Thailanda, unde nevestele și fătucile geloase își sancționează de regulă masculii rătăcitori, prin lorenirea podoabelor intime (ziariștii americani numesc deja delicata operațiune cu verbul de tranziție «to bobbitt»!). Practica este atât de obișnuită, încât doctorii thailandezi au devenit experți în suturarea coloneilor tăiați.” R.l. 28 V 94 p. 10; v. și loreni, măciucă

loreni vb. IV (cuv. creat ad-hoc) A tăia organul genital masculin ◊ „De când Lorena Bobbit a decapitat colonelul soțului și a fost absolvită de către juriști, «unda seismică» s-a propagat. Poliția din Ankara a prins, apoi a eliberat o turcoaică exasperată, care și-a «lorenit» amantul (iată cum se poate îmbogăți limba română).” R.l. 11 III 94 p. 7. ◊ „Lorena cea răzbunătoare bântuie și printre bărbați. Polițiștii turci anchetează trei din cei cinci bărbați din orașul Aegean care l-au «lorenit» pe un al șaselea. Cei cinci l-au lăsat... fără pe negustorul Yasar Cavik, care voia să se însoare cu meseriașa lor.” R.l. 2 VI 94 p. 10; v. și lorenire (de la n.pr. Lorena [Bobbit] care a făcut senzație în America și în lumea întreagă din cauză că, din gelozie, a tăiat organul genital al soțului ei)

măciucă s. f. (arg.) Organul genital masculin ◊ „Altă consoartă ofensată a pus la loc sigur colonelul soțului, legându-l de un balon cu heliu și trimițându-i-l la ceruri [...] Măciuca altui Cassanova a fost râșnită cu sadism într-un mixer de bucătărie.” R.l. 28 V 94 p. 10

UFO s. (americanism) Farfurie zburătoare ◊ „Am fost mințiți! exclamă acum acești ufologi, susținând că au pus mâna, între altele, pe mărturisirile unor foști colonei de aviație martori ai prăbușirii a «cel puțin două farfurii zburătoare» [...] Mai este, spun ei, și povestea unui bombardier F-4 Phantom, care ar fi urmărit în 1976 deasupra Iranului un UFO mare.” R.lit. 8 II 79 p. 22 (abreviere din engl. americ. U[nidentified] F[lying] O[bject] „obiect zburător neidentificat”)

bímbașa m., gen al luĭ, pl. inuz. ar fi -și (turc. bin-bašy, maĭor, d. bin, o mie, și bašy, șef. V. baș, bulibașa, pașa). 1800-1850. Maĭor (nu „colonel”, care e miraláĭ): vestitu bimbașa Sava. Azĭ. Fam. Adv. A ședea bimbașa (orĭ și bimbaș), a ședea ca un șef și a porunci. V. lăstun și (peste) picĭor.

REBENGIUC, Victor (n. 1933, București), actor român de teatru și film. Prof. univ. la București. Intuiție, sensibilitate, sobrietate, autoritate sunt caracteristicile unei cariere de lungă durată care alternează drama cu comedia. Creează personaje memorabile pe scenă („Un tramvai numit dorință”, „Furtuna”, „Șase personaje în căutarea unui autor”) și pe ecran („Pădurea spânzuraților”, „Moromeții”, „Niki Ardelean colonel de rezervă”).

*brigadiér m. (fr. brigadier). Caporal de artilerie orĭ de cavalerie pînă la 1916. Șef de brigadă în jandarmerie. Ofițer între colonel și general în Spania. Fam. General care comandă o brigadă orĭ colonel care are acest rol și poartă ca insignă un „soare” de general. Brigadier silvic, agent silvic în uniformă. – La N. Cost. bregadir.

*colonél m., pl. lĭ și eĭ (fr. colonel, it. colonnello, d. colonna, coloană, șir de oamenĭ). Ofițer superior care comandă un regiment. Ofițer care deși nu comandă trupa, e considerat ca un comandant de regiment: colonel de stat major.

*comandór m. (fr. commandeur). Colonel de marină. Grad onorific al unuĭ ordin (al uneĭ decorațiunĭ).

PENKOVSKI, Oleg Vladimirovici (1919-1963), colonel sovietic de contrainformații. Contactat de serviciile secrete britanice (1961), a oferit acestora numeroase secrete militare și economice ale U.R.S.S. Arestat (1962), a fost judecat și condamnat la moarte. În 1965, în Uniunea Sovietică, au apărut, într-un „Jurnal”, note și documente care probau activitatea sa.

OTTAWA [ótəwə] 1. Râu în SE Canadei, afl. stg. al fl. Sf. Laurențiu la Montreál; 1.270 km; supr. bazinului: 146 mii km². Izv. din Platoul Laurențian, din lacul Capimitchigma, curge pe direcție NV-SE, drenează mai multe lacuri (Grand Victoria, Decelles, Simard, Quinze, Timiskaming, Allumette, Chats, Deschênes ș.a.), formează pe o porțiune granița între provinciile Québec și Ontario, purtând denumirea Rivièra des Outaouais și trece prin orașele Hull și Ottawa. Comunică cu L. Ontario prin intermediul canalului Rideau (203 km). Hidrocentrale. Navigabil în cursul inferior. Afl. pr.: Rouge, Lièvre, Gatineau, Coulogne, Rideau, Madawaska. Descoperit în 1610 de călătorul francez Étiene Brulé și explorat de colonizatorul Samuel de Champlain în 1613, care i-a atribuit denumirea de O., după numele unui trib indian care locuia în acea zonă. 2. Capitala Canadei, situată în SE prov. Ontario, port pe dr. râului omonim și pe canalul Rideau; 1,06 mil. loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. siderurgică (oțel), a metalurgiei neferoase (aluminiu), constr. de mașini (utilaje energetice), a celulozei și hârtiei, cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, textilă (țesături) și alim. Două universități (1848, 1942). Muzeu de artă (fondat în 1880); Muzeu Național de Științele Naturii. Orchestră simfonică. Teatru. Grădină botanică. Clădirea Parlamentului (1859-1866), în stil neogotic, cu un turn (Peace Tower) înalt de 88 m; catedralele anglicană și catolică (Notre-Dame), sec. 19. Întemeiată în 1826 de colonelul britanic John By ca așezare de soldați (care construiau canalul Rideau), cu numele Bytown, devine oraș în 1837 și capitală în 1857. Din 1855 poartă numele actual.

ROCHESTER [rótʃistə] 1. Oraș în Marea Britanie (Anglia), la 45 km SE de Londra, port în estuarul râului Medway; 127,7 mii loc. (2001). Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, a constr. de mașini (avioane, mașini agricole), mat. de constr. (ciment), hârtiei și alim. Centru turistic. Catedrala romanică Saint Andrew, construită în anii 604-605, distrusă parțial de danezi, reconstruită în 1082 de episcopul Gundulf și amplificată în sec. 14-15 (în stil gotic); ruinele unui castel fortificat, construit în 1088 de William II; Donjon (sec. 12), castelul Guildhall (1687). Muzeu, spitalul Charity (1579), Școala de matematică (1707). Vechi oraș roman (Dubrobricae), a fost un activ centru episcopal în anul 604. Menționat documentar în 1189. 2. Oraș în NE S.U.A. (New York), port pe țărmul de S al lacului Ontario, la gura de vărsare a râului Genesee, la 114 km ENE de Buffallo; 217,1 mii loc. (2002). Aeroport. Construcții de aparate optice (camere video, copiatoare, lentile) și fotografice (aici se află Compania Eastman-Kodak și corporația Xerox), de instrumente de precizie și control, de mașini-unelte, subansamble auto, utilaje textile, radioreceptoare, echipament electric, echipament pentru stomatologie ș.a. Ind. chimică (filme fotografice), pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (prelucr. fructelor, în special a merelor). Centru de cercetări nucleare. Institut Tehnologic (1829), Universitate (1850). Muzeu internațional de fotografie, amenajat în casa lui George Eastman; Galerie de Artă; Teatru; orchestră simfonică; Planetarium; Festivalul liliacului (anula, în luna mai). Parcul Monroe (2.000 ha). Grădină zoologică. În 1789, Allen Ebenzer a construit pe râul Genesee o moară de cereale pentru indienii seneca din această zonă. În 1811, omul de afaceri, colonelul Nathaniel Rochester a cumpărat moara și a ridicat apoi mai multe construcții, devenind (în 1812) așezare permanentă cu numele R., care s-a dezvoltat rapid după construirea canalului Erie (1817-1825) și a hidrocentralei de pe râul Genesee. Declarat oraș în 1834. Centrul orașului (down town), printr-un plan de sistematizare, a căpătat o nouă înfățișare (1960-1980).

LAWRENCE [lórəns], Thomas Edward (zis Lawrence al Arabiei (1888-1935), scriitor și colonel britanic. În timpul primului război mondial a organizat și condus (1916-1918) în Orientul Apropiat răscoala arabilor împotriva dominației otomane, dobândind o faimă legendară. Jurnalul alcătuit cu această ocazie, apărut sub titlul „Cei șapte stâlpi ai înțelepciunii” (în versiunea prescurtată „Revoltă în deșert”), evocă, în stil simbolic, frământata sa experiență de viață.

LĂCUSTEANU, Grigore (1813-1883, n. București), memorialist român. Colonel, senator; adversar al Revoluției de la 1848. S-a impus prin talentul observației morale și al relatării neinfluențate de canoanele literare („Amintiri”). Elogiat de Camil Petrescu pentru „autenticitatea” narațiunii.

SIMITIS, Konstantinos (n. 1936), jurist și om politic grec. În exil în Germania (1969-1974), În timpul dictaturii coloneilor. Membru al PASOK (din 1974), al cărui președinte devine în 1996. De mai multe ori ministru; prim-min. al Republicii Elene (1996-2004).

SINATRA [siná:trə], Frank (pe numele adevărat Francis Albert Sinatra) (1915-1998), cântăreț și actor american. Personalitate de seamă a industriei muzicale americane. Voce suplă, caldă, charismatică. Cântă jazz, apoi muzică pop („Strangers in The Night”, „New York, New York”, „My Way”, „For Once In My Life”). Celebritatea dobândită este transferată pe ecran în comedii muzicale de consum, dar și în drame unde nu se sfiește să fie dur, cinic, amoral („Înalta societate”, „Amicul Joey”, „Candidatul din Manciuria”, „Expresul colonelului von Ryan”). Premiul Oscar 1953 („De aici în eternitate”).

GARCÍA MÁRQUEZ [garθia márkes], Gabriel (1927-2014), prozator columbian. În opera sa romanescă, surprinzând realitățile latino-americane, converg diverse tradiții narative, de la romanul cavaleresc la proza de observație socială, romanul politic și „realismul magic”, mitic și miraculos („Frunzișul”, „Colonelului n-are cine să-i scrie”, „Ora fatală”, „Un veac de singurătate” – capodopera sa, „Toamna patriarhului”). Premiul Nobel (1982).

