ARTICOL s. n. (< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article): parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument gramatical, care însoțește în unele limbi substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În limba română există patru feluri de articole: ◊ ~ hotărât (definit): a. care, alipit enclitic substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut, izolat de cele cu care se aseamănă, individualizat, definit precis, ca în exemplele profesorul, fratele, tata, profesorii, frații, tații; profesoara, profesoarele; tabloul, numele, tablourile, numele. A. hotărât formează același corp cu determinatul său și atunci când însoțește adjectivul: bunul (prieten), marea (întrecere), frumosul (tablou) – bunii (prieteni), marile (întreceri), frumoasele (tablouri). Există și situații (mai rare) în care a. hotărât nu formează corp comun cu determinatul său substantival, fiind așezat înaintea acestuia (proclitic): (cartea) lui Ion, (i-am spus) lui Jeni. ◊ ~ nehotărât (nedefinft): a. care, așezat înaintea substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut, mai puțin individualizat în raport cu clasa sau specia căreia îi aparține, numai detașat de aceste categorii, fără o definire precisă, ca în exemplele un prieten, niște prieteni, o colegă, niște colege, un tractor, niște tractoare. ◊ ~ posesiv (genitival): a. care precedă substantivul sau pronumele în genitiv, ambele reprezentante ale posesorului, ca în exemplele om al legii (al ei), trecere a timpului (a lui), copii ai vecinilor (ai lor), fiare ale pădurilor (ale lor). ◊ ~ demonstrativ (adjectival): a. care se așază de obicei între un substantiv articulat hotărât enclitic și un adjectiv sau un alt substantiv precedat de prepoziție, ca în exemplele pomul cel roditor, bulevardul cel mare, gâsca cea albă, pomii cei roditori, bulevardele cele mari, gâștele cele albe; casa cea de bârne, casele cele de bârne, podul cel de piatră, podurile cele de piatră. A. demonstrativ apare și în structura numelor proprii compuse: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc. După poziția sau locul lui în limba română, a. poate fi proclitic sau enclitic. ◊ ~ proclitic: a. așezat întotdeauna în fața substantivului sau a adjectivului. Sunt a.p.: articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival) și articolul hotărât lui (un dirijor, niște dirijori, o operă, niște opere, muzeul acela al orașului, scara aceasta a blocului, muzeele acelea ale orașului, scările acestea ale blocului, fratele lui Gicu, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele cele reci, apele cele sălcii). ◊ ~ enclitic: a. așezat întotdeauna după substantiv (singura excepție: lui) și sudat cu acesta, ca în exemplele gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele. ◊ ~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg, ca în exemplele „Je mange du pain” („Eu mănânc pâine”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

ORTOGRAFIE s. f. (< lat. orthographia, cf. gr. orthographia < orthos „drept” + graphein „a scrie”): 1. sistem de semne grafice convenționale care se folosesc în scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă. Sunt considerate semne ortografice în limba română: liniuța de unire (cratima) și apostroful (v. și semn). 2. parte a gramaticii care studiază scrierea corectă a cuvintelor, a expresiilor și a locuțiunilor dintr-o limbă, după anumite reguli. ◊ ~ etimologică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe etimologia lor. O. etimologică au limbile franceză, irlandeză, engleză și tibetană. În aceste limbi scrierea cuvintelor se deosebește profund de pronunțarea lor. Astfel: fr. temps („timp”) este pronunțat „tã”, doigt („deget”) pronunțat „dŭa”, oiseau („pasăre”) pronunțat „ŭazo”, eau („apă”) pronunțat „o”; engl. all right („foarte bine”) pronunțat „olrait”, enough („destul”) pronunțat „inaf”, chalk („cretă”) pronunțat „čok” etc. În general, se reproduc nu formele actuale ale cuvintelor, ci formele lor din limba de origine, mai vechi, faze intermediare din