juvăț, juvețe, s.n. (reg.) 1. laț, sfâc, arcan (la capătul unui ștreang sau al unei funii) spre a prinde ceva cu el. 2. (la hamurile calului) valul ștreangului. 3. funie de spânzurat oameni; coardă, ștreang de spânzurătoare.

gît (gîturi), s. n. – 1. Parte a corpului, la om și la animale, care unește capul cu trunchiul. – 2. Gîtlej. – 3. Înghițitură, dușcă. – 4. Gît al sticlei. – 5. Tub, țeavă. – 6. Parte îngustă și subțire a unui obiect. – 7. Înfumurare, trufie, vanitate. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. guttŭra (cf. fr. goître, montaniez ǵotré „gușă”), de la al cărui rezultat gîturi s-ar fi refăcut un sing. analogic (Diez, Gramm., I, 440; Cipariu, Gramm., 13, cf. Densusianu, Hlr., 276; DAR). Ar putea fi vorba de asemenea de un s. redus încă din lat. la tipurile de a doua decl., ca împărat < imperator, cf. băiat. În ambele cazuri, rezultatul î este problematic. Analogia cu guturai, unde u s-a păstrat, pare a indica faptul că în gît a avut loc o încrucișare cu sl. grŭlo „gît” sau, după părerea altora, cu cuvintele sl. der. de la *glŭtŭ, cf. slov. golt, cr. gut (› istr. gut). Der. din sl. este și mai dificilă decît cea din lat., totuși, a fost preferată de Miklosich, Lexicon, 130; Cihac, II, 117; Densusianu, Filologie, 447; Conev 89 și Scriban. Este cuvînt comun (ALR, I, 35), în Criș gîrt. Cf. gîrlan. Der. gîtar, s. n. (curea la hamul calului de tracțiune); gîtos, adj. (cu gîtul lung); gîtui, vb. (rar, a înghiți; a îneca, a sufoca, a strînge de gît); gîtuitură, s. f. (strîmtare, parte mai îngustă); gîtuială, s. f. (gîtuitură); îngîtui, vb. (a strînge de gît, a sugruma; a bîigui); gîtiță, s. f. (gîtlej, gît).

1) ham n., pl. urĭ (ung. hám, ham [d. vgerm. hamo, căpăstru], de unde și sîrb. ham, rut. hamy, hamurĭ). Toate curelele care se pun pe calu de căruță. Cal de ham, cal de căruță, de trăsură (în opoz. cu cal de călărie).

orcicar n. lațul sau ochiul ștreangului (la hamul calului).

tacâm n. cele trebuincioase spre a forma un tot complet: 1. serviciu de masă (pânză, cuțit, furculiță, lingură, șervet, pahar): să puie numai 12 tacâmuri AL.; 2. serviciu de tratat oaspeți (cafea, dulceață, ciubuc); 3. hamut de cai (cioltar, ham): calul să mi ți-l gătesc cu tacâmul cel domnesc POP.; 4. complex de instrumente muzicale (vioară, cobză, naiu): adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari GHICA; 5. od. suită: Vodă cu tot tacâmul Curții; 6. fig. cortej: neaverea cu tot tacâmul de neajunsuri ISP.; 7. fig. om de nimic: domnișorul ăla care se hrănește cu ouă coapte?... prost tacâm! AL. [Turc. TAKYM, șir (de lucruri sau de persoane), efecte, asortiment, unelte, grup, trupă; fig. drojdia poporului].

țarțam n. Mold. ciucure: ștergare în vârfuri cu țarțamuri subțiri. [Și sarsam, sersam: cf. ung. (NYEREG)SZERSZÁM, ciucure dela hamul calului].

AMANET, amanete, s. n. (în trecut; uneori construit cu verbele «a pune», «a da») Obiect de preț predat cuiva drept garanție a restituirii unei datorii (în bani); garanție, gaj, zălog. V. ipotecă. [Surorile] între ele se dușmăneau, pentru că-și făceau concurență cînd era vorba de amanete. Împrumutau bani cu dobîndă pe amanet. PAS, Z. I 156. Apoi luă bani pe amanet și... pleacă... la Huși. BASSARABESCU, V. 22. Bun la suflet și prost la minte, am alergat degrab-acasă, am pus amanet tot ce-aveam, droșcă, hamuri, cai, și-am adus suta cea de galbini... ca s-o ajut la nevoie. ALECSANDRI, T. 556. ♦ (Învechit) Ostatic. Ca să trăiască frățește fusese siliți să-și dea copiii amanet unul altuia. GHICA, S. 263. - Pl. și: amaneturi (GHICA, S. 499).

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

LICĂR, licăre, s. n. Sclipire, scînteiere, licărire. Licărul pierea treptat, înghițit, acoperit de poala perdelei de umbră. DUMITRIU, P. F. 15. Obosită de muncă, ai adormit zîmbind... Să-ți fie somnul licăr de stele. DRAGOMIR, P. 50. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MIHALE, O. 509. ♦ (Concretizat) Ceea ce sclipește, licărește; scînteie. Ochii îi scînteiau înviați ca două licăre sub spuză. C. PETRESCU, C. V. 75. – Variantă: licur (COȘBUC, P. II 186, EMINESCU, O. I 119) s. m.

STRÎNS³, -Ă, strînși, -se, adj. I. 1. Legat, înfășurat bine, puternic. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MIHALE, O. 509. Și-l ajunge carabina: Nu-n piept strîns cu haină verde, Ci-ntr-un braț, mai mult neveste Cu-acel braț să nu dezmierde. COȘBUC, P. I 63. ♦ Bine încins. Ea bate-n palme, vede-n lac Că strînsă-i stă mai bine; Rotunde ca un cap de mac Stau sînurile pline. COȘBUC, P. I 69. ♦ Întins, încordat. Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta Și spuma alb-o mărita Cu sînge roș ce picura Din strînsele zăbale. COȘBUC, P. I 195. ♦ (Despre îmbrăcăminte; în opoziție cu larg) Ajustat (pe talie). Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. Purta haină cenușie, strînsă la mijloc într-un singur nasture. C. PETRESCU, Î. I 13. ♦ Fig. Îndîrjit. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie. SADOVEANU, O. VII 12. ♦ Fig. (Despre legături care apropie pe oameni) Trainic, puternic, indisolubil. Alianță strînsă. ▭ Forța partidului revoluționar marxist constă în legătura lui strînsă cu masele. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2793. Este un fapt cunoscut că problemele de teorie și practică ale culturii fizice au o strînsă legătură cu științele biologice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 362, 2/3. [Eminescu] era un spirit afectiv, căutător de prietenii strînse. CĂLINESCU, E. 281. ♦ Fig. (Despre felul de a gîndi, de a se exprima) Bine închegat, concis, precis. Logică strînsă. ▭ Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în «Istoria lui Mihai Viteazul». GHICA, S. A. 143. 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în pumni). Ținea mînele tinerei... strînse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Strînși în brațe = îmbrățișați. Îi găsi pe amîndoi adormiți și strînși în brațe. GORJAN, H. I 3. ◊ Expr. A fi strîns la mînă (sau la pungă) sau a fi cu mîna strînsă = a cheltui cu cumpătare, a fi socotit la bani. Antreprenorii erau cu mîna strînsă. PAS, Z. I 132. Prășitorii acestor averi au trebuit, firește, să fie... muncitori și strînși la mînă. La TDRG. (Eliptic) Și e strîns ș-apucător. DELAVRANCEA, O. II 342. 3. Presat din mai multe părți; înghesuit. Strînsă de gulerul cămășii, o vînă albastră îi zvîcnea puternic pe gît. MIHALE, O. 493. Strînse între pereții de piatră și apa mereu rostogolită a Oltului, nesfîrșite șiruri de vagoane se strecoară pe după stînci, închipuind un lung și ondulat șarpe metalic. BOGZA, C. O. 171. ◊ Rînduri strînse = rînduri dese. Economie strînsă = economie severă. N-avea cherestea în ținutul Buzăului... și trăia cu strînsă economie. C. PETRESCU, Î. II 199. Viață strînsă = viață modestă, trăită în cerc restrîns și cu mari economii. Înainte de a sosi aci, își imaginase o viață mai puțin strînsă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ Expr. Strîns cu ușa = constrîns, strîmtorat, silit să facă ceva împotriva voinței sale. 4. (Despre părți ale corpului omenesc) Închis cu putere, încleștat. Sămînță d-asta n-ai să semeni... auzi? – scrîșni Lazăr și-și mișcă amenințător mîna strînsă pumn. MIHALE, O. 493. Numai cîteva lacrime licăreau scurgîndu-se printre genele strînse. BART, E. 338. Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă că nu mai pot! COȘBUC, P. I 182. ♦ Expr. A-și ține gura strînsă = a tăcea din gură. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. ♦ Apropiat tare, lipit. Pe urmă Tanța rămase dreaptă, cu picioarele strînse, numai în cămașa scurtă. REBREANU, R. I 247. 5. (Despre pînză, hîrtie, fire etc.) Cu marginile adunate laolaltă; înfășurat, îndoit, împăturit. În sfîrșit venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați în neregulă, cu steagurile strînse. NEGRUZZI, S. I 167. Teie-ntinse, Gheme strînse (Bostanul). ȘEZ. IV 47. 6. (Despre ființe) Ghemuit, zgîrcit; contractat. Fata doarme pe brînci, ori strînsă, făcută ghem. ISPIRESCU, L. 394. ◊ Expr. Cu inima strînsă = stăpînit de emoție (mai ales de teamă, supărare, grijă). Fata îl privi cu inima strînsă, își mușcă degetele gata să izbucnească iar. BART, E. 337. Cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulțime. ANGHEL-IOSIF, C. L. 32. Maria! șopti el cu inima strînsă. EMINESCU, N. 71. II. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc, îngrămădit; făcut movilă. Cine trage acolo? O tăcere mare încremeni obrazurile. – Cine? întrebă iar bătrînul, arătînd spre baionetele strînse snop la ușă. CAMILAR, N. I 73. Văzu înainte-i o muiere năltuță și mlădioasă, c-o floare galbenă în părul strîns cunună. SADOVEANU, O. VIII 225. ♦ (Despre cereale) Recoltat, cules. 2. (Despre bani, avuții) Agonisit, economisit, acumulat, pus deoparte. Un zgîrcit odată, cînd era să moară, Se tîrî cu-ncetul la strînsa-și comoară, Și-ncepu cu galbeni gîtul să-și îndoape. PANN, P. V. II 122. 3. (La pl., despre mai multe ființe) Care s-au adunat, care s-au întrunit la un loc sau în jurul cuiva. Cînd, acum mai bine de 100 de ani, Marx și Engels, redactînd «Manifestul Partidului Comunist», au fundamentat în mod genial principiile de bază ale socialismului științific, comunismul era o teorie răspîndită în rîndul cîtorva cercuri de muncitori înaintați, strînși în «Liga comuniștilor». CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 338, 1/1. 4. Așezat la loc sigur. Cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strînse și dă una. CREANGĂ, P. 299. Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. id. ib. 263. ♦ Pus în ordine; dereticat. [Îl va duce] pe puntea strîmbă la mese strînse, la făclii stînse. ȘEZ. I 179.

CAL. Subst. Cal, căluț (dim.), călușel; cal nărăvaș, cal rău de muscă. Rasă cabalină; cabaline. Armăsar, armăsăraș (dim.), armăsăruș, at. Jugan (reg.), jugănaș (dim., reg.), jugănel (reg.). Cal de rasă, pursînge, misir (pop.); bahmet (înv.); ponei. Cal sălbatic, tarpan, mustang. Armăsar, ducipal, bidiviu, telegar, parip (reg.). Pegas. Tabla-bașa (înv.). Murg, murguleț (dim.), murguț, murgușor; roib, roibuleț (dim.); bălan, șarg; dereș (reg.). Cal de ham; cal de călărie; cal de vînătoare, hunter; șăuaș; cal de curse, alergător, cursier (franțuzism); cal de tracțiune, remontă, cal povarnic; cal huțan, cal de munte, cal mocănesc. Strîjnic (înv. și reg.); povodnic (reg.). Hățaș, rotaș; prăștiaș (reg.), cal de praștie, cal lăturaș. Fugar, fugaci, gonaci (rar); trăpaș, troteur, buiestraș, buiestru. Mîrțoagă, gloabă, dîrloagă, dîrdală (reg.), talan (pop.), răpciugă, rablă (fam. și depr.), jărpan (reg.), ghijoagă (reg.), oțopină (reg.), ghipcan (reg.). Iapă, iepșună (reg.), cobilă (depr., reg.), iepușoară (dim.). Mînz, mînzișor (dim.), mînzoc, mînzuc (reg.), mînzuleț (reg.), mînză, mînzișoară (dim., rar), mînzulică (pop.), mînzuliță (pop). Tretin (pop.), cîrlan, cîrlăior (dim., reg.), cîrlănaș (dim., pop.), cincar (reg.), cincărel (dim., reg.). Herghelie, stavă (reg.), tabun. Hipologie. Hipolog. Călăreț, amazoană, cavaler, jocheu; călăraș (înv.), cavalerist. Călărie, călărit, echitație, hipism; concurs hipic, cursă de cai. Hipodrom, turf (livr.). Adj. Cavalin (rar), cabalin; hipic. Murg, murgan (rar); roib, roibuleț (dim.); șarg; sireap, fugar, fugaci. Călăreț. Călăresc (înv.); de călărie. Vb. A călări, a merge (a umbla) călare, a merge în (la) trap, a trapa (rar); a merge în galop, a galopa. A încăleca, a se sui călare, a sări în șa. A descăleca. A pune șaua, a înșeua, a înșela. Adv. Călare, de(-a) călare, călărește (rar). V. animale erbivore, adăposturi pentru animale, glasuri de animale, sport.

juvăț sn [At: MARIAN, S. R. II, 7 / Pl: ~vețe / E: ucr живець] 1 Laț la capătul unei funii Si: (reg) arcan, șfâc.^[1] 2 (Spc, la hamurile calului) Val al ștreangului. 3 Ștreang. 4 (Îe) A-i pune cuiva ~l de gât A prinde pe cineva pe care îl acuzi. 5 (Îae) A forța pe cineva să facă ceva.

oglavă sf [At: PAMFILE, A. R. 198 / V: (reg) ~adă, ~adie, ~adini sfp, ~agă, ~lage, ~aghie, ~agi, ~agie, ~ajă, ~ajie, ~vie, ~azie, ~leajă / Pl: ~ve / E: srb oglava] (Reg) 1 Fiecare dintre cele două curele fixate la capetele lemnului cu care se bat cerealele Si: oglaghiță. 2 (Lpl; îf oglagi) Curele cu care se leagă jugul de hamul calului. 3 (Fig; îf oglaghie) Persoană care bârfește. 4 (Fig; îf oglage) Om slab, fără vlagă, bolnăvicios.

trupar sn [At: A VI, 16 / Pl: ~e / E: trup + -ar] (Reg) 1 Pocladă pentru cal. 2 Ham¹ (1).

