BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

BUN-GUST s. distincție, eleganță, rafinament, (livr. și fam.) șic. (Îmbrăcat cu ~.)

DISTINCȚIE s. 1. v. deosebire. 2. v. bun-gust. 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)

ELEGANȚĂ s. 1. v. bun-gust. 2. v. distincție. 3. v. lux.

RAFINAMENT s. 1. v. bun-gust. 2. v. distincție. 3. v. finețe.

ȘIC s. v. bun-gust, distincție, eleganță, fluturaș, fluture, paietă, poleială, rafinament, staniol.

bun-gust s. n., art. bunul-gust, g.-d. art. bunului-gust

GUSTOS ~oasă (~oși, ~oase) Care are gust bun; cu gust bun. /gust + suf. ~os

A MARINA ~ez tranz. (alimente) A prepara cu un sos special condimentat (pentru a da un gust bun sau pentru a conserva). /<fr. mariner, germ. marinieren

A POTRIVI ~esc tranz. 1) A face să se potrivească. 2) A face să ocupe poziția necesară; a pune să stea cum trebuie; a așeza; a aranja. 3) (volumul, masa, mărimea) A determina cu aproximație. 4) (instrumente muzicale) A face să producă sunetele necesare; a acorda. 5) (ceasul) A pune să meargă la fel cu altul. 6) (persoane) A face să capete un aspect îngrijit; a găti, a chiti; a aranja; a dichisi. 7) (mâncăruri) A gusta adăugând anumite ingrediente (pentru a da un gust bun). 8) (vorbe, glume) A rosti la timpul și la locul cuvenit. 9) A hotărî (în minte), examinând toate posibilitățile; a chibzui; a cumpăni. ~ cum e mai bine. /Din potrivă

A SĂRA ~ez tranz. (mâncăruri, alimente) A trata cu sare (pentru a da un gust bun sau pentru a conserva). ◊ A-și ~ inima a se liniști în urma unei răzbunări. /<lat. salare

ATIC, -Ă adj. propriu Aticii, locuitorilor ei sau vieții acestora. ◊ Frumusețe atică = frumusețe desăvîrșită. ♦ Care se distinge prin bun-gust sau spirit. ◊ Sare atică = ironie subtilă, spirit fin. [Cf. fr. attique, it. attico < Atica – provincie în Grecia antică].

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

bun-gust (simț estetic) s. n., art. bunul-gust (dar: bunul său gust), g.-d. art. bunului-gust

bun gust (gust bun) adj. + s. n. (sarmalele au un ~ de afumătură)

ATIC, -Ă I. adj. propriu Aticii. ♦ dialect ~ = dialect grec vorbit în Atica; frumusețe ~ă = frumusețe desăvârșită. ◊ care se distinge prin bun-gust sau spirit. ♦ sare ~ă = ironie subtilă, spirit fin. II. s. n. 1. parte a antablamentului, deasupra cornișei, menită să mascheze marginea acoperișului. 2. etaj scund, deasupra cornișei, la nivelul fațadei sau retras. (< fr. attique, lat. atticus, gr. attikos)

ȘIC I. s. n. eleganță, distincție, bun gust. ◊ lucru care amuză. II. adj. inv. elegant, distins, cu gust. (< fr. chic)

BUNĂTATE, (I 3, II) bunătăți, s. f. I. 1. Însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, blîndețe. 2. Bunăvoință, amabilitate. ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) ori fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...). 3. Faptă bună, binefacere. 4. Gust bun, plăcut. II. (Concr.) 1. Mîncare sau băutură (foarte) bună. 2. Lucru de calitate (foarte) bună. 3. (La pl.) Averi, bogății. – Lat. bonitas, -itatis.

BUN-GUST s. n. sg. Simț estetic rafinat. [Gen.-dat.: bunului-gust] – Din bun⁴ + gust.

vibrato (cuv. it.), fluctuație regulată (dar nu riguros periodică) a sunetului în înălțime*, intensitate* și timbru*. ♦ Caracteristicile v. vocal, cu o fluctuație de 6/7 ori pe sec., au fost stabilite prin numeroase măsurători efectuate asupra vocii (1) multor cântăreți cu renume (Caruso, Șaliapin, Amelita Gali-Curci, Gigli, Jeritza, Tetrazzini etc.). Vocea copiilor nu are decât arareori v. Dintre adulți, unul din cinci nu are un v. natural. Analiza înregistrărilor grafice electroacustice a arătat că, într-un v. de bună calitate, variația de înălțime este de c. un semiton*, iar cea de intensitate de 2-3 db*. Variațiile devin mai ample pe măsură ce se cântă mai puternic, fiind maxime în fortissimo*. Este eronată părerea că v. vocal înseamnă o modulație de amplitudine*, chiar dacă fluctuațiile înălțimii sunt sincrone cu variații periodice (mici) ale tăriei și timbrului. În general, orice voce convenabilă posedă un v. propriu, natural; vocea lipsită de v. este plată, mată, ștearsă. Explicația fiziologică a v. pleacă de la constatarea că realizarea oricărui gest se bazează pe contracție sinergetică a unui grup de mușchi. Când contracția devine mai puternică, mușchii încep a tremura, prin însuși mecanismul lor normal de funcționare (de aceea este aproape imposibil să se cânte ff fără v.). Or, producerea vocii este rezultatul unor numeroase sinergii mușchiulare, contracțiile respective fiind cu atât mai mari, cu cât se cântă mai puternic. Variațiile de înălțime, intensitate și timbru ale v. au drept cauză participarea tuturor mușchilor fonației*, respirației, laringelui și organelor de rezonanță. V. crescendo (it.), creștere (exagerare) a v. spre sfârșitul unui sunet mai lung (susținut). ♦ Particularitate a tehnicii de mână stângă la instr. cu coarde și arcuș*, folosită pentru „încălzirea” sunetului prin adăugarea de vibrații la cele produse de simpla frecare a coardei cu arcușul. Variațiile de înălțime sunt de o cincime sau un sfert de ton (v. microinterval). V. este executat printr-o oscilare a degetului pe coardă, acțiune în care intră în mișcare degetul, mâna, poignetul (încheietura mâinii) și, în parte, și antebrațul. Frecvența oscilării trebuie adaptată cu pendulări mai mari în cantilenă și cu pendulări msi strânse în pasagii energice sau în trăsături sprintene. V. apare în primii ani de studiu ca o necesitate firească de înfrumusețare a sunetului. Dacă nu apare în formă naturală, se poate studia. Folosirea lui atestă însă muzicalitatea și bunul gust al instrumentistului. ♦ La balalaică*, ca și la alte instr. cu coarde ciupite, v. se obține oscilând palma lipită de tăblie, lângă căluș*. ♦ Un v. expresiv este posibil la clavicord* prin vibrarea mâinii sprijinite de clapă*. ♦ La instr. de suflat din alamă (mai ales la trp. și trb.), v. rezultă din agitarea ușoară a întregului instr.; în jazz* un v. exagerat poartă denumirea de v. negru. ♦ La orgă*, registre (II) ca unda maris sau vox caelestis unite cu alte registre ce produc bătaia* au un efect de v. Sistemele de modulare a caracteristicilor sunetului încorporate în orgile electronice nu pot produce decât un v. riguros periodic, chiar în perioada regimurilor tranzitorii (v. sunet, timbru). De aceea, asemenea instr. dau sunete mecanice, palide, lipsite de căldură.

țoapă, țoape s. f. 1. mahalagioaică; femeie cu apucături vulgare 2. femeie lipsită de bun gust

atracțios, -oasă adj. Captivant, atrăgător, atractiv ◊ „Reprezentația ansamblului pe gheață din Budapesta e, în principal, atracțioasă prin sine însăși.” Sc. 8 VII 63 p. 2. ◊ „«Alcor și Mona» [...] un muzical atracțios și de bun gust.” I.B. 22 II 71 p. 2; v. și Săpt. 16 V 69 p. 2 (din atracție + -os; M. Avram în SMFC IV p. 107, Th. Hristea P.E. 35, V. Guțu Romalo C.G. 212, 236; Al. Graur ne-a comunicat că l-a auzit în 1930; DN3)

vitrinier ♦ 1. adj. Referitor la vitrină ◊ „Decorație vitrinieră.” Cont. 1 IX 67 p. 1. ♦ 2. s. m. (Urmat de decorator) Persoană care se ocupă cu aranjarea vitrinelor de magazine ◊ „Vitrina rezervată confecțiilor călduroase găzduiește [...] imaginea (desenată) a unor umbrele. Pe unde or fi umblând vitrinierii-decoratori?” I.B. 23 X 76 p. 4. ◊ „Cert, vitrinierii-decoratori băimăreni au fantezie, bun gust, talent.” R.l. 9 XI 83 p. 2 (din vitrină + -ier [+ decorator]; DEX – sensul 2, DN3)

MURATORI, Ludovico Antonio (1672-1750), scriitor și istoric italian. Preot, custode al Bibliotecii Ambrosiana. Fondatorul istoriografiei medievale italiene (Rerum italicarum scriptores, 28 vol.). A susținut necesitatea reînnoirii culturale a Italiei conform raționalismului, constribuind la formarea gustului artistic și a poeticii pe baza măsurării și a echilibrului („Despre poezia italiană perfectă”, „Reflexii despre bunul gust”). A descoperit și publicat „Canonul lui Muratori”, cea mai veche listă de cărți acceptate drept canonice de Biserica Romei.

tocmésc v. tr. (vsl. tŭkŭmiti, a stipula, a acorda, a conveni; bg. tŭkmĭy, rut. tokmiti; ung. tukmálni). 1. Vechĭ. Aranjez, pun la cale, rînduĭesc, îndrept: a tocmi trebile, lucrul, o greșală, un cuvînt. 2. Așez, potrivesc bucățile ca să formez întregu. 3. Întocmesc, organizez: împăratu îșĭ tocmi oștile, boĭerimea și prostimea. 4. Dreg, repar: a tocmi un plug, un zid, o casă, un năvod. A tocmi o masă care se clatină, a-ĭ pune supt un picĭor ceva ca să nu se maĭ clatine. A tocmi untu stricat, a-l face să aĭbă ĭar gust bun. A-țĭ tocmi inima, a-țĭ alunga întristarea, a prinde curaj. 5. Prepar, așez în ordine de luptă: văzînd acestea Leșiĭ, s’aŭ tocmit de războĭ și aŭ băgat în mijloc pre Alexandru-Vodă (Ur.), aŭ tocmit puștile spre dușman. 6. Hotărăsc, orînduĭesc, ursesc: tocmise s’o mărite (Ur.), a tocmi sărbătorile (Cor.). 7. Azĭ. Angajez: a tocmi o slugă, o căruță. V. refl. 1. Vechĭ. Mă prepar de: Pepelea se tocmi la zis (la cîntat). 2. Mă potrivesc, corespund: mărturiile lor se tocmesc. 3. Azĭ. Neguțez, vorbesc ca să fixez prețu: s’a tocmit țigănește. 4. Mă învoĭesc, mă angajez: Mă duc să mă tocmesc: Dă, Doamne, să nu găsesc (vorba unuĭ leneș, care nu era bucuros să găsească serviciŭ). – La Cant. și atocmesc, ĭar imperfectu atocmá presupune un prez. atocméz (d. tocma).

gustos a. cu gust bun: bucate gustoase.

tabiet (tabet) n. 1. manieră, caracter; tineri cu tabieturi AL.; 2. deprindere regulată și comodă, apucătură (bună sau rea), nărav: de trei luni acum, ați dus una cît bencheturile..., ar fi vreme poate de a vă mai schimba tabietul... AL.; 3. gust, pofta stăpânului: a veni la tabet (Mold.); 4. în special, confort (după moda orientală): a-și face tabietul, a bea cafea și a fuma din ciubuc, șezând turcește: ceru cafea și ciubuc, iar după ce-și făcu tabietul... FIL. [Turc. TABIAT, fire, calitate înnăscută, temperament, dis- pozițiune (bună sau rea), bunul gust].

