PRAȘTIE, praștii și prăștii, s. f. 1. Armă veche de luptă constînd dintr-o bucată de piele, legată de două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-o crăcană mică de capetele căreia se leagă cîte o fîșie de elastic, cu care se aruncă pietre la distanță. Făceam praștii ca să vînăm vrăbii și pițigoi. IBRĂILEANU, A. 26. Aruncară cu praștia în sus cîte o piatră. ISPIRESCU, L. 305. Ou-n praștie lua Și-n slavă că-l arunca. PĂSCULESCU, L. P. 243. ◊ Fig. Iau praștia satirei și-n loc de pietre, glume Voi arunca în tine, rîzînd fără-ncetare. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 177. ◊ Loc. adv. Ca din praștie = repede, cu viteză. Dintr-o opintire, bărbătește, l-a repezit înapoi ca din praștie. GALAN, Z. R. 246. ◊ Expr. A da cu praștia în (sau prin) ceva = a face pagubă; a da iama prin ceva, v. iamă. Cît despre oala cu smîntînă, nici pomeneală nu era să-l fi prins vreodată la ea, ori să dea cu praștia prin bucățelele de friptură de pe grătar. ISPIRESCU, L. 286. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o poate străbate o piatră azvîrlită astfel. ◊ Expr. Ca de o praștie (sau cît dai cu praștia) = ca la o bătaie (sau aruncătură) de praștie; la mică distanță, aproape. 3. Curmei care se leagă de leucă ori de capătul osiei și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Expr. (Învechit) Cal de praștie = cal lăturaș, v. lăturaș. A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru, a-și găsi un rost, a se apuca cu hotărîre de treabă. Ia-ți dar praștia și hamul... Du-te și tu de muncește, Cîștigă și te hrănește. PANN, P. V. III 95. ♦ Frînghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținîndu-l de frînghie și făcîndu-l să alerge în cerc. Un geambaș da la praștie un cal neînvățat. DELAVRANCEA, la TDRG.