JUVĂȚ (pl. -vețe) sn. 1 Laț la capătul unui ștreang, unei funii, pentru a prinde sau spînzura pe cineva: avea o groază de pușcă ca un cîne de ⁓l hingherului (SAD.) ¶ 2 Lațul, ochiul ștreangului de la hamurile calului.

CHIȘCĂ (pl. chiște) sf. Mold. 1 X Maț gros de porc umplut cu came tocată și cu păsat: podul era plin de chiște (CRG.) ¶ 2 Jug la hamurile calului (RV.-CRG.) [rut. kyška].

❍ COMOT (pl. -te) sn. Băn. Jugul de la hamul calului [germ. Kummet].

comotă, comote, s.f. (reg.) jugul hamului (la cai).

porham, porhamuri, s.n. (reg.) ham pentru cai.

telegări, telegăresc, vb. IV (înv. și reg.) a ține tot timpul caii la ham; a-i obosi tare.

ham (hamuri), s. n. – Ansamblu de curele cu care se înhamă calul. Mag. hám (Miklosich, Fremdw., 92; Lambrior 375; Cihac, II, 504; Berneker 383; DAR; Gáldi, Dict., 92), cf. sb., ceh. ham, pol., rut. hamy. Cuvîntul mag. provine din v. germ. chamo, cf. it. camo, sp. camal. – Der. hămurar, s. m. (persoană care face hamuri); hămurărie, s. f. (șelărie); înhăma, vb. (a prinde la, a uni, a împerechea; refl., a se mulțumi cu o muncă istovitoare); înhămătură, s. f. (atelaj, prindere; apăsare, durere în piept); deshăma, vb. (a desface, a dezlega); hamut, s. n. (parte a hamului), din bg. hamut sau rus. chomut.

2) hățáș, -ă adj. Cal hățaș, cal de ham, de hățurĭ (cînd maĭ este înhămat și alt cal lăturaș, adică fără hățurĭ).

chingă f. 1. cingătoare de piele: a strânge în chingi, a strâmtora cu întrebări; 2. curea cu care se strânge șeaua sau hamurile pe cal; 3. bucată de lemnărie lipită d’a curmeziș; 4. moșie lungă și lată (termen de hotărnicie). [Lat. CINGULA (printr’un intermediar *CLINGA)].

deshămà v. a scoate caii din hamuri.

ham n. (mai ales la pl. hamuri), toate curelele trebuincioase pentru înhămarea cailor, tacâm de cal: cal de ham, de trăsură, în opozițiune cu cal de șea, sau de călărie. [Ung. HÁM].

hățaș a. (cal) de ham. [V. hăț].

înhămà v. a pune calul în hamuri.

șelărie f. 1. comerțul șelarului; 2. șele și hamuri de cal.

GHIOCI, ghiociuri, s. n. (Regional) Căruță (de obicei ferecată) care poate fi lungită prin mutarea cuiului care trece prin furculițele și inima ei. Cum să nu cîștige parale vătavul Dumitru cînd are așa cai, așa hamuri, așa ghiociuri! DUNĂREANU, CH. 18.

DESFACE, desfac, vb. III. 1. Tranz. (Adesea în corelație cu a face) A descompune un întreg în părțile din care e alcătuit. Am desfăcut firul de lînă în două. ◊ Refl. De-atunci negura eternă se desface în fășii. EMINESCU, O. I 132. ♦ A face ca ceva efectuat să revină la starea anterioară. Omul singur ceea ce-și face, niminea nu i-l poate desface. PANN, P. V. III 120. ◊ Refl. Scîrba lui acuma că și-au pierdut odorul inimii sale!... Însă lucrul făcut nu s-au putut desface. SBIERA, P. 90. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Cu privire la învoieli scrise sau verbale) A anula, a strica. A desfăcut logodna. ▭ Văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere. REBREANU, I. 83. 2. Tranz. A desprinde din locul unde este fixat sau din legătura cu care este prins, legat sau înnodat. Podarul desface lanțul, și peste cîteva clipe corabia începe să plutească. BOGZA, C. O. 290. ◊ Refl. Iar din umbra de la maluri se desface-acum la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Fig.) Valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții. RUSSO, O. 115. 3. Refl. (Despre oameni) A se despărți de cineva sau de ceva, a se lăsa de cineva sau de ceva. Se găsea tot așa de singur între străini, cum singur și orfan fusese în toată copilăria. Numai Triglea și baba lui avuseseră milă de el. Acum se desfăcuse și de ei. SADOVEANU, M. C. 54. Cînd ai plecat la Paris, te-ai desfăcut de toate. ALECSANDRI, T. 1722. Și de lume și de toate Împreună ne-am desface. ALEXANDRESCU, M. 55. ◊ Refl. reciproc. Să ne desfacem de fărtăție. SBIERA, P. 184. ◊ Tranz. Scobori, doamne, pe pămînt, De vezi lumea ce-a făcut: Desfăcut-a doi drăguți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. 4. Tranz. A deschide un obiect (dezlegîndu-l, tăindu-l, ridicînd capacul etc.). Cuțitul de desfăcut cutii de conserve. C. PETRESCU, Î. I 3. De pe piept cămașa vesel ea-și desface. COȘBUC, P. I 250. ◊ Refl. Se desfac ușile. ISAC, O. 119. Să se desfacă săcriul. CREANGĂ, P. 323. ♦ A desfășura (deschizînd, răsfirînd, întinzînd), a despături. Întinse subt picioare un ziar și peste obraz desfăcu altul. C. PETRESCU, Î. II 199. Zi cu zi... [ziaristul] își desface foaia și-o aruncă vînturilor. ANGHEL, PR. 103. Mi-oi desface de-aur părul, Să-ți astup cu dînsul gura. EMINESCU, O. I 55. Lăpușneanul posomorîndu-se, desfăcu brațele. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Las inima comoara să-și desfacă. GOGA, C. P. 6. ◊ Refl. (Poetic) Valea Sălanelor se desface singură pe o lungime de cîțiva kilometri. SADOVEANU, V. F. 107. ◊ Expr. (Regional) A desface patul = a pregăti patul pentru dormit. ♦ Fig. (Cu privire la idei, teorii, teze) A înfățișa, a prezenta, a expune. Înviorat, se ridică deodată în picioare gata să înceapă a-și desface teoriile lui favorite. BART, E. 179. 5. Tranz. A vinde; a lichida prin vînzare. Curînd am închis casa de la Cișmeaua Roșie și m-am mutat în Mîntuleasa; cai, trăsuri, cîini de preț, am desfăcut tot. M. I. CARAGIALE, C. 92. Îi spuse toată istoria: cum a scăpătat Racliș, cum își desface ultima rămășiță din avere. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Duce... nouă cai de ham. Cu patru dintr-înșii a plecat la Constantinopole. Acolea i-a desfăcut, i-a schimbat, a făcut ce a putut. I. IONESCU, D. 219. ◊ Fig. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. 6. Intranz. (În superstiții; de obicei cu o determinare la dativ) A nimici vraja sau farmecul care apasă asupra cuiva. Dacă e legat prin vrăji, vom găsi o femeie bătrînă să-i desfacă. SADOVEANU, D. P. 30. Să cosesc pelin și iarbă, Să dau mîndrii să-mi desfacă. ȘEZ. VII 86. ◊ (Uneori cu a doua determinare, introdusă prin prep. «de» și arătînd natura vrăjii) Desfă (cutăruia) De orice rău. TEODORESCU, P. P. 365. ◊ Tranz. (Complementul indică vraja sau farmecul) Na, cioară, un leu bătut, Să-mi desfaci ce mi-ai făcut. MARIAN, O. II 32. S-o găsi cineva care să desfacă făcutul locului aceluia. ISPIRESCU, L. 101.

HAM², hamuri, s. n. (La pl. uneori cu aceeași valoare ca la sg.) Ansamblu format din curelele (sau frînghiile) necesare pentru a înhăma calul la un vehicul. Caii aveau hamuri negre. STANCU, D. 227. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente și ochii întotdeauna umezi, căra această căruță – opintindu-se fără vlagă, în hamul cu zeci de petice. SAHIA, N. 65. Mergînd Duca-vv. într-o sanie cu doi cai... înhămați cu hamuri de tei, ocărît neîncetat de polonezii ce-l duceau, se opri puțin la Suceava. BĂLCESCU, O. I 186. ◊ Fig. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi. COȘBUC, P. I 207. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și cea care se petrece după gîtul calului. ◊ Expr. A trage în ham = a trăi o viață grea, a o duce greu. ♦ (Precedat de prepoziții) Acțiunea calului de a trage vehiculele. Alese la o parte doi căluți pagi, care se împărecheau bine la umblet și erau cei mai buni la ham. SADOVEANU, B. 66. ◊ Cal de ham = (spre deosebire de cal de călărie) cal care trage la căruță sau la trăsură.

HĂȚAȘ¹, hățași, s. m. Cal care se mînă cu ajutorul hățurilor cînd alăturea de el mai este înhămat un lăturaș; cal de ham. (Cu pronunțare regională) Bate cu harapnicul înainte, ca și cînd ar vroi să lovească hațașul. ALECSANDRI, la TDRG.

ÎNFĂȚIȘARE, înfățișări, s. f. I. Acțiunea de a (se) înfățișa și rezultatul ei. 1. Prezentare, descriere, arătare. Înfățișarea veridică și concretă din punct de vedere istoric a realității în dezvoltarea ei revoluționară și educarea oamenilor muncii în spiritul socialismului sînt indisolubil legate de priceperea artistului de a alege fapte vii, esențiale, tipice. V. ROM. mai 1953, 206. 2. (Jur.) Prezentare în fața unei autorități judiciare (în special în fața unei instanțe de judecată) în urma unei citări sau a unei invitații; (concretizat) dezbatere în fața unei instanțe. Cînd veniră împricinații la înfățișare... ISPIRESCU, L. 277. ♦ Termen de judecată. A cîta înfățișare este? II. (Concretizat) Felul în care ni se arată un lucru sau o ființă; aspect, aparență, exterior. Avea mai mult înfățișarea unui lucru de artă decît a unui cal de ham. HOGAȘ, M. N. 10. Harap-Alb... are o înfățișare mult mai plăcută. CREANGĂ, P. 210. O frumoasă și sălbatică înfățișare are șesul lung care pornește de la Buhalnița și se pierde dincolo de satul Hangu. RUSSO, O. 104. – Variantă: înfățoșare (BART, S. M. 45) s. f.

ÎNHĂMA, înham, vb. I. Tranz. 1. A pune hamurile pe cal (sau pe alt animal de tracțiune); a prinde calul la căruță, la trăsură sau la sanie. Nu-l mai ținea locul de nerăbdare... să înhame caii la căruță și să se înapoieze acasă la maică-sa. GALACTION, O. I 263. Înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă. CREANGĂ, P. 114. În grajd de piatră că intra, Herghelia-și înhăma. TEODORESCU, P. P. 90. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. ◊ Absol. Miai, înhamă și să-i dăm drumul. PREDA, Î. 85. De la București am înhămat, Toată noaptea am mînat. PĂSCULESCU, L. P. 300. ◊ Refl. pas. S-au înhămat caii la două sănii. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Refl. (Rar, despre persoane) Înhamă-te pă tine și trage zdreavăn pînă ce-i ieși din zăpadă. ALECSANDRI, T. I 116. 2. Fig. A angaja la un lucru greu. Tu, stăpîn, iei omul sărac, il înhami ca pe un cal. CAMILAR, N. II 242. ◊ Refl. Piatră mare Sta trîntită... Deli-bașa se-ncerca, Dar s-o miște nu putea. Ienicerii Că-și chema Și cu toții Se-nhăma. TEODORESCU, P. P. 555.