GRAD (< fr., lat.) s. n. 1. Unitate de măsură a unor mărimi fizice în cadrul anumitor sisteme sau scări de reperare (ex. g. areometric). ◊ G. termometric = unitate de măsură pentru temperatură. Reprezintă un interval de temperatură egal cu o unitate fracțiune dintr-un interval fundamental, definit între două temperaturi de referință: g. Kelvin (simbol: K), egal cu fracțiunea 1/273,16 din intervalul de temperatură cuprins între zero absolut (0 K) și punctul triplu al apei (173,16 K); g. Celsius (simbol: °C), egal cu gradul Kelvin; g. Fahrenheit (simbol: °F), egal cu 0,555 K; g. Réaumur (simbol: °R), egal cu 1,25 K. V. temperatură. 2. Unitate de măsură a unghiurilor. V. centezimal, sexagesimal. 3. G. de libertate = fiecare dintre parametrii independenți care caracterizează posibilitățile de mișcare ale unui sistem mecanic. 4. (MAT.) Gradul unui monom = a) (în raport cu o mărime literală) exponentul literei respective; b) (în raport cu două sau mai multe mărimi literale) suma exponenților acestor litere. ◊ Gradul unui polinom = cel mai mare dintre gradele monoamelor care îl alcătuiesc. 5. Diviziunea a unei scări de reperare în cadrul unui anumit sistem de măsuri al unor mărimi (ex. g. areometric, g. de duritate etc.). 6. Valoare relativă a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ◊ G. alcoolic = proporția de alcool absolut, exprimată în procente, dintr-o băutură sau soluție alcoolică; exprimă tăria alcoolică a acesteia. 7. Criteriu de apreciere calitativă a unor produse sau a proceselor executate de anumite mașini, instalații etc. (ex. g. de umplere, g. de îndesare etc.). 8. (GEOGR.) G. de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi medii de 111,05 km. G. de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, egală cu un g. sexagesimal, corespunzând unei lungimi care variază, în funcție, de latitudine, de la Ecuator (111,3 km) spre poli (0 km). 9. G. de seismicitate v. seismic, scară ~. 10. (LINGV.) G. de comparație = formă pe care o iau adjectivul și unele adverbe pentru a arăta măsura în care un substantiv sau un verb determinat de acestea posedă caracteristica exprimată prin adjectivul sau adverbul respectiv. 11. Treaptă, nivel, stadiu (al unei situații, stări etc.). ◊ G. de rudenie = raportul de apropiere între rude; se calculează după numărul nașterilor ce despart două rude în linie dreaptă (ascendentă sau descendentă), respectiv după numărul nașterilor de la fiecare rudă până la cel mai apropiat descendent comun, însumate. ◊ Loc. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat, cel mai grav. 12. Treaptă în ierarhia administrativă, corespunzătoare unei anumite funcții. ◊ G. militar = fiecare dintre treptele ierarhiei militare. În armata României, g. m. sunt: soldat, pentru soldați; fruntaș, caporal și sergent pentru gradați; sergent major, plutonier, plutonier major și plutonier adjutant pentru subofițeri; maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa I și maistru militar principal pentru maiștri militari; sublocotenent, locotenent și căpitan (căpitan-locotenent la marina militară) pentru ofițeri inferiori; maior, locotenent-colonel, colonel (respectiv căpitan de rangul III, căpitan de rangul II și căpitan de rangul I la marina militară) pentru ofițerii superiori; general de brigadă, general de divizie (respectiv contra-amiral, viceamiral, amiral la marina militară), general de corp de armată pentru generali și amirali, mareșal al României.

învoĭésc v. tr. (d. voĭe saŭ d. voĭesc). Las să, daŭ voĭe: colonelu ĭ-a învoit pe soldațĭ să ĭasă în oraș. V. refl. Convin, fac un contract, o convențiune.

*locotenént m. (d. it. locotenente și luogotenente, d. luogo, loc, și tenente, care ține; fr. lieutenant. V. loc). Acela care ține locu altuĭa: locotenent de domn. Ofițer între sublocotenent și căpitan. Locotenent-colonel (pl. locotenențĭ-colonelĭ), ofițer între maĭor și colonel.

LA ROCQUE [la rók], François, conte de (1885-1946), colonel și om politic francez. Conducător (din 1931) al organizației extremiste de dreapta „Crucile de foc”, creată în 1927. În febr. 1934 a organizat o lovitură de stat la Paris, eșuată. Fondator (1936) al Partidului Social Francez. La început a sprijinit „regimul” de la Vichy, dar, din 1940, a participat la Rezistența franceză, fiind deportat de germani (1943). După război a fost acuzat de colaboraționism; activitatea sa în cadrul Rezistenței a fost recunoscută oficial după 1961.

MERCOURI [merkúri], Melina (pe numele adevărat Maria Amalia Merkoúri) (1923-1994), actriță, cântăreață, și om politic grec. Soția regizorului Jules Dassin. S-a autoexilat în timpul „dictaturii coloneilor”. Ministru al Culturii (1981; 1985-1990, 1993-1994). Roluri în care dezvăluie o personalitate vulcanică („țiganca și gentlemanul”, „Niciodată duminica”, „Fedra”, „Topkapi”).

*ordin n., pl. e (d. fr. ordre m., dar acomodat [ca și ordine] după lat. ordo, órdinis [m.], rînd, șir; it. órdine [m.]). Poruncă, comandament al unuĭ superior: regimentu primi ordin să înainteze, colonelu dădu ordin de plecare. Clasă socială, treaptă socială: ordinu patricienilor, oplebeilor (V. teapă). Tagmă, societate călugărească saŭ militară: ordinu franciscanilor, ordinu templierilor (V. orta). Sacrarea preuților la catolicĭ. Companie de onoare instituită p. a recompensa meritele pintr’o decorațiune: ordinu Legiuniĭ de onoare (în Francia), al Steleĭ Româniiĭ. Subdiviziune a claseĭ în științele naturale: ordinu se împarte în familiĭ. Stilu, forma coloanelor și intabulamentelor în arhitectură: ordinu doric, ionic, corintian, toscan și compus. Șir, rînd: acelașĭ ordin de ideĭ (nu aceĭașĭ ordine). Rang, treaptă, grad, mîna: orator de primu ordin (nu prima ordine). Andosamentu uneĭ polițe. Natură, fel, caracter: chestiune de ordin politic. Cuvînt de ordin (nu de ordine), cuvînt pin care se recunosc între eĭ partizaniĭ uneĭ societățĭ (lozincă, parolă) saŭ deviză. Ordin de zi, ordin general, proclamațiune adresată de un comandant unor trupe relativ la serviciu interior, la regule de poliție, legĭ, decrete, deciziunĭ, laude, mustrărĭ ș. a. Bilet la ordin. V. bilet.

péste prep. (din maĭ vechiu préste, în Ps. Ș. 19 și azĭ în Trans., și péstre, compus din pre- și stre. V. préspre). 1. Deasupra: peste catu întîĭ e catu al doilea, un pod peste (saŭ pe) Dunăre. 2. Asupra: a domni peste o țară, peste un popor. 3. Dincolo de: hoțiĭ aŭ fugit peste rîŭ. Peste drum, în față, față în față, în cea-laltă parte (fr. vis-à-vis); peste drum de noĭ e o librărie. Fig. Peste măsură, prea mult, excesiv: a munci peste măsură. A trece peste (propriŭ și fig.), a merge maĭ departe de cît trebuĭe. 4. Maĭ pe sus de, superior: peste colonel e generalu, asta e peste putință (imposibil), peste poate, peste puterile mele. Peste tot, pretutindenĭ. 5. Pe, la: l-a lovit cu palma peste obraz, peste bot; ĭ-a dat peste mînă, ĭ-a lovit mîna. A te bate cu palma peste gură, a regreta ce aĭ zis. Fig. A da cuĭva peste nas, a-l mustra, a-l face să se modereze. 6. Maĭ mult de cît: eraŭ peste o sută, am dormit peste opt ceasurĭ. Fig. Peste cap, maĭ mult de cît trebuĭe, din belșug: avem mîncare peste cap. 7. După: peste un an. 8. În timpu, în cursu: peste noapte, peste an. 9. Unu după altu, succesiv: noroc peste noroc. Claĭe peste grămadă, în dezordine, de-a valma. Loc. A-țĭ fi (saŭ a-țĭ veni) peste mînă, a-țĭ fi incomod, a-țĭ fi greŭ. A apuca (adică „drumu”) orĭ a o lua peste cîmp, a lua drumu pin cîmp. (Dar nu se zice peste pădure, vie, baltă, ci pin pădure, vie, baltă. Tot așa e fals a zice: plec în America peste Hamburg, cum zic Româniĭ germanizațĭ după germ über, îld. pe la saŭ pin Hamburg). A da peste cap, a răsturna, a învinge de tot. A te da peste cap, a face o tumbă, un salt mortal, și fig. a face tot posibilu ca să reușeștĭ. A lua pe cineva peste picĭor, a-l lua cam în rîs, a-l lua la vale, a nu-l trata serios. A da peste (saŭ de) cineva, a te întîlni cu cineva, a-l descoperi. A da peste ceva, a găsi, a descoperi: na, c’am dat peste (saŭ de) dracu! Și piste (sud) și piște (nord).

podpolcóvnic m. (rus. podpolkovnik). Vechĭ. Locotenent-colonel rusesc („sub-colonel”). – Și polp-.

polcóvnic m. (rus. polkóvnik). Vechĭ. Colonel (comandant de polc). – În Olt. Munt. și polcomnic. Fem. -eásă, pl. ese.

PANAGOULIS, Alexandros (1933-1976), om politic grec. Fondator al mișcării „Rezistența elenă” (1967), pentru a combate dictatura „coloneilor”. Condamnat la moarte (1968) pentru un atentat contra primului ministru G. Papadopoulos, a fost amnistiat și s-a exilat în Italia (1973-1974).

PAPADOPOULOS, Ghiorghios (1919-1999), general și om politic grec. Conducător al loviturii de stat militare din 21 apr. 1967, a instituit „dictatura coloneilor”. Prim-min. (1967-1973) și președinte al republicii, după detronarea (1973) regelui Constantin II. Înlăturat de o grupare militară (1973), a fost condamnat la moarte după restabilirea democrației (1975), pedeapsă comutată în închisoare pe viață, și deportat în ins. Kos.

PHILBY [fílbi], Kim (pe numele adevărat Harold Adrian Russel P.) (1912-1988), agent dublu britanic. A ocupat funcții importante în serviciile secrete britanice (1944-1963), dar a fost recrutat și folosit de către serviciile secrete sovietice (1933). Înainte de a fi demascat, a obținut azil politic și cetățenie în U.R.S.S. A fost cel mai important agent dublu folosit de sovietice (colonel K.G.B.) în perioada războiului rece; este responsabil de capturarea unui număr mare de agenți ai Occidentului. Memorii.

PORTSMOUTH [pó:tsməθ] 1. Oraș în S. Marii Britanii (Anglia), port la Marea Mânecii, situat la 105 km SV de Londra, vizavi de ins. Wight, extins și pe ins. Portsea; 409,3 mii loc. (1991). Baza navală militară. Nod de comunicații. Aeroport. Constr. navale și aeronautice. Ind. metalurgiei neferoaselor, chimico-farmaceutică, electrotehnică, textilă și alim. Stațiune balneară. Turism. Muzeul Marinei; Mezeul Ch. Dickens. Castelul Southsea (sec. 12); catedrală gotică (1100). Menționat documentar în 1194; construcții de nave din 1496, cu mare dezvoltare după 1698; oraș din 1928. A suferit mari distrugeri în timpul bombardamentelor germane din al Doilea Război Mondial. 2. Oraș în S.U.A. (Virginia), vizavi de orașul Norfolk, cu care este unit prin două poduri; port pe fl. Elizabeth care se varsă în G. Chesapeake prin canalul Hampton Roads; împreună cu porturile Newport News și Norfolk constituie un complex numit Port of Hampton Roads; 105,5 mii loc. (2000). Șantiere navale. Montaj de automobile; constr. de material rulant feroviar și de mașini-unelte. Ind. chimică (mase plastice, îngrășăminte), electronică, textilă (țesături) și alim. Export de produse agricole. Muzeu naval. Fortul Nelson (sec. 18). Biserica episcopală Sf. Treime/Trinity Church (1762); Monumental United Church (1772); Emmanuel African Methodist Episcopal Church (construită de aclavi africani în 1857). Fundat în 1752 de colonelul William Crawford. Aici s-a încheiat, la 5 sept. 1905, în urma Războiului Ruso-Japonez, un tratat de pace prin care Rusia recunoștea Coreea ca sferă de influență a Japoniei și îi ceda drepturile de arendă asupra pen. Liaodong cu Port Arthur, asupra căii ferate din Manciuria de S și a Sahalinului de S.