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

DELICAT, -Ă, delicați, -te, adj. 1. (Despre aspectul unor ființe sau lucruri) Fin, gingaș, grațios; p. ext. fragil; (despre ființe) plăpând, șubred, slăbuț. ♦ (Despre culori) Discret, atenuat, pal, estompat. 2. (Despre lucruri) De bun-gust, delicat, fin. ♦ (Despre mâncăruri, băuturi, parfumuri) Care este de calitate, de mare rafinament, ales. 3. (Despre oameni și despre manifestările lor; adesea adverbial) Plin de atenție, de grijă; lipsit de asprime, de brutalitate. 4. (Despre probleme, situații etc.) Care cere mare băgare de seamă, prudență, rezervă în rezolvare. – Din fr. délicat, lat. delicatus.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (niciun) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

ELEGANT, -Ă, eleganți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care se distinge prin armonia și bunul gust al înfățișării exterioare. Se feri în lături, să salute pînă la pămînt o doamnă foarte elegantă. C. PETRESCU, Î. II 123. Din trăsură se coborî un tînăr, elegant coconaș, a cărui costum era după moda curții. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu gust, frumos. Ce frumos șal!... Trebuie să facă vro sută de galbeni. – Tare-i elegant! ALECSANDRI, T. 308. 2. Care se deosebește, care se caracterizează prin armonia formei, prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. V. grațios. Este însuși autor al cîtorva elegante pagini de teatru sau de nuvele. MACEDONSKI, O. IV 27. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor, și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural. NEGRUZZI, S. I 344. ◊ (Adverbial) Scoate o tabacheră de aur, pe care o întinde «elegant». CAMIL PETRESCU, T. II 90. ♦ Fig. Plin de tact, lipsit de brutalitate. O soluție elegantă.

BUNĂTATE, (I 3, II) bunătăți, s. f. I. 1. Însușirea de a fi bun (I 1), înclinarea de a face bine; p. ext. îndurare, milă, îngăduință, blîndețe. Tata a rîs cu bunătate. SADOVEANU, N. F. 14. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară... din omul reajuns o fiară. MACEDONSKI, O. I 62. A îndreptat-o și ea, cu multă bunătate și blîndeță, la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. 2. Bunăvoință, amabilitate, li răspunse cu bunătate. ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) sau fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun. Ai bunătatea de-mi deschide ușa. 3. (De obicei la pl. și construit cu verbul «a face») Faptă bună, binefacere, bine. Multe bunătăți... făcuse oamenilor. ISPIRESCU, L. 295. ◊ (Ironic) Multe bunătăți mai făcuse și ea în viața ei! CREANGĂ, P. 315. 4. Gust bun, plăcut (al unei mîncări sau al unei băuturi). Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. II. (Concretizat; mai ales la pl.) 1. Ceva bun de mîncat, de o calitate deosebită; mîncare sau băutură bună. Lui domnu inginer a nostru [i-a adus] o ploscă cu rachiu de afine. Cunoaște domnu inginer a nostru asemenea bunătate. SADOVEANU, N. F. 10. Mergeam cu trăsura în luncă – tata, mama, copiii și coșurile cu bunătăți – ca să mîncăm pe iarbă verde. GALACTION, O. I 8. Nu tot umblați după bunătăți; mai mîncați și răbdări prăjite. CREANGĂ, A. 110. 2. Lucru de calitate foarte bună. Am cumpărat o stofă, o bunătate! (Cu determinări introduse prin prep. «de» arată calitatea. determinantului) Na ploscuța aceasta și be dintr-însa, că-i păcat să se piardă bunătate de băutură ca aceasta. SBIERA, P. 39. Peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaș. ISPIRESCU, L. 133. Uite cum îmi năpăstuiam bunătate de nevastă! ȘEZ. V 10. 3. (La pl. și, cu sens colectiv, la sg.) Averi, bogății. Era să cadă jos Ioaneș cînd văzu atîta bunătate: aur peste aur, galbeni mîndri, noi. RETEGANUL, P. IV Se folosea de bunătățile pămîntului. SBIERA, P. 304. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. Țarigradu-i oraș mare, Multă bunătate are. ȘEZ. IV 8. – Pl. și: (II 1) bunătățuri (SADOVEANU, N. F. 23, G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 68).

BUN-GUST s. n. sg. Simț estetic rafinat.

GUST, gusturi, s. n. I. 1. Senzație produsă (mai ales de alimente) asupra mucoasei limbii; proprietatea (mai ales a alimentelor) de a provoca această senzație. Nu mai știm gustul cărnii. DUMITRIU, N. 17. Frunza lasă în gură un gust cleios și dulce acidulat. C. PETRESCU, C. V. 215. Mă mir ce gust poți găsi să pufuiești din gură ca un neamț? ALECSANDRI, T. I 175. ◊ Fig. Aerul are un gust tare, sărat, ca aerul mărilor și al oceanelor. STANCU, U.R.S.S. 124. ◊ A avea gust rău (sau amar) în gură = a avea în gură o senzație neplăcută, pentru că stomacul (sau ficatul) nu funcționează bine. ◊ Loc. adj. Cu gust = cu gust bun, gustos. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust. ISPIRESCU, L. 230. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun, nepotrivit ca gust. ◊ (Urmat de determinări care arată cine produce senzația) Simt în gură gust de buruiană amară. SAHIA, N. 52. Uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Expr. A da de gustul sau a afla gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). 2. (Numai la sg.) Simț prin care distingem (cu ajutorul terminațiilor nervoase din papilele gustative aflate în mucoasa limbii) dacă ceva e dulce, sărat, amar, acru etc. Stimulenții gustului. Organul gustului. Nervii gustului. II. Fig. 1. (Rar la pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Capacitatea pe care o are cineva de a înțelege sau a aprecia frumosul (în literatură, artă etc.). Tomșa avea doamnă și era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe și alese, negustori. SADOVEANU, O. VII 109. Scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului. GHICA, S. A. 80. ◊ (Precizat) Gust literar. ▭ Astăzi timpurile acelea s-au trecut; cu gustul artistic al unei clase, și mai ales al celei stăpînitoare, nu se mai poate întreține o artă. IONESCU-RION, C. 41. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De gust = care are simțul estetic sau artistic dezvoltat. Era un om de gust. STANCU, U.R.S.S. 54. Fără (sau lipsit de) gust = care dovedește lipsă de simț estetic; urît. Uite-o, e la geam... – Nu mi se pare așa de urîtă. Dar ce halat fără gust! ARGHEZI, P. T. 127. (Expr.) Glumă de prost gust (sau lipsită de gust) = glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, cu simț estetic; elegant. Îmbrăcat cu gust. Interior mobilat cu gust. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic rafinat. 2. (Rar) Stil artistic. Ulițele sînt bine trase, de amîndouă părțile cu palaturi zidite în deosebite gusturi. KOGĂLNICEANU, S. 5. 3. Înclinație, aplecare; predispoziție, pornire. Aveam aceleași gusturi, același suflet. VLAHUȚĂ, O. A. 470. Gusturile-mi stătătoare și trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. ODOBESCU, S. III 13. ♦ Preferință. Știa că d. Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea și gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l folosește niciodată. C. PETRESCU, A. 306. Am să-mi cumpăr șaluri După gustul meu. ALECSANDRI, T. I 38. 4. Plăcere, dorință, poftă. Înalt prea sfinția-sa e gata să se plece cu supunere în fața măriei-sale și să-l ungă domn... așa cum va porunci slăvitul stăpîn și cum e gustul măriei-sale. SADOVEANU, N. P. 346. Ivan însă poroncește să-i aducă... lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleai (= chef). CREANGĂ, O. A. 210. Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învechește pe atît mai cu gust se bea. PANN, P. V. III 19. ◊ Expr. A-i trece, a (i se) tăia sau a (i se) lua (cuiva) gustul (pentru ceva) = a pierde sau a face pe cineva să-și piardă plăcerea, pofta pentru ceva. Am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi. CREANGĂ, A. 102. Cum... se face Că-mi trece gustul de-a mă juca? ALECSANDRI, T. I 185. A avea (sau a-i veni, a-i fi, a i se face cuiva) gust de... = a fi cuprins de o dorință, de o poftă, a avea chef de... Nea Ghiță părea mai liniștit, avea gust de vorbă. SADOVEANU, M. C. 148. Cui e gust de însurat Nu pețască fata-n sat. ȘEZ. V 44. A-l prinde (sau a-l apuca) pe cineva gustul să... = a-l cuprinde pe cineva pofta, capriciul să... A-și face gustul (sau un gust) = a-și îndeplini o dorință, o plăcere, o poftă. A face (pe) gustul (cuiva) = a face conform plăcerii sau dorinței cuiva. Plec numai să fac gustul medicilor. C. PETRESCU, C. V. 33. Numai de (sau pentru) un gust = pentru satisfacerea, unui capriciu trecător. Avocatul învîrtește o mică prefă (= preferanță) în trei, știi, «numai d-un gust». DELAVRANCEA, S. 144.

GUSTOS, -OASĂ, gustoși, -oase, adj. (Despre mîncări și băuturi) Cu gust bun, plăcut; suculent. Zara fiind bucătura cea mai gustoasă și mai după neam, mai bine să se-ntîmple orișice, decît să rămînă zara. RETEGANUL, P. III 65. Știu o viță carea face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Mai face el... și alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103.

DULCEAȚĂ, (2) dulceți și dulcețuri, s. f. (Rar la pl.) 1. Însușirea de a fi dulce; gustul pe care-l au mîncările sau băuturile dulci (sau îndulcite); fig. gust bun, plăcut al unei mîncări sau al unei băuturi. Dulceața fragilor coapte. ISAC, O. 185. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. 2. Conservă făcută din fructe sau flori fierte în sirop de zahăr. După ce a dat dulceață musafirului, începu să se tînguie pentru necazurile care o împresuraseră. SADOVEANU, M. 115. Femeia, pe care o spăriasem, intră cu apă și dulceți. HOGAȘ, M. N. 27. Știu să fac de toate bune, Vutci, dulcețuri de minune, Și beltele de gutăi. ALECSANDRI, T. I 105. De pe sofa se scula, Pe ochi bine se spăla, O dulceață că-mi lua, Un pahar de cafea bea. TEODORESCU, P. P. 600. ♦ Fig. Lucru bun de mîncat; (la pl.) bunătăți. Nevastă-sa l-au ținut foarte bine, l-au hrănit cu toate dulcețile lumii, și băiatul... s-au fost făcut un voinic foarte frumos. SBIERA, P. 35. Vizitatorii se vor putea odihni, ospătîndu-se și răcorindu-se cu mîncările, băuturile și dulcețurile din toate părțile lumii. ODOBESCU, S. II 114. 3. Fig. Calitatea de a fi plăcut; ceea ce desfată pe cineva sau îi procură o senzație plăcută. Pe la două ceasuri, el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer o atît de nespusă dulceață, încît nu-i mai venea să se depărteze. SLAVICI, O. II 58. Se bucura de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului. ISPIRESCU, L. 8. ◊ Loc. adv. Cu dulceață = cu drag, dulce; din toată inima. Cînd eram mai tînăr, iubeam cu dulceață. NEGRUZZI, S. II 30. Nu s-aude nimica, Numai mîndra cu gura, Cu dulceață ciripind, Toată lumea veselind. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. El aude în depărtare un fluier păstoresc ce sună cu dulceață un cîntec de dor. ALECSANDRI, P. P. 193. 4. Fig. Plăcere, voluptate, desfătare. În vagon, întunecimea și mai opacă, liniștea și mai adîncă. Doar răsuflările calde ale tractoriștilor se auzeau cînd prelungi, cînd întretăiate, pline de sănătate, însetate de dulceața odihnei. MIHALE, O. 187. O privi un timp și închise dintr-o dată iarăși pleoapele, furat de dulceața somnului. SADOVEANU, B. 125. După ce mi-ai arătat dulceața vieții, să mă lepezi ca pe o jucărie! NEGRUZZI, S. I 22. ♦ Mulțumire sufletească, bucurie, fericire. Spune-mi pe nume, Mitreo. Acum sîntem prieteni. – Da. – Spune-mi pe nume. – Da, Floreo. – Așa. Lui Mitrea i s-a umplut gura și auzul de dulceață. SADOVEANU, M. C. 60. 5. Fig. Blîndețe, duioșie, bunătate, bunăvoință. Frunză se opri în fața lui Niculai Bogatu, ai cărui ochi căpătară o dulceață umedă. CAMILAR, TEM. 75. Fiind fără mamă, se uitau mai ales femeile cu mare dulceață la el. SADOVEANU, D. P. 15. Numai împrejurul gurii mușculoase se vedea o dulceață amărîtă de îndoieli. EMINESCU, N. 52. – Variantă: (2, Mold.) dulceț (SADOVEANU, O. III 350) s. n.