ÎNRĂFTURAT, -Ă, înrăfturați, -te, adj. (Regional, rar, despre cai) Cu hamurile puse. Scoase-un cal negru... Înșelat Și-nrăfturat, Cum e bun de-ncălicat. TEODORESCU, P. P. 154. – Variante: înrafturat, -ă, întrafturat, -ă (ȘEZ. XII 128) adj.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I. 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

RĂBDA, rabd, vb. I. 1. Tranz. A suporta (cu resemnare) o suferință fizică sau morală; a îndura. V. pătimi. Rabdă să-l lovești pînă îl apucă diavolul și-l înnebunește, și-atunci e prăpăd. DUMITRIU, P. F. 44. Rabzi bătăi de pumn și bici. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi, Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. ◊ Intranz. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stăi aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Pe la noi, cine are bani bea și mănîncă, iară cine nu, se uită și rabdă. CREANGĂ, P. 279. De zece ani de cînd tot rabd. ALECSANDRI, T. I 279. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza suferinței) De două zile rabdă de foame. C. PETRESCU, C. V. 121. ♦ Intranz. (Despre lucruri) A fi rezistent, a nu se strica repede. Și na-ți cizmele-mi de țap... Ce la apă mult mai rabdă. TEODORESCU, P. P. 502. 2. Tranz. A tolera să se săvîrșească un lucru neîngăduit, supărător; a permite, a accepta. Doar n-oi răbda să mă rușineze dînsul pe mine în fața satului. REBREANU, R. II 40. Graurul... împreună cu ciorile se cocoțează jucînd pe spinarea boilor, cari cu o filozofică nepăsare rabdă așa batjocure. ODOBESCU, S. III 23. Hîrtia multe rabdă (= multe lucruri rele sau neplăcute se scriu). ◊ (Construit cu dativul) Nu ți-or putea răbda cîte ți-am răbdat noi. CREANGĂ, P. 286. ◊ (Complementul indică persoana tolerată) Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lîngă dumnealui. REBREANU, I. 71. Noi să răbdăm pe tronul acestei țări, pe cine? Pe-un tiran, un fățarnic? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ (Adesea în fraze negative sau interogative, uneori în imprecații) Neamul lui Eftimie – nu i-ar mai răbda pămîntul. DUMITRIU, N. 223. Cum îl rabdă locul... să mai umble zile supărat Pentru-o vorbă numai? COȘBUC, P. II 247. Bate-o, doamne, n-o răbda, Că mi-a secat inima. TEODORESCU, P. P. 306. ◊ Expr. A (nu)-l răbda pe cineva inima (să... ) = a nu se putea stăpîni (să nu... ), a (nu) se îndura să... Nu-l mai răbdase inima și venise s-o vadă cu ochii lui. CAMIL PETRESCU, O. II 451. Totuși nu-l răbda inima să stea molcom. REBREANU, R. I 267. Unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă, ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima. CREANGĂ, A. 112. A (nu)-i mai răbda (pe cineva) puterile să... = a-l părăsi (pe cineva) puterile, a numai putea să... Nu-l mai rabdă puterile să-și joace copila pe genunchi. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Intranz. Nu mai răbdăm, fraților!... Puneți mîna pe topoare! REBREANU, R. II 231. 3. Intranz. (Astăzi rar) A-și înfrîna neliniștea, nerăbdarea, a-și păstra calmul, a sta liniștit. Fata mea, o cununie ne-ar scăpa de orice grijă. Fata mea, cum poți răbda... Mai e vreme. Spune: da.! EFTIMIU, Î. 55. Ah! suflete împietrite! el moare și tu rabzi încă? CONACHI, P. 86. Trebuie să rabde pînă ce să se usuce cărămizile. DRĂGHICI, R. 86. ◊ Refl. Nu s-au mai putut răbda între păreții casei. SBIERA, P. 132. ♦ Refl. (Învechit, în construcții negative; adesea în legătură cu verbul «a putea») A se stăpîni, a se înfrîna, a se reține de la ceva. Acel ce nu se poate răbda ca să nu scrie. CONTEMPORANUL, I 205. Nu cred că s-a răbdat Să nu-i fi ospătat. DONICI, F. 80. – Prez. ind. și: (regional) răbd.

PIEPTAR, pieptare, s. n. 1. Cojocel scurt din blană de miel, fără mîneci, încheiat în față sau pe un umăr, pe care-l poartă mai ales țăranii și țărancele; bundiță. Azvîrli de pe sine un colț al cojocului. I se zări cămașa la subțioară, cîtă se vedea din pieptarul de miel. DUMITRIU, N. 24. Toader scutură din cap, își netezește părul de pe frunte, ridică din umeri și își potrivește pieptarul pe trup. SLAVICI, N. I 81. Ș-a mea drăguță vine Cu laibăr și cu pieptar, Cu pieptar cu buzunar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 426. ♦ Vestă. Un pieptar negru-corb era sfîșiat în dreptul sînilor de o broderie roșie ca sîngele. GALACTION, O. I 176. Uită-te ce frumoasă rochie neagră! o să-mi fac un pieptar mie, și femeii o cațaveică. NEGRUZZI, S. I 32. 2. Platoșă de metal sau de piele, cămașă de zale pe care o purtau oștenii medievali spre a-și apăra pieptul. Ies fulgere din suliți, dar sulițele mor Zdrobite de pieptarul puternicelor zale. COȘBUC, P. I 158. Vulcan, făurarul zeilor, îl dărui cu un toroipan și cu o platoșă sau pieptar de fer nerăzbătut. ISPIRESCU, U. 46. Corpul arcașilor trece Toți cu pieptare de bou. NEGRUZZI, S. II 78. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului; pieptul hamului. 4. Piept (4) de cămașă, scrobit, care se pune peste cămașa obișnuită. Pieptar de pichet pentru frac.

POVARĂ, poveri, s. f. 1. Greutate (mare); sarcină, încărcătură. În lumina vînătă se înșira convoiul cu poveri. C. PETRESCU, S. 9. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, P. 33. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind. COȘBUC, P. I 47. ◊ Fig. Dunărea curgea limpede, albastră, voioasă c-a scăpat de povara sloilor. SANDU-ALDEA, U. P. 24. 2. Trudă, chin. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. Viața în sclavie este o povară, Iarnă nesjîrșită, fără primăvară. BOLINTINEANU, O. 11. ♦ Obligație; însărcinare grea, serviciu greu. Artemie crezînd – după spusa babei – că preotului o să-i pară grozav de bine că-l scapă de povara a două sate, se apropie vesel și-i întinse mîna. STĂNOIU, C. I. 32. 3. Fig. Suferință morală, apăsare. Nu ameninț, dar îți zic Că prea mare e povara urii ca s-o mai ridic. DAVILA, V. V. 156. Mi-ar prii, pe-o așa iarnă, O-mpietrită amorțire. Să adorm, capul să-mi scutur De povara cugetării. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Ia mai bine dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. 4. Veche unitate de măsură de 100-125 ocale, folosită în trecut la calcularea cantității mărfurilor. După ce îmi dai povara de Santal... să vii ca să-ți alegi ce-ți place din lucrurile mele. SADOVEANU, D. P. 158. În drumul Țarigradului... Unde-mi merg poverile, Toate zaherelile. TEODORESCU, P. P. 669. – Variantă: (învechit și popular) povoară, povoare (NEGRUZZI, S. II 187), s. f.

înhăma [At: NECULCE, ap. LET. II, 304 / V: (reg) ~hama / Pzi: înham, (reg) înhăm / E: în + ham] 1 vt A pune hamuri pe cal sau pe alt animal de tracțiune spre a-l atașa la un vehicul. 2 vt A atașa calul sau alt animal de tracțiune la un vehicul. 3-4 vtr (Fig) A (se) angaja în realizarea unui lucru care necesită eforturi stăruitoare Si: (pfm) a (se) înjuga. 5 vr (Reg; îe) A se ~ după ... A prigoni pe cineva.

înhămare sf [At: DA ms / V: (reg) ~ham~ / Pl: ~mări / E: înhăma] 1 Punere a hamului pe cal sau pe alt animal de tracțiune spre a-l atașa la un vehicul Si: înhămat¹ (1), înhămătură (1). 2 Atașare a calului sau a altui animal de tracțiune la un vehicul Si: înhămat¹ (2), înhămătură (2). 3 (Fig) Angajare la un lucru greu Si: înhămat¹ (3).

PORTRET (< fr. portrait) Descriere, în proză sau în versuri, în care sînt înfățișate trăsăturile fizice sau morale ale unei persoane. Portretul este folosit ca modalitate de individualizare în operele epice de sine stătătoare. Astfel de portrete le aflăm în scrierile din antichitate (Caracterele lui Teofrast), apoi în etapa clasicismului (Caracterele lui La Bruyère), iar în literatura noastră, Oameni cari au fost de N. Iorga. Portretul poate fi fizic, psihic sau moral. În portretul fizic sau prosopografia, predomină îndeosebi trăsăturile fizice (înfățișare, port, gesturi etc.). Ex. Portretul lui Petru cel Mare de I. Neculce, din Letopisețul țării Moldovei. „Iară împăratul era om mare, mai înalt decît toți oamenii, iară nu gros, rătund la față și cam smad, și care arunca cîteodată din cap fluturînd.” BUNICA Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aevea parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. Torcea, torcea, fus după fus, Din zori și pînă-n seară, Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. Căta la noi așa de blînd, Senină și tăcută, Doar suspina din cînd în cînd, La amintirea vreunui gînd Din viața ei trecută. De câte ori priveam la ea, Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuînd-o-n mintea mea Duminecii prea sfinte. (ȘT.O. IOSIF, Poezii) În portretul psihic sau moral, denumit și ethopee, sînt înfățișate mai ales trăsăturile sufletești (calități, defecte, obiceiuri etc.). Ex. „Natura s-a sfiit să scadă prin chinurile și slăbiciunile bolii pe acel tînăr de șaizeci de ani, voinic, frumos, sigur, vesel – tot numai siguranță și energie – care era, pentru noii prieteni care-l vedeau des, ca și pentru prietenii cei mai vechi și poate nu din cei mai răi, Ioan Luca Caragiale... Acest om cu impresionantul glas de impunere a credințelor și capriciilor sale, cu gesturile stăpînitoare, zguduitoare, nimicitoare de genial actor, capabil de intenții ironice și de capricii rafinate.” (N. IORGA, Oameni cari au fost) Ethopeea este folosită adesea șt ca procedeu stilistic și în retorică. Ex. Dezvăluirea degradării morale a lui Calilina: „Într-adevăr a fost vreodată în vreun om atîta putere de seducție a tinereții, cît a fost de mare în acesta? El care, în chip prea nerușinat, îndrăgea pe unii, ajutora în chip nespus de criminal amorul altora, promitea unora rodul pasiunilor lor, altora moartea părinților lor, nu numai instigîndu-i, dar chiar ajutîndu-i.” (Cicero, Catilinara a II-a) Uneori, într-un portret sînt îmbinate și trăsăturile fizice și cele psihice, rezultând portretul integral. Ex. Clasicul portret al lui Ștefan cel Mare din Letopisețul țării Moldovei de Gr. Ureche. „Fost-au acest Ștefan vodă om nu mare de stat, mînios și degrab vărsătoriu de sînge nevinovat: de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrilea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gîndeai, acolo îl aflai.” Prin extensiune, obiectul portretului îl mai pot forma și animalele (portretul animalier). Ex. Portretul Pisicuței din În munții Neamțului de C. Hogaș „Parcă-o văd și acum; castanie peste tot, cu botul mic și cu nările largi, cu capul fin și tăiat pe niște linii dulci și bine hotărîte, cu ochii negri, mari și vioi, cu coama bogată, cu gîtul gros și puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten și subțire, cu șoldurile largi, cu piciorul fin și nervos, cu copitele mici și ușor înclinate, Pisicuța mea avea mai mult înfățișarea unul lucru de artă, decît a unui cal de ham.” Un exemplu de portret animalier în versuri este acela al libelulei din Rapsodii de toamnă de G. Topîrceanu: „Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Juvaer de smalț și aur, Cu sclipiri de platină...” În afara portretului individual, portret în care-i zugrăvită o singură persoană, există și portretul colectiv sau caracterizarea, portretul unui grup, al unei colectivități, cu caractere comune, caracterizare ce poate fi realizată fie prin zugrăvirea unei întregi categorii de ființe în ceea ce privește trăsăturile comune caracteristice (Negustorii de altădată de N. Iorga), fie un singur individ ca tip reprezentativ al colectivității (Românul de Alecsandri, Fiziologia provințialului de G. Negruzzi etc.). O altă formă a portretului și a caracterizării este caricatura, deformare intenționată, ca și în pictură și desen, a portretului unei persoane, în care trăsăturile mai izbitoare, îndeosebi defectele, sînt exagerate, în tendința de a stîrni rîsul cititorului. Ex. „Soțul lui Carmen era înalt, slab, plat – păpălugă -, cu degete prea lungi și dinți prea mari – de cal -, cu ochii albaștri, spălăciți și bulbucați, cu păr țepos de un blond mort de pui plouat, cu nas pornit parcă să împungă, roș ca venit din ger popesc, eu gura pungită, bărbie teșită, gît de pasăre picioroangă, excaladat de un melc de bulbucătura mărului lui Adam, cap țuguiat, urechi lălîi. Bereta bască parcă afirma o pretenție juvenilă, ștrengărească, bufonizînd și mai intens capul care ar fi putut purta pe umeri o chivără de hîrtie, un fes de eunuc sau o scufă cu clopoței și zulufi multicolori.” (Din Arca lui Noe de IONEL TEODOREANU) Asemeni autoportretului pictural, și în literatură apare autoportretul, frecvent în proză, mai puțin folosit în versuri, în care autorul ne înfățișează propriile-i trăsături fizice și psihice, uneori cu o nuanță de umor. Ex. de autoportret în proză: „Știu că eram atunci un băiet sfrijit, prizărit și fricos și de umbra mea...” (ION CREANGĂ, Fragment de biografie) Ex. autoportret în versuri: AUTOBIOGRAFIE POSTUMĂ Cît mi-am purtat prin lumea voastră pasul, Povestea-mi fu povestea tuturora: Născut la anul, luna, ziua, ora... Și mort la anul, luna, ziua, ceasul... Mușteți și barbă, rare. Fruntea, nasul Și gura – potrivite. Prea sonora Și fastuoasa muză, mi-a fost sora; Parnasul, – patrie... și cal, Pegasul. Nu mai rămîne nici o îndoială C-am suferit mereu de plictiseală Ca un englez cu splina ostenită... Și-așa m-am vînturat ca o nălucă Miop și slut, cu haina-n veci cernită; Iar semn particular, – purtam perucă. (M. CODREANU, Cîntecul deșertăciunii)

porham sm [At: ALR I, I 123/77 / Pl: ~uri / E: ns cf ham] (Reg) Ham pentru cai.