pun, pus, a púne v. tr. (lat. pono, pónere; it. porre, pv. ponre, fr. pondre, sp. poner, pg. pór). – Pun și puĭ, tu puĭ, să pun și să puĭ, tu să puĭ, să pună și să puĭe; punînd și puind; punător și puitor. V. apun. Cp. cu țin și vin). Așez, vîr, atîrn și las acolo: a pune o carte pe masă, o cheĭe’n broască, o sabie’n teacă, o haĭnă’n cuĭ, niște lemne’n foc. Stabișesc, așez, daŭ loc: a pune copiiĭ la masă și (fig.) pe cineva în funcțiune. Acomodez, ajustez, fixez, lipesc, cos: a pune coadă toporuluĭ, baĭoneta la pușcă, timbru petițiuniĭ, geamurĭ ferestrelor, guler cămășiĭ. Pun pe mine, mă îmbrac cu, mă încalț cu, mă încing cu: îmĭ pun pălăria, cravata, haĭna, ghetele, sabia, lădunca. Arunc, torn, vărs, amestec: a pune sare în bucate, rom în ceaĭ. Semăn, îngrop în pămînt: a pune grîŭ, popușoĭ. Depun, plasez: a pune banĭ în ipotecă, cu dobîndă. Supun la: a pune la probă, la încercare. Fig. Fixez, hotărăsc: a pune termin uneĭ polițe, unuĭ proces. Socotesc, consider: a pune o farfurie (spartă, adică paguba cauzată pin spargere) în leafa servitoareĭ, a pune (la socoteală) perderile accidentale, unde maĭ puĭ că toate se pot perde? Depun, întrebuințez, aplic: îmĭ pun toate silințele pentru reușită. Adresez, prezent: a pune o întrebare cuĭva. Compar, pun alăturea: nu pun eŭ asta cu aceĭa. Împing, sfătuĭesc, poruncesc, spun, impun: împăratu a pus să se facă un pod, cine te-a pus să pleci noaptea pe drum? A pune pe apă o corabie, a o face să plutească. A pune cu botu pe labe, a pune la locu luĭ, a învăța minte. A pune buza, a fi gata să plîngă, vorbind de copiiĭ micĭ. Îmĭ pun capu (saŭ sufletu) pentru ceva saŭ cineva, jur, garantez pentru. A pune la cale, a aranja, a organiza: a pune la cale un ospăț, un complot. A pune capu’n pămînt, plec capu rușinat orĭ descurajat. Îmĭ pun în cap ceva, mă hotărăsc să fac ceva. Îmĭ pun capu sănătos supt evanghelie, mă încurc într’o afacere care îmĭ va cauza marĭ neplăcerĭ, cînd astăzĭ îs foarte mulțămit. Îmĭ pun cenușă în cap, mă arăt foarte umilit, îmĭ recunosc vina. A pune în circulațiune, a face să circule. A pune în cofă, a înfunda pin știință. A pune cruce unuĭ lucru, a renunța la el, a considera ca perdut. A pune față în față, a confrunta. A pune în funcțiune, 1. a da cuĭva o funcțiune, 2. a face să se miște, a pune în mișcare (o mașină). A pune la îndoĭală un fapt, o vorbă, a te îndoi de. Îmĭ pun lacăt la gură (saŭ guriĭ), îmĭ impun tăcere. A pune în leafă, a socoti în leafă o pagubă cauzată. A pune în loc, a suplini lipsa, a substitui, a înlocui: pun un păzitor în locu altuĭa. A pune la loc, 1. a completa lipsa: a pune o santinelă la loc, 2. a așeza la locu hotărît, la locu obișnuit, în ordine: a pune lucrurile la loc cum eraŭ, 3. a regula, a învăța cu regula, a învăța minte, a pune cu botu pe labe: l-a pus la locu luĭ din doŭă vorbe. A pune în lucru, în lucrare, a începe a lucra, a pune să se înceapă o lucrare. A pune la lucru pe cineva, a pune la treabă, a pune să lucreze. A pune de mămăligă, a pune oala la foc ca să facĭ mămăligă, fig. a poposi cu o lucrare. A pune masa, a așterne fața de masă și a pune farfuriile (tacîmurile) ca să se aducă bucatele. A pune mîna, 1. a pune mîna ca să pipăĭ, să constațĭ, 2. a ajuta, a susține, a sprijini, a pune umăru: a pune mîna la nevoĭe. A pune mîna pe ceva, a apuca un chilipir, a da de un lucru bun, a ocupa saŭ a lua cu tine: a pune mîna pe veniturĭ, pe o provincie, pe banĭ. A pune mîna pe cineva, a-l aresta. A pune mîna pe condeĭ, a începe să scriĭ în literatură, în știință, în politică. A pune mîna unde nu-țĭ ferbe oala, a te amesteca unde n’aĭ drept. A pune în mișcare, a face să se pornească, să se miște (o mașină, o armată). A pune mîna pe sabie, a începe campania. A pune mînă de la mînă, a contribui, a cotiza. A pune nume, a da nume, a numi. A pune ochiĭ pe ceva, pe cineva, a ochi, a avea în vedere p. un scop: Rușiĭ pusese ochiĭ pe Constantinopol, colonelu și-a pus ochiĭ pe escadronu al doilea. A pune de-o (saŭ la o) parte, a rezerva, a economisi, a strînge. Îmĭ pun pofta’n cuĭ, mă șterg pe bot, rămîn cu gustu neîmplinit. Îmĭ pun sufletu, îmĭ pun capu, garantez. A pune în stare, a da posibilitate de: a pune țara în stare de apărare. A pune temeĭ, a pune bază, a considera drept serios, a avea încredere în. A pune cuĭva ulcica, a-ĭ face farmece cu ulcica, după credința poporuluĭ (V. fac). A pune umăru, a pune mîna, a ajuta la nevoĭe. A pune urechea la, a trage cu urechea ca să surprinzĭ, să auzĭ ce se petrece. A pune în vedere cuĭva, a-ĭ atrage atențiunea, a-ĭ spune. A pune o vorbă (bună) pentru cineva, a stărui p. el. V. refl. Mă așez, ĭaŭ loc șezînd: mă pun la masă, mă pun pe scaun. Încep de-a binele, mă apuc serios: mă pun la vorbă, la taĭfas, pe chef, pe băut și pe mîncat, pe plîns, pe studiŭ, pe latină. Mă supun: mă pun la dietă. Mă pun cu cineva, 1. mă compar cu el, mă ĭaŭ la întrecere: broasca s’a pus cu bou, 2. îmĭ pun mintea cu, mă amestec în vorbă cu: nu te pune cu nebunu, cu mojicu. Mă pun pentru cineva, garantez. Mă pun bine cu cineva saŭ pe lîngă cineva, mă lingușesc pe lîngă el ca să-mĭ fie favorabil la nevoĭe.

PUNTA ARENAS, oraș în extremitatea de S a statului Chile, situat la 53°10′ lat. S (cel mai sudic oraș din lume), port la str. Magellan; 116,1 mii loc. (2002). Aeroport. Port comercial (lână, carne conservată și congelată, piei ș.a.) și de pescuit. Expl. de petrol. lignit, cupru și aur. Șantier naval. Ind. de prelucr. a lemnului, textilă (lână), chimică și alim. Fundat în 1849 de colonelul José de los Santos Mardones. Între 1927 și 1937 s-a numit Magallanes.

*revolvér n., pl. e (fr. revolver, d. engl. revólver, derivat d. to revolve, care e lat. revólvere, a se’nvîrti, a se rostogoli. V. revoluțiune). Un fel de pistol cu maĭ multe focurĭ inventat la 1835 de colonelu Colt din Statele Unite. Cartușele luĭ staŭ într’un cilindru care se’nvîrte și le aduce la locu de pornire cînd tragĭ. – Și revólver (după engl. saŭ rus.).

HUBSCH, Eduard (1833-1894, n. Trenčin, Slovacia), locotenent-colonel de origine germană. Stabilit la Iași (1858). Inspector general al muzicilor militare (din 1867). Concertmaistru al Societății Filarmonice Române din București (1868-1894). Autor al imnului regal, pe versuri de V. Alecsandri (1884).

ILIESCU, Gheorghe (1895-1941, n. București), locotenent-colonel român. Comandant al Regimentului 6 gardă „Mihai Viteazul”, a participat la acțiunile militare pentru eliberarea Basarabiei, distingându-se în luptele de pe dealul Stoenești, unde a și murit; a fost primul comandant de regiment căzut în luptă pe Frontul de Est.

tălăzuĭésc v. intr. (d. talaz; tot așa sîrb. talasati se). Undulez (vorbind de o trupă aliniată ș. a.): nu tălăzui! (strigă regimentuluĭ colonelu). Și v. refl. Îngrozite vitele se tălăzuiră (Sadov. VR. 1911, 4, 58). V. văluĭesc 2.

urméz v. tr. (lat. *osmare, d. vgr. osmé, odmé, miros, odoare, rudă cu lat. odor, și olor, miros, olére, a mirosi [intr.]; it. ormare, a adulmeca, ven. pg. usmar, vsp. osmar, nsp. husmear. V. urmă, olm și adulmec). Merg orĭ vin după, mă țin saŭ mă ĭaŭ după, escortez, conduc, (fig.) admit părerea cuĭva, fac ce recomandă cineva, mă conformez vorbelor saŭ faptelor cuĭva: apostoliĭ îl urmaŭ pe Hristos pin oraș, a-l urma pe Aristotele, a urma obiceĭurile loculuĭ. Continuŭ: a-țĭ urma drumu, discursu, citirea. Frecŭentez, învăț, mă apuc de: a urma un curs la universitate (și intr. a urma la universitate), a urma cariera armelor. V. intr. Vin să mă aflu după în loc, timp orĭ rang: după ofițer urma trupa, după Grecĭ aŭ urmat Romaniĭ, după general colonelu. Succed, ocup locu: fiu luĭ îi urmă la (saŭ pe) tron. Vin la rînd: să citească elevu care urmează. Rezult: de aicĭ urmează că e așa cum am spus.

locotenent-colonel s. m., pl. locotenenți-colonei; abr. lt.-col.

general-colonel s. m., pl. generali-colonei; abr. gen.-col.

RASTENBURG, denumirea germană a orașului polonez Ketrzyn din Prusia Orientală. Aici a avut loc, la cartierul general german, atentatul eșuat, organizat de un grup de opoziționiști militari și civili și pus în aplicare de colonelul von Stauffenberg (20 iul. 1944) împotriva lui Hitler.

colonel¹ (ofițer) s. m., pl. colonei; abr. col.

colonel² (corp de literă) s. n.

!colonelă (înv., rar) s. f., g.-d. art. colonelei; pl. colonele

RÉMY, Gilbert Renault (zis colonelul R.) (1904-1984), scriitor francez. Lucrări cu elemente autobiografice privind activitatea sa în cadrul Rezistenței („Memoriile unui agent secret al Franței libere”, „Linia de demarcație”).

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

bimbașa m. odinioară căpetenie peste o mie de soldați turci, colonel: căpitani, bulucbași, bimbași, sumă POP. [Turc. BIMBAȘY].

locotenent m. 1. locțiitor de Domn; 2. ofițer imediat sub un șef pe care îl suplinește în unele cazuri; 3. ofițer mai jos de căpitan: locotenent de artilerie; locotenent colonel, ofițer superior mai jos de colonel.

ofițer m. 1. militar care are o comandă: ofițeri superiori: maior, locotenent-colonel, colonel și general; 2. titlu de demnitari: ofițer al Coroanei României, al Stelei României; 3. varietate de crap, lung și subțire. [Rus. OFIȚERŬ = germ. OFFIZIER].

stat-major n. 1. corp de ofițeri fără trupă, atașați la un general: Statul-major al armatei se împarte în Stat-major general, compus din generali de divizie si de brigadă, și corpul de Stat-major, compus din ofițeri dela gradul de colonel până la căpitan incluziv; 2. locul unde se află biurourile Statului-major.

polcovnic m. od. colonel: polcovnicul de vânători cu polcovnicul de Târgoviște FIL. [Rus. POLKOVNIKŬ (v. polc)].

Cuza (Alexandru loan I) m. născut la Galați în 1820, fost colonel, ales Domn al Principatelor-Unite în 1859, domni până la 1866. Sub dânsul se desființă claca prin împroprietărirea țăranilor, înscrisă în Statutul din 1864, se introduse învățământul obligatoriu și gratuit, se unificară legile prin promulgarea codicelui Napoleon (1865), se desrobiră mănăstirile închinate și se înființară Universitățile din București și din Iași. Principele Cuza muri la Heidelberg în 1873 și fu înmormântat la Ruginoasa în mijlocul jalei generale.

*superiór, -oáră adj. (lat. superior). De sus: partea superioară. De un grad înalt (pin aluz. la coloana de mercur, care se suĭe la căldură): temperatură superioară. Fig. Maĭ mare de cît alțiĭ în talent, rang, merit, forță: om, talent, funcțiune superioară. De calitate deosebită: marfă superioară. Ofițer superior, maĭor, locotenent-colonel, colonel. A fi superior evenimentelor, a le înfrunta cu curaj. S. m. Maĭ mare în funcțiune: a te supune superiorilor tăĭ (V. subaltern). Șef de mînăstire saŭ de comunitate religioasă, stariț. Adv. În mod superior. - Nu zice a fi maĭ superior de cît altu, ci a fi superior altuĭa!

DAVIDESCU, Radu I. (1896-1960, n. București), colonel și teoretician militar. S-a remarcat în bătăliile de la Porumbacu și de pe Valea Prahovei (1916). A făcut parte din delegațiile române care au perfectat acorduri militare cu Mica Înțelegere și Antanta Balcanică. Șef de cabinet al mareșalului I. Antonescu (1941-1944). După 1945, a suferit ani grei de detenție.

