LICĂR, licăre, s. n. Sclipire, scînteiere, licărire. Licărul pierea treptat, înghițit, acoperit de poala perdelei de umbră. DUMITRIU, P. F. 15. Obosită de muncă, ai adormit zîmbind... Să-ți fie somnul licăr de stele. DRAGOMIR, P. 50. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MIHALE, O. 509. ♦ (Concretizat) Ceea ce sclipește, licărește; scînteie. Ochii îi scînteiau înviați ca două licăre sub spuză. C. PETRESCU, C. V. 75. – Variantă: licur (COȘBUC, P. II 186, EMINESCU, O. I 119) s. m.