❍ZIȚ (pl. -țuri) sn. Trans. Scîndură sprijinită pe Ioitre în partea dinainte a unei căruțe și acoperită cu paie sau țoale, ca loc de șezut: Făt-frumos de mult era în ~ de cînd punea cocișul hamurile pe cai (RET.) [germ. Sitz].

DESHĂMA, desham, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la un vehicul. – Des¹- + [în]hăma.

înhám, a -hămá v. tr. Pun în ham: a înhăma calu la căruță. V. refl. Mă pun în ham. Fig. Mă apuc de o afacere grea: la grea muncă te-aĭ înhămat!

trăgător m. 1. cel ce trage cu o armă; 2. bou învățat la jug, cal învățat la ham: car tras de un trăgător.

DESHĂMA, desham, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la un vehicul. – Pref. des- + [în]hăma.

DĂNȚUI, dănțuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit și popular) A dansa, a juca. Parcă umbla dănțuind sau ar fi fost oricînd gata să zboare. DUMITRIU, V. L. 7. ◊ (Bis.) Isaia dănțuiește = numele unei cîntări bisericești, care se cîntă la sfîrșitul cununiei; fig. căsătorie. În sfîrșit am prins doi în capcană... însă nu mi-o pominit nici bechi de Isaia dănțuiește. ALECSANDRI, T. I 132. ◊ Expr. (Învechit) A dănțui pe funie (sau pe frînghie) = a umbla pe funie, făcînd fel de fel de figuri; a face echilibristică. [Deprinderea] chiar și pe frînghie a dănțui ne-nvață. NEGRUZZI, S. II 260. ◊ Tranz. (Complementul indică un anumit dans) Polca, polca, vesel joc... plini de foc, Vesel noi te dănțuim! ALECSANDRI, T. I 155. (Cu complement intern) Jupînul (cutare) Danțu-mi dănțuiește. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ A umbla făcînd mișcări ca de dans; a sălta. Trăsura inginerului s-a apropiat cu caii dănțuind în ham. GALAN, Z. R. 87. ◊ Fig. Între el și rîul de fontă topită, pe care dănțuia o creastă de flăcări, se mișcau umbrele negre ale topitorilor. V. ROM. noiembrie 1950, 43. – Prez. ind. și: dănțui (BENIUC, V. 38).

DESHĂMA, desham, vb. I. Tranz. A scoate hamul de pe cal; a desprinde calul de la căruță. Am deshămat, cu badea Dumitru, calul. SADOVEANU, P. S. 49. Au fost deshămați caii de la o trăsură, al cărei birjar turc adormise pe capră. BART, E. 205. Caii de poștă nu merg decît deshămați pînă în valea Petricicăi. NEGRUZZI, S. I 308. ◊ Absol. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz. PREDA, Î. 92.

cheotoare [At: BIBLIA (1688), 57 / V: cet~ cheu~, chio~, chiu~, (reg) chept~, chiptoare, chet~, cheiet~, chei~, chie~, cheio~ / P: che-o~, (reg) cheo~ / Pl: ~ori / E: ml clautoria] 1 a (înv; îs) Piatră ~ Piatră de hotar. 2 sf Crestătură făcută într-o bucată de lemn, în care se îmbină altă bucată Si: cheotură, cuib, încheietoare, încheietură, mușcătură, prescură. 3 sf Capetele bârnelor, ieșite în afară la cele patru colțuri ale casei, care de obicei nu se văruiesc. 4-5 sf (Pex) Colț de casă sau de stâncă din bârne, fără stâlpi. 6 sf (Reg) Colț de gard. 7 sf Locul unde se întâlnesc două plase de garduri. 8 sf Locul unde se unesc căpriorii unei case. 9 sf (Urmat de „gurii”) Colțul gurii. 10 sf Cele două băieri cu care se încheie cămașa țărănească. 11 sf (Reg) Găitan în care se încheie nasturele de la gura sumanului. 12 sf Legătură. 13 sf Gaură de pe marginea unei haine, prin care se trece un nasture Si: butonieră. 14 sf Legătură de piele cu care se încheie tablele unei cărți Si: cataramă. 15 sf (La coasă) Legătura cu care se prinde cârligul de coasă. 16 sf (La hamurile de la cal) Cureaua care, răsucită după hulubă, leagă cercul. 17 sf (Lpl) Cele două ațe sau curelușe de legat jugul. 18 sf (Pes; lpl) Ochetele care servesc pentru a prinde cu ele plasa de cele patru capete ale arcurilor. 19 sf (Pes) Lațul din capătul analei. 20 sf (Pes; lpl) Ochiurile cu care se prind perimetele. 21 sf (Îf chiutoare) Povarnă în care se fierb prunele pentru prepararea rachiului.

juguleț sn [At: ENC. VET. / Pl: ~i / E: jug + -uleț] 1 Parte a hamului de la cal. 2-3 (Șhp) Jugurel¹ (1-2).^[1]

înrăfturat, ~ă a [At: POR, ap. HEM III, 81 / V: întraf~ / Pl: ~ați, ~e / E: în- + rafturi (pll raft) + -at] (Reg; d. cai) Cu hamașamentul, hamul etc. pus pe el.

trășcar² sm [At: A VI, 8 / Pl: ~i / E: ns cf prășcar] (Reg) Cel de al treilea cal de la ham.

sidelcă sf [At: CIHAC, II, 323 / V: (reg) sadal~, săd~, sâdeauă, sâdeucă, sed~, sudeucă / Pl: ~lci / E: ucr сіделка] 1 (Pop) Piesă componentă a harnașamentului în formă de perniță, care se pune sub cureaua hamului pe spinarea calului, pentru a-l feri de rănire. 2 (Reg) Scaun pe care stă țesătoarea la războiul de țesut. corectat(ă)

sireap, ~ă [At: VARLAAM, C. 129 / V: (pop) ~ep, (îvr) sur~, (înv) svir~, (reg) suruiap, șirep, (îvr) sfer~, sfir~, (sst) ~av / Pl: ~epi, ~epe, (înv) ~i, ~e / E: vsl свєрѣпъ, bg свиреп] 1 a (Înv; d. animale) Sălbatic (5). 2 a (Înv; d. animale) Crud (21). 3 a (Pop; d. cai) Sălbatic (6). 4 sn Cal (castrat). 5 sf Iapă. 6 sm (Reg) Cal neînvățat la ham. 7-8 av, a (Îvr; d. mersul, fuga cailor; îf sureap) (În mod) impetuos. 9 a (Csnp) Care este specific unui cal sireap (3). 10 a (Reg; îs) Floare ~ă Semn alb pe care îl au unii cai în frunte. 11 a (Înv; d. oameni) Crud (17). 12 a (Înv; d. oameni) Rău. 13 a (Înv; d. oameni) Violent. 14 a (D. însușiri sau manifestări ale oamenilor) Sălbatic (44).

desțânțălá, desțânțălez, v.t. A da jos hamurile de pe cal. – Din des- + țântă, var. pop. de la țintă „cui, știft”.

POSTORONCĂ, postoronci, s. f. (Reg.) 1. Funie, lanț sau curea legate de crucea căruței și de hamuri, cu ajutorul cărora calul trage vehiculul; funie sau lanț care leagă leuca de carâmb. 2. Epitet dat unui om de nimic, bun de spânzurătoare. – Din ucr. poštoronok.

A DESHĂMA desham tranz. (cai) A scoate din ham. /des- + a [în]hăma

parip, paripi, 1. cal tânăr, sprinten și frumos, bun de călărie; cal lăturaș, care merge pe lângă cel din ham, pahodnic, bidiviu, telegar. 2. cal sau mânz mic, slab, nedezvoltat; mârțoagă. 3. copil mic.

pofilaș, pofilașe, s.n. (reg.) curelușă care trece pe sub coada calului, fixând șaua sau hamul.

povilă, povile, s.f. (reg.) 1. curea care trece pe sub coada calului fixând șaua sau hamul. 2. (în forma: pofilă) funie cu care se leagă capul unui cal de picior (ca să nu fugă).

MARTINGALĂ s.f. 1. Curea de la ham care nu lasă calul să sară în două picioare. 2. (Mar.) Bară de metal fixată sub bompres, care susține subarbele. 3. (La jocul de cărți) Pontare dublă după fiecare pierdere. [< fr. martingale].

sidelcă, sidelci, s.f. (reg.) 1. perniță care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul să nu se rănească. 2. scaun pe care stă țesătoarea la războiul de țesut.

spinărar, spinărare, s.n. (înv.) curea de la ham, așezată pe spinarea cailor.

MARTINGALĂ s. f. 1. curea de ham care nu lasă calul să sară în două picioare. 2. (mar.) bară de metal fixată perpendicular sub bompres, care susține subarbele. 3. sistem de joc bazat pe considerații decurgând din calculul probabilităților, care urmărește asigurarea beneficiului prin mărirea progresivă a mizei la jocurile de noroc și la cursele de trap. (< fr. martingale)

grebănar n. cureaua hamului ce acopere grebănul calului.

ochelari m. pl. 1. partea hamurilor ce acopere ochii cailor; 2. pl. sticle de ochi. [Lat. OCULARIS, printr’un intermediar rusesc sau polon OKULARY)].

șoldar m. partea hamului ce acopere șoldul calului.

spătar n. 1. spate de scaun; 2. partea hamului ce acopere spatele calului.

trăgătoare f. tot ce servă a trage: 1. curea ce reține scările trăsurei; 2. pl. parte din hamuri cu cari trag caii; 3. pl. maț de bou: a bate cu trăgătorile; 4. mic instrument de oțel de tras linii; 5. măsură de capacitate de o jumătate baniță.

POSTORONCĂ, postoronci, s. f. (Reg.) 1. Funie, lanț sau curea legate de crucea căruței și de hamuri, cu ajutorul cărora calul trage vehiculul; funie sau lanț care leagă leuca de carâmb. 2. Epitet dat unui om de nimic. – Din ucr. poštoronok.

LEUCĂ, leuci, s. f. Lemn încovoiat al cărui capăt de jos e îmbucat în osie (împiedicînd să iasă roata), iar pe capătul de sus e sprijinită loitra carului sau a căruței. Lică Mătase scoase calul dintre hulube cu hamul pe el și-l legă de leucă, cu botul în fîn. MIHALE, O. 452. Coșul acelei căruțe scumpe, vopsită verde, era atîrnat de leuci în legături de curele, ca să aibă legănare și să nu zdruncine la mers. SADOVEANU, F. J. 71. Pune roata la loc, vîră leuca, sucește lamba și-o strînge la scară, apoi își aprinde cioanca. CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi (cam) zăpăcit, nebun, într-o ureche, prostănac. Feciorul cel mai mare era cam pălit cu leuca, adică cam prostălan. MARIAN, O. II 316. E trăsnit cu leuca, pe legea me! ALECSANDRI, T. I 248; b) a fi beat, afumat (de băutură). Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roș la față. ALECSANDRI, T. 139. – Pronunțat: leu-că.