INSIPID, -Ă, insipizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri chimice, substanțe, alimente) Fără gust; fad, searbăd. Sînt, totuși, unele substanțe care, cu toate că se găsesc în stare lichidă, nu au gust, sînt insipide. ANATOMIA 236. 2. Fig. Lipsit de bun gust, fără spirit, searbăd, fad. O revistă pe care prietenii politici ai miniștrilor și ai prefecților o fac să apară o dată sau de două ori pe an, cu articole agramate și insipide. BOGZA, A. Î. 538. Mîzgălește-o coală cu proza-i insipidă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 106.

RECLAMA, reclam, vb. I. 1. Tranz. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. Ce reclami de la prevenit? CARAGIALE, M. 304. Am să-i reclam pur și simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. ALECSANDRI, S. 167. Astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii sau să-și reclame acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Intranz. (Învechit) A protesta. Același respect nu va opri glasul țării de a se ridica către dvs. și de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrală. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. 2. Tranz. Fig. A face necesar, a necesita, a cere. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, paza cezurei este lăsată... la bunul gust al poetului. MACEDONSKI, O. IV 41. Ți-oi trimite în locu-i un «proverb» și un «episod interesant» extras din romanul Dridri – care nu va reclama mult spațiu în foaie. ALECSANDRI, S. 44. Nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegație totodată decît marea reformă ce sîntem chemați de a face. KOGĂLNICEANU, S. A. 113. 3. Tranz. A face o reclamație împotriva cuiva, a denunța pe cineva, a se plînge contra cuiva (în fața justiției sau a altei autorități); a pîrî. A reclama pe cineva la tribunal. ◊ Intranz. (Învechit, construit cu prep. «asupra») Sînt sigur că sînții toți asupră-ți au reclamat. ALEXANDRESCU, M. 238. Un sărman poet odată-a reclamat Asupra unui om prostuț dar prea bogat. DONICI, F. 81. 4. Refl. (Franțuzism rar) A se da drept, a se prezenta. Cei cari se reclamau de la mișcarea lui Heliade, precum și cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. MACEDONSKI, O. IV 119.

PEDANTISM s. n. 1. Paradă de erudiție, minuțiozitate excesivă și formală; pedanterie. Singurul lucru ce mă îngrijește este influența fatală bunului gust, ce poate să aibă pedantismul unui prost asupra unei generații întregi. ALECSANDRI, S. 12. Veacul al XVI, zis al Renașterii, nu-i alta decît reacția lumii în limbi, științi și credinți și răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. RUSSO, O. 56. ♦ (În legătură cu stilul) Exprimare în termeni pretențioși, lipsită de conținut, manifestare afectată prin cuvinte răsunătoare sau neobișnuite. Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor. RUSSO, O. 56. 2. Gravitate în chestiuni de mică importanță, manie a ordinii exagerate. – Pl.: (neobișnuit) pedantismuri (RUSSO, S. 67).

SARDONIC, -Ă, sardonici, -e, adj. (Despre rîs, zîmbet) Care exprimă o batjocură necruțătoare sau o satisfacție răutăcioasă, diabolică. V. sarcastic. Aruncă asupra lui Boroboață o privire disprețuitoare și, dînd într-un rîs sardonic, curmă tăcerea. FILIMON, C. 164. ◊ (Adverbial) A rîs, s-a veselit sardonic. C. PETRESCU, A. R. 32. Bravo! bun gust ai! zise, rînjind sardonic. CARAGIALE, M. 28.

SĂRA, sărez și sar, vb. I. Tranz. A pune sare, a presăra sare pe alimente sau mîncări, cu scopul de a le da un gust bun sau de a le conserva. Domnul colonel își săra laptele. DUMITRIU, N. 186. Au început a bate laptele pînă ce s-au ales untul, care l-au spălat și l-au sărat. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A-și săra inima = a simți o satisfacție în urma unei răzbunări sau a înfrîngerii unui adversar. ◊ Refl. pas. Eu ț-am zis aseară Să vezi oul cum se sară. NEGRUZZI, S. I 5.

RAFINAMENT. Subst. Rafinament, finețe, delicatețe, gingășie, subtilitate, sensibilitate, simțibilitate (rar), simțiciune (înv.), subțirime (fig.); gust (fig.), bun gust; simț estetic. Distincție, eleganță, noblețe. Receptivitate, emotivitate, sentimentalitate, sentimentalism, simțimintalism (înv.); impresionabilitate. Educație, cultură. Estetism; snobism. Artist. Estet; snob. Adj. Rafinat, lin, sensibil, sensibilizat, delicat, gingaș, subtil, subțire (fig.); cu (mult) gust. Receptiv, emotiv, simțitor, impresionabil. Cult, educat. Distins, nobil, ales, elegant, strălucitor. Snob. Vb. A avea gust, a da dovadă de bun gust, a avea simțul frumosului. A fi fin (delicat). A educa (a cultiva, a dezvolta) simțul estetic, a forma gustul cuiva, a (se) rafina (fig.), a se sensibiliza. A fi rafinat. Adv. Cu rafinament; cu finețe; cu gust. V. educație, frumusețe, sensibilitate.

BUN-GUST s. distincție, eleganță, rafinament, (livr. și fam.) șic. (Îmbrăcat cu ~.)

DISTINCȚIE s. 1. deosebire, diferență, diferențiere, discriminare, (rar) distingere. (Să facem următoarea ~...) 2. eleganță, rafinament, bun-gust, (livr. și fam.) șic. (~ în ținută.) 3. eleganță, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.)

ELEGANȚĂ s. 1. distincție, rafinament, bun-gust, (livr. și fam.) șic. (Îmbrăcat cu ~.) 2. distincție, finețe, rafinament, subtilitate. (~ în comportări.) 3. lux, somptuozitate. (~ unui interior.)

asezona vt [At: DA ms / Pzi: ~nez / E: fr assaisonner] 1 A pune ingrediente într-o mâncare pentru a-i da un gust bun (picant) Si: a condimenta. 2 (Fig; irn) A adăuga ceva la un lucru pentru ca acesta să fie mai atractiv, mai deosebit.

atic², ~ă [At: CANTEMIR, IST. 119 / V: att~ / Pl: ~ici, -ice / E: fr attique, it attico] 1-2 smf, a (Persoană) care a făcut parte din populația Aticii antice. 3-4 a De (Atica sau) atic (1). 5-6 a Privitor (la Atica sau) la atic (1). 7-8 a Propriu (Aticii sau) aticilor (1). 9 a Care se distinge prin bun-gust și spirit. 10 a (Fig; îs) Sare ~ă Ironie fină, în felul aticilor (1). ^[1] 8 a (Îs) Frumusețe ~ă Frumusețe perfectă, ideală. corectat(ă)

RAFINAMENT s. 1. distincție, eleganță, bun-gust, (livr. și fam.) șic. (~ în ținută.) 2. distincție, eleganță, finețe, subtilitate. (~ în comportări.) 3. finețe, rafinare, subtilitate. (~ nuanțelor stilistice.)

șic s. v. BUN-GUST. DISTINCȚIE. ELEGANȚĂ. FLUTURAȘ. FLUTURE. PAIETĂ. POLEIALĂ. RAFINAMENT. STANIOL.

bunătate sf [At: COD. VOR 146/13 / Pl: ~tăți, (rar) ~ tățuri / E: lat bonitas, -atem] 1 Însușirea de a fi bun (2) Si: (îvr) bunătăcios, bunătămare (1), bunețe (1). 2 Înclinația de a face bine. 3 Îndurare. 4 Milă. 5 Blândețe. 6 Politețe. 7 (Îs) ~ de om Om foarte bun (1). 8 (Îe) A avea (face) ~(a) să (sau de)... A avea bunăvoința să... 9 (îc) Ai ~(a) Te rog, fii bun. 10 Faptă bună (40). 11 Binefacere. 12 Gust bun (26). 13 (Lpl) Delicatese culinare. 14 (Lpl) Băutură fină. 15 (Mpl) Lucru de calitate foarte bună. 16 Calitate a ceva. 17 (Lpl) Averi.

chioc sms [At: RĂDULESCU-CODIN / E: mg gyök] (Îrg) 1 Gust bun. 2 Savoare dată de substanțe aromatice. 3 (Fig; îe) Om fără ~ Om neatrăgător.

elegant, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~nți, ~e / E: fr élégant, lat elegans, -tis] 1-2 av, a (D. oameni) (Într-un mod) care se distinge prin armonia și bunul gust al îmbrăcămintei, al ținutei Si: distins, șic¹ (2) Si: codreț, luxos. 3-4 av, a Cu distincție. 5 a (D. obiecte de îmbrăcăminte) Cu gust. 6 a (D. obiecte de îmbrăcăminte) Care se remarcă prin frumusețea, armonia, distincția croielii, a combinațiilor etc. 7-8 av, a (D. oameni) (Într-un mod) care dă dovadă de eleganță (1) Si: nobil, galant, fin. 9-10 (D. oameni) (Într-un mod) care sugerează maniere alese, distinse. 11 a (D. manifestări, acțiuni, creații etc. ale oamenilor) Care exprimă eleganță (6). 12-13 av, a (D. limbaj, stil etc.) (Într-un mod) care se distinge prin sobrietate, precizie, ușurință Si: ales, elevat, îngrijit. 14-15 av, a (D. oameni sau părți ale corpului lor) (Într-un mod) grațios. 16-17 av, a (D. obiecte, interioare etc.) (Într-un mod) care se caracterizează prin finețea, suplețea, frumusețea liniei (a formei etc). 18-19 av, a (Într-un mod) care se remarcă prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. 20 a Care este amenajat cu lux Si: fin, luxos, somptuos.

eleganță sf [At: CALENDARIU (1794), 27 / V: (înv) ~ție sf / Pl: ~țe / E: fr élégance, lat elegantia] 1 Distincție (în modul de a se îmbrăca, în ținută etc.). 2 Bun gust în alegerea îmbrăcămintei (și în felul de a o purta). 3 Arta de a fi elegant (10) Vz șic. 4 (Rar) Obiect de îmbrăcăminte executat cu gust. 5 Frumusețe, armonie, distincție a croielii, a combinațiilor etc. 6 (Adesea precedat de pp „cu”) Atitudine aleasă, (în maniere, în comportament, în mișcări etc.). 7 Subtilitate a gustului (sau a simțirii) Si: rafinament, delicatețe, noblețe. 8 Tact. 9 Remarcare prin finețea, suplețea, frumusețea liniei (a formei etc.). 10 Deosebire prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. 11 Amenajare cu lux. 12 Suplețe.