Șerbănescu (Teodor) m. colonel și poet liric, a scris versuri pline de suavitate (1839-1901).

AMIRAL, amirali, s. m. I. Cel mai mare grad în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. II. Fluture de zi, mare, foarte frumos colorat, ale cărui larve trăiesc pe urzici (Vanessa atalanta). – Din fr. amiral.^[1]

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. Grad de ofițer superior locotenentului și inferior maiorului; persoană care are acest grad. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau de aviație; ofițer care are acest grad. Căpitan de rangul întâi (sau al doilea, al treilea) = grad corespunzător colonelului (sau locotenent-colonelului, maiorului); ofițer care are acest grad. 2. (Urmat uneori de determinările „de vas”, „de șlep”, „de remorcher”) Comandant al unei nave militare, comerciale sau de pasageri. ◊ Căpitan de port = persoană însărcinată cu conducerea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 3. (Înv.) Persoană care comanda o oștire sau o parte a ei; comandant. ◊ Căpitan-pașa = comandantul flotei turcești. ♦ Căpetenie (de haiduci, de hoți etc.). ♦ Căpitan de poștă = administrator al unei poște. 4. Sportiv desemnat să reprezinte și să conducă în timpul unei competiții echipa din care face parte. – Din it. capitano, rus. kapitan. Cf. magh. kapitány.

COLONEL¹, colonei, s. m. Cel mai mare grad de ofițer superior din armata României; pe scară ierarhică, urmează gradului de locotenent-colonel; persoană care poartă acest titlu. – Din fr. colonel.^[1]

COLONELĂ, colonele, s. f. (Înv.; rar) Coloneleasă. – Din fr. colonelle.

COLONELEASĂ, colonelese, s. f. (Fam.) Soție de colonel¹; colonelă. – Colonel¹ + suf. -easă.

COMANDOR, comandori, s. m. 1. Grad de ofițer superior din aviația și marina militară, corespunzător gradului de colonel din armata terestră; persoană care are acest grad. 2. Rang în ierarhia unor decorații militare și civile. – Din fr. commandeur.

LOCOTENENT, locotenenți, s. m. 1. Grad de ofițer superior sublocotenentului și inferior căpitanului; persoană care are acest grad. Locotenent-colonel = grad de ofițer superior mai mare decât maiorul și inferior colonelului; persoană care poartă acest grad. ◊ (Înv.) Locotenent-comandor = grad de ofițer din aviația sau marina militară, echivalent cu maiorul; persoană care purta acest grad. 2. (Înv.) Persoană care ținea locul unui demnitar. – Din it. locotenente.

POLCOVNIC, polcovnici, s. m. (Înv.) 1. Comandant al unui polc; grad militar corespunzător colonelului. 2. Comandant al unei formațiuni militare de pază a ordinii publice. – Din ucr., rus. polkovnik.

ADRESA, adresez, vb. I. (Construit cu dativul sau, mai rar, cu determinări introduse prin prep. «la» sau «către») 1. Refl. A se îndrepta cu vorba către cineva. Voi nu știți nimic?... se adresă colonelul... celorlalți doi soldați. SAHIA, N. 76. ◊ Tranz. Adresîndu-i peste masă cîteva vorbe grecești, păru a-l întreba dacă-i place junghiul (= pumnalul)... cu mănunchi de fildeș. SADOVEANU, Z. C. 136. Îmi adresase acele vorbe un băietănaș. SADOVEANU, N. F. 53. 2. Tranz. A îndrepta (către o persoană sau o instituție) o invitație, o cerere, o rugăminte scrisă sau verbală; a face apel la. A adresat o cerere către Ministerul Comunicațiilor. ◊ Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul, pentru că aș fi avut de adresat o petițiune de jalbă. ALECSANDRI, T. I 275. ◊ Refl. Nu găsiră nimic mai nimerit decît să se adreseze la Poartă. NEGRUZZI, S. 1 331. 3. Tranz. (Cu privire la petiții sau scrisori) A scrie titlul sau adresa care arată către cine e îndreptat textul.

AIUREA adv.. (Uneori în opoziție cu aici) În alt loc, în altă parte; undeva, departe. Eu cred c-a obosii pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Și tace-acum gîndind aiurea. COȘBUC, P. II 50. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plîngi, gîndind aiurea! EMINESCU, O. I 102. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De aiurea = din alt loc, din altă parte. Pe aiurea = prin alte locuri, pe altundeva. Aș fi foarte mulțumită dac-aș obține și pe aiurea un rezultat atît de bun. ALECSANDRI, T. 1318. De pe aiurea = de prin alte locuri, de prin alte părți. Într-aiurea = a) (cu sens local) fără țintă. V. razna; b) (cu sens modal) la întîmplare, cu gîndul departe. Răsfoiam o carte într-aiurea. ◊ Ghiță Botgros e cu chef, dar nu se cumpănește, nici nu vorbește într-aiurea... SADOVEANU, O. I 74. ◊ Expr. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a vorbi fără rost, a spune absurdități. (Fig.) Printre spice [vîntul] șoptește. Vorbind aiurea și-alintat. COȘBUC, P. I 88. (Familiar) A călca într-aiurea = a se abate de la calea dreaptă, a avea purtări rele. Iubești pe alta... – Ai nebunit? – Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea! ALECSANDRI, T. 1017. ◊ (Cu valoare de interjecție, familiar) Vom săvîrși masacre, domnule colonel? Destul se masacrează populația civilă... – Aiurea! Asta nu-i în dreptul d-tale de judecată. CAMILAR, N. I 151. ♦ (Adjectival, familiar) Zăpăcit, aiurit. E cam aiurea. – Variantă: aiure (ALECSANDRI, T. 111, KOGĂLNICEANU, S. 203) adv.

AMIRAL, amirali, s. m. Grad superior în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. Amiralul... traversă ceremonios salonul, ca la o inspecție generală. BART, E. 145. ♦ Vas-(sau navă-) amiral = navă pe care se găsește comandantul unui grup de nave (amiralul) și care poartă pavilionul amiralului. Pavilionul este înălțat brusc pe catargul navei-amiral. CAMIL PETRESCU, T. II 198.

AMPLIFICA, amplific, vb. I. Tranz. 1. A lărgi, a dezvolta, a mări; a da amploare. (Refl.) Colonelul își mai aprinse o țigară și sorbi încă un păhărel de coniac după multe altele. I se amplificau gesturile, îi sporea vocea răgușită. SADOVEANU, M. C. 92. 2. A intensifica, a mări valori electrice, acustice sau optice. A amplifica un curent electric.

APĂSAT, -Ă, apăsați, -te, adj. 1. (Despre pumn) Greu. Ursan, pletos ca zimbrul... Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat. ALECSANDRI, P. A. 164. 2. (Despre umblet, pași etc.) Energic; greoi. Venea și de pe șosea... greu, apăsat, tropot de pași. DUMITRIU, B. F. 136. ◊ (Adverbial) Plecară toți apăsat și cu zel. TOMA, C. V. 329. ◊ Încordat, începu să se plimbe călcînd apăsat cu tocurile în puntea de lemn. BART, E. 212. Păși hotărît și apăsat... la poarta cea mare. RETEGANUL, P. V. 71. 3. (Despre vorbă) Tare, răspicat; p. ext. înciudat, poruncitor. Privi țintă inainte-i văzîndu-l pe Gheorghieș, între ciobanii de la cîmp și între oi, și spunindu-i lui vorbe apăsate. SADOVEANU, B. 43. Ba o să se poată... adaose... cu vorbă apăsată. ISPIRESCU, L. 315. ◊ (Adverbial) Tîrziu, colonelul își ridică fruntea și întrebă apăsat, vădit supărat: Atîta tot, nu? SAHIA, N. 80. Vreau să mergem, răspunse apăsat Moroi. DELAVRANCEA, S. 110. ◊ Puternic. Mă arde-n spate! zise fata cu-n gemăt apăsat. EMINESCU, N. 23. 4. Trist, necăjit, chinuit. Era un contrast plăcut: fața lui trasă și fină, din care nu se putuse încă șterge amărăciunea unei tinereți apăsate. EMINESCU, N. 83. ♦ (Rar) Apăsător, greu, încărcat. Ardeau lămpi somnoroase, rîspîndind dungi de galbănă lumină prin aerul apăsat. EMINESCU, N. 35.

DĂRUI, dăruiesc, vb. IV. Tranz. (Uneori cu determinări indicînd darul, introduse prin prep. «cu») 1. A face (cuiva) un dar, a da în dar; a cinsti (pe cineva). E bun și blînd [pisoiul] ca și bătrîna aceea care mi l-a dăruit. SADOVEANU, P. M. 239. Cei doi moșnegi... îi puseră numele Pipăruș-Viteazul, și îl dăruiră cu un paloș. RETEGANUL, P. V 74. Colonelul Enghel îmi dărui o pușcă cu două țeve. ODOBESCU, S. III 22. 2. A da, a acorda. Vreau să-ți dăruiesc... un sfat SADOVEANU, D. P. 147. Pe poporul romîn [să ne sprijinim]... pe acest popor căruia îi dăruim libertatea și rodul muncii lui. CAMIL PETRESCU, B. 137. ◊ (În legătură cu viața, anii, zilele de trăit) Dăruiește-mi viață, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești. CREANGĂ, P. 268. Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat? L-am dăruit cu zile și vrei să-mi întorc darul? ALECSANDRI, P. III 345. Funiile că-i tăia Și cu viața-l dăruia. TEODORESCU, P. P. 556. 3. (Cu privire la muncă, activitate, viață etc.) A închina, a consacra, a dedica, a hărăzi. V. I. Lenin și-a dăruit întreaga viață cauzei revoluției proletare. ◊ Refl. Se simțea cuprins de un dor de a fi neasemuit de bun, eroic, de a se dărui cauzei socialismului pentru care au trăit și au murit atîția eroi. CĂLUGĂRU, O. P. 437. Ai murit, dăruindu-te tot... dintr-o singură dată. CAMIL PETRESCU, B. 126. 4. A înzestra (pe cineva) cu ceva; a dota. Niciodată n-a dăruit-o viața cu florile roșii ale bucuriei. ISAC, O. 220. – Prez. ind. și: dărui (DEȘLIU, G. 34).

ATAC, atacuri, s. n. 1. Mișcare ofensivă a unor forțe armate, îndreptată împotriva unui obiectiv inamic. V. ofensivă, asalt, șarjă. A porni la atac. A da un atac. Atac la baionetă. Atac_aerian. Atac cu gaze. ▭ Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanților de Iași și Vaslui, dusese trupele de atac cu un avînt eroic. D. ZAMFIRESCU, R. 235. ◊ (La sg. art.) Semnal de trompetă, de corn etc. care cheamă soldații la luptă. Deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Și, ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară și porniră într-o rostogolire uriașă. SADOVEANU, O. VI 34. ♦ Agresiune împotriva cuiva (cu ajutorul unei arme sau al unui instrument). Puterea și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește în loc; loviturile, care curg ca grindina, le iau văzul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 119. 2. Acțiune violentă și susținută (folosind diverse mijloace combative) Împotriva unor teorii, unor concepții, unor drepturi cîștigate sau împotriva apărătorilor acestora. În 1924 Partidul comunist este scos în afara legilor țării de către guvernul liberal, care dezlănțuie în același timp un atac direct împotriva libertăților cetățenești și mai cu seamă împotriva cuceririlor clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 11. ◊ Cale de atac v. cale. 3. Apariție bruscă și puternică a unei boli. V. criză, șoc, acces. Atac de cord. ♦ Congestie cerebrală, apoplexie. Fugi să nu te mai vadă Eftimița, că o dai în atac. GALACTION, O. I 77. ♦ (învechit și popular) Ftizie.