dezvoltarea acestora sau chiar forme false. ◊ ~ fonetică: o. în care principiile scrierii cuvintelor se bazează pe felul cum acestea se pronunță. Limba italiană și limba română au, în general, o o. fonetică. Din 1860, data la care alfabetul latin a luat locul celui chirilic, sistemul ortografic al limbii române s-a schimbat de mai multe ori (1881, 1904, 1932, 1953, 1965 și 1993), modificările survenite reflectând lupta dintre reprezentanții celor două curente (etimologic și fonetic) în stabilirea acestuia, cu câștig de cauză când pentru cel fonetic, când pentru cel etimologic (cum este azi). ◊ ~ italienizantă: o. veche românească în care principiile scrierii cuvintelor se bazau pe intenția de apropiere nefirească, forțată, artificială a acestora de formele limbii italiene. Ea a fost inițiată și folosită în limba română de I. Heliade Rădulescu, dar fără sorți de izbândă, deoarece contravenea flagrant legilor de dezvoltare a limbii noastre (Pentru regulile ortografice v. Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

AR(O)MÎN I. sm., AR(O)MÎNCĂ (pl. -înce) sf. 🌍 Român de la sudul Dunării, locuind în Epir, Tesalia, Macedonia, etc., Macedo-romîn, Cuțovlah, Țînțar (🖼 223, 224). II. AR(O)MÎN, AR(O)MÎNESC adj. Al Aromînilor, în felul, după obiceiul acestora.

Benedict Prenumele masc. Benedict – corespondentul fem. Benedicta nu pare folosit la noi – reproduce cognomenul lat. Benedictus, atestat sporadic și în epoca precreștină. Numele avea semnificația clară, întrucît corespunde participiului benedictus de la benedico, benedicere (compus din bene „bine” și dico, dicere „a zice, a vorbi”), verb care în latina clasică însemna „a zice de bine, a aprecia, a lăuda”. Benedictus, devenit nume independent, s-a bucurat de mare favoare printre primii creștini, fenomen care se explică prin noile semnificații ale vb. benedicere, devenit termen consacrat al lexicului creștin. Trebuie să amintim însă că binecuvîntarea, ca și blestemul, sînt vechi concepții magice care apar, la multe popoare din vremuri foarte îndepărtate. Concepută inițial ca o forță, concretă și aproape independentă, care trece de la părinte la fiu (transmiterea se putea realiza printr-un semn al mîinii, prin cuvînt sau printr-un dar), binecuvîntarea începe să fie considerată ca un atribut al divinității. Așa se face că termenul gr. eulogein (compus din eu „bine” și legéin „a zice”, cu semnificație inițială identică cu a corespondentului latin), traducînd cuvîntul ebraic biblic barak, capătă sensul special de „binecuvîntare a lui Dumnezeu”. Prin calc lingvistic lat. benedicere preia noul sens al lui eulogein; la fel au fost formate și blagosloviti în vechea slavă și apoi a binecuvînta, în română. Devenit nume calendaristic (amintirea unui sfînt Benedictus este păstrată de ordinul călugăresc al benedictinilor, înființat de acesta în anul 529), Benedictus este foarte răspîndit la catolici în apusul Europei (a fost purtat de 16 papi); în anumite situații, numele în discuție poate fi și o „latinizare”, prin traducere, a ebr. Baruch (cunoscutul filozof materialist olandez Benedict Spinoza se numea Baruch). Deși numele apare și la ortodocși (Venedict), formele atestate în documentele noastre, încă din sec. 12 – 13 sînt datorate influenței latino-catolice, manifestate destul de puternic, prin intermediar maghiar, săsesc sau croat, în Transilvania și Banat. Atestate și în Moldova (aici nu trebuie neglijată nici influența poloneză) și Țara Românească, începînd cu sec. 15, Benedict, Benedic, Benetic, Benetiuc, Bena, Bene, Benea, Benic, Beniuc, Benici, Benilă, Bencea, Bencu, Benta, Bențe(a) etc. au fost purtate și de români și au pătruns și în toponimie. ☐ Engl. Benedick, fr. Benoit (benir „a binecuvînta”), it. Benedetto, Benedetta, sp. Benito (bendecir [-sir]- „a binecuvînta”), germ., oland. Benedictus, magh. Benedek, Benedikt, Benedikta (cu hipoc. Béda, Bede, Beke, Bence, Bencö, Bende, Bene, Beni, Benko, Benyo etc.), scr. Benedik, Benedikt (cu hipoc. Benea, Bene, Beno, Benko etc.), pol. Benedykt, rus. Benedikta, Venedikt, Venedikta etc.