ROTAȘ, -Ă, rotași, -e, adj. (Despre animale de tracțiune, mai ales despre cai) Înhămat, prins lîngă roata și oiștea carului sau a căruței, în spatele înaintașului. Doi surugii... se aflau, unul călare pe un cal fruntaș, altul cocoțat dinapoia cailor rotași, pe capră. PAS, L. I 55. ◊ (Substantivat) Caii, smuciți brusc de hamuri, se înghesuiră speriați unii într-alții, rotașii încercînd să se ridice în două picioare. CAMIL PETRESCU, O. II 149. S-aud zurgălăii în noapte cum sună, Merg spornic rotașii. ANGHEL, P. 94. Cînd sosea cîte un jupîn, ori nea cutare, călare pe rotașul din stînga, plesnind voinicește pe naintași, lelițele, cumetrele, finele, suratele îi ieșeau voioase înainte. DELAVRANCEA, S. 215. ♦ Vizitiu care conduce caii înhămați în felul descris mai sus. Caii trăgeau la deal din toate puterile. Se auzea gîrbaciul rotașului pocnind, iar glasul lui strigînd la înaintaș. D. ZAMFIRESCU, R. 240.

POSTORONCĂ, postoronce, s. f. (Mold.) 1. (De obicei la pl.) Nume dat funiilor (lanțurilor sau curelelor) legate de orcicul căruței și de hamuri cu ajutorul cărora calul trage vehiculul (v. șleau); funie sau lanț care leagă leuca la carîmb. 2. Fig. Om șmecher; lichea, pungaș. Postoronca de dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tîlcuri decît alții și sfîrcîiește toată ziua la tabac, cere cîte trei husăși pe lună. CREANGĂ, A. 16.

SIDELCĂ, sidelci, s. f. Perniță care se pune sub cureaua hamului de pe spinarea calului, pentru ca animalul să nu se rănească.

colac sm [At: URECHE, ap. LET. I, 104/37 / Pl: ~aci,^[1] (nob) ~uri / E: vsl колакъ] 1 Preparat din pâine, de obicei în formă de inel, împletit din mai multe suluri de cocă și făcut, mai ales, pentru anumite evenimente religioase. 2 (Pfm; îe) A trecut baba cu ~acii (sau -ul) sau I-a mâncat cioara ~ul Se spune persoanelor care au scăpat o ocazie. 3 (Irn; îe) Pe la noi umblă câinii cu ~acii în coadă E belșug mare. 4 (Pop; îe) Cum e sfântul și ~ul Omagiul sau darul se măsoară după importanța persoanei Si: cum e turcul și pistolul. 5-6 (Pop; îe) Așteaptă ca mortul ~ul Cu nerăbdare sau cu poftă. 7 (Pop; îe) Să dai ~ (sau turtă) zilei că ai scăpat! Să mulțumești lui Dumnezeu că ai scăpat fără probleme. 8 (Pfm; îe) ~ peste pupăză Se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adaugă un alt necaz sau o altă nenorocire. 9 (Îe) Dă-i ~ și lumânarea Renunță. 10 (Îe) Asta-i lapte cu ~ Când se întâmplă ceva plăcut, folositor. 11 (Îe) A umbla după (sau a aștepta sau a veni) ~aci calzi La un lucru plăcut și de-a gata. 12 (Pop; îe) A duce pe cineva la ~aci calzi A-l duce cu vorba. 13 (Pop; îe) Așa ~! Ce noroc (pe mine)! 14 (Pfm; îe) A-și face coada ~ A căuta pretexte nefondate. 15 (Pop; îe) Nu i s-au prins ~acii Nu i-a mers sau n-a reușit ceva. 16 (Pfm; îe) A se face (a ședea) ~ Cu corpul încolăcit Cf ghemuit. 17 (Trs; Ban) Cozonac. 18 (Buc) Covrig. 19 (Pop; îe) A aștepta (sau a primi pe cineva) cu ~aci calzi A face (cuiva) o primire bună. 20 (Reg) Bucăți de pâine cu colivă și lumânare care se împart la săraci, rude, vecini etc. 21 Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. 22 (Îs) ~ de caș Brânză topită lăsată să se răcească, după ce i s-a dat formă de colac (1). 23 Gânj împletit în formă de cerc, cu care se leagă strâns lemnele. 24 (Îs) ~ de sârmă Sârmă răsucită în formă de roată, ca să nu ocupe mult spațiu. 25 (Îs) ~ de tel Sârmă de fier, oțel, alamă etc. 26 (Îas) Arc în formă de spirală care se pune la fotolii, canapele etc. 27 (Lpl) Obezile împreunate ale roții carului, talpa roții Cf ciolan, năplațe. 28 Încingătoare de lemn care înconjoară pietrele de măcinat ale morii. 29 Împrejmuire de piatră sau de lemn (mai modern din tuburi de beton) din jurul unei fântâni, unui puț, unui ghizd etc. Cf butălău, gardină. 30 (Înv) Împrejmuire de zid, de pământ Cf brâu. 31 Ornament care înconjoară pereții sau stâlpii unei clădiri Cf brâu, chenar, ciubec. 32 (Îs) ~ de salvare Cerc de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia se plutește deasupra apei și care se aruncă celor care se îneacă. 33 Lemn încovoiat care ține o boltă Si: arc. 34 (Ban) Colibă rotundă din nuiele și acoperită cu paie, în care se adăpostesc ciobanii. 35 (Trs) Cerc de piele (capitonată) care se pune în unele regiuni în jurul gâtului cailor înhămați Cf jugul hamului. 36 Vârtej (la păr). 37 Fiecare din cele două trapeze din constelația numită „dragon” sau „balaur”. 38 Verigă formată din corpul șarpelui răsucit (în jurul cuiva). 39 (Mlp) Rotocoale de fum (de țigară). 40 (Înv; mpl) Dar făcut de fini nașilor. 41 (Fig) Recompensă (în bani) pentru îngrijirea sau găsirea unei vite pierdute sau furate. 42 (Fig) Recompensă pusă pe capul unui tâlhar etc. 43 (Îs) Cal de ~ Cal străin, adăpostit în comună și dat de primar unui nevoiaș până se găsește stăpânul. 44 (Îs) Vită de ~ Vită fără stăpân. 45 (Irn; îe) A lua ~ A da de știre, a informa pe cineva despre ceva. 46 Discurs ținut de colăcer la nuntă Si: colăcărie (1), colăcerie (1). corectat(ă)

postoroncă sf [At: DAMÉ, T. 11 / V: ~oacă, ~oancă, ~râncă, ~runcă, poșt~ / Pl: ~nci / E: ucr посторонок, rs посторонка] (Reg) 1 Funie, lanț sau curea legată de crucea căruței și de hamuri, cu ajutorul cărora calul trage vehiculul. 2 Funie sau lanț care leagă leuca de carâmbul căruței. 3 Curea, funie sau vergea de fier care ține legat capătul osiei unei căruțe de hulubă. 4 (Pgn) Funie. 5 Ștreang. 6 Epitet dat unui om de nimic Vz lichea, pușlama, secătură. 7 Epitet dat unui om zgârcit Vz avar, harpagon, zgârcit. 8 Epitet dat unui om care vorbește pe nas Vz fonf, fonfăit.

povilă¹ sf [At: LB / V: pobilă, pochi ssp, pochilă, pofi ssp, pofil (A și: pofil), pofilă (A și: pofilă), poghi ssp, pogi ssp, pohilă, poj sm, (reg) povie / Pl: ~le, (rar) ~li / E: ucr повиле] 1 (Pop) Curea care trece pe sub coada calului, fixând șaua sau hamul. 2 (Îe) A-i pune (cuiva) pofila (sau pofilul) în nas A nu permite cuiva să facă tot ce dorește. 3 (Îae) A stăpâni pe cineva Si: a înfrâna. corectat(ă)

strup¹ sn [At: DAMÉ, T. 50 / Pl: ~uri / E: ns cf lat struppus] 1 (Reg) Curea de ham încrucișată pe spinarea calului și prinsă cu două capete de gâtar, iar cu celelalte de bucar. 2 (Reg) Salamastră (1).

hamfắu, hamfauă, (hanfău), s.n. (reg.) Fiecare din cele două bucăți de lemn, prinse de crucea căruței, de care se agață ștreangurile hamurilor, ca să tragă caii căruța; căpăstru: „Cu hamfauăle de la cai s-o bătut” (Memoria, 2014: 180). ■ Exclusiv în regiunea intracarpatică (ALR, s.n., vol. II, h. 347). – Din magh. hémfa (MDA).

NĂCLAVE subst. pl. (Prin Transilv.) Grumăzar (la ham). Sculele de prins și de mînat caii sînt: năclavele (grumăzările), hamurile, ...ștreangurile. pribeagul, p. r. 60, cf. 66. – Din magh. nyakló.

ȘOLDAR, șoldari, s. m. Curea de ham care trece peste șoldul calului. – Șold + suf. -ar.

HAMUT ~uri n. înv. Parte a hamului care trece peste gâtul calului. /<rus. homut

A HARNAȘA ~ez tranz. (un cal) A pune șaua sau hamul. /<fr. harnacher

SIDELCĂ ~ci f. 1) Pernă mică care se fixează sub cureaua hamului pentru a feri corpul calului de rosături. 2) Cârlig de împletit. /<ucr. sidelka, rus. sedelka

REMONT s.m. Cal tînăr, încă neobișnuit la ham sau la călărie. [< fr. remonte].

tilnoaie s.f. (reg.) chinga hamului, care trece peste pieptul calului; presen.

REMONT¹ I. s. m. 1. cal tânăr încă neobișnuit la ham sau la călărie. 2. banc, grup de pești care urcă în susul apei pentru a-și depune icrele. II. s. n. urcare în susul apei. (< fr. remonte)

ȘOLDAR, șoldare, s. n. Curea de ham care trece peste șoldul calului. – Șold + suf. -ar.

GREBĂNAR, grebănare, s. n. Parte a hamului care trece peste greabănul calului și este legată de o parte și de alta de pieptar; gîtar, spătar.

HAMUT, hamuturi, s. n. (Învechit) Parte a hamului care trece peste gîtul calului; gîtar. Podoabele și cusăturile dupe veșminte și dupe hamutul calului... au rămas tăinuite. ODOBESCU, S. II 198. Înmuiau în fir și în pietre scumpe hainele de pe dînșii și hamuturile de pe caii lor. id. ib. III 108.

JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn pentru înjugarea vitelor, avînd la partea superioară două părți arcuite care se sprijină pe ceafa animalelor înjugate sau (în alte țări) se prind de coarnele lor. Împrejurul gîtului [boii] simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. GÎRLEANU, L. 39. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare. IOSIF, V. 74. La maică-ta te-oi duce Cînd... a face Jugul Mugur. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Fig. (Simbolizînd apăsarea, asuprirea, tirania, munca grea, neplăcută) Arta picturii pare că ar fi voit să scuture jugul artei oratorice. CARAGIALE, O. III 249. Și boierii de duzină, ce-au ținut de coarne plugul, Uitînd traiul de la țară, azi țăranului pun jugul. BELDICEANU, P. 119. Brațul tău, ce sfarmă astăzi un jug aspru de robie, Ție însăți pregătește viitor de libertate. ALECSANDRI, P. A. 72. ◊ Expr. A trage la jug = (despre animale de tracțiune) a trage carul sau căruța; fig. (despre oameni) a munci peste puteri. 2. Jujeu. ♦ Colac, de obicei de lemn, îmbrăcat în piele, care se pune uneori la gîtul cailor și prin care trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. Jug de joagăr. 4. (Regional) Măsură de pămînt cam de o jumătate de falce, adică ceva mai mult decît două treimi dintr-un hectar. V. iugăr.

PREASENĂ, preasene, s. f. (Regional) Curea lată (de la ham) care trece peste pieptul calului de călărie.

TRĂGACI³, -E, trăgaci, -e, adj. (Despre animale) De tracțiune; p. ext. care trage bine la ham sau la jug. Banul caii așeza Și la pluguri că-i punea... Trăgaci ca șoimii, Fugaci ca leii. PĂSCULESCU, L. P. 197. Slăbesc vitele trăgace. ȘEZ. VI 43.

ȘLEAU³, șleauri, s. n. Curea groasă, funie sau lanț prins de pieptarul hamului, cu care se leagă calul de crucea trăsurii; ștreang, trăgătoare. S-a prăvălit de pe capră, a desprins șleaurile, a dus negrișorii sub coliba a doua. SADOVEANU, A. L. 146. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăngăneau vijelios clopotele, și fugeau cît puteau. MACEDONSKI, O. III 19. Opt telegari înhămați ungurește, d-a lungul, cu șleauri de curea, subțiri și întinse, purtau trăsura mai ușor ca vîntul. ODOBESCU, S. I 161.