estetic, ~ă [At: MAN. ÎNV. 97/17 / S: (înv) ~the~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr esthétique] 1-2 sf, a (Știință) care studiază legile și categoriile artei, considerată forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului. 3 sf Manual care cuprinde noțiunile de bază ale esteticii (1). 4 sf Concepție estetică (9) proprie unui filozof, unui artist, unui curent literar, unei mișcări artistice etc. 5 sf Ansamblu de caracteristici corespunzătoare unor criterii de apreciere estetică, prin care o ființă sau un lucru trezesc admirație. 6 sf Realizare artistică a unei opere literare. 7 sf Totalitatea mijloacelor de exprimare a unei limbi (privite sub aspectul conținutului lor afectiv). 8 sf Criteriu de apreciere intuitiv bazat pe bunul gust. 9 a Care este specific esteticii (1). 10 a Care se referă la estetică (1). 11 a Care aparține esteticii (1). 12 a Care este în conformitate cu principiile sau cu legile esteticii (1). 13 av Din punctul de vedere al esteticii (1). 14 a Care constituie un ansamblu de caracteristici corespunzătoare unor criterii de apreciere estetică (9), prin care o ființă sau un lucru trezesc admirație Cf frumos. 15 a Artistic. 16 a Care se referă la mijloacele de exprimare afectivă a limbii Si: stilistic. 17 av Din punctul de vedere al artei. 18 a Care este conform unor criterii de apreciere bazate pe bunul gust. 19 a (Med; îs) Chirurgie ~ Operație care are ca rezultat înfrumusețarea formelor corpului. 20 smf (Rar) Estetician. 21 sns (De obicei articulat) Concept al esteticii (1) Si: frumos. 22 sm (Articulat) Calitate a ceea ce este estetic (15). 23 sm (Articulat) Realizare artistică a unei opere literare. corectat(ă)

gust¹ sn [At: DOSOFTEI, V. S. 151 / Pl: ~uri / E: ml gustus] 1 Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact. 2 Senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale. 3 Proprietate a unor substanțe (alimentare) de a determina gustul (2). 4 (Fig) Capacitate de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). 5 (Îlav) Cu ~ Cu pricepere. 6 (Îal) În mod estetic. 7 (Îla) Cu ~ Gustos. 8 (Îla) Fără (nici un) ~ Lipsit de gust bun, fad. 9 (Îe) A da de (sau a afla) ~ul (unui lucru) A începe să-i placă (un lucru). 10 (D. oameni; îla) De ~ Cu simț estetic sau artistic dezvoltat. 11 (Îal; d. manifestări, realizări ale oamenilor) Care exprimă, arată un simț estetic sau artistic dezvoltat. 12 (D. oameni; îla) Fără (sau lipsit de) ~ Lipsit de simț estetic. 13 (Îal; d. manifestări sau realizări ale oamenilor) Urât. 14 (Îla) De prost ~ Care arată lipsa simțului estetic. 15 (Îal) Nepotrivit. 16 (Îal) Penibil. 17 (Îal) Jenant. 18 Plăcere. 19 Dorință. 20 Poftă. 21-22 (Îe) A (i se) tăia sau a (i se) lua cuiva ~ A pierde sau a face să piardă plăcerea sau dispoziția pentru ceva. 23 (Îe) A avea (sau a-i fi ori a (i) se face cuiva ~ de... sau a(-l) prinde sau a(-l) apuca (pe cineva) ~ul de... A fi (sau a se lăsa) cuprins de dorința de a face ceva. 24 (Îe) A face pe ~ul cuiva A face potrivit plăcerii sau dorinței cuiva. 25 (Îe) A(-și) face ~ul A-și îndeplini o dorință, a-și satisface o plăcere. 26 Înclinație. 27 (Fig) Preferință. 28 (Înv) Gustare. 29 (Reg; îe) A veni cu ~ A aduce o mostră de rachiu sau de vin pentru vânzare.

gustos, ~oasă a [At: CREANGĂ, A. 103 / Pl: ~oși, ~oase / E: gust + -os] (D. mâncăruri și băuturi) Care are gust bun, plăcut.

șic¹ [At: FILIMON, O. II, 183 / S și: (rar) chic / E: fr chic] (Fam) 1 sni Eleganță (în îmbrăcăminte, în atitudini). 2 sni Bun-gust (în îmbrăcăminte, în atitudini). 3 sni Lucru amuzant. 4 sni Haz (17). 5-6 ain, av (Care este) elegant. 7-8 ain, av (Care este) cu gust (în îmbrăcăminte, în atitudini).

pretențios, ~oasă a [At: NEGULICI / P: ~ți-os / Pl: ~oși, ~oase / E: fr prétentieux] 1 (D. oameni) Care cere în mod insistent, considerând că este îndreptățit, că i se cuvine mult de la alții. 2 Care este greu de mulțumit Si: exigent, (pex) mofturos, (rar) capricios, năzuros, pretensiv. 3 (Rar) Înfumurat. 4 (D. plante și animale) Care necesită îngrijiri sau condiții de dezvoltare speciale Si: dificil. 5 (D. manifestări, creații ale oamenilor) Care este făcut cu scopul de a da impresia că este ceva deosebit, fiind în realitate lipsit de valoare. 6 Care vrea să impresioneze cu orice preț prin formă, prin modul de exprimare. 7 (D. oameni) Care dă o falsă impresie de cultură, de rafinament. 8 Care denotă exigență, rafinament. 9 Care este de valoare, prețios, de bun-gust. 10 A cărui înțelegere necesită o pregătire sau cunoștințe prealabile, un efort deosebit Si: dificil, greu.

vulgaritate sf [At: HELIADE, O. I, 483 / Pl: ~tăți / E: fr vulgarité, lat vulgaritas, -atis] 1 Lipsă de elevație, de cultură, de rafinament. 2 Lipsă de decență. 3 Lipsă de bun-gust. 4 (Ccr; lpl) Atitudine vulgară (12). 5 (Ccr; lpl) Expresie vulgară (12). 6 (Ccr; lpl) Faptă vulgară (12). 7 (Îvr) Caracterul a ceea ce este comun, obișnuit. 8 (Rar) Lipsă de suport științific.

shocking ain [At: ENC. ROM. / P: șoching / E: eg shocking] 1 Care impresionează puternic Si: șocant. 2 Care ofensează bunul gust Si: revoltător, scandalos.

zorzoană s.f. (mai ales la pl.) Podoabă pretențioasă, care denotă lipsa de bun-gust a celui care o poartă. Joacă la loterie și aruncă banii îndată în zorzoane (CĂL.). • pl. -e. și zorzon s.n. /etimol. nec.

bombonieră s.f. 1 Vas mic sau cutie (din metal, carton, sticlă etc.) în care se păstrează bomboane. 2 (fam.) Căsuță sau apartament mic, amenajat cu bun gust. • sil. -ni-e-. pl. -e. /<fr. bonbonnière.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

bunătate s.f. I 1 Însușirea de a fi bun; înclinarea de a face bine; (reg.) binețe. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligență și imaginație (CA. PETR.). ♦ Îndurare, milă, blîndețe. Avea în ochi o bunătate ș-o inteligență vie care mă mișcară (SADOVEANU). 2 Bunăvoință, amabilitate. Înclinat să vadă... nuanță de bunătate și dovadă de suflet (CA. PETR). ◊ Loc.adv. Cu bunătate = în mod amabil. Liniști c-o vorbă cînii și ne primi cu bunătate (SADOV.). ◊ Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) ori fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun (să...). 3 Faptă bună, binefacere. Multe bunătăți... făcuse oamenilor (ISP.). 4 Gust bun, plăcut. Începe a bea lacom la apă și a-și linge buzele de dulceața și bunătatea ei (CR.). II Concr. 1 (la pl.) Mîncare sau băutură (foarte) bună, de o calitate deosebită. Cumperi atîtea bunătăți și pe mine nu mă inviți (CA. PETR.). 2 (mai ales la pl.) Lucru de calitate (foarte) bună. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de” arată calitatea determinatului) Păcat sa se piardă bunătate de băutură ca aceasta (POP.). 3 (la pl.) Averi, bogății. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor (CR.). • pl. -ăți. /lat. bŏnĭtas, -atis.

bun-gust (simț estetic) s. n., art. bunul-gust erată

MOCOFAN s. m. 1. (Peiorativ) Om prost, bleg, tont; om bădăran, necioplit, mocîrțan (2), (regional) mocodan, mogîldan (I 2). Știi, nobila mea consoartă, că mîncările bădăranilor ăstora au citeodată gust bun, mai ales după plimbare . . . Ia să-ți văz brînza, mocofane ! CARAGIALE, O. I, 6. De ce să se mărite cu boieri de ăștia de țară, niște mocofani cari n-au decît curțile pline de urzici. AL LUPULUI, P. G. 74. Aide, nu te codi, mocofane ! REBREANU, R. I, 115. Îi pufnise de rîs în nas și-i întorsese spatele. Iar aceasta, numai din pricina unui mocofan ca Gheorghieș Tâlpâligă, argat cu cămașa cîrpită în spate și cu opincile flendurite. C. PETRESCU, R. DR. 203. M-am lămurit ! Ești cu dînșii . . . Cu briganzii de teapa mocofanului care și-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. id. A. R. 22. Mocofanii abia mișcă picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele. STANCU, D. 169. Iritat, îl amenința cu umbrela și-l numea mocofan. PAS, Z. IV, 192, cf. I, 125, CR. VII, 88, CIAUȘANU, GL. Nu știe mocofanu ce e șofranu. Cf. TDRG. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de”) Mocofanul de cioban râmase uimit cînd. . . se și înfățișară zeițele. ISPIRESCU, U. 8. ♦ (Regional) Om de nimic. Com. din fostul județ NEAMȚ. 2. (Regional) Epitet pentru un cîine bleg (Balș). ALR II 3 721/876. – Pl.: mocofani. – Etimologia necunoscută. Cf. m o c².

BUN I. adj. 1 Care are însușirile cerute (contr. RĂU, PROST): o stofă ~ă; un școlar ~; proverb: lucrul ~ anevoie se dobîndește ¶ 2 Care-și împlinește bine menirea, care poate sluji bine: o peniță ~ă; haina e încă ~ă; un leac ~ pentru friguri ¶ 3 Potrivit: loc ~ de pășune; e ~ de însurat ¶ 4 Folositor: a da sfaturile ~e ¶ 5 Mulțumitor, satisfăcător: mi-a făcut o primire ~ă; a scoate la capăt ~; iron. mi-ai făcut o treabă ~ă! na-ți-o ~ă! ¶ 6 Favorabil, priincios: un ~ prilej; ce ~ vînt te-a adus pe-aici? ¶ 7 Fericit, norocos: un an~; într’un ceas ~; adesea în urări și salutări: noroc ~! ~ă dimineața! ~ă ziua! ~ă seara! noapte ~ă ¶ 8 Care te umple de bucurie, de mulțumire deplină: o veste ~ă; care prevestește binele: un semn ~; (de-)a ~ă DLVR. DON. ¶ 9 Roditor, îmbelșugat: se anunță un an ~ pentru poame ¶ 10 Frumos, senin, fără turburări atmosferice: vreme ~ă; proverb: ziua ~ă se cunoaște de dimineață ¶ 11 De valoare, plin de merit: o scriere ~ă; o pictură ~ă ¶ 1 Priceput, iscusit, destoinic, îndemînatec, dibaciu: un ~ meșteșugar; nu e ~ de nimic ¶ 13 Plăcut la gust: mîncare ~ă; vin ~ ¶ 14 Valabil: ~ pentru două persoane; ⚖️ ~ și aprobat! formulă ce se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare; ⚚ 👉 APROBAT ¶ 15 Curat, neprefăcut, nealterat, nefalsificat, de calitate superioară: aur ~ ¶ 16 Care au curs, care au valoarea cerută: bani ~i ¶ 17 Adevărat, veritabil, de gradul întîiu (vorb. de rudenii): frate ~; mamă ~ă; văr ~; cîți tot dintr’un același tată și aceeași mamă se nasc sînt ~i LEG. CAR. ¶ 18 Care e conform cu dreapta judecată, cu morala, cu dreptatea: o faptă ~ă; a avea purtare ~ă ¶ 19 a) Îndurător, milostiv (vorb. de Dumnezeu): ~ul Dumnezeu; ~ e Dumnezeu! am nădejde în Dumnezeu! se va îndura Dumnezeu și cu mine și-mi va ajuta: b) omenos, cu frica lui Dumnezeu, milos: un om ~; are inimă ~ă; un suflet ~; proverb: cine e ~ place și lui Dumnezeu ¶ 20 a) Binevoitor, amabil, drăguț: a fost ~ cu mine; fii așa de ~ de-mi citește scrisoarea; b) de neam,de soiu ales, distins: e de familie ~ă; lumea ~ă; societatea ~ă ¶ 21 De seamă, considerabil, care aduce mult cîștig: moșia i-aduce un venit ~; a căpătat o slujbă ~ă ¶ 22 Mare: un ~ număr de oameni; o bucată ~ă de drum ¶ 23 📰 ~ de imprimat, formulă care se scrie pe ultima corectură, dîndu-se aprobarea pentru tipărit ¶ 24 ~ și rău, toată lumea; bun rău, bună rea, ori-cum ar fi: foarte-ți mulțumesc, ...că... mi-ai cinstit masa, așa ~ă rea, cum s’a putut găsi CAR.; una și ~ă, un singur lucru: el știa una și ~ă, să-și vadă țara Iui mare și lăndată ISP. ¶ 25 Atributiv și ca element de compoziție: crezu că ce-i găsit e ~ găsit EMIN.; grădinarul fu bun-bucuros să-l primească ISP.; bun-credinclos, pravoslavnic, ortodox; bună-credință 👉 CREDINȚĂ; bună-cuviintă 👉 CUVIINȚĂ; bun-gust 👉 GUST; bun-plac 👉 PLAC; bună-seamă 👉 SEAMĂ; bun-simț 👉 SIMȚ; ‡ bunăvestire, evanghelie; Buna-vestire, sărbătoare a bisericii creștine, prăznuită la 25 Martie, ca aniversare a vestirii, prin arhanghelul Mihail a nașterii Mîntuitorului, către Sfînta Fecioară, Blagoveștenie; bună-voie 👉 VOIE; bună-voință 👉 BUNĂVOINȚĂ. II. adj. Bine. așa să fie!: bun! ia acuș avem să ne înțelegem cît se poate de bine CRG.. III. sm. 1 Tatăl tatei sau al mamei, bunic: îi răspunseră că ~ii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se asemenea fleacuri ISP... IV. BUNĂ (pl. -ne) sf. 1 Mama tatei sau a mamei, bunică: Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată IK. -BRS. ¶ 2 Trans. Bine, bunătate, vorbă bună. numai în expr. cu buna, cu binele, cu binișorul. domol, cu vorbe bune: dumnea-ei îl va lua cu buna, cum știu muierile RET.; Nu-i înjuga așa cu buna pe vițel COȘB.. v. BUN (pl. -nuri) sn. Avut, bogăție: părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot ~ul lor BĂLC.; împăratul a început să-i făgăduiască toate ~urile din Iume ISP. [lat. bonus, – a, -u m].

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

NUCĂ s. f. I. 1. Fructul de nuc (1), alcătuit dintr-un miez comestibil, închis într-o coajă lemnoasă, acoperită de o coajă cărnoasă verde care la maturitate se usucă și crapă. Găoci de nuci (cca 1705). gcr i, 357/6. Cu meșterșug tocmind într-o nucă metiutea iarbă pucioasă, o ascunde. cantemir, hr. 121, cf. budai-deleanu, lex., lb. Dacă vor fi nuci destule, atuncea și sămănăturile în creșterea și coacerea lor folos vor avea. calendariu (1814), 88/24. [Î]l voi hrăni cu miez de nucă. eminescu, n. 27, cf. id. o. iv, 74. Poruncește să-i aducă... un sac plin cu nuci. creangă, p. 101, cf. ispirescu, l. 71. Să tăiem coaja verde a nucei cu cuțitul, ca să putem gusta din sîmburele ei dulce. f (1906), 31. Coji verzi de nuci. antipa, p. 125. Arzi o nucă cu coajă și miez cu tot... și cu amestecul ce se dobîndește se ung bubele. pamfile, b. 17, cf. id. J. ii, 88, id. văzd. 92. Întrebuințarea coajei de nuc sau a nucilor verzi... la fire și lînă. pamfile-lupescu, crom. 128. Scăldătorile de frunze și coji verzi de nuci sînt reputate în popor pentru copiii scrofuloși și slăbiți. n. leon, Med. 53. Ești jucat de-o undă ce te-neacă Și de năluca apei, ca o nucă seacă? arghezi, c. o. 91. Miezul nucilor, pe lîngă substanțele grase și cele albuminoide, conține și cantități importante de vitamina B₁. bordeianu, p. 364. Bădiță... nimica nu-mi aduci, Fără sînul plin de nuci. jarnik-bîrseanu, d. 83. Frunză verde, nucă seacă. hodoș, p. p. 85, cf. șez. i, 141, alr i 882. La Crăciun se vede dacă-i bună nuca (= rezultatele trebuie apreciate la timpul potrivit, nu mai devreme). cf. zanne, p. i, 21. Tac, tac, Ca nucile-n sac, se spune, ironic, despre cei vorbăreți. cf. id. ib. 227. Omul se cunoaște din vorba sa, și nuca cea sacă din ușurința sa. id. ib. ii, 829. Patru frați într-un cojoc (Nuca). șez. xiii, 26. ◊ (Ca termen de comparație) Femelele depun, în etape, cîteva sute de ouă într-un cuib mare cît o nucă. c. antonescu, p. 134. Pentr-o mîndră cît o nucă. jarnik-bîrseanu, d. 434. Țițile ca nucile. șez, ii, 222, cf. zanne, p. ix, 495. Ai făcut o treabă cît o nucă, se spune, familiar, cuiva care a acționat greșit, care nu a ajuns la rezultatul scontat. cf. zanne, p. i, 229. ◊ (Cu determinări arătînd specia) Nuci de cele mari sau talie-nești. lb. Nuci turcești. com. din brașov. ◊ Expr. Cînd o face plopul nuci și răchita mere dulci = niciodată. cf. jarnik-bîrseanu, d. 272, zanne, p. i, 257. A se potrivi (sau a se nimeri, popular, a se lovi, a se lipi) ca nuca în perete (sau, rar, în gard) = a fi total nepotrivit. cf. baronzi, l. 44. Cîrpește o minciună care se potrivea ca nuca în părete. creangă, p. 47. Se lovi ca nuca în perete și vorba ta. ispirescu, l. 215. Arcul acela de la Filaret de pe Cîmpia Libertății, despre care el pretinde că l-a făcut în stil neogotic... se potrivește acolo ca nuca în perete. camil petrescu, o. ii, 396. Intervenția nevesti-si în discuția lor se potrivea ca nuca-n perete. galan, b. ii, 42, cf. com. din piatra-neamț, zanne, p. i, 228. ♦ (De obicei la sg.; folosit ca nume de materie) Miez de nucă (I 1). Mujdei de nucă. șez. viii, 39. Azi se coc în casă prăjituri pe ales și potcoave cu mac, nuci și lictar. f (1906), 7. În dulapul din sufragerie Un sfert de cozonac cu nucă. minulescu, v. 190. ♦ (Regional) Găoace de nucă (I 1). alr sn i h 213. ♦ (La pl.; adesea în construcția în nuci, ddrf, cade) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Masalagii și pungași... jucau nuci. FILIMON, 0. I, 109, cf. DDRF, TDRG, CADE, h X 586. 2. Compuse: nucă-de-cocos sau (învechit) nuca-cocului = fructul comestibil al cocotierului. Robinson au făcut o gustare bună din aceste nuci-de-cocos. drăghici, r. 51/30. Întrebuința coaja nucii-cocului. id. ib. 101/21. În magia depărtării... vedea pădurile de smarald, penagile palmierilor, feriga gigantică, nucile-de-cocos. bart, e. 307. Multe triburi primitive au cuvinte deosebite pentru diversele specii... de nuci-de-cocos. vianu, m. 23. (Învechit și regional) Nucă-de-mare sau nucă-de-mușcată, nucă-tămîioasă = nucșoară (2). cf. lb, lm, morariu, pl. 463. În toată Europa occidentală se făcea deci o enormă consumație de piper, cuișoare, scorțișoară, ghimber, nucă-tămîioasă. oțetea, r. 108. Se întorceau cu... ghimber, scorțișoară, nucă-de-mușcată etc. id. ib. 122. Nucă-galică sau nucă-de-stejar, (regional) nucă-de-goron = gogoașă de ristic, v. ristic. cf. alexi, w., ltr², a i 26. Nucă-americană sau nucă-de-America = semințele comestibile ale arborelui Bertholletia excelsa, care crește în regiunea tropicală din America de Sud. (Rar) Nucă-amară = migdală. cf. lm. (Regional) Nucă-de-mare = castană. teaha, c. n. 247. Nucă-vomică = semințele toxice ale arborelui turta-lupului. cf. dm. ** p. ext. (Transilv.) Nucă-de-lac = cornaci (Trapa natans). cf. coteanu, pl. 15, KLEIN, D. 73, LB, POLIZU, LM, BARCIANU. II. p. anal. 1. (Regional) a) Parte la piciorul de dinapoi al calului, situată dedesubtul șoldului și în imediata apropiere a acestuia. dr. v, 320. b) (În sintagmele) Nuca genunchiului = rotulă. cf. BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Nuca gîtului = ceafă. alexi, w. 2. Organ de mașină care servește la realizarea articulațiilor sferice. cf. ltr², dm, der. ♦ Șaibă, piuliță. Cf. lb. Pentru fire de bătătură nuca fusului, adică șaiba, se ia mai mică. ionescu-muscel, Fil. 255. ♦ (Regional; determinat prin „de la tigaie”) Bucată de oțel sau de fier, fixată în centrul piuliței, pe care se învîrtește capătul de jos al fusului de la crîngul morii. cf. alr sn i h 165. ♦ (Regional) Partea de jos a coarbei, în care se fixează sfredelul; broască (Groși-Baia Mare). alr ii 6 662/349. 3. (La pl.; în limbajul minerilor din Valea Jiului) Cărbuni de granulație mijlocie, de 10-20 mm. ltr. – pl.: nuci și (regional) nuce (alr i 882/49, 61, 75, 116, 259, 315, 375, 388, 394, 418, 528, 596, 684, 720, 940). – gen.-dat. nucii și (învechit) nucei, (regional) nuchii (alr ii 6 085/95). – Lat. nux, -cis.

DELICAT, -Ă adj. 1. Gingaș, fin, grațios. ♦ De bună calitate, bun la gust. ♦ Slăbuț, plăpînd. ♦ (Despre culori) Discret, pal, estompat. 2. Fin, ales, distins; (fig.) atent, prevenitor. 3. (Despre situații) În care trebuie acționat cu prudență, cu rezervă; greu de rezolvat. [< fr. délicat, it. delicato, lat. delicatus].

dulce (dulce), adj. – 1. Care are gustul mierii sau zahărului. – 2. Blînd, gingaș. – 3. Plăcut, bun la gust. – 4. Moale, liniștit, molcom. – 5. (Trans.) Legitim. – 6. (Adv.) Cu blîndețe, cu gingășie. – Mr. dulțe, megl. dulți, istr. dul’țe. Lat. dŭlcis (Cihac, I, 84; Pușcariu 554; Candrea-Dens., 520; REW 2792), cf. it. dolce, prov. dolz, dous, fr. doux, cat. dols, sp. dolce. – Der. dulce, s. m. (dulceață, însușirea de a fi dulce, perioadă a anului cînd este îngăduit credincioșilor să mănînce carne și produse lactate; produse lactate); dulce (pl. colectiv dulciuri), s. n. (preparat dulce care se mănîncă, cofeturi); dulceag, adj. (cu gust cam dulce), a cărui der. nu este clară; dulcegărie, s. f. (vorbă, purtare dulceagă); dulceață, s. f. (însușirea de a fi dulce, plăcut; produs dulce de mîncare; acțiunea de a mînca produse lactate și carne, interzisă în perioadele de post; preparat alimentar făcut din fructe sau petale fierte în sirop de zahăr), cf. abruz. dulgiázze; dulciu, adj. (pe jumătate dulce); dulcețar, s. m. (cofetar); dulcețăreasă, s. f. (cofetăreasă, care înainte era îndeletnicire obișnuită în casele boierești); dulcoare, s. f. (dulceață), cuvînt rar care, după Pușcariu 555 și REW 2793, provine din lat. dŭlcōrem; dedulci, vb. (a mînca alimente interzise în perioada de post; a se învăța prost, a se nărăvi), format pe baza expresiei de dulce „interzis în post” (Tiktin); îndulci, vb. (a face ceva să fie dulce; a alina, a domoli; refl., a se deprinde, a se obișnui), cf. mr. (î)ndulțescu (după Pușcariu 833; Densusianu, Hlr., 169 și Candrea-Dens., 521, ar reprezenta direct. lat. *indulcῑre); îndulcitor, adj. (care îndulcește; calmant); îndulcitură, s. f. (bomboană). Din rom. provine rut. doljčyca (Candrea, Elemente, 403).

DELICAT, -Ă adj. 1. (despre aspectul unor ființe sau lucruri) gingaș, fin, grațios. ◊ slăbuț, plăpând. ◊ (despre mâncăruri) de bună calitate, bun la gust. ◊ (despre culori) discret, pal, estompat. 2. ales, distins; (fig.) atent, prevenitor. 3. (despre situații) în care trebuie acționat cu prudență, cu rezervă; dificil, greu de rezolvat. (< fr. délicat, lat. delicatus)

*fantazíe f. (vgr. phantasía, d. phantázo, arăt, reprezent; lat. phantásia, it. fantasia, fr. fantaisie. V. diafan, fandasie, fanar). Imaginațiune, închipuire: un portret de fantazie. Ideĭe cam liberă și capricioasă, gust bizar: a avea o fantazie. Gust, voĭe, bun plac: a picta, a trăi după fantazia ta. Muz. Parafrază, variațiunĭ pe o temă luată dintr’o operă: a compune o fantazie despre „Faust”. – Fals -ezíe (după fr.). Mulțĭ ignoranțĭ zic chear -eziŭ, pl. urĭ, lucru de fantazie!

sáre f., pl. sărĭ, sărurĭ (lat. sal și sale, vgr. sals, vsl. solĭ; it. sale, fr. sel, pv. sp. pg. sal. V. solniță). O substanță cristalizată care se află în marĭ zăcăminte în pămînt saŭ se obține din apa marină și care e principalul condiment în bucătărie. Fig. Spirit, fineță, calitatea de a plăcea: o vorbă plină de sare. Chim. compus care rezultă din înlocuirea idrogenului unuĭ acid pintr’un metal: turnînd acid sulfuric peste fer, feru se combină cu sulfu, și formează o sare de sulf numită „sulfat de fer”, iar idrogenu dispare în aer. Pl. Sărurĭ volatile care, respirate, îĭ deșteaptă pe ceĭ leșinațĭ. Sare amară, sulfat de magnezie. Sare gemă, sare cristalizată pură scoasă din salină. Pop. Sare (saŭ săricică) de lămîĭe, acid citric cristalizat. Pop. Sarea pisiciĭ, stibiu. Sarea de bucătărie, numită în chimie clorură de sodiŭ, se află în abundanță în natură în marĭ zăcăminte de pămînt (une-orĭ amestecată cu argilă). În soluțĭune cu apa măriĭ (25-26 de grame la litru). Celebre saline sînt: Wielickza (Galiția), Strassfurth (Prusia), Dax (Francia), Cardona (Spania). Uĭoara, Tîrgu Ocnei Vrancea, Slănicu din Prahova și Ocnele Marĭ (România). Sarea din apa măriĭ se obține făcînd să se evaporeze apa marină aruncată pe niște legăturĭ de ramurĭ (cum se face în Francĭa pe malurile Bretaniiĭ, Vendeiĭ și Languedoculuĭ). – Sarea e solidă, incoloră, transparentă și sărată, adică provoacă setea, fiind-că e foarte solubilă în apă, și decĭ se combină cu apa din corp. Ĭa e foarte întrebuințată la bucate, maĭ ales la cele de carne, fiind-că le dă un gust maĭ bun și le apără de putrezire. Se topește la 772 de grade. Se cristalizează în cuburĭ. Constitue principala materie primă a sodiuluĭ, cloruluĭ, aciduluĭ clorhidric, sulfatuluĭ și carbonatuluĭ de sodiŭ și altora. Pisată și amestecată cu gheață, produce frig, și de aceĭa de întrebuințează la făcut înghețată.

avat m. pește de Dunăre care aduce cu șalăul, carnea-i bună la gust (Aspius rapax). [Turc. AVAT].

ÎNTÎMPLA, pers. 3 întîmplă, vb. I. Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi... are să aducă și vreun inspector general, cum se întîmplă întotdeauna. C. PETRESCU, A. 277. Mai demult... ah, toate-acestea Mai demult s-au întîmplat – Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea. COȘBUC, P. I 263. Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie. EMINESCU, O. I 133. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla?... Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indicînd persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a întîmplat cu dosarul de la laborator. BARANGA, I. 204. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. 4 ♦ (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întîmpla, Eu de pe tron aș cădea Ș-un alt împărat ca mine Nici veți mai găsi pe lume. TEODORESCU, P. P. 112. 2. (Urmat de o propoziție subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniți vreodată, Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea S-o aflu măritată. COȘBUC, P. I 78. Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri... le-am găsit un gust foarte bun. ODOBESCU, S. III 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, S. I 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întîmpla timpul răcoros și Domițian uita să-și fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, V. 8. ◊ Loc. adv. Cum s-ar întîmpla = la întîmplare, la voia întîmplării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. ♦ (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a se nimeri (undeva). Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, P. 208. Mama... strașnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pînea cu dînșii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, P. P. 446. ♦ (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. ȘEZ. III 154. – Variantă: (regional) tîmpla (SBIERA, P. 147, SEVASTOS, N. 120, ȘEZ. III 9) vb. I.

crăiesc, ~ească [At: (a. 1595) IORGA, S. N. 12 / Pl: ~ești / E: crai + -esc] 1-4 (Înv) Referitor la crai (1-4). 5-8 (Înv) De crai (1-4). 9-12 (Înv) Propriu craiului (1-4). 13-16 (Înv) Dependent de crai (1-4). 17 (Înv; îc) Cezaro (sau chesaro) ~ Care aparține coroanei imperiale a Habsburgilor. 18 (Înv) Fiscal. 19-27 (Rar) De crai (27-35). 28 (Bot; reg; îc) Păr-~ Păr cu fructe de calitate superioară, galbene și lungi. 29 (Bot; reg; îae) Păr cu fructe rotunde și verzi, foarte bune la gust. 30-34 (Iht) Crăiete (1-5).

îndulcire sf [At: CORESI, EV. 38/2 / Pl: ~ri / E: îndulci] 1 Schimbare în bine. 2 Desfătare. 3 Seducție. 4 Îmblânzire. 5 (Rar) Reducere a unei pedepse. 6 Înfruptare din ceva nepermis. 7 Consumare a unui aliment deosebit de gustos. 8-9 Obținere a unui gust (mai) dulce prin adaos de zahăr, miere etc. 10 (Pex) Obținere a unui gust mai bun. 11 (Fig) Descoperire a unui lucru bun și căutare a lui mereu. 12 (Fig) Obținere a unor foloase din ceva. 13 Diminuare (a asprimii) (a durității sau) a violenței Si: domolire, estompare. 14 (Rar) Ghiftuire mâncând peste măsură. 15 Determinare a cuiva să se înfrupte din ceva. 16 (Înv; ccr) Lucruri dulci. 17 (Înv; pex) Mâncare. 18 (Înv) Bunătate. 19 (Mec) Amortizare.

PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).

PREȚUI vb. 1. v. evalua. 2. v. valora. 3. v. aprecia. 4. a aprecia, (fig.) a gusta. (~ un spectacol bun.) 5. a valora, (fig.) a cântări. (Opinia lui ~ mult.)

MOCA s.f. Cafea provenită din Republica Arabă Yemen și avînd un gust specific, foarte bun. [< fr. moka, cf. Moka – oraș în Republica Arabă Yemen].

PLAC s. n. (Azi, mai ales în loc. adv.) Plăcere. ◊ Loc. adv. Pe (sau după) plac (ori placul cuiva) = după voia, după gustul (cuiva). După bunul-plac (al cuiva) = după capriciul (cuiva). ◊ Expr. A fi la bunul-plac al cuiva = a fi la discreția, la cheremul cuiva. – Din plăcea (derivat regresiv).

DEDULCI, dedulcesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se deprinde cu ceva bun, a prinde gust de ceva bun, a se deda la bine, la viață ușoară și plăcută. Hoții... veniră iarăși, fiindcă se dedulciseră ca calul la tărîțe. ISPIRESCU, L. 372. Dionisiu cel mult dedulcit cu ospețele și cu cupele de vin. ODOBESCU, S. III 288.

PREȚUI vb. 1. a aprecia, a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a socoti, (livr.) a priza, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a prețălui, a sămălui. (A ~ valoarea unui obiect.) 2. a face, a valora, (rar) a prețălui, (pop.) a plăti. (Obiectul acesta ~ o mie de lei.) 3. a aprecia, a cinsti, a considera, a onora, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (Ne ~ mult.) 4. a aprecia, a gusta. (~ un spectacol bun.) 5. a valora, (fig.) a cîntări. (Opinia lui ~ mult.)

țanc² sn [At: VALIAN, V. / V: (reg) țenchi, țeanc sn, ~ă sf / Pl: ~uri / E: nct] 1 Băț cu care se măsoară, însemnându-se cu câte o crestătură, cantitatea laptelui muls de la oi cu ocazia alcătuirii stânii, uneori cantitatea vinului, a țuicii etc. dintr-un vas Si: (reg) țăncușă (2). 2 (Fam; îlav) La (sau, rar, pe) ~ La momentul potrivit. 3 (Fam; îlav) Pe (sau în) ~ Exact. 4 (îrg; îe) A lua ~ (sau ~ul) (la un vas), a da ~ul sau a da ~ (la un vas) A măsura cu țancul (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. 5 (Reg; îe) A vorbi cu ~ A vorbi prin semne. 6 (Îae) A vorbi fără șir. 7 (Înv) Semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge lichidul conținut Si: (reg) țăncușă (4). 8 (Reg) Bețișor cu ajutorul căruia, când se țese o velință, se măsoară lățimea unei vergi. 9 (Reg; pex) Unitate de măsură. 10 (Reg; pex) Obiect folosit ca instrument de măsurat. 11 (Reg) Semn distinctiv constând dintr-o bucată de lemn sau de material textil care se pune pe pănura dată la piuă, pe sculurile date la vopsit. 12 (Reg) Crestătură, de o anumită formă, făcută la urechea oii ca semn de recunoaștere Si: (reg) țăncușă (19). 13 (Reg; la unele jocuri de copii) Loc însemnat la care trebuie să ajungă cei care se întrec la un joc (de obicei, cu mingea). 14 (Șîcs în ~) Țintar (1). 15-16 (Reg; lpl) Bețișoare cu crestături sau bilețele numerotate cu care se trage la sorți Si: (reg) țăncușă (5-6). 17 (Reg; îe) A da ~ la pepene A tăia și a scoate o bucată dintr-un pepene pentru a gusta dacă e bun. 18 (Reg) Fâșie îngustă de pământ, de holdă etc. 19 (Reg) Ciob (1). 20 Instrument de care se servesc dogarii la asamblatul doagelor.

îmbucá, îmbuc, v.t. 1. A gusta din mâncare: „Bună zua, om bogat. Nu ni da și la noi să îmbucăm ceva?” (Bilțiu, 1999: 348). 2. A înfuleca. – Lat. *imbuccare (DEX, MDA).

APRECIA vb. 1. v. evalua. 2. a calcula, a potrivi, a socoti. (A ~ ceva din ochi.) 3. a prețui, (fig.) a gusta. (A ~ un spectacol bun.) 4. a cinsti, a considera, a onora, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (I-a ~ cum se cuvine.) 5. v. considera. 6. a aviza. (A ~ favorabil proiectul.)

1) gust n., pl. urĭ (lat. gûstus, maĭ probabil decît gŭstus; vgr. geustós, gustat, d. geúo, gust, v. tr. [V. gușă]; it. sp. gusto, fr. goût, pg. gosto). Simțu pin care apreciezĭ alimentele: avea gust supțire. Impresiunea pe care o fac alimentele asupra limbiĭ: mĭerea are gust dulce. Fig. Facultatea de a aprecia ce e frumos: critic plin de gust. Înclinațiune, predilecțiune: gust pentru pictură. Dorință, poftă: am gust de un pepene bun, de plecare, să plec. Mod personal de a simți, de a lucra: fie-care artist are gustu luĭ, tabloŭ în gustu luĭ Rafael. Grație, eleganță: îmbrăcat cu gust. Opiniune, preferență: a-țĭ spune gustu. Mîncare fără gust, mîncare fadă, nesărată.

DEDULCI, dedulcesc, vb. IV. Refl. A se deprinde cu ceva (bun, plăcut); a prinde gust de ceva. – Pref. de- + dulce.

dedulci [At: ȘINCAI, HR. I, 3/33 / V: (reg) dădăl~, dăd~ / Pzi: ~cesc / E: de⁴ + dulce²] 1 vr (Udp „la”, „cu”) A se obișnui cu ceva plăcut. 2 vr A descoperi un lucru bun. 3 vr A prinde gust pentru ceva. 4 vr A se învăța cu binele. 5 vt (Înv) A îndulci. 6 vr A se deprinde cu un viciu. 7-8 vrt (A mânca sau) a face pe cineva să mănânce de dulce² în zilele de post Si: a (se) spurca. 9-10 vrt (Pex) (A mânca sau) a da cuiva să mănânce foarte bine Si: a (se) înfrupta.

dedulcit², ~ă a [At: PONTBRIANT, D. / V: dădăl~, dăd~ / Pl: ~ciți, ~e / E: dedulci] 1 Obișnuit cu ceva plăcut. 2 Care a descoperit un lucru bun. 3 Care a prins gust pentru ceva. 4 Care s-a învățat cu binele. 5 (Înv) Îndulcit. 6 Deprins cu un viciu. 7 Care a mâncat de dulce² în zilele de post. 8 (Pex) Care a mâncat foarte bine.

ÎNFRUPTA, înfrupt, vb. I. Refl. A gusta, a mînca din ceva bun. ♦ (În ritualul creștin) A mînca de dulce în zi de post. ♦ Fig. (Ir.) A trage beneficii (necinstite), a profita de... ♦ Tranz. (Rar) A face pe cineva părtaș la un cîștig, la un beneficiu (ilicit). – Din în- + frupt.

ATRIBUT s. n. (< lat. attributum, cf. fr. attribut): parte secundară de propoziție care determină un substantiv, un pronume sau un numeral („Spună lumii large steaguri tricoloare, / Spună ce-i poporul mare, românesc” – M. Eminescu; „De-o bucată de vreme, în fiecare zi și-n fiecare noapte se întâmplă ceva nou” – M. Sadoveanu; „Dă-mi-l pe acesta mai albastru”; „...erau trei monitori generali: doi de învățătură și unul de ordine” – B. Șt. Delavrancea; „A primit trei roșii și două albe”. ◊ ~ substantival: a. exprimat prin substantiv (indiferent de originea acestuia) în cazurile N., G. (genitival), D. sau Ac. (prepozițional) sau printr-o locuțiune substantivală. Astfel: „în zilele calde... noi copiii ne duceam la scăldat” (M. Sadoveanu): „În văzduh mocnea răsuflarea pământului reavăn”(Camil Petrescu); „Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândită” (Ion Creangă); „S-a vorbit despre importanța acordării de credite avantajoase țărilor în curs de dezvoltare”; „Familia ne dă primele lecții de întrajutorare, de solidaritate”; „La ce statornicia părerilor de rău, / Când prin această lume să trecem ne e scris...?” (M. Eminescu). ◊ ~ adjectival: a. exprimat prin adjectiv (indiferent de originea acestuia) sau priritr-o locuțiune adjectivală. Astfel: „Un găligan de școlar... tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu” (Ion Ghica); „Glucoza se găsește în fructele dulci”; „Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei” (Gr. Alexandrescu); „acești viteji n-au făcut decât datoria lor” (C. Negruzzi); „În Valea Prahovei..., de departe se zăresc... coșurile fumegânde ale rafinăriilor” (Geo Bogza); „Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale... scăpărau în toate părțile” (C. Hogaș); „Ei! de așa paseri... mi-i drag și mie” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Măria-ta, e un străin afară, / Cam trențăros – dar pare-un om de seamă” (A. Vlahuță). ◊ ~ numeral: a. exprimat prin numeral, ca în exemplele „Se auziră deodată râsetele zgomotoase ale celor doi” (G. Călinescu); „Paraclisierul... îi arătă jos, înaintea noastră, o firfirică de paisprezece” (B. Șt. Delavrancea); „El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt de hârtii de câte o sută” (I. Slavici); „...și legându-i frumușel cu căpăstrul, pe cel de-al doilea de coada celui dintâi, pe cel de-al treilea de coada celui de-al doilea, pe cel de-al patrulea de coada celui de-al treilea..., a zis” (Ion Creangă); „Cu o putere îndoită... o zmuci pe babă de mijloc” (M. Eminescu); „Părerile amândurora coincid”; „Cititul de două ori prinde bine”. ◊ ~ pronominal: a. exprimat prin pronume (personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât sau negativ) în cazurile nominativ (apozițional), genitiv (genitival), dativ sau acuzativ „...sus, între crengi, o mierlă, alta, își fluieră neastâmpărul” (Cezar Petrescu); „Fiecare perioadă istorică își are generațiile ei”; „...apele-și ridicau valurile mai sus, izvoarele își turburau adâncul” (M. Eminescu); „O persoană ca dumneavoastră se oprește unde are gust” (M. Sadoveanu); „Măi oameni buni, eu sunt om de-ai voștri” (Z. Stancu); „Se așeză încet,... parcă i-ar fi fost teamă să nu tulbure somnul celorlalți” (L. Rebreanu); „Al cui copil dintre aceștia este mai pregătit?”; „Eu n-am uitat nici pe, iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai adormit tu adesea” (Al. Odobescu); „...datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj” (E. Camilar); „...și tot ați venit trei inși fără de veste și fără știrea nimănui” (I. Slavici). ◊ ~ verbal: a. exprimat prin verb la modurile infinitiv, gerunziu, participiu și supin sau prin locuțiune verbală la unul din aceste moduri. Astfel: „...mintea e însetată de priceperea lucrurilor... și osânda de a înfrânge această sete, de a trăi fără potolirea ei, înseamnă osânda de a te întoarce la una din formele trecute, de care natura n-a fost mulțumită” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...departe, linia orizontului aducea cu un șarpe înaintând în ondulări largi, leneșe” (T. Popovici); „...canale neînchipuit de subțiri îngăduie bărcilor să ajungă... în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafața acoperită de nuferi” (Geo Bogza); „Cei buni n-au vreme de gândit / La moarte și la tânguit” (G. Coșbuc); „ideea de a le da ajutor n-a fost rea.” ◊ ~ adverbial: a. exprimat prin adverb (indiferent de originea acestuia) sau prin locuțiune adverbială. Astfel: „Din mesteacănul de-afară / Flori îngălbenite curg” (O. Goga); „Numai așa vom prețui victoria zilei de mâine asupra zilei de azi” (Cezar Petrescu); „Prin frunze aiurează șoptirile-i alene” (M. Eminescu); „Creangă rămase trist... cu singura mângâiere a întoarcerilor din când în când ale lui Eminescu” (G. Călinescu). ◊ ĭnterjecțional: a. exprimat printr-o interjecție, ca în exemplele „Uraa! Bravo patriot” I. L. Caragiate); „Se auziră strigătele de astă dată răzlețite, hăp! Hăp!” (M. Preda). ◊ ~ circumstanțial: a. cu nuanță circumstanțială (cauzală, temporală, condițională și concesivă), cu dublă referire (la subiect și la predicat), exprimat printr-un adjectiv sau printr-un participiu cu sens pasiv (rar printr-un substantiv), așezat înaintea subiectului și a predicatului (rar între ele) și izolat de acestea prin virgulă. Astfel: „...prudent, Busuioc trăgea mereu cu coada ochiului într-acolo” (L. Rebreanu); „...copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „...dacă-i pierit, cată să-l găsesc; viu, se poate întoarce și singur” (M. Sadoveanu); „ticălos cu trupul, Jap rămase neînvins cu inima” (G. Galaction); „Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă” (M. Eminescu). ◊ ~ necircumstanțial (descriptiv): a. fără nuanță circumstanțială, cu referire unică (numai la substantivul determinat). În această categorie intră toate tipurile de a. discutate, înaintea celui circumstanțial (v. exemplele). ◊ ~ izolat: a. caracterizat prin intonație deosebită, așezat după elementul regent sau la începutul propoziției și despărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt izolate, de obicei, a. apoziționale și circumstanțiale (v. apoziție și exemplele de la a. circumstanțial). ◊ ~ neizolat: a. necaracterizat prin intonație deosebită, nedespărțit de elementul regent prin pauză marcată cu virgulă. Sunt neizolate aproape toate tipurile de a. discutate (cu excepția a. apoziționale și circumstanțiale). ◊ ~ de identificare: a. neizolat, care definește sau individualizează obiectul prin însușirile sale fundamentale, specifice. Apare imediat după un substantiv articulat hotărât enclitic, este exprimat obișnuit prin substantiv, pronume, adjectiv pronominal sau numeral ordinal și răspunde la întrebarea care? (v. exemplele de la a. substantival, pronominal, adjectival și numeral). ◊ ~ de calificare: a. neizolat, care arată felul obiectului, pe baza unor însușiri nespecifîce, obișnuite, comune. Apare după un substantiv nearticulat sau precedat de un articol nehotărât, este exprimat obișnuit prin adjectiv calificativ și prin numeral cardinal și răspunde la întrebările ce fel de?, câți?, câte? (v. exemplele de la a. adjectival și numeral). ◊ ~ simplu: a. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică, ca în exemplele „De tropotele jucătorilor se hurduca pământul” (L. Rebreanu); „O pace desăvârșită se coboară din înălțimile albastre ale cerului” (D. Zamfirescu). ◊ ~ complex: a. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație, ca în exemplele „Sosirea ei chiar azi ar rezolva problema”; „Avea un bici tot de curele”; „Am ales strugurii exclusiv copți”; „Drumul cam cotit ne obosea” etc. ◊ ~ multiplu: a. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Cele trei bărci, lungi, negre și înguste, au început a pluti pe fața tulbure a apei” (Z. Stancu); „Alte umbre mici, tremurătoare, efemere, arătau existența omului și a dramei lui” (Geo Bogza). ◊ ~ dezvoltat: a. alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate prin cratimă; dintr-un numeral cardinal și un substantiv precedate de prepoziția de; din adverbul de timp acum urmat de un numeral cardinal și de un substantiv, precedate de prepoziția în; din nume și prenume sau din apelative și nume proprii de persoană. Astfel: „Dorul de frate-său l-a dus la Cluj”; „Distanța de opt kilometri ni s-a părut mare”; „Vântul de-acum trei zile a rupt copacii”; „Pregătirea de azi încolo are loc aici”; „Deplasarea de mâine în trei zile ne privește pe toți”; „Costumul lui Badea Guță este gri”; „Căruța lui nenea Stan este nouă” etc. ◊ ~ prepozițional: a. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție, ca în exemplele „Lupta împotriva poluării este un obiectiv major al contemporaneității”; „iar pe brâiele de piatră se aștern dungi de flori...” (I. Simionescu). ◊ ~ subînțeles: a. a cărui prezență este dedusă, în cadrul unei propoziții date, din raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul „Erau acolo și hainele de tergal?” – „Erau” („acolo și hainele de tergal”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

MOȘMOANĂ, moșmoane, s. f. Fructul moșmonului, moale, suculent și bun de mîncat, avînd un gust dulce-acrișor. – Variantă: moșmulă (GOLESCU, Î. 110) s. f.

dădulcì v. a prinde gust, a se deprinde cu ceva bun: se dădulcise, vezi, la vorbă cu fata ISP. [Lit. a mânca de dulce: sens generalizat].

RÎNDUIALĂ, rînduieli, s. f. 1. Faptul de a rîndui, fel de aranjare a lucrurilor în mod ordonat; p. ext. ordine. Cancelaria mi-o țin în bună rînduială. SADOVEANU, P. M. 98. Avea gust și rînduială în toate. VLAHUȚĂ, O. A. 511. Cînd caravana ajunge la un izvor, toți călătorii descalecă și... cu ierarhică rînduială... își potolesc setea. RUSSO, O. 101. 2. Felul în care se desfășoară o acțiune, sistem de organizare statornicit, stabilit sau impus; regulă, obicei, datină, lege. E rînduiala firii bujorul să-nflorească. DEȘLIU, G. 51. După un sfat scurt și grabnic... hotărîră tustrei rînduiala bătăliei. SADOVEANU, O. VII 10. Noi sîntem proști și nu știm bine rînduielile. REBREANU, R. I 144. ♦ Măsură, directivă, dispoziție, aranjament; (învechit) dare, impozit. Acest tovarăș de osîndă al meu mi-a arătat în mai multe rînduri care sînt rînduielile pe care le scoate domnia pentru pieirea acestei sărace țări. SADOVEANU, Z. C. 165. Dacă noi vă dăm pămînt și vine turcul și zice: «rînduiala asta nu-i place sultanului» și dă să vă ia pămîntul înapoi? CAMIL PETRESCU, O. II 285. Tu te duci, bădiță-n țară, Nu-mi lași nici o rînduială? – Rînduială ți-am lăsat Să nu faci mult sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. ◊ Expr. A face rînduială. = a face ordine, aranjînd, luînd măsuri, dînd dispoziții, poruncind. Să mergem să-mi văd oștenii; să fac rînduială pentru lipsa mea. SADOVEANU, O. VII 24. Făcu rînduială ca să macine grîul ce mai era la moară. SLAVICI, O. I 227. 3. Ceremonial, forme statornicite. Pe urmă a făcut toată rînduiala morților, după datină. SADOVEANU, O. VIII 188. Sfînta Duminecă a primit-o cu aceeași rînduială și tot așa de bine, ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92.

TARE², tari, adj. 1. (În opoziție cu moale) Care are o consistență solidă, care opune rezistență și nu poate fi ușor pătruns, străbătut, desfăcut, despicat; p. ext. trainic, durabil. Stîncă tare, fără nici un fel de crăpătură pe dinăuntru. BOGZA, Ț. 24. Murguț sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare. SADOVEANU, O. I 32. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît încet-încet se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. Pedestrimea... sta frumos ca un zid de piatră tare. BĂLCESCU, O. I 26. Hai mîndră să te sărut Că îndată plec la plug... Ziua-i mare, Glia-i tare, Dragostea n-are răbdare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Care are o consistență mai solidă decît normal. Se pregăteau... în grabă mămăligi tari. STANCU, D. 211. ♦ Fortificat, întărit. Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. ♦ Fig. Primejdios, rău. [Nu erau] marii lorzi deprinși să umble prin locuri așa tari, cum zic țăranii noștri. GANE, N. III 135. O dat puhoi și i-o dus la vale (păstrăvii), alții s-o tras în sus la locuri tari (rele). ȘEZ. VII 184. 2. Care este lipsit de elasticitate, care nu se îndoaie (decît cu greu); (despre pînză sau obiecte din pînză) scrobit. Purta mănuși, pălărie tare și saluta foarte ceremonios. SADOVEANU, P. S. 155. Sachelarie purta guler tare. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ Pînză tare = pînză (cu țesătură rară) foarte apretată, folosită în croitorie. 3. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Voinic, viguros, puternic. O, atunci mîna ta-i tare și respinge cu putere. EMINESCU, O. IV 41. Voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. Am o cățelușă tare, Ține ușa în spinare (Lacătul). GOROVEI, C. 194. ◊ Expr. (A fi) tare de cap v. cap¹ (I 4). (A fi) tare de(-o) ureche (sau de urechi) = a nu auzi bine; a fi fudul de-o ureche, v. fudul. ♦ Rezistent. E tare – remarcă doctorul – scapă și acum. CĂLINESCU, E. O. II 278. 4. (Despre oameni și manifestările lor) Cu voință fermă; energic, dîrz, neclintit. Mă chinuiesc de rușine și durere cînd văd că știe să fie tare cînd e vorba de bunăstarea lui. DEMETRIUS, C. 39. Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se nășteau tari. RUSSO, S. 147. ♦ (Despre colectivități) Plin de forță, puternic. Movileștii intraseră cu oaste tare în țară. SADOVEANU, O. VII 147. Orice-a fi a ta menire, vei găsi poporul tare, Înfruntînd lovirea soartei cu-o puternică răbdare. ALECSANDRI, O. 132. ◊ Expr. (A fi) tare de fire (sau de inimă) = (a fi) tare de înger, v. înger (2). Făceau ei, unii, glume pe sama d-sale, dar era tare de fire, nu se da. CONTEMPORANUL, V_I 98. ♦ Neînduplecat, neîndurător, nemilos, rău. Făcea cum făcea și-i aducea la vreme datoria, pentru că-l știa om tare de suflet. La TDRG. 5. Care dispune de putere, constituie o forță, este stăpîn pe o situație, are autoritate. Sînt tari, taică, boierii, sînt tari. STANCU, D. 124. Țara, înălțată și întinsă sub Ștefan cel Mare, stătea încă tare. SADOVEANU, O. I 247. Domnia tare cere braț lung și vorbe scurte. ALECSANDRI, T. II 87. Fii amicul celor slabi și opune-te celor tari și nedrepți. BOLLIAC, O. 245. ◊ Fig. Avea carte de marinar în haină, mai tare decît pașaportul folosit în călătorie de oamenii ceilalți. TUDORAN, P. 348. ◊ Expr. A fi mare și tare (sau tare și mare) v. mare¹ (7). ♦ Care posedă cunoștințe temeinice, stăpînește bine o materie de specialitate. E tare la istorie. 6. Convingător, concludent; clar, categoric. Argumente tari. 7. (Despre fenomene ale naturii) Care se produce, se desfășoară, se manifestă cu violență. Au fost în copilăria mea, în văile Siretului ș-a Moldovei, ierni lungi și tari, cu omăt foarte îmbielșugat. SADOVEANU, O. VIII 209. Astfel gerul e de tare Cît îngheață-n orice loc Și a gurii răsuflare. ALECSANDRI, P. A. 185. ◊ Vorbe (sau cuvinte) tari = vorbe aspre, grele, jignitoare. Vorbele tari ale răzășului îl străpungeau și-l usturau. SADOVEANU, O. VII 66. 8. (Despre sunete, zgomote) Care este emis cu putere, răsună pînă departe, se aude bine. Ți-aș mulțămi foarte pentru osteneală Dacă-n vorba-ți tare arătai spre mine Și dacă în șoaptă arătai spre tine. PANN, la TDRG. 9. (Despre aer) Răcoros, rece, tăios; p. ext. curat, ozonat. Era liniște și răcoare în aerul tare, limpede, înviorător al dimineții. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 55. ♦ (Despre mirosuri) Foarte aromat, pătrunzător, amețitor. Mă îmbată mirosul fructelor coapte, dulce și tare. STANCU, D. 89. Mălinii înfloriți își revărsau miresmele tari asupra cerdacului. SADOVEANU, O. I 344. 10. (Despre băuturi alcoolice) Care are o concentrație mare de alcool. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Rachiu de cel bun, tare, da ea unde-l gustă? MIRONESCU, S. A. 94. Turnînd prin pahare, săreau stropi din vin de-o șchioapă în sus, de tare ce era. CREANGĂ, A. 97. ♦ (Despre unele substanțe alimentare, chimice sau medicamentoase) Care are o concentrație mare (și produce un efect puternic). Cafea tare. ◊ Apă tare v. apă (II 1). 11. (Despre culori) Viu, puternic, aprins. Erau, cît de cît, felurit îmbrăcate, în rochițe de culori tari unele, altele în fote negre. CAMIL PETRESCU, O. II 79.

APRECIA vb. 1. a calcula, a estima, a evalua, a măsura, a prețui, a socoti, (livr.) a priza, (înv. și reg.) a prinde, (înv.) a prețălui, a sămălui. (~ valoarea unui obiect.) 2. a calcula, a potrivi, a socoti. (A ~ ceva din ochi.) 3. a gusta, a prețui. (A ~ un spectacol bun.) 4. a cinsti, a considera, a onora, a prețui, a respecta, a stima, (înv.) a respectarisi, a respectălui, a respectui, a socoti. (I-a ~ mult.) 5. a chibzui, a considera, a crede, a găsi, a gîndi, a judeca, a opina, a socoti, (pop.) a chiti, a cugeta, (înv.) a cunoaște, a număra. (~ că trebuie făcute unele schimbări.) 6. a aviza. (A ~ favorabil proiectul.)

dedulcire sf [At: POLIZU / V: (reg) dădăl~, dăd~ / Pl: ~ri / E: dedulci] 1 Obișnuire cu ceva plăcut Si: dedulceală (1), dedulcit¹ (1). 2 Descoperire a unui lucru bun Si: dedulceală (2), dedulcit¹ (2). 3 Prindere de gust pentru ceva Si: dedulceală (3), dedulcit¹ (3). 4 Învățare cu binele Si: dedulceală (4), dedulcit¹ (4). 5 (Înv) Îndulcire. 6 Deprindere cu un viciu Si: dedulceală (6), dedulcit¹ (6). 7-8 (Mâncare sau) oferire cuiva a unei mâncări de dulce² în zilele de post Si: dedulceală (7-8), dedulcit¹ (7-8), spurcare. 9-10 (Pex) (Mâncare sau) oferire cuiva a unei mâncări foarte bune Si: dedulceală (9-10), dedulcit¹ (9-10), înfruptare.

NEAVERE s. f. (Învechit și popular) Negativ al lui avere; faptul de a nu avea sau de a fi neavut, sărac; p. ext. lipsă, sărăcie, nevoie. Ce ucenicilor zise: Dați-le voi lor să mănînce, ca să le puie înainte acelora neaveare. coresi, ev. 259. Italienii, franțezii, ispaniolii și alții... n-au obicinuit a face versuri cu numere pe picioare ca grecii și latinii, și eu nu bănuiesc a fi pricina alta decît neaverea de multe litere vocale. văcărescul, ap. odobescu, s. i, 304, cf. drlu. Te luptă... cu aspra neavere. heliade, o. i, 184. N-avem cu ce ne chivernisi nici pă noi, nici pă familiile noastre și ne-au cuprins sărăciia și neaverea (a. 1832). doc. ec. 515. Acei ce fericita neavere-au lăudat, Ale ei dulceți și bunuri nu crez să le fi gustat. alexandrescu, o. i, 187. Muri în mizerie și lăsă pe văduva lui în prada celei mai mari neaveri. filimon, o. i, 346. Se vede o lipsă însemnată în plasa Blahnița din cauza lipsei și a neaverei ce au fost în acelaș an. i. ionescu, m. 183. Ieri, încă n-aveam masă, trăiam în sărăcie, În umbra neaverii ascuns, disprețuit. bolintineanu, o. 207, cf. 320. Luptîndu-se cu o răpede boală de piept și mai adesea și cu neavearea și izolarea în țeară străină, ...decise... a se reîntoarce la căminul părintesc. odobescu, s. iii,497. Bea, guriță, și mai cere, Las-o la foc neavere; De ti-i uita după ea, Pînă-i lumea nu-i mai bea. mîndrescu, l. p. 145. Tragă săraca muiere La năcaz și la neavere. doine, 50. li mai mare lenea decît neaverea. zanne, p. vii, 645. – pref. ne- + avere.

DISPOZIȚIE s. 1. (JUR.) normă, prescripție, prevedere, (înv. și reg.) rost (înv.) prescript. (Care sînt ~ în vigoare?) 2. (JUR.) clauză, condiție, prevedere, punct, stipulare, stipulație, termen, (înv. și pop.) tocmeală, (înv.) șart. (~ a unui tratat.) 3. hotărîre, ordin, poruncă, (pop.) porunceală, (înv.) asezămînt, carte, farmuta, învățătură, mandat, orînduială, orînduire, pitac, poruncită, povelenie, povelire, pravilă, rînduială, strînsoare, șart, tertip, ucaz, (rusism înv.) pricaz. (A primit o ~ scrisă.) 4. (MIL.) consemn, ordin. (~ de ramînere în cazarmă.) 5. situație, stare. (În ce ~ sufletească se află?) 6. toane (pl.) voie, (reg.) duși (pl.) (~ bună sau rea a cuiva.) 7. chef, dorință, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voință, vrere, (pop.) vrută, (înv.) deșiderat, ogod, poftire, poftit, poftitură rîvnă, rîvnire, tabiet. (După ~ inimii.) 8. aplecare, înclinare, înclinație, pornire, tendință. (~ de a exagera.)