ATÎTA³ pron. nehot. (Cu sens neutru; și în forma atît) 1. (Înlocuiește un substantiv sau o propoziție exprimînd o măsură, o cantitate, o dimensiune etc.) Cum dai măslinele..? – Atît. DELAVRANCEA, H. T. 10. ◊ Expr. (în propoziții care exprimă o amenințare) Atîta-ți trebuie! sau atîta ți-e leacul! = ai s-o pățești; va fi vai și amar de tine. Și doar te-a împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său... c-apoi atîta ți-i leacul. CREANGĂ, P. 219. Atîta mi-a (sau ți-a etc.) trebuit = asta o așteptam (ca să întreprind ceva împotriva cuiva); n-am mai putut răbda. Lui Harap-Alb atîtai-a trebuit: îndată face cîțiva pași spre dînsa. CREANGĂ, P. 217. Nici atîta = în și mai mică cantitate, și mai puțin. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stîngă, nici atîta. CREANGĂ, P. 238. Atîtu(-i) tot sau (și) atît sau atît și nimic mai mult sau (familiar, ca exclamație de indiferență) atîta tot și lada-n pod = asta e! cu asta am încheiat! să nu aștepți mai mult! Cine-i? Nu-i nimeni, mi s-a părut, Și-atît. BENIUC, în POEZ. N. 50. Tîrziu – colonelul își ridică fruntea și întrebă apăsat, vădit supărat: Atîta tot, nu?... Da, d-le colonel. SAHIA, N. 80. Se vede că nu știi cine sînt și ce pot eu?... – D-ta... Ești domnul Răzvrătescu; atîta tot și lada-n pod. ALECSANDRI, T. 711. 2. (În corelație cu «cît») Același grad, număr, preț, aceeași măsură, cantitate etc. Cît dai, atîta iei. 3. Acest singur lucru, numai aceasta. Atît mai apucă să zică zmeoaica: «M-ai mîncat friptă!». ISPIRESCU, L. 195. Atît ne mai trebuie!... Bravo! Prin multe am trecut... dar prin nori... încă nu. ALECSANDRI, T. I 467. Dar, zău, doru-i mare cine: Peste multe dealuri vine; Ș-așa vine de fierbinte, Să stai în loc te-ai aprinde, Dar cu-atîta ai noroc Că te miști, nu stai în loc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 93. 4. Mai puțin decît s-ar cuveni. Mă mulțumesc și cu atîta. ▭ Fetele împăratului au mulțămit spinului și pentru atîta. CREANGĂ, P. 232. – Variantă: atît pron. nehot.

ELECTIV, -Ă, electivi, -e, adj. Bazat pe alegere. Principiu electiv. ♦ Care are scopul sau dreptul de a alege. La 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă din Moldova a ales ca domnitor pe colonelul Alexandru Ion Cuza. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2878.

ELIXIR, elixire, s. n. 1.Băutură cu proprietăți miraculoase, pe care o căutau în evul mediu alchimiștii; p. ext. (azi) băutură prețioasă. Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ținîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte și o înduioșare de savant examinînd un elixir miraculos. C. PETRESCU, Î. I 5. ◊ Fig. Torentele de apă gîlgîie neîntrerupt, invadînd... cele mai intime țesuturi [ale pădurilor], cu însuși prețiosul elixir al vieții vegetale. BOGZA, C. O. 65. 2. (Farm.) Soluție alcoolică cu un conținut variabil de zahăr și cu diverse esențe sau extracte de plante medicinale. ♦ (Prin extensiune) Medicament, Îi vestise răspicat moartea lui Onoriu Ionescu... Nimic nu-l mai putuse susține; elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301.

EU¹ pron. pers. 1 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei care vorbește, cu funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) N-a omorît-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. SADOVEANU, V. F. 27. Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt. CREANGĂ, P. 79. Eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii. EMINESCU, O. I 88. Te-oi duce eu, Sinziană, eu care venisem să ucid zmeul. ALECSANDRI, T. I 435. ◊ (Marchează o opoziție) Citesc eu în loc să citești tu. ▭ Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă de întărire) Las’ că ți-oi da eu ție! ▭ Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Stam eu și mă chiteam în capul meu că șerpe cu pene nu poate să fie. id. ib. 53. ◊ (În formulele de introducere din actele oficiale, urmat de o apoziție) Eu, X, declar... ◊ (Regional, în poezia populară, folosit în locul acuzativului) Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 2. (La dativ, în forma mie, îmi, mi, -mi, mi-) Poveștile isprăvilor lui încă nu mi le-a spus. SADOVEANU, V. F. 17. Mie Mi-a fost luni întregi mînie Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Mă miram ce-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. ◊ 4 (Cu funcțiune atributivă indicînd posesia) Îmi simt inima ca un mic cheag. CAMIL PETRESCU, U. N. 339. «Ce-mi face Radu?» el întreabă. COȘBUC, P. I 100. Îmi recitesc pagina din urmă. VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ (Cu valoare de dativ al interesului) Îmi alcătuisem un trai cu totul artistic. ALECSANDRI, O. P. 16. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă, construită cu pronumele-obiect în cazul dativ) Mi-aș putea aduce aminte de una din acele întîmplări, cu dihănii cum n-au mai fost altele. SADOVEANU, V. F. 19. Sărut mîna mătușii, luîndu-mi ziua bună, ca un băiet de treabă. CREANGĂ, A. 48. ♦ (Cu valoare de dativ etic) Așa... slugă vicleană ce-mi ești? CREANGĂ, P. 233. Aici mi-ai fost? id. ib. 24. Ei se sfătuiră... Ca să mi-l omoare. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ (Uneori întărit prin pers. 2) Ce credeți că mi-ți văzu, boieri d-voastră? ISPIRESCU, L. 191. Mi-au lunecat ciubotele și am căzut în Ozana cît mi ți-i băietUL! CREANGĂ, A. 23. O dată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și o ține bine. id. P. 177. 3. (La acuzativ, în forma mine, mă, -mă, m-) Oamenii mă-nvinuiesc Că sînt tînăr și iubesc. COȘBUC, P. I 76. Acum însă m-ai mîncat tu. ISPIRESCU, L. 5. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma mine) Pe mine nu mă mai ajungi tu aici, în vîrf. SADOVEANU, V. F. 27. Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine! COȘBUC, P. I 126. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. ◊ (În glumă, în expr.) Eu și cu mine = eu în persoană, chiar eu. Ce văd?... Cuconu Grigori Bîrzoi!... [Bîrzoi:] Eu și cu mine, cucoană dragă! ALECSANDRI, T. I 164. ◊ (Intră în compunerea verbelor la diateza reflexivă construită cu pronumele-obiect în cazul acuzativ) Mă strînsesem ghem și vorbeam eu singur în gînd cu mine și cu dînsul. SADOVEANU, V. F. 27. Mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dînsa iar în tei. CREANGĂ, A. 54. Mă trezii într-un pustiu fără margini. ALECSANDRI, O. P. 15. 4. (Urmat de unul, una, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Eu unul nu știu, declară colonelul categoric. BRĂESCU, V. A. 32. Mie unuia nu-mi trebuie. CREANGĂ, P. 186. – Pronunțat: ieu. - Forme gramaticale: dat. mie, mi, îmi, -mi, mi-; acuz. mine, mă, -mă, m-. – Variantă: (popular) io (TEODORESCU, P. P. 270) pron. pers.

BATERIE, baterii, s. f. 1. Subunitate de artilerie, compusă din patru, șase sau opt piese de artilerie (tunuri, obuziere etc.), cu mijloacele de tracțiune necesare (cai sau autovehicule), și din utilajul și personalul necesar deservirii lor. Orologiul regimentului bătea jumătate înainte de douăsprezece cînd caporalul Costea și Mitrea s-au dus la culcușurile lor în fierăria bateriei a patra. SADOVEANU, M. C. 58. Ofițerii alergau săltînd în șa ca să-și găsească bateriile. SADOVEANU, O. VI 19. Colonelul a venit în fiece baterie să vază recruții. SANDU-ALDEA, U. P. 232. ♦ Terasamentele care protejează tunurile așezate în poziție de tragere? 2. Grup de aparate, de dispozitive sau piese identice, asociate, care execută una și aceeași operație. Baterie electrică = reunirea mai multor butelii de Leyda sau elemente voltaice destinate a produce descărcări electrice sau un curent electric. 3. Fig. Vas cu gheață pentru răcirea băuturilor. S-a așezat, prin urmare, compania noastră la o masă și a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare. CARAGIALE, O. II 171. Accentuat și: baterie.

EXPLORA, explorez, vb. I. Tranz. A cerceta o țară sau o regiune necunoscută ori puțin cunoscută, cu scopul de a face descoperiri sau cercetări științifice. ♦ (Familiar, glumeț) A cerceta, a căuta în... Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colonelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin. C. PETRESCU, Î. I 13.

FINEȚE, (3, rar) finețuri, s. f. 1. Delicatețe. E un om de o mare finețe. 2. Raportul dintre lungimea unui fir și greutatea lui; p. ext. calitate superioară. Erau expuse țesături de o finețe rară. 3. Subtilitate, ingeniozitate. Eminescu a știut să scoată dintr-un cîmp așa de îngust frumusețe nepieritoare de formă, finețe de sentimente scînteietoare. IONESCU-RION, C. 104. ◊ (La pl., cu nuanță peiorativă) Nicolaie Golescu deprinsese, încă de pe cînd era colonel aghiotant al lui Alexandru Ghica Voievod, finețurile curteanului și abilitățile camarilei. CAMIL PETRESCU, O. I 308. – Variantă: fineță (IBRĂILEANU, S. 153, ODOBESCU, S. III 50) s. f.

FURIER, furieri, s. m. Ostaș care îndeplinește funcția de secretar în cancelaria unei unități sau subunități militare. Tot aici sînteți? întrebă colonelul spre majur și furier. CAMILAR, N. I 85. Furierii prindeau să strige, cu glasuri ridicate, nume de soldați. SADOVEANU, O. VI 225. Furierul i-a aruncat priviri speriate. SAHIA, N. 71. – Pronunțat: -ri-er.

GĂLBEJIT, -Ă, gălbejiți, -te, adj. (Despre oameni) Palid la față; (despre părți ale corpului) galben. În timpul din urmă, domnul colonel era tot mai gălbejit, mai tras la față. DUMITRIU, V. L. 76. Obrajii gălbejiți și subți căpătaseră o umbrire vineție, lucioasă. MIHALE, O. 511. Chipul ei, gălbejit de boală și de sărăcie, începuse a murgi în vînăt. DELAVRANCEA, S. 184.

GENERAL¹, generali, s. m. Grad în ierarhia militară superior gradului de ofițer (azi, în ordinea ierarhică: general-maior, general-locotenent, general-colonel, general de armată); persoană avînd acest grad. S-a arătat printr-o crăpătură a ușii o șapcă de general. CAMILAR, N. II 92. Generalul trecu prin fața frontului. BRĂESCU, V. A. 107. În trecerea sa prin principate, generalul Kisseleff studie istoria și situația generală a principatelor. BOLINTINEANU, O. 253. – Variante: (neobișnuit) generar (NEGRUZZI, S. I 115), (popular și familiar) gheneral (CAMILAR, N. I 304, HODOȘ, P. P. 228), (învechit) ghenerar (GHICA, S. 15), (popular) ghinărar (COȘBUC, P. I 57, ALECSANDRI, T. 199, TEODORESCU, P. P. 174) s. m.

GESTICULA, gesticulez, vb. I. Intranz. A face gesturi (mai ales cu mîinile). Alerga gesticulînd, cu capul gol, dînd ordine scurte. C. PETRESCU, A. 494. Colonelul Maximovici se agita, gesticula larg, țipa destul de tare. SAHIA, N. 86. În fața cîrciumii, erau acum mai mulți oameni care vorbeau și gesticulau cu aprindere. REBREANU, R. I 105, Gesticulam vorbind singur. NEGRUZZI, S. I 221.

ROZNOV, oraș în jud. Neamț, situat în depr. Cracău-Bistrița, pe râul Bistrița; 9.224 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată la 15 febr. 1884), în satul R. Hidrocentralele Roznov I (14,3 MW), dată în folosință în 1963, și Roznov II (14 MW) intrată în funcțiune în 1964. Expl. și prelucr. lemnului, confecții și prod. alim. Parc dendrologic (3 ha), cu arbori seculari (stejari, fagi, castani) și specii rare (tisă, brad argintiu, salcâm japonez ș.a.). În satul R., atestat documentar în 1385, se află biserica Sf. Nicolae (1759, cu unele transformări din anii 1884-1892) și o biserică în stil rusesc, construită în anii 1890-1892 după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici Sultanef, din inițiativa și pe cheltuiala colonelului G. Ruset-Roznoveanu. Biserica Sf. Dumitru (1816), în satul Slobozia.

GHILOTINĂ, ghilotine, s. f. Instrument de execuție prin decapitare, folosit prima oară în Franța. Mașina era de mînă, limitîndu-se la un cuțit ca de ghilotină. PAS, Z. I 274. Asta-i grav... Înseamnă că mergem cu toții la ghilotină. CAMIL PETRESCU, T. II 471. ◊ Fig. Colonelul scotoci buzunările tunicei, căutînd briceagul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigărei. C. PETRESCU, Î. I 3.