ȘOLDAR, șoldari, s. m. Curea de ham, care trece peste șoldul calului.

curar sn [At: DAMÉ, T. 50 / Pl: ~te / E: cur + -ar] (Îvp) 1 Curea de la ham, din părțile posterioare ale calului Si: (reg) bucar. 2 Scândură pe care stă țesătoarea la războiul de țesut. 3 Suportul din capăt al plutei.

jug sn [At: CORESI, EV. 338/32 / Pl: ~uri / E: ml jugum] 1 Dispozitiv de lemn care se pune pe gâtul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. 2 (Prc) Parte a jugului care se pune pe ceafa animalelor. 3 (Pex) Parte a gâtului pe care se așază jugul (1). 4 Pereche de boi. 5 (Reg; îcs) Un ~ de paie Un car de paie. 6 (Reg; îcs) Un ~ de lemne Un car de lemne. 7 (Îrg) Suprafață de pământ care se poate ara într-o zi cu o pereche de boi. 8 (Fig) Robie. 9 (Fig) Umilință. 10 (Fig) Muncă grea. 11 (Îvp; îe) A pune cuiva ~ul după cap A stăpâni pe cineva cu totul. 12 (Îrg; îe) A trage în ~ de fier A se lupta din greu cu viața. 13 (Îae) A fi la ananghie. 14 (D. animale; îe) A trage la ~ A trage carul, căruța, plugul etc. 15 (Fig; d. oameni; îae) A munci din greu. 16 (Fig; d. oameni; îae) A munci peste puteri. 17 (Îvp; pan) Jujeu (1). 18 (Îrg) Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune la gâtul calului și prin care trec hamurile. 19 (Îvp; îe) Un ~ de cal (bătrân) Cal bătrân, slab și neputincios. 20 (Îrg) Fiecare din cele două sbanțuri de care e prinsă custura ferăstrăului sau a joagărului. 21 (Îvp; la casă) Fiecare dintre cele două bârne groase și lungi profilate în formă de ciubuc din care se compun pereții casei. 22 (Reg) Grinzi din care este făcută prispa sau pridvorul. 23 (Reg) Ramă de la fereastră. 24 (Îvp) Bucată de lemn de la sulul dinainte al războiului de țesut, prin care intră găurarul Si: (Ban) jugăriță. 25 (Mar) Purtător de vătale. 26 (Înv; la pescuit, mpl) Grinzi de stejar pe care se pune coșul de la gardul cu leasă pentru ca acesta să poată fî urcat și coborât. 27 (Îvp; la piuă) Rezemătoare de la spatele maielor. 28 (Îrg; la moară) Parte a morii care ține postava. 29 (Îrg) Grindă de lemn care susține piatra morii. 30 (Trs; înv) Broderie înflorată. 31 (Reg) Dig din tulpini suprapuse făcut pe țărmul unui râu. 32 (Reg) Suport de lemn pe care se așază vasul din care beau vitele. 33 Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. 34-35 Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 36 (Teh) Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. corectat(ă)

otinc sn [At: PAMFILE, J. II, 158 / V: ho~, otânc, ~că sf, ~ng / Pl: ~uri și (rar) ~nce / E: ns cf otic] (Reg) 1 Otic (1). 2 Săpăligă. 3-7 Otic (3-4, 7-9). 8 Fir adăugat la urzeală când se rupe unul dintre firele acesteia. 9 Pârghie. 10 Cui de lemn care se pune la jug în partea boului mai slab, astfel ca boul mai puternic să tragă mai mult. 11 Ajustare a hamului, pentru a fi potrivit calului. 12 (Îf otânc; îe) A pune ~ (D. cai) A se împotrivi. 13 (Îe) A avea ~ pe cineva A avea pică pe cineva.

parip sm [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~rep, (reg) ~pă sf, păip, păr~ / A și: parip / Pl: ~i / E: mg paripa] (Trs) 1 (Îoc mârțoagă) Cal tânăr, sprinten și frumos, folosit, mai ales, pentru călărie Si: bidiviu, telegar. 2 (Pex; reg) Copil mic. 3 (Înv) Cal lăturaș, care merge pe lângă cel din ham. 4 Pui de măgar. 5-6 (Șdp) (Cal sau) mânz mic, slab, nedezvoltat Si: mârțoagă.

șelar [At: (a. 1748-1749) IORGA, S. D. VI, 45 / V: (înv) șălariu sm / Pl: ~i sm, ~e sn / E: șa³ + -ar] 1 sm Persoană care confecționează șei³ (1) sau alte obiecte de harnașament Si: (reg) șoronar (1). 2 sm Persoană care vinde șei³ (1) sau alte obiecte de harnașament Si: (reg) șoronar (2). 3 sn (Trs) Parte a hamului care trece peste șalele (23) calului.

șoldar sn [At: DAME, T. 50 / V: (îrg) ~iu / Pl: ~e / E: șold¹ + -ar] (Reg) Curea de ham care trece peste spatele calului, în regiunea șoldurilor¹ (2) Si: (reg) chitrim, copsar (1), spătar dinapoi, țoft.

tilnoaie sf [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ? / E: nct] (Trs) 1 Cureaua de la ham care trece peste pieptul calului Si: (reg) presen. 2 Grindă transversală Si: traversă (2).

vagui vr [At: ARVINTE, TERM. 43 / Pzi: ? / E: vagă + -ui] (Buc) 1 (D. cai) A se echilibra în hamuri, astfel încât efortul să fie egal distribuit. 2 (Csnp) „A se cumpăni”.

struni [At: DDRF / V: (rar) ~na / Pzi: ~nesc / E: strună¹] 1 vt (Asr; c. i. strunele) A întinde (pentru a acorda). 2 vt (Pex; c. i. strunele unui instrument muzical sau, pex, însuși instrumentul) A acorda (2). 3 vt (C. i. obiecte) A lega strâns (întinzând bine sfoara, cureaua etc.) cu care se leagă. 4 vt (Rar; c. i. arcul) A încorda. 5 vt (C. i. Calul înșeuat sau înhămat) A conduce sau a stăpâni cu ajutorul frâului Si: a înfrâna. 6 vt (Pex) A liniști. 7 vt (Rar; c. i. frâul, hamul etc. sau, pex, gura calului înșeuat sau înhămat) A trage sau a ține strâns, pentru a conduce sau a stăpâni calul. 8 vt (Fig; c. i. oameni) A controla de aproape sau cu severitate comportarea cuiva. 9 vt (Fig; c. i. oameni) A supune unei discipline severe. 10 vt (Fig; c. i. oameni) A trata cu asprime. 11 vt (Pex; rar) A disciplina (1) Si: a înfrâna, a ține din scurt, a ține în frâu, a ține în strună. 12 vt (Asr; c. i. manifestări ale oamenilor) A stăpâni. 13 vt (Rar; îe) A-și ~ limba A stăpâni. 14 vr (Reg) A se stăpâni. 15 vt (Rar; fig) A încorda. 16 vt (C. i. struna¹) A întinde învârtind pana¹. 17 vt (Mol; c. i. partea dinainte și cea dinapoi a carului care nu are cruci sau, pex, c. i. carul) A lega cu o strună¹.

FRUNTAR (pl. -re) sn. 1 Cureaua de la hamuri care trece peste fruntea calului (👉 🖼 831) ¶ 2 🏚 O grindă răzimată pe stratul morii, prin care trece piscoaia ¶ 3 Trans. ⛪ Catapeteasmă ¶ 4 Fâșie de catifea cu care se leagă femeile pe frunte, pe sub căiță, ca să nu iasă părul de subt ea [lat. frontale].

forhám, forhamuri, s.n. (reg.) Cureaua de la ham care trece peste șoldul calului. ■ Exclusiv în nordul Trans. – Var. a lui corham.

GREBĂNAR, grebănare, s. n. Curea a hamului care se trece peste greabănul calului. V. gâtar. – Greabăn + suf. -ar.

PIEPTAR, pieptare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci, adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦ Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

PRESENĂ, presene, s. f. (Reg.) Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului. [Var.: presen s. n., preasenă s. f.] – Din scr. prsina.

GÂTAR ~e n. Curea lată de la ham care se trece peste greabănul calului, la înhămat. /gât + suf. ~ar

GREBĂNAR ~e n. Parte a hamului care se trece peste greabănul calului. /greabăn + suf. ~ar

PRESENĂ ~e f. Curea la ham care este trecută pe sub cal. [Var. presen] /<sb. prsina^[1]

SPĂTAR¹ ~e n. 1) Parte mai înaltă a unui scaun sau a unui fotoliu de care își sprijină spatele persoana ce stă pe ele; spetează; rezemătoare. 2) Parte a hamului care se așază pe spatele calului. /spate + suf. ~ar

sighialău, sighieloaie, s.n. (reg.) parte a hamului, care se fixează pe pieptul calului.

subbărbie, subbărbii, s.f. (reg.) curelușă a hamului, care trece pe sub bărbia calului.

supântecar, supântecare, s.n. (reg.) curea a hamului care trece pe sub pântecul calului.

tacîm n., pl. urĭ (turc. takym, aparat, efecte, mobile, asortiment, clasă, serie, bandă, partizanĭ, plebe; ngr. takim, bg. takym). Serviciŭ, garnitură: tacîm de masă (lingură, furculiță, cuțit, farfurie, șervet, pahar), tacîm de cafea (ibricu, ceștile ș. a.), tacîm de cal (șaŭa, frîu ș. a. saŭ hamurile), tacîm de lăutarĭ (taraf cu instrumentele: vioară, cobză, naĭ ș. a.). Suită, cortegiu (vechĭ): domnu cu tacîmu curțiĭ, (fig.) sărăcia cu tacîmu eĭ de rele. Fig. Iron. Om nu prea recomandabil: ce maĭ tacîm aĭ să fiĭ și tu, măĭ băĭete! V. pramatie.

PIEPTAR, pieptare, s. n. (Pop.) 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci, adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦ Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

PRESENĂ, presene, s. f. (Reg.) Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului. [Var.: presen s. n., preasenă s. f.] – Din sb. prsina.

GREBĂNAR, grebănare, s. n. Curea a hamului care se trece peste greabănul calului. – Greabăn + suf. -ar.

GÎTAR, gîtare, s. n. Cureaua lată a hamului, care se trece peste greabănul calului și e legată la capete de pieptarul hamului; spătar, grebănar.

ÎNFRÎNA, înfrînez și înfrîn, vb. I. 1. Tranz. A pune frîu unui animal de ham. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul. ISPIRESCU, L. 4. Și plîngînd înfrînă calul. Calul ei cel alb ca neaua, Îi netează mîndra coamă Și plîngind îi pune șaua. EMINESCU, O. I 66. ♦ A îmblînzi, a domestici. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrînate, de demult ar fi sfîșiet pe om. CREANGĂ, P. 209. ♦ Fig. A stăvili, a reține, a face inofensiv, a potoli. V. frîna. Se lăsă pe speteaza scaunului și începu să rîdă, stăpînindu-se cît putea. Îi făcea rău rîsul, îi făcea rău și sila de-a și-l înfrîna, și-i curgeau lacrimi pe obraji. DUMITRIU, N. 85. Oamenii... își înfrînară resimțimintele. ODOBESCU, S. III 468. Orișicît vei înfrîna pe un domn, anevoie va fi a-l face pe el și pe oameni a uita vechiul obicei, a-l opri d-a se crede, măcar uneori, stăpîn al țării. BĂLCESCU, O. I 351. 2. Refl. A se abține de la ceva, a se reține de la o faptă, de la exprimarea unei păreri, a se stăpîni. Se îndîrjea, Dar tot el se înfrîna. TEODORESCU, P. P. 546.

ÎNVĂȚA, învăț, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la cunoștințe, deprinderi, lecții etc.) A-și însuși, a asimila; a studia. Radu își învăța lecțiile pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, O. AL. 105. Nu știe regulele vînătoriei... și voiește cu toate aceste să le învețe. ODOBESCU, S. III 11. Copilărise cu Ciubăr-vodă, cu care învățase carte la dascalul Pascal. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ (Urmat de un infinitiv sau de o completivă) A învățat să cînte. ▭ Solul Chinei e bogat în minereuri și tinerii tehnicieni chinezi trebuie să învețe a le exploata. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 6/5. Am învățat a călări pe deșelate. SADOVEANU, O. I 503. ◊ Absol. Te-am întîlnit în parc mai de curînd, Cu alți studenți pe-o bancă învățînd. D. BOTEZ, F. S. 11. Gheorghe se ducea să învețe pe sub copaci, în grădină. VLAHUȚĂ, O. AL. 118. Nicu Bălcescu avea o mare dorință de a învăța. GHICA, S. A. 141. ◊ Refl. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 2. (Cu un al doilea complement, indicînd persoana instruită) A transmite (cuiva) un sistem de cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare. V. instrui. Se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou. REBREANU, I. 21. Să-i dai un băiet să-l învețe cojocăria. CREANGĂ, P. 31. Îl hrănesc, îl îmbracă și îl învață carte. GOLESCU, Î. 56. Dascăle prea învățate, Cel ce-nveți școlarii carte. TEODORESCU, P. P. 254. 3. A deprinde, a obișnui, a deda (pe cineva cu ceva), a face (pe cineva) să se deprindă cu ceva, să-i vină gustul de a face ceva. Tu m-ai învățat să cînt Din copilărie. IOSIF, P. 54. ◊ (Poetic) Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Și de durerea altor inimi Învață-mă, stăpîne-a plînge. GOGA, P. 6. ◊ Expr. (Mai ales în amenințări) A învăța (pe cineva) minte = a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să nu mai repete o greșeală, a da (cuiva) o pedeapsă exemplară. Fă-mi loc să-l învăț eu minte! DUMITRIU, N. 60. (Eliptic) Scoboară-te jos, tîlharule, că te-oi învăța eu! CREANGĂ, O. A. 57. A învăța (sau, refl., a se învăța) minte = a (se) cuminți. Te-i învăța tu minte de altă dată. CREANGĂ, P. 146. Gură, tu, învață minte, nu mă spune nimănui! EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. Binele te-nvaț-a-l face Ca albina mierea ei. VLAHUȚĂ, O. A. 27. Se învățase și el... a le alege așa, de pe deasupra. CREANGĂ, P. 167. Cu nărav te-ai învățat! TEODORESCU, P. P. 152. ◊ Refl. pas. Calul bătrîn nu se învață în ham. ♦ A sfătui, a povățui (pe cineva) să facă ceva (arătîndu-i cum să procedeze). Făcu precum o învăță calul. ISPIRESCU, L. 18. Ce să faci? Să te învăț eu: boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc. CREANGĂ, P. 39. Tomșa! el te-a învățat a vorbi cu atîta dîrzie? NEGRUZZI, S. I 139. 4. A trage o învățătură, a căpăta experiență. Am învățat din întîmplarea asta că dușmanul se folosește de toate mijloacele. CAMILAR, TEM. 101. ◊ Absol. Pentru comuniști este lege a învăța din experiența maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. Noi, scriitorii, învățăm de la scriitorii sovietici, care au în urma lor o experiență de peste treizeci de ani. STANCU, U.R.S.S. 153. ◊ Refl. Cît are omul în lume viață Tot mereu învață și nu se învață. PANN, P. V. I 13. Să se-nvețe maicele Cum să-și deie fetele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172.