Crăciun Vechi nume de persoană, frecvent atestat de aproximativ 500 de ani în toate provinciile românești și intrat de mult în toponimie, Crăciún, a suscitat vii și îndelungate discuții în filologia românească și străină. Dacă valoarea de nume personal ar putea fi considerată creație românească (nume de sărbători devenite antroponime sînt destule, iar în cazul nostru nu trebuie uitat un cunoscut personaj folcloric „moș Crăciun”, care ne atrage atenția asupra unui tip de personificare populară, cu posibile implicații în onomastică), etimologia cuvîntului crăciun este cu mult mai dificilă. Majoritatea celor care s-au ocupat de numele sărbătorii au pornit de la diferiți termeni latini, dar motive de ordin fonetic, sau semantic ridică piedici destul de mari în acceptarea soluțiilor propuse. Dată fiind prezența termenului în rusă, ucraineană, bulgară, slovacă și maghiară, dificila problemă căreia trebuia să i se răspundă era dacă româna a preluat termenul din limbile slave sau acestea din română. Una din ultimele soluții propuse și acceptate de mai mulți specialiști este aceea care vede în rom. crăciun o continuare a lat. creatione, însă prin filieră slavă (la fel ca și colindă, rusalii, troian). Situația rămîne însă destul de complicată și chiar contradictorie pentru limbile slave. În afara sensului creștin, comun cu rom. crăciun, rus. Korociun este atestat și cu sensuri „păgîne”, care ar trebui să fie, în mod logic, cele mai vechi, într-o cronică din Novgorod din anul 1143, cuvîntul în discuție desemna solstițiul de iarnă; mai mult decît atît, era și numele unei divinități a iernii și a morții, de unde expresia l-a lovit korociunul, adică „a murit”. Dacă lat. creatione ar fi fost luat pentru a desemna sărbătoarea nașterii lui Iisus (o moștenire a cultului zeului Mithra, recunoscut de romani în timpul lui Traian), ar fi dificil de explicat dezvoltarea ulterioară a sensurilor păgîne amintite. Dar la fel de greu ar fi și să presupunem că împrumutul latinesc ar fi avut chiar de la început aceste sensuri. Interesant este să amintim acum o mai veche ipoteză potrivit căreia Korociun ar aparține radicalului slav *krt, din care ar proveni nu numai ciort „dracul”, dar și numele unor divinități ale slavilor: Krodo (la slavii de vest), Kret sau Skret (la cehi), Skrzat (la polonezi). În documentele Țării Românești de pînă la 1500, Crăciún este purtat de patru persoane (prima atestare, 1492) iar în Moldova, în documentele din timpul lui Ștefan cel Mare, apar trei persoane cu același nume. Din Transilvania îl vom aminti doar pe Gheorghe Crăciun, conducătorul răscoalei țărănești din anul 1569. Deosebit de frecvent este Crăciun în toponimie, fie sub forma feminină, dar și masculin (Crăciuna, cetate din sudul Moldovei construită probabil prin sec. 13 de cavalerii teutoni și cucerită în 1482 de Ștefan cel Mare), fie prin derivatele Crăciunel, Crăciuneni, Craciuneștl, Crăciunei etc. Prezența numelui personal Kraciun și în unele limbi slave (de ex. în sîrbo-croată) ar putea sugera ideea că, în unele regiuni, numele românesc ar putea să se fi întîlnit cu numele de origine slavă (probabil cu altă semnificație inițială). Cunoscut astăzi mai mult ca nume de familie, Crăciun pare nefolosit ca prenume: apare însă diminutivul Crăciunel, foarte puțin frecvent.