GRAD, grade, s. n. I. 1. Unitate de măsură a anumitor mărimi variabile (temperatură, unghi, densitate etc.). ◊ Grad centesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în o sută de părți egale. Grad sexagesimal = grad obținut prin împărțirea unui unghi drept în nouăzeci de părți egale. (Geogr.) Grad de latitudine = unitate de măsură a latitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-un meridian terestru. Grad de longitudine = unitate de măsură a longitudinii, corespunzînd cu a 360-a parte dintr-o paralelă terestră. 2. Exponentul cel mai mare al necunoscutei unei ecuații sau al unui polinom sau (la ecuațiile cu mai multe necunoscute) maximul sumei exponenților necunoscutelor în unul din termenii ecuației. ◊ Ecuație de gradul întîi, de gradul al doilea etc. = ecuație în care puterea maximă la care figurează necunoscuta este puterea întîi, puterea a doua etc. 3. Raport între valoarea unor mărimi și unitatea lor de măsură. ◊ Grad alcoolic = fiecare din procentele de alcool pur din volumul unui lichid alcoolic. II. 1. (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Treaptă, nivel (într-o serie de stări, situații, aspecte ale unui obiect). Grad de precizie. Grad de exactitate. Grad de finețe. Grad de calificare. ▭ Activitatea și inițiativa comunistului în înfăptuirea politicii partidului sînt în măsură considerabilă determinate de gradul său de conștiință, de pregătirea sa teoretică-ideologică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2845. Dreptatea e cel dintîi grad al desăvîrșirei. BĂLCESCU, O. I 348. ◊ Grad de rudenie = raportul de apropiere între rude. Grad de comparație v. comparație. Gradul comparativ v. comparativ. Gradul superlativ v. superlativ. ◊ Loc. adv. În cel mai mare (sau mai înalt) grad sau în gradul cel mai mare (sau mai înalt) = cît se poate de mult, maximum, la culme. Însușirea de a se transpune în alții, în cît mai diverși, și de a-i realiza conform naturii lor și conform cu felul lor de a se exprima, France o are în gradul cel mai înalt. IBRĂILEANU, S. 274. Iar altul, ce e gata de sfadă-n orice ceas... Adese nu își cruță chiar însăși a sa viață, Voind a face răul în cel mai mare grad. NEGRUZZI, S. II 226. În cel mai mic grad sau în gradul cel mai mic = cît se poate de puțin, la minimum. În ultimul grad = în stadiul, în faza cea mai avansată, la un stadiu extrem. 2. Fiecare dintre treptele sistemului de organizare a unor instituții, a unor dispoziții etc. Instanțe judecătorești de orice grad. Grade de pedepse. ♦ Locul pe care îl ocupă cineva în ierarhia instituției din care face parte (v. rang, titlu); a) fiecare dintre treptele ierarhiei militare; (concretizat, popular) persoană care deține un anumit grad în ierarhia militară. Grade inferioare. Grade superioare. Grad de maior. Grad de colonel. ▭ Coridorul era ocupat numai de ofițeri de toate gradele. REBREANU, P. S. 123; b) fiecare dintre treptele ierarhiei corpului didactic universitar. Grade universitare. ▭ Se înființează pe data prezentului decret următoarele grade didactice superioare: asistent, conferențiar și profesor de învățămînt superior. B. O. 1953, 2; c) fiecare dintre treptele ierarhiei diplomatice. – Pl. și: (învechit) graduri (ODOBESCU, S. II 254).

GROHĂITOR, -OARE, grohăitori, -oare, adj. Care grohăie. ◊ Fig. (Depreciativ, despre glasul omului) Colonelul mormăi cu un glas înecat, răgușit, grohăitor. DUMITRIU, V. L. 87.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, căruia îi servește ca punct de plecare, între cele două fenomene stabilindu-se un raport strîns de interdependență; pricină. Căldura este cauza dilatării corpurilor. ▭ Dezvoltînd genialele teze ale lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au analizat în profunzime și au scos la iveală în mod concret cauzele războaielor în condițiile imperialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 215. Una din cauzele principale ale vieții îndelungate ale artei clasice este faptul că ea reflectă profund și just orînduirea socială, lupta de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Această revoluție nu avu drept cauză turburările din Europa, ci numai drept ocazie. BOLINTINEANU, O. 311. ◊ Loc. conj. Din cauza... = datorită..., din pricina... Din cauza aceasta (sau din această cauză) = din pricina aceasta. Tata nu mai sosește. Din această cauză, mama devine din ce în ce mai tăcută. SAHIA, N. 48. Din cauză de... = din motiv de..., pentru. Am lipsit din cauză de boală. Din cauză că... = pentru că, fiindcă, deoarece. Din ce (sau din care) cauză? = pentru ce? 2. Problemă de mare amploare socială, care interesează și preocupă o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Un artist... simte de. obicei mai profund și poate fi deci mai capabil să exprime și să servească o cauză. ANGHEL, PR. 186. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Mai mulți juni patrioți și devotați cauzei naționale, avînd înfrunte unii pe d. Ipătescu, alții pe bravul cadet Andreescu, îi țin calea [colonelului Solomon] și acest din urmă îl face prizonier în numele poporului. BOLINTINEANU, O. 250. ◊ (De obicei urmat de determinări în genitiv) Pacea va fi menținută și consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mîini cauza menținerii păcii și o vor apăra pînă la capăt. STALIN, I. PRAV. 1951, 14. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Aplicarea întocmai și pînă la capăt a politicii partidului este cauza întregului popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscînd bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele cu ale altuia. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. 3. Afacere pentru care cineva se înfățișează înaintea judecății; pricină, proces. Am o cauză la judecătorie. ◊ (Azi mai ales în expr.) A avea cîștig de cauză (într-un proces, într-o discuție etc.) = a cîștiga, a învinge. A da (cuiva) cîștig de cauză = a se pronunța în favoarea cuiva, a-i da dreptate. A pune (pe cineva) în cauză = a implica pe cineva într-o afacere (judiciară). A scoate (pe cineva) din cauză = a recunoaște că cineva nu are nici un amestec într-o afacere (judiciară). (A fi) în cauză = (a fi) interesat într-o chestiune (judiciară). Cei în cauză s-au prezentat să-și spună cuvîntul. – Pronunțat: ca-u-.

DEFERI, defer, vb. IV. Tranz. (Folosit mai ales la participiu și la formele compuse cu participiul) 1. (Determinat prin «justiției», «tribunalului» etc.) A trimite (pe cineva) în judecată; a supune o cauză unui for judecătoresc. Sabotorii au fost deferiți tribunalului. ◊ A deferi jurămînt = a pune pe cineva, în lipsă de alte probe, să jure în fața justiției. 2. (Neobișnuit) A da, a acorda (cinste, demnități, distincții); a conferi. Maiorul... își înălță vesel sabia în sus, mulțumind cu entuziasm colonelului că a deferit lui și muscelenilor săi această onoare. ODOBESCU, S. III 583.

CĂPĂTUIRE s. f. Acțiunea de a se căpătui, obținere a unei situații (prin mijloace condamnabile); căpătuială. (Familiar) Căsătorie. Domnul colonel își sorbea ultimele picături din cafea, istorisind cucoanei planul făcut cu căpătuirea nepotului lor, locotenentul Cireș. BUJOR, S. 141.

CĂPITAN, căpitani, s. m. 1. (În armata de uscat și în aviație) Ofițer venind astăzi în grad între locotenent-major și maior. Poartă haine înfirate. De-i și simplu trumbițaș; Cine-l vede îl socoate Căpitan, iar nu ostaș. NEGRUZZI, S. II 75. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătunele? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Mar.) Căpitan-locotenent = grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau din aviație. Căpitan de rangul al treilea (sau al doilea sau întîi) = grad corespunzător maiorului (locotenent-colonelului sau colonelului). Căpitan de vas (sau de șlep, de remorcher) = persoană care conduce un vas. De la masa căpitanilor de șlepuri și remorchere, marinarii... se apropiau încet cu scaunele, își ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele mari. BART, E. 27. Căpitan de port sau căpitanul portului = comandant sau șef însărcinat cu administrarea și dirijarea activității unui port sau a unui oficiu portuar. 2. (Învechit, uneori determinat prin «de oaste» sau «al oștii», «al oștilor») Persoană care comanda o oștire sau parte a ei; comandant. Ești căpitan de oaste și prieten al domnului Bogdan. DELAVRANCEA, A. 61. Calul lui însă l-au luat căpitanul oștii și au purces mai departe. SBIERA, P. 122. Împăratul făcu un ospăț foarte mare, în cinstea nepotu-său, La care ospăț au fost poftiți cei mai străluciți oaspeți: împărați, crai, voievozi, căpitanii oștilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. În sfîrșit, să mai știți bine Că și împăratu vine, Cu căpitani, cu catane. TEODORESCU, P. P. 172. Căpitan-pașa = comandant al flotei turcești. Da-n caic cine era? – Era căpitan-pașa. ALECSANDRI, P. P. 124. Căpitan de poștă (sau de poște) = administratorul unei poște. Acolo, după ce m-am rugat și m-am certat vreo două ceasuri cu căpitanul de poște, cu căpităneasa și cu ceaușul, mi s-a dat de hatîr un surugiu cu șase cai în loc de opt. GHICA, S. A. 95. 3. (Învechit) Căpetenie de haiduci. Căpitane Răducane, E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. ♦ Căpetenie a unei bande de hoți. Tîlharii o duse la căpitanul lor. ISPIRESCU, L. 134. 4. Jucător care în timpul unei competiții este reprezentantul și conducătorul unei echipe.

DESCHEIAT, -Ă, descheiați, -te, adj. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu nasturii scoși din butonieră, neîncheiat. Umblă cu paltonul descheiat. ♦ (Despre persoane) Cu haina desfăcută din nasturi. Înaintăm... strigă un colonel descheiat la piept. CAMILAR, N. I 387.

DESTUL¹ adv. 1. (Adesea urmat de un adjectiv introdus prin prep. «de») Atît cît trebuie, atît cît ajunge, în cantitate suficientă; de ajuns, suficient. Timpul se încălzise destul, pentru ca Sîmbotina să poată sta peste zi afară. MIHALE, O. 503. Încerc să fiu destul de profund. SEBASTIAN, T. 64. Deși am iubit-o pînă la idolatrie, tot mi se pare că n-am iubit-o destul. M. I. CARAGIALE, C. 73. Nu-s destul de legate dulcețile. ALECSANDRI, T. I 31. ◊ A fi destul = a ajunge. Da, sîntem brațe și guri însetate, Nimic, nimic nu-i destul. De pîine, de soare, de aspră dreptate Nici unul din noi nu-i sătul. BANUȘ, B. 77. Dar oare viața-mi întreagă nu-i destul să-ți dovedească În toată clipa că Vidra știe și ea să iubească? HASDEU, R. V. 127. E destul o măciucă la un car de oale. (Eliptic) Ivane, destul de-acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat mălaiul. CREANGĂ, P. 319. ◊ (Întrebuințat ca adverb predicativ) Tu lasă, măi Grigore. Destul că eu mă duc... Ai grijă de pușcă și de scripcă. CAMILAR, N. I 273. Ce-mi pasă a cui ești? zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ajunge! încetează! Destul!... îl întrerupse colonelul. CAMILAR, N. I 349. O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul! Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîția sărimani. NEGRUZZI, S. I 146. 2. Mai mult decît trebuie, prea mult. M-a apăsat destul personalitatea marelui profesor. CAMIL PETRESCU, T. III 290. Destul ți-ai făcut mendrele pînă acum. CREANGĂ, P. 242. Destul m-am supărat Și nimic n-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 215. ◊ Loc. adv. Din destul = din belșug, în mare cantitate. Porunci să mai aducă [mîncare], ca să fie din destul. ISPIRESCU, L. 216. ♦ (Regional) De multe ori, adesea. Cînd eram la mama fată, Mă culcam destul pe vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 443. 3. (Exprimă ideea de scădere a calității pozitive indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește, echivalînd cu un diminutiv format de la adjectivul sau adverbul care urmează) Aproape..., suficient de... S-au înțeles destul de bine cu gospodarii localnici. SADOVEANU, P. M. 9. O răzeșie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă... alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Exprimă ideea de sporire a calității negative indicate prin adjectivul sau adverbul pe care-l însoțește) Prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat... Sînt destul de puține și de ciudat împerecheate. BOGZA, C. O. 69. Ei!... și ce-a făcut Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229.

CIOPÎRȚI, ciopîrțesc, vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică o ființă sau o parte a corpului ei) A tăia în bucăți. V. hăcui, măcelări, mutila. Ar fi dat orice să fugă, dar îi era rușine. Ce-ar fi zis cei doi bărbați care ciopîrțeau trupul acela cu atîta nepăsare? BART, E. 254. Îi ciopîrțește cu coasa. ȘEZ. III 114. ◊ (Prin exagerare) Colonelul își ciopîrțise obrazul bărbierindu-se. DUMITRIU, N. 186. ◊ Fig. Cine mi-a ciopîrțit toți prunii de pe lîngă gard? DELAVRANCEA, H. T. 1 49. 2. A tăia un obiect într-un mod neregulat sau la întîmplare; a ciopli rău, neîndemînatic, unde nu trebuie. (Atestat în forma ciopîrți) O calfă de dulgher stîngaci ciopîrtește bîrna. ODOBESCU, S. III 166. – Variante: ciopîrți (ODOBESCU, S. II 513), ciopăți (TEODORESCU, P. P. 479) vb. IV.

CÎRCĂ s. f. (Numai în loc. adv., în legătură cu verbele «a lua», «a duce», «a ridica» etc.) În cîrcă = în spate, în spinare. În fiecare dimineață, tata l-a luat pe frate-meu în cîrcă, l-a dus la școală. STANCU, D. 293. Ai fi zis că duce în cîrcă jumătate din globul pămîntesc... Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei! HOGAȘ, M. N. 79. Ia-mi-l binișor în cîrcă și du-te de-l culcă. CARAGIALE, O. III 75. Apoi trupul înghițit, Plin de raite, otrăvit, El în cîrcă-l ridica. ALECSANDRI, P. P. 12. – Fig. Un mîrlan ați spus, domnule colonel? Dar mîrlanii aceștia sînt țara însăși... Mîrlanii aceștia duc în cîrcă greutățile.., birurile... războiul. CAMILAR, N. I 351.

DREPT² prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de, în calitate de, ca. Drept ușă avea o strungă îngustă. CAMILAR, N. I 360. Acel sicriu slujește drept corlată cailor. SADOVEANU, F. J. 527. Nu pot să vă primesc drept judecător. CAMIL PETRESCU, T. III 403. Drept cine mă iei oare? MACEDONSKI, O. II 2. 2. (Regional, introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de, lîngă; în dreptul. S-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept han, fără să descalece. SADOVEANU, B. 173. Urieșii... văd, trecînd în zbor, drept soare, [pe] Făt-Frumos cu Trestiana pe un cal sprinten zburător. ALECSANDRI, P. A. 152. Expr. A i se pune soarele drept inimă = a i se face foame. Grăbiră după aceea spre o ospătărie, căci soarele li se cam pusese drept inimă. SADOVEANU, O. I 508. Ar fi trebuit să înceapă a mi se pune soarele drept inimă... căci era trecut de amiază. CREANGĂ, A. 66. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Acum Busuioc era pornit s-o facă drept spășire. SLAVICI, O. I 270. Drept cercare, hai, fă-te tu cerșitor la capătul ist de pod. CREANGĂ, P. 298. 4. (Numai în loc. conj.; introduce propoziții conclusive) Drept care = prin urmare, deci, așadar, în concluzie. Drept care... ceti colonelul mai departe, numitul se face vinovat de automutilare. CAMILAR, N. I 348. Duducuță, să-mi sară ochișorii dacă se află alt om mai fericit decît supusă sluga matale, drept care hai să fugim împreună. ALECSANDRI, T. I 55. (Învechit și arhaizant) Drept aceea = de aceea; deci, prin urmare. Omul ne-nvățat e ca un copac neîngrijit... Drept aceea, învățătorul este pentru un tînăr aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8.

COMPUNERE s. f. (< compune < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenția formativelor (formanților), în vederea obținerii unui cuvânt nou. ◊ ~ prin subordonare: (atributivă, completivă și circumstanțială; paratactică și joncțională): botgros, iarbă-mare, Valea Călugărească, Almașul Mare, bună-cuviință, bunăvoință, rea-credință, calea-robilor, floarea-soarelui, Gura-Ocniței, Vatra-Dornei, Târgu-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, apă-de-plumb, floare-de-colț, ridiche-de-lună, Baia-de-Aramă, Sâmbăta-de-Jos, fluieră-vânt, încurcă-lume, gură-cască, ducă-se-pe pustii, vino-ncoace, scump-la-tărâțe, lasă-mă-să-te-las, du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roșu-închis, gri-bleu, bunăvoie, binefăcător, clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. ◊ ~ prin coordonare (paratactică și joncțională): pușcă-mitralieră, zi-muncă, mobilă-tip, locotenent-colonel, general-maior, artist-cetățean, social-economic, economico-social, democrat-revoluționar, sud-american, româno-francez, franco-român, București-Nord, Ploiești-Sud, Sângeorz-Băi, Techirghiol-Sat, de pe la, treizeci și cinci, optzeci și doi etc. ◊ ~ prin abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.T. (Oficiul Național de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc.

COLONEL, colonei, s. m. Ofițer superior în ierarhia militară, imediat inferior generalului. Colonelul Alexandru Cuza a dat mîna prietenește cu moș Ion Roată. CREANGĂ, A. 156. Îi dete rangul de colonel în armie. NEGRUZZI, S.II 144. Locotenent-colonel = ofițer superior maiorului și inferior colonelului. – Pl. și: (învechit) coloneli (MACEDONSKI, O. III 22).

COLONELEASĂ, colonelese, s. f. Soție de colonel. Oare ce ne-or fi adus bărbații? întrebă o coloneleasă. CAMILAR, N. II 76.

COMANDANT, comandanți, s. m. Persoană care comandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. [Colonelul] se înfurie de douăzeci și patru de ori pe zi; ostaș brav și comandant priceput, dar în perpetuă explozie. C. PETRESCU, Î. I 267. ◊ (Ieșit din uz) Comandant al pieții = ofițer care supraveghea serviciul într-o garnizoană. În cetate-aici erau, Lîngă comandantul pieții, Toți străjerii și-așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326.

COMANDOR, comandori, s. m. 1. (În vechea organi zare a armatei) Ofițer superior în aviație și marină, corespunzînd gradului de colonel din armata terestră. 2. (Învechit) Rang în ierarhia unor decorații militare și civile.

COPĂCEL, copăcei, s. m. Diminutiv al lui copac; copac tînăr; arbust. Văzînd păsărelele cîte două-două, pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său. ISPIRESCU, L. 58. Îmi zîmbi sorbind infuzia copăcelului de China (= ceaiul). NEGRUZZI, S. I, 49. ♦ (Adverbial, uneori repetat; determină verbe ca «a merge», «a umbla», «a se ține» etc.) Pe picioare, drept. Copăcel-copăcel, îl îndemnă Bibescu, sprijinindu-l. SADOVEANU, P. M. 310. Generalul, proptit între cei doi colonei... se ținea copăcel, înaintînd cu mișcări de paralitic. D. ZAMFIRESCU, R. 193. Copăcel-copăcel, băiatul a mers cîțiva pași pînă la colțul stradei. CARAGIALE, O. I 324. Prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam cînd începusem a merge copăcel. CREANGĂ, A. 33.

INDISPUNE, indispun, vb. III. Tranz. A strica buna dispoziție a cuiva, a produce cuiva o supărare ușoară; a supăra, a mîhni. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazonă, mai mult l-au indispus decît l-au impresionat. REBREANU, R. II 225. – Forme gramaticale: perf. s. indispusei, part. indispus. – Prez. conj. pers. 3 și: indispuie.

CREOL, -Ă, creoli, -e, s. m. și f. 1. Persoană născută în America latină sau în colonii, urmașă a colonialiștilor spanioli, portughezi sau francezi (adesea făcînd parte din sîmburele claselor privilegiate de acolo). Îi surise prietenos, cu tot șiragul dinților de porțelan, o creolă. C. PETRESCU, Î. I 3. Colonelul Amza... cu părul aproape alb, cu pielița arămie de creol, cu mustața răsucită în vînt, se uita într-un jurnal ilustrat. D. ZAMFIRESCU, R. 11. ◊ (Adjectival) Vorbea o franțuzească muzicală, îndulcită c-un ușor accent creol. BART, E. 102. 2. (Prin confuzie) Persoană născută din părinți de rase diferite (unul de rasă albă și altul de culoare); mulatru. – Pronunțat: cre-ol.

INSULTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mișcă nemulțumit mustățile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziția de drepți... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119.

INTERIMAR, -Ă, interimari, -e, adj. (Astăzi rar) Care funcționează sau exercită o funcție pe timp limitat (pînă la alegerea sau fixarea unui titular); provizoriu, temporar. Se retrase din serviciu la începutul guvernului interimar al principelui A. Ghica. BOLINTINEANU, O. 414. La 1859, după suirea lui vodă Cuza în scaunul domnesc al Principatelor Unite, Alexandrescu a ocupat postul de ministru interimar la culte. GHICA, S. 670. ◊ Comisie interimară = comisie numită de un for superior, ca să îndeplinească funcțiile unui organ eligibil, pînă la alegerea acestuia. Două proclamații ale comisiei interimare, ale guvernului improvizat vesteau demisia din armată a celor doi colonei. CAMIL PETRESCU, O. II 697. Au să-l pună pe Ciubotaru președintele comisiei interimare. C. PETRESCU, Î. II 143.

CUGET, cugete, s. n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire. De-aceea-n al tău cuget orice bun romîn se-ncrede. DAVILA, V. V. 60. 2. Gînd. I-a ascuns Sub aceste vorbe foarte naturale Cugetele triste care l-au cuprins. BOLINTINEANU, O. 50. Dacă vreun cuget de gelozie mă necăjește... NEGRUZZI, S. I 75. ◊ Expr. (Învechit) A-i bate (cuiva) cugetul = a-i veni (cuiva) o.idee; a-i bate pe cineva gîndurile să... Zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ Închipuire, imaginație, fantezie. Vreau prin cuget universul să-l străbat în înălțime. MACEDONSKI, O. T 272. 3. Minte, intelect. Gînduri fără de noroc și fără veselie umpleau cugetul meu. GALACTION, O. I 346. 4. Intenție, plan, proiect. Teama lui era să nu se deștepte voinicul și să-i ghicească cugetele lui cele viclene. ISPIRESCU, L. 128. Mihai... simțise cugetele viclene ale emirului. BĂLCESCU, O. II 45. Iată ce înțelesuri și ce cugete rele Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele. ALEXANDRESCU, P. A. 84. 5. Sentiment al responsabilității morale; conștiință. Îți... încredințez fata, cu cuget împăcat. SBIERA, P. 190. Ne-a exploatat pe amîndoi fără nici un pic de cuget. ALECSANDRI, T. 815. Nu ai cuget, ești un rău. DONICI, F. II 40. Cuget curat = sentiment de îndeplinire a răspunderilor și obligațiilor. Cît mi-a fi cugetul curat, nu-mi pasă de cele ce-ar zice moșul meu și alții. ALECSANDRI, T. I 65. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul = a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul, părerile de rău. Soldații îl priveau lung și unul rosti; Pe domnul colonel îl mustră cugetul. CAMILAR, N. I 291. Acum i s-au deșteptat și mai tare cugetul și o mustra cumplit. SBIERA, P. 111. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

MASIV², -Ă, masivi, -e, adj. 1. Care se prezintă ca o masă compactă și relativ mare. Contrastul dintre siluetele lor masive [ale munților]... și suprafața liniștită a Oltului dă naștere unei frumuseți intense. BOGZA, C. O. 253. Într-o masivă coloană înaintau pe Griviței muncitorii de la calea ferată. PAS, Z. IV 84. ♦ (Despre obiecte sau despre materialele din care acestea sînt confecționate) Plin, dens, greu. Inelul masiv pe care Mișu îl purta la degetul cel mic. DUMITRIU, B. F. 141. Într-o altă sală... se află expuse mii și mii de obiecte de aur. Predomină vasele și candelabrele de aur masiv. STANCU, U.R.S.S. 69. Obiecte masive de bronz și de argint. ODOBESCU, S. I 336. ♦ (Despre construcții) Trainic, solid; mare și impunător. Clădirile sînt masive, elegante și zvelte în același timp. STANCU, U.R.S.S. 111. ♦ (Despre persoane) Mare, impunător, voluminos. Sosește din urmă colonelul, greoi și masiv. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. 2. Care se găsește sau se produce în cantități mari; pe scară întinsă, amplu. O dată cu planul cincinal au început construcțiile masive de locuințe muncitorești. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 300, 3/5.

MĂCELĂRI, măcelăresc, vb. IV. Tranz. 1. A ucide în mod sîngeros și în masă; a masacra. Fără să țină samă de cuvîntul meu, domnul colonel Vartic a dat vina pe populație și a împușcat-o... a măcelărit-o. CAMILAR, N. I 185. Vestitul paharnic Lupul și căpitanul Buzdugan pradă și măcelăresc pe toți grecii din țară. BĂLCESCU, O. II 22. Noaptea măcelărește Cu cincizeci de măcelari, Tot agale și turci mari. TEODORESCU, P. P. 538. Refl. pas. La 1615, la Tăutești, se măcelăriră mișelește dărăbanii de către poloni. BĂLCESCU, O. I 123. 2. (Rar) A tăia vite pentru consum.

LINGĂU, lingăi, s. m. 1. Om căruia îi place să mănînce mult (mai ales de la alții). Am să mă așez, măi vere, Pe mîncare și pe bere... Să mă bag pintre lingăi Și să frig la nătărăi. ALECSANDRI, T. 912. 2. Om lingușitor. Toată lumea știe că faci parte din suita de lingăi a colonelului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 8/2. ◊ (Adjectival) Urît mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău. CREANGĂ, A. 45. Să te ferești de ciocoi lingăi și de năpîrci lingușitoare. ALECSANDRI, T. 1350.

LOCOTENENT, locotenenți, s. m. 1. Grad în armată, imediat superior gradului de sublocotenent; ofițer avînd acest grad. Locotenente... De-aici înainte avem de îndeplinit misiuni grele. CAMILAR, N. I 120. Te-am lăsat, locotenente. Așteaptă și alții. C. PETRESCU, Î. II 77. ◊ Locotenent-major = (grad de) ofițer mai mare decît locotenentul și mai mic decît căpitanul. Locotenent-colonel = (grad de) ofițer mai mare decît maiorul și mai mic decît colonelul. (Învechit) Locotenent-comandor = (grad de) ofițer din aviația sau marina militară echivalent cu maiorul. 2. (Învechit) Persoană care ține locul unui demnitar (domn, mitropolit etc.).

MIRACULOS, -OASĂ, miracidoși, -oase, adj. Uimitor, extraordinar, minunat; (în superstiții și basme) supranatural. Aici, la fereastra lui... se întîmplă un lucru miraculos. SEBASTIAN, T. 365. Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos îl vei face ca prin farmec, dintr-o dată să răsară. MACEDONSKI, O. I 30. ♦ Care face minuni. Colonelul ridică la lumină paharul cu piciorul înalt, ținîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte și o înduioșare de savant, examinînd un elixir miraculos. C. PETRESCU, Î. I 5. ♦ (Substantivat) Totalitatea elementelor supranaturale din basme și legende. Este cunoscută înclinarea pentru miraculos, pentru neobișnuit, a micului cititor.

ÎNCEȚOȘAT, -Ă, încețoșați, -te, adj. Acoperit cu ceață, întunecat din cauza ceții. ◊ Fig. Colonelul simți că i se tulbură creierii moi, încețoșați. DUMITRIU, N. 214. ♦ Fig. Împăienjenit.

MOALE², moi, adj. 1. (în opoziție cu tare, dur) Care cedează ușor la apăsare, modificîndu-și forma temporar sau definitiv. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă, care lumina ușor în noaptea fără lună. SADOVEANU, M. C. 58. Încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demîncare și alte mărunțișuri. CREANGĂ, P. 117. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48. ◊ Ouă moi = ouă fierte puțin, cu albușul și gălbenușul neîntărite. Icre moi = icre proaspete, nepresate. ♦ (Despre un teren) Înmuiat de umezeală. Călca anevoie în pămîntul moale. DUMITRIU, N. 140. Locul unde sta această piatră fiind moale, putea să cadă. DRĂGHICI, R. 117. ◊ (Despre metale) Lipsit de duritate; p. ext. flexibil. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie. PAMFILE, A. R. 125. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (ca apa de ploaie). 2. (În opoziție cu aspru) Neted, catifelat, mătăsos, fin. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I 170. ◊ Fig. El se uită... la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) moale = a nu-i fi (cuiva) bine, a i se întîmpla ceva neplăcut, a o păți. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126. (Substantivat) A trăi pe moale = a duce o viață bună, liniștită. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Despre sunete, voce etc.) Încet, stins; p. ext. plăcut, armonios. Glasul i se făcea moale. DUMITRIU, N. 22. Vorbește cu glasul moale judecătorul. STANCU, D. 257. Acompaniind sunetele ușoare a unor note... cu glasul ei dulce și moale. EMINESCU, N. 47. ◊ (Adverbial) Talanga suna moale în liniștea cîmpiilor. SADOVEANU, O. I 34. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. id. ib. VII 101. ♦ Consoană moale = consoană palatalizată. Palat moale v. palat. ♦ (Despre lumină și despre izvoare de lumină) Lipsit de intensitate; pal, palid, estompat. Printre gratii luna moale Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I 76. Țintește ochii... chiar pe luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, P. III 81. ♦ (Despre vreme) Care nu e geroasă. Am avut anul acesta o iarnă moale. La CADE. 4. (Despre pas, mers) Ușor, abia simțit, lin, domol. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale. SADOVEANU, O. VII 163. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Adverbial) Înaintă sprintenă numai în sumăieș, pășind moale pe covor cu opincile. SADOVEANU, B. 69. (Fig.) Platoul se cobora moale. DUMITRIU, N. 215. 5. Fig. (Despre persoane) Lipsit de energie și de voință, slab de caracter; apatic, indolent, fără vlagă, bleg. Fusese un bărbat înalt, voinic... moale, trîndav. STANCU, D. 5. Dar moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu... Te-ai îngălbenit ca un mort. DEMETRIUS, C. 120. Era... moale în mișcări. RUSSO, S. 28. ◊ (Adverbial) Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. De ce să n-ascult? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I 11. Șovăind, se lăsă moale pe banchetă. BART, E. 212. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = (familiar) a-și reduce pretențiile.

ÎNFĂPTUITOR, -OARE, înfăptuitori, -oare, s. m. și f. Cel care înfăptuiește ceva; realizator. ♦ (Rar) Făptuitor. Mai este arestat la locuința lui și colonelul Dăscălescu, pînă cînd se va lămuri ce legături a avut cu înfăptuitorii. CAMIL PETRESCU, O. II 229.

ÎNFĂȚIȘA, înfățișez, vb. I. 1. Refl. (Despre persoane; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. «la», uneori exprimate printr-un adverb) A se prezenta în fața cuiva (de obicei a unui superior sau a unei autorități). Trimiteau un flăcău sau altul cu pușca să vîneze pentru ei, ca să aibă cu ce se-nfățișa acasă. PAS, Z. I 208. A doua zi se înfățișă la împăratul. ISPIRESCU, L. 22. Niște boieri, sosind acum, cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. Cinstea ne este prea mare Să ne-nfățișăm împărăției-tale. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ (Precizat, pleonastic, prin «înainte») Spînul se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Determinarea este subînțeleasă) Mi-a venit citație și nu m-am dus să mă înfățișez. DUMITRIU, B. F. 19. Cînd căruța se opri... ceilalți trei tovarăși lăsară lucrul la răsadniți și se înfățișară. SADOVEANU, P. M. 237. ◊ Tranz. După o petrecere de trei zile și patru nopți într-un beci mucegăit din Turnu, Gheorghe Dima a fost înfățișat colonelului. GALAN, Z. R. 53. «Ce om bun!» ai gîndit cînd ea a străbătut cu tine atelierul și te-a înfățișat lui [șefului]. PAS, Z. I 265. ♦ Tranz. A aduce un obiect înaintea cuiva, a arăta cuiva; a prezenta. S-a dus la jandarmi și le-a înfățișat buletinele de înscriere la biroul populației. SADOVEANU, P. M. 250. Aceștia... înfățișară mai întîi împăratului, din partea lui Mihai-vodă, sabia, buzduganul și steagul lui Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Refl. Fig. Cîmpia i se înfățișează luminată de scînteile strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20. 2. Tranz. (Despre artiști și realizările lor) A descrie, a zugrăvi, a întrupa, a da viață prin mijloace artistice; a reprezenta. Alt tablou înfățișa răsăritul lunei. CAMIL PETRESCU, N. 119. El înfățișează lucrurile așa încît pot fi luate și ca întîmplări obișnuite și ca lucruri din povești. IBRĂILEANU, S. 9. Acel portret înfățișa un chip îmbrăcat bărbătește. EMINESCU, N. 39. În nici un period al ei sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfățișa, cu un caracter mai energic și mai adevărat, asemenea scene. ODOBESCU, S. III 75. 3. Refl. (Cu pronumele în dativ) A-și imagina, a-și reprezenta, a-și închipui. Mulți și-au înfățișat războiul ca o bătaie de flori și confetti la șosea, ca un bal mascat în uniformă. ARGHEZI, P. T. 69. – Variantă: (regional) înfățoșa (SADOVEANU, N. F. 62, CREANGĂ, O. A. 81, EMINESCU, N. 63) vb. I.

ÎNNOIT, -Ă, înnoiți, -te, adj. 1. Făcut din nou, reparat. Casă înnoită. ♦ Îmbrăcat cu ceva nou. Sub arcul de triumf, înălțat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, înnoit și el din cap pînă-n picioare, se uita țintă înspre oraș. BRĂESCU, V. A. 51. 2. Schimbat, primenit, reîmprospătat. În lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului, trăsura trecea pe drumul larg, pe sub sălcii bătrîne pline de mugurii vieții înnoite, mîțișori cenușii și lucioși. SADOVEANU, O. IV 9. Căci era pe la-nceputul Lunii mai, cînd firea-ntreagă Înnoită, uită parcă Tot ce-a fost cumplit și rău. IOSIF, V. 120.

MUT, -Ă, muți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. (Fig.) N-ai știut că eu sînt oarbă și mută? Oarbă că nu pot ceti și mută că nu pot spune în scris. SADOVEANU, P. M. 62. Mut îmi e mormîntul, și mut orice mormînt. MACEDONSKI, O. I 50. ◊ (Substantivat) Căciula mutului în fundul pămîntului (Găleata). GOROVEI, C. 170. (Expr.) Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe, la dracu-n praznic. Haiti! lipsești dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa, ca să nu mai aud de numele tău. CREANGĂ, P. 47. Film mut = film cinematografic pe care sînt înregistrate numai imagini. 2. Fig. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care e din fire tăcut. Nu mai e singur alături de acest colonel mut și gras. SAHIA, N. 73. Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I 82. Am rămas mut de oțerire și de rușine. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ (Poetic) Iarna însă-l înspăimînta Negura și mutul ger. COȘBUC, P. II 84. Cartea lui Zoroastru... rămînea mută la întrebările lui. EMINESCU, N. 68. ◊ Scenă mută = scenă (într-o piesă de teatru) în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. Celălalt își arătă dinții rîzînd mut. DUMITRIU, B. F. 62. ♦ Care nu se manifestă prin cuvinte. Durere mută. 3. Fig. Tăcut, liniștit. În amurgul mutelor seri de toamnă, din plîngerea singurătății grele se desface tristețea farmecului stins. PĂUN-PINCIO, P. 126. Mută-i noaptea numai rîul Se frămîntă-n pietricele. EMINESCU, O. IV 280. Cetatea era mută și pustie ca un mormînt de urieș. NEGRUZZI, S. I 160. 4. Fig. (Popular) Slut; prost, nătîng. (Substantivat) Săracele sutele, Cum mărită mutele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

ÎNTREBĂTOR, -OARE, întrebători, -oare, adj. (Mai ales despre privire) Care pare a pune o întrebare, care cercetează; interogativ, iscoditor. Își aruncară unii altora priviri și mai întrebătoare. PAS, Z. IV 74. Stăpînul locului se înfățișă cu zîmbet larg, întrebător de pofta mușteriilor. SADOVEANU, O. I S09. Își îndreptă privirea către colonel, întrebătoare, asemenea școlarului care stie lecția. SAHIA, N. 77. ◊ (Adverbial) De două ori unul din tineri a întors capul spre mine și s-a uitat întrebător. SAHIA, U.R.S.S. 62. Indică mosafirului un scaun aproape de dînsul și apoi se uită la fiul său, întrebător. REBREANU, R. I 81.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ, P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, A. 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, B. F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).