PRESEN, presene, s. n. Cureaua hamului care trece pe sub pieptul calului.

PROPTI, proptesc, vb. IV. 1. Tranz. A sprijini un gard, un zid etc. cu o proptea (sau cu mai multe) ca să nu cadă. Aceste case... erau proptite cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se dărîme. CAMIL PETRESCU, O. I 336. Fînul cosit de curînd, adunat în cîteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU, I. 19. Precum văd, aici șade cineva și i se huruie casa... Mă duc s-o proptesc cu un lemn. RETEGANUL, P. IV 54. ♦ A sprijini, a rezema. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ♦ A așeza un obiect drept stavilă, pentru a împiedica mișcare. Fata îi propti mîna în piept. DUMITRIU, P. F. 36. 2. Tranz. A rezema un obiect de ceva (ca să nu cadă). Rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape de dînsul. V. ROM. decembrie 1951, 218. ◊ Refl. Gemînd mă proptesc de primul copac. BENIUC, V. 97. Chema pe nume pe băieți, Și se proptea de slab, sărmanul, Cu mîna de păreți. COȘBUC, P. I 101. 3. Refl. A se sprijini de un punct de reazem în vederea unui efort. Caii se proptiră cu piepturile în hamuri și omul se lăsă iar din umeri, cu brațele încordate, țepene, în coarnele plugului. DUMITRIU, N. 146. Se propti în picioare și zvîrli cu o bucată de piatră, izbindu-l pe Goldenberg drept în față. SAHIA, N. 108. Piatra pe piept că punea, În picioare se proptea, Și, dacă se opintea. Trei stînjini în sus o da. TEODORESCU, P. P. 568. ◊ Fig. Era o noapte fără lună. În fundul răsăritului se proptiseră nori negri, ca munți încremeniți. SADOVEANU, M. C. 93. ◊ Tranz. Tîrînd Pe tată-său, care-l strîngea De mijloc și-n zădar proptea Picioarele-n nisip, cătînd Să-l ție-n loc, acum urlînd Spre rîpi el se ducea. COȘBUC, P.271.

copsar sn [At: DAMÉ, T. 50 / Pl: ~e / E: coapsă + -ar] 1 Parte a hamului care se pune pe coapsele calului. 2 Nabederniță.

gâtar sn [At: DAMÉ, T. 50 / Pl: ~e / E: gât + -ar] (Pop) Cureaua lată de la hamuri care trece pe după gâtul calului Si: grebănar, spătar.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

sighialău sn [At: LB / Pl: ~loaie / E: mg szügyélö] (Trs) Parte a hamului care se fixează pe pieptul calului.

subbărbie sf [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~ii / E: sub¹- + bărbie] (Reg) Curelușă a hamului care trece pe sub bărbia calului.

ROBACI, -CE, robaci, -ce, adj. (Reg.) Harnic, muncitor. ◊ Cal robaci = cal de dârvală, care trage bine la ham. – Rob + suf. -aci.

PRAȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

PIEPTAR ~e n. 1) Haină călduroasă (din blană, din postav etc.), fără mâneci, care acoperă pieptul și spatele. 2) pop. Piesă de lenjerie femeiască, fără mâneci, care acoperă bustul. 3) pop. Șorț mic care se leagă sub bărbia copilului, protejându-i pieptul în timpul mâncării; bărbiță. 4) înv. Piept de cămașă, scrobit, care se aplică sub haină. 5) Piesă care protejează pieptul unui scrimer; plastron. 6) (în trecut) Obiect de metal, de zale sau de piele pe care îl îmbracău luptătorii în scop protector. 7) Curea lată la hamuri care se trece pe sub pieptul calului. /piept + suf. ~ar

A SE SĂGNI pers. 3 se ~esc intranz. reg. (despre cai) A se răni prin rosături (de ham sau de șa). /Din sagnă

hamut n. hamurile sau jugul din jurul gâtului la cai. [Rus. HOMUTŬ].

ROBACI, -CE, robaci, -ce, adj. (Reg.) Harnic, muncitor. ◊ Cal robaci = cal de dârvală, care trage bine la ham. [Var.: (m.) robace adj.] – Rob + suf. -aci.

PRAȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi aruncată. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

ÎNHĂMAT², -Ă, înhămați, -te, adj. (Despre cai sau alte animale de tracțiune) Cu hamurile puse, prins la căruță. Gata sînteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați. CREANGĂ, A. 122. ♦ (Rar, despre vehicule) La care s-au înhămat ori s-au prins caii; tras de cai. Era careta mitropolitului, pe care o cunoștea, înhămată cu patru cai. CAMIL PETRESCU, O. II 695. Un frumos landău (= landou) de Viena venea înhămat de patru telegari. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Fig. Dar noaptea vine-n caru-i de stele înhămat. MACEDONSKI, O. I 243.

POPRITOARE, popritori, s. f. Lanț, frînghie etc. care servește pentru a opri, a împiedica sau a reține ceva; opritoare. ♦ Parte a hamului cu care se opresc din mers caii.

PRAȘTIE, praștii și prăștii, s. f. 1. Armă veche de luptă constînd dintr-o bucată de piele, legată de două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-o crăcană mică de capetele căreia se leagă cîte o fîșie de elastic, cu care se aruncă pietre la distanță. Făceam praștii ca să vînăm vrăbii și pițigoi. IBRĂILEANU, A. 26. Aruncară cu praștia în sus cîte o piatră. ISPIRESCU, L. 305. Ou-n praștie lua Și-n slavă că-l arunca. PĂSCULESCU, L. P. 243. ◊ Fig. Iau praștia satirei și-n loc de pietre, glume Voi arunca în tine, rîzînd fără-ncetare. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 177. ◊ Loc. adv. Ca din praștie = repede, cu viteză. Dintr-o opintire, bărbătește, l-a repezit înapoi ca din praștie. GALAN, Z. R. 246. ◊ Expr. A da cu praștia în (sau prin) ceva = a face pagubă; a da iama prin ceva, v. iamă. Cît despre oala cu smîntînă, nici pomeneală nu era să-l fi prins vreodată la ea, ori să dea cu praștia prin bucățelele de friptură de pe grătar. ISPIRESCU, L. 286. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o poate străbate o piatră azvîrlită astfel. ◊ Expr. Ca de o praștie (sau cît dai cu praștia) = ca la o bătaie (sau aruncătură) de praștie; la mică distanță, aproape. 3. Curmei care se leagă de leucă ori de capătul osiei și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Expr. (Învechit) Cal de praștie = cal lăturaș, v. lăturaș. A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru, a-și găsi un rost, a se apuca cu hotărîre de treabă. Ia-ți dar praștia și hamul... Du-te și tu de muncește, Cîștigă și te hrănește. PANN, P. V. III 95. ♦ Frînghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținîndu-l de frînghie și făcîndu-l să alerge în cerc. Un geambaș da la praștie un cal neînvățat. DELAVRANCEA, la TDRG.

EFORT. Subst. Efort, strădanie, străduință (rar), străduială (rar), silință, silire, străduire (rar), sîrguință, caznă, sforțare, tur de forță, opintire, opinteală, osteneală (înv. și pop.); insistență, asiduitate, tenacitate. Trudă, trudnicie, muncă, lucru. Elan, rîvnă, zel, pasiune, ardoare, avînt. Luptă, întrecere, concurs, competiție. Muncă forțată, corvoadă; muncă grea, sudoarea frunții, sudoare de sînge, muncile lui Hercule, chinurile lui Tantalos. Extenuare, oboseală, obosire (rar), istovire, istoveală, sleire, epuizare, surmenaj, surmenare. Adj. Greu, dificil, istovitor, obositor, extenuant, epuizant, trudnic (pop.). Truditor (pop. și livr.), muncitor, lucrător, laborios, harnic, silitor, sîrguincios, străduitor, strădalnic (înv. și reg.), activ, perseverent, energic, hotărît, neobosit, zelos, insistent, stăruitor, tenace. Obosit, extenuat, epuizat, trudit (pop.), sleit (fig.), istovit. Vb. A depune efort, a se forța, a se sforța, a se sili, a se strădui, a se strădănui (reg.), a se sîrgui (pop.), a se opinti, a-și pune osul, a se osteni, a-și da (toată) silința, a-și da osteneala, a da la deal, a da la vale, a (se) trudi, a-și da truda (înv.), a munci ca un hamal, a se chinui, a se căzni, a asuda (fig.), a vărsa sudori, a scoate limba de-un cot, a trage la ham, a trage la jug, a fi cal de poștă (de tramvai, de alergătură, de olac), a se zbate ca peștele pe uscat, a se zbate ca musca în pînza de păianjen, a se zbate de moarte, a munci din greu, a munci zi și noapte, a nu-și precupeți nici un efort, a se face (a se pune) luntre și punte, a se da în lungiș și în curmeziș, a face tot ce este omenește posibil, face pe dracu-n patru, a face tot ce-i stă în putință, a munci cu tragere de inimă, a-și da toată truda, a duce și hăul și greul, a face (a depune) un efort, a călca din piatră în piatră, a-și încorda puterile, a face un tur de forță. A insista, a persevera, a se lupta (fig.). A se întrece, a fi în întrecere, a se lua întrecere, a-și măsura forțele (în luptă) cu cineva. A se prăpădi cu firea, a (se) obosi, a se extenua, a-și slei forțele, a-l trece (pe cineva) toate nădușelile, a se istovi, a se epuiza. Adv. Cu efort, cu trudă, cu greu, cu chiu, cu vai; (în mod) insistent, cu insistență, cu orice preț; cu rîvnă, cu zel, cu pasiune; cu mare caznă, din toate puterile, din răsputeri, pe opinteală. V. acțiune, entuziasm, hărnicie, muncă, oboseală.

cezmăn s [At: (a. 1639) IORGA, S. D. XIII, 63 / Pl: nct / E: nct] (Înv) Cuvânt cu sens neprecizat De niște cai... și de un cezmăn și niște hamuri...

înhămat², ~ă a [At: NECULCE, ap. LET. II 364/18 / V: (reg) ~ham~ / Pl: ~ați, ~e / E: înhăma] 1-2 (D. cai sau alte animale de tracțiune) (Cu hamurile puse sau) atașat la un vehicul. 3 (Rar; d. vehicule) La care s-au înhămat caii sau alte animale de tracțiune. 4 (Fig; d. oameni) Angajat în realizarea unui lucru dificil. 5 (Reg; fig) Purtat de alții după voința lor. 6 Oprit.

remont², ~ă smf [At: ALEXI, W. / V: (reg) rămândă, remândă, rimoantă, rim~, rimonzi smp, romândă sf / P: ~nți, ~e / E: remontă] 1 Cal achiziționat pentru nevoile armatei. 2 (Pex) Cal tânăr de rasă, încă neobișnuit la ham sau la călărie.

vânare² sf [At: CR (1833), 94/10 / V: (1) vânar s / Pl: ~nări / E: vână + -ar] 1 (Reg; șîs ~a hamului) Curea a hamului, care trece peste părțile posterioare ale calului Si: bucar, curar (1). 2 (Olt; Mun) Nojiță. 3 (Trs) Șnur din păr de capră, cu care femeile de la țară își legau ciorapii de dimie în jurul piciorului.

NĂRAV s. n. 1. (Învechit și popular; adesea determinat prin „bun”, „rău” sau echivalente ale acestora) Obicei, deprindere; comportare; (la pl.) moravuri. Că nu e năravu[l] rimleaniluru se dea vru[n] omu spre perire. cod. vor. 70/4. Strică amu năravul cela dulcele (obiceiurile bune B 1938) cuvintele cealea realele (a. 1569-1575). gcr i, *13/30. Cu năravuri bune să ne înfrîmsețăm. coresi, ev. 208. Nărav avea amu oamenii la praznice și sâmbăta să se adune. id. ib. 407. Ale meale năravure urîtule-ați și le-ați lepădat (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 227/8. Năravuri reale (cca 1618). gcr i, 50/30. Cela ce nu face la boeriia lui după tocmealele și năravurile ce au fost mai de mult aceii boerii... acela... greșeaște cu înșelăciune. prav. 253. Plini... de năravuri reale. n. test. (1648), 207^r/22, cf. 152^r/23. Vorbele cele rele strică năravurile cele bune. neagoe, Înv. 3/24, cf. 17/13. Un fiiu frumos la față și curat la năravuri. dosoftei, v. s. septembrie 31^v/11, cf. noiembrie 112^r/26. Scrie episcopul Vichentie în cartea lui ce-i dzic: Oglinda năravurilor (a. 1692). gcr i, 295/28. Iară nu că doară au rămas lucrurile așa lăsate și îngăduială s-au dat acelor hicleani ovrei, ca deprinzindu-se cu d-acealea să rămîie în nărav. c. cantacuzino, cm i, 26. Cinci lucruri sînt nefolositoare, cînd nu sînt însoțite cu alte cinci: cuvîntul fără de ispravă..., știința fără năravuri bune... (a. 1713). gcr ii, 7/17. Mai ușor este să nu jure nimenea, că... este... numai un nărav rău (a. 1746). ap. tdrg. Următori și aseamene la năravuri răvnitori... v-ați arătat lui Pavel. mineiul (1776), 148^v1/25, cf. 188^v2/27. Naravurile și obiceiurile peruvienilor. ist. am. 62^v/9. Au vrut întăiași dată să facă cu el după năravul turcilor. șincai, hR. ii, 37/31. Au fost cu line năravuri. maior, ist. 202/6. Face pre născuții lor aseamenea șie întru năravuri (a. 1809). gcr ii, 202/31. Își aleage muiate șie mai vîrtos frumoasă decît cu năravuri bine cuviințate. calendariu (1814), 128/22. Am scris aceste obiecturi, satere, prin care arăt osebite caracteruri și rele năravuri. mumuleanu, ap. gcr ii, 246/20. O casă de corecție... al căria scopos este de a întoarce la năravuri bune pe acei ci au început a înfrînge legile. ar (1829), 226¹/19. Comedia, prin batjocora sa, luînd în rîs prejudețele și urîtele năravuri, a fost biciul cel mai grozav al vițiului celui îngîmfat. heliade, o. ii, 58. Constantin Stamati, bărbat literat, ...are tălmăcite... alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune. cr (1830), Fericirea... stă... în năravuri lăudate, marcovici, c. 98/23, cf. 129/6, id. d. 10/19. Pururea vă învățăm acele ce socotim de cuviință spre folosul și împodobirea năravurilor voastre. drăghici, r. 4/6, cf. 158/26. Mă întreba adeseori ca să le povestesc despre toate ale Vavilonului, adică despre năravuri, despre prăvili și despre oștirile și veniturile împărăției. gorjan, h. ii, 10/30. Îndată ce am trecut în Silezia... alte năravuri și altă idiomă de limbă ne-au vestit că nu mai eram în aceiaș țară. kogălniceanu, s. 8. Cînd relele năravuri vuiesc neîncetat, Atunce adevărul nu este ascultat. DONici, f. 87, cf. id. f. ii, 32/10. Amar ție! că ț-ai răpus năravurile bune Și ai ajuns desăvîrșit întru nențelepciune. pann, e. iii, 23/11. Hainele, naravurile, pămîntul au luat prifacere. russo, s. 11. Naravurile erau simple, căci domnii erau simpli. negruzzi, s. i, 272. Cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit. alexandrescu, o. i, 297, cf. id. m. 254. Sîntem în stare să producem, atunci mai ales cînd nu ne-am răsipi puterile, după răul nostru nărav. odobescu, s. iii, 646. Năravurile vîrstelor pe rînd le observați Cu cele-n cursul anilor prefaceri ale firii, ollănescu, h. a. p. 20. Pe cetitorul de mijloc îl pasionează mai mult... năravuri caracteristice ale oamenilor mari. f (1906), 21, cf. 9. De data aceasta, colegii mei sînt mai mult decît punctuoși. De și-ar ținea năravul! agîrbiceanu, l. t. 307. Dar năravurile sînt tot acele și, sub numele nou, oamenii tot aceiași. c. petrescu, c. v. 80. Eu din copilărie am năravul să dorm tîrziu dimineața. teodoreanu, m. ii, 195. Așa cred eu că unde m-am născut la apa Moldovei ș-am trăit la baltă și-ntre pescari – de aceea a rămas acest narav în mine. sadoveanu, o. ix, 453, cf. id. p. m. 115. Alții cată, după năravul tîlhăresc, jur împrejur – poiana toată. v. rom. octombrie 1954, 27. Numai de și-ar ține mult năravul ista. camilar, n. i, 164, cf. 253. De unde să-i treacă prin cap că regimentele aveau nărav să-și scrie pe numele lor caii oamenilor și încă ai voluntarilor? galan, z. r. 40. Dar Piperea-i ca și dracul, Știe rîndul și năravul. reteganul, tr. 36, cf. alr i 1 310/9, 746, 748. Cîți oameni, atîtea năravuri. zanne, p. ii, 371. ◊ loc. adv. Întru (sau pre, din) nărav = conform obiceiului, tradiției. Și într-acelaș nărav iară sărută pre ei cu cuvîntul. coresi, ev. 129. Învăță întru nărav și se rugă de ei să fie întru învrătoșarea credințeei Domnului (a. 1569-1575). gcr i, *11/6. Vă poftesc, din nărav vechi, Trei căzi pline cu curechi. sevastos, n. 291. ◊ Expr. (învechit) A umbla pe nărav de... = a se comporta ca..., a imita pe... Episcopul ce... va umbla pre nărav de cocon (a. 1640). ap. tdrg. ♦ (Învechit) Fel, chip, mod; posibilitate. Lăcuiia el în năravul fierilor. coresi, ev. 364. Părea-i amu că-l va învăța Hristos pre el și va da nărav, ca și în vecie viu să fie. id. ib. 432. Loc și nărav pipăiia s-afle... ca să vază pre iubitulu-ș. id. ib. 452. 2. Spec. Obicei, apucătură, deprindere rea; cusur, viciu, patimă (4), (regional) nărăvie, madea (13), natură (3), parfie(1). E să urîciuni amară aveți și năravure întru inimile voastre, nu vă lăudați și nu mințireți (a. 1569-1575). gcr i, *10/18. Pre iubitorii de argint arată năravul lor: cel cumplit. varlaam, c. 177, cf. 64. Socotind că-ș va părăsi năravul. neculce, l. 310. Cei clătiți de năravurile vicleanului luptătoriu. mineiul (1776), 158^r1/31. Începuse a deprinde puturosul narav [fumatul], russo, s. 28. Ajută-mă ca să mă dezbăr de pîrdalnicul meu de nărav. odobescu, s. iii, 45. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. creanga, p. 332, cf. 48. Radu, ca un băiat cuminte și înțelegător..., s-a dezbărat de năravul lui. vlahuță, o. a. 96, cf. 154. A biciui anumite năravuri, spre a moraliza pe contemporani. ibrăileanu, sp. cr. 219. Zădarnică e orice protestare. Voi, cei ce-n lume ați comis păcate, Lăsați-vă năravul la intrare. TOPÎRCEANU, B, 95. Iar ciocoiu satului, Cu năravu dracului. marian, sa. 173. Hai, mîndruță, la părău, Să-ți arăt năravul meu; Cîte zile-s într-un an, Atîtea năravuri am. doine, 218. Lasă-te, mîndro, de mine... – Io mă las cu Dumnezău, Nici un pic nu-mi pare rău; Ci-mi șede cîta cu greu, Că ț-am luat năravul tău. hodoș, p. p. 151. Holercuță, draga mea... Eu te beu și tu mă-nbeți, Multe năravuri mă-nveți. șez. i, 143, cf. iii, 51. Are un nărav, de cam mănîncă mult și străfigă. i. cr. ii, 290. Măi bărbate, ce mi-i bate, Din nărave nu mi-i scoate. bîrlea, c. p. 61. Năravul din fire nu are lecuire. odobescu, s. iii, 48, cf. sbiera, p. 247. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. La ce tot dai [cerșetorilor]? Îi înveți cu nărav! delavrancea, o. ii, 315. S-ar învăța cu nărav. Ar aștepta să-l atingem la manșetă de cîte ori îl înjuri. stancu, r. a. iv, 351. ♦ (La animale, mai ales la cai) Obicei de a mușca, de a azvîrli din picioare, de a nu trage la ham etc. I se năzare ca la caii cei cu nărav, alecsandri, t. 1173. Sui, cuconașule, ...n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. contemporanul, iii, 827. Pe cal nu se dă cu „zbiciul”, ca să nu capete „nărav”. priheagul, p. R. 66. Cal cu nărav, alr i 1 110/333, cf. ib. 1 110/77, 200, a iii 3, 16. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. negruzzi, s. i, 248, cf. ALECSANDRI, P. III, 125, BOLINTINEANU, O. 158, f (1903), 160, zanne, p. i, 519. Cine încalecă măgarul, să-i sufere și năravul, românul glumeț, 40, cf. zanne, p. i, 534. ◊ Expr. A fi cu nărav = a fi capricios, dificil; a fi încăpățînat, îndărătnic. Căpitane! Îți aducem pe nepoata lui Moțoc. E cam cu nărav ciocoaica: n-o auzi vorbind de loc... hasdeu, r. v. 64. (Fig.) La 60 de ani picioarele-s cam nesigure, cam... cu nărav; ele te răstorn ușor. alecsandri, t. 1 198. 3. (Învechit și popular) Fire, temperament, natură (3). Numai dulceața și bunătatea lu Dumnezeu ajuta lu Iosif, de îmblînziia și muiia năravul cela iutele a lui Pilat. coresi, ev. 137. Oștile văzură năravul lui fără milă și svireap ca de lup. moxa, 378/26. Acesta Leu, cu numele și cu năravul de leu și cu sufletul de fiară. id. 379/19. Curioasă titulă. Dinadins am potrivit-o așa, cunoscînd năravul românului. f (1906), 3. Mîndra mea cu d-altul șede. Da șază cu Dumnezeu, Că mie nu-mi pare rău... Numai o țîr cam cu greu, Că știam năravul său. jarnikbîrseanu, d. 158, cf. hodoș, c. 52. Du-te, mîndruluț, în draci, Cu al tău nărav nu-mi placi, Că tu pe toate le tragi, Și pe cari nu ți-s dragi, Numai mie but să-mi faci. bîrlea, c. p. 169. Orice om cu năravul său. zanne, p. ii, 447. La cărți, la drum și la beție se cunoaște întreg năravul. id. ib. viii, 428. – pl.: năravuri și (învechit) năravure, (regional) nărave. – Din v. sl. нракъ. cf. hg. нърав.

SAGNĂ, sagne, s. f. Rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham. ♦ Cicatrice rămasă pe corpul unui animal după marcarea lui cu fierul roșu. – Din scr. sadno.

STRUP, strupuri, s. n. Curea la ham, care se fixează în partea posterioară a calului, sub coadă. – Lat. struppus.

sagnă, sagne, s.f. (reg.) 1. rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham; cicatrice rămasă pe corpul unui animal după marcarea lui cu fierul roșu. 2. necaz, supărare; ceartă.

pohodnic m. cal lăturaș care merge pe lângă cel din ham. [Și povodnic = serb. POVODNIK (din slav. POVODŬ, hăț)].

SAGNĂ, sagne, s. f. Rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham. ♦ Cicatrice rămasă pe corpul unui animal după marcarea lui cu fierul roșu. – Din sb. sadno.

STRUP, strupuri, s. n. (Reg.) Curea la ham, care se fixează în partea posterioară a calului, sub coadă. – Lat. struppus.

ÎNFRÎNAT, -Ă, înfrînați, -te, adj. (Despre un animal de ham) Căruia i s-a pus frîu. Amîndoi... caii sînt în curte? – Înșelați și înfrînați. NEGRUZZI, S. III 490. Mai șezi, murgule, legal, Înfrînat și nemîncat. TEODORESCU, P. P. 73.

SAGNĂ, sagne, s. f. Rosătură, rană pe spinarea calului, produsă de șa, de tarniță sau de ham.

tragăn¹ [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 39/15 / V: (reg) ~gan, ~găr, ~găt, ~gân, trăgân sn, ~gă (Pl: tragi), ~ă, ~gnă sf / Pl: ~e, (reg) ~gane, ~uri, tragene, tragine sn, ~i sm / E: ns cf gr τραγανός] 1 sn (Pop) Boală a vitelor sau a porcilor, produsă de o ciupercă, localizată de obicei în regiunea maxilarului, caracterizată prin apariția unor umflături tari și reci Si: (pop) broască, șoricel. 2 sn (Pop; prc) Umflătură produsă de tragăn¹ (1). 3 sn (Reg) Angină la vite și la cai. 4 sn (Mar) Boală a vacilor, manifestată prin umflarea și sângerarea ugerului. 5 sfn (Reg; șîf tragnă) Rană pe spinarea calului, făcută de șa, de tarniță sau de ham. 6 sn (Reg; sst) Cerbicea vitelor de jug. 7 sn (Înv) Pielea care atârnă sub gâtul vitelor. 8 sn (Reg) Inflamație a ganglionilor limfatici, provocată de o infecție microbiană Si: adenită, uimă. 9 sm (Reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape, ale cărei frunze se utilizează în medicina populară pentru tratarea trăganului¹ (1).