DESCRIERE (după fr. décrire ; cf. lat. describere, a descrie) 1 Mod de expunere folosit în literatură, care constă în zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui lucru, fenomen, aspect din natură. Obiectul ei poate fi real sau imaginar. 2 Operă literară sau fragment dintr-o asemenea operă, în proză sau în versuri, avînd la bază acest procedeu. Descrierea poate fi de mai multe feluri: fantastică, umoristică, satirică, romantică, realistă, naturalistă, științifică, poetică, retorică. Aceste clasificări cu caracter riguros didactic nu exclud interferența dintre diferitele tipuri de descriere. În descrierea fantastică, puterea de plăsmuire a imaginației scriitorului depășește hotarele realității (ex. descrierea lunei, a drumului de la lună la pămînt, a lui Făt-Frumos, a pustietăților întîlnite în cale-i, din basmul Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu). Particularitățile romantice caracterizează descrierea fantastică, precum și pe cea retorică; de aci încadrarea lor de unii esteticieni în descrierea romantică. În cea umoristică, obiectul este astfel înfățișat, încît să stîrnească rîsul (Ăl mai tare om din lume de Victor Vlad Delamarina), iar în descrierea satirică, umorului i se adaugă și o notă de batjocură, de ironie, la adresa obiectului prezentat (Calea Victoriei din Umorul românesc de P. Locusteanu), în timp ce descrierea romantică (casa lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu), cea realistă (În vacanță din Noi și vechi de I.A. Bassarabescu) sau cea naturalistă (Gherla din Poarta neagră de Tudor Arghezi) păstrează trăsăturile caracteristice ale curentelor respective. Descrierea științifică, folosită în proză, se deosebește prin obiectivitate, exactitate, claritate, redare metodică a trăsăturilor obiectului în ordinea importanței lor, sobrietate stilistică, pe cînd cea poetică urmărește să trezească în sufletul cititorului o stare sufletească asemănătoare aceleia care l-a stăpînit pe scriitor în fața obiectului descris. Spre deosebire de descrierea poetică în versuri, ca, de exemplu, pastelul, operă integral descriptivă, descrierile poetice în proză pot apărea și fragmentar în operele epice (nuvele, romane). Descrieri poetice în proză întâlnim în opera unor scriitori ca Al. Vlahuță (România pitorească), Al. Odobescu (Pseudokinegeticos), G. Hogaș (Pe drumuri de munte), iar în versuri, în creația unor poeți ca V. Alecsandri (Pasteluri), Șt.O. Iosif (Icoane din Carpați), G. Coșbuc (Balade și idile). Descrierea retorică, prin excelență subiectivă, constă în prezentarea obiectului în felul cum acesta se răsfrînge în convingerile scriitorului, determinînd o anumită atitudine: față de obiect, atitudine pe care voiește s-o comunice și chiar să o impună cititorului (ex. descrierea Ardealului, din Românii sub Mihai Vodă de N. Bălcescu; descrierea furtunii din Cartea Oltului de Geo Bogza). Frecventă în poezie, dar apărînd și în proză, este descrierea idilică, deosebită prin atmosfera de liniște, de fericire, ce se degajă din înfățișarea în culori calde, vii, a tabloului. Ex. de descriere poetică: „E începutul lui decembrie. A dat dumnezeu zăpadă nemiluită, și cade, cade puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vînturată de un crivăț care te orbește. Muscelele dorm sub zăpada de trei palme. Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzăr și corcoduș. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri și se pierde în văi adînci. Cerul e ca leșia. Cîrduri de corbi, prididite de vînt, croncăie, căutînd spre pădure. Viscolul se întețește. Vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serii se întinde ca un zăbranic sur.” (B. DELAVRANCEA, Sultănica) Stă Caraimanul nnegurat, Moșneag în veci cu fruntea sus; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus. Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc; I-azvîrle cu un zîmbet drag Pe frunte-un diadem de foc. Iar după culmi, doi nourași, Urcînd tiptil, în zare sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Ex. de descriere retorică: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările semănate de Domnul pe pămînt. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sînt adunate și așezate cu mîndrie toate frumusețile naturale, ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. Un brîu de munți ocolește, precum zidul o cetate, toată această țară și dintr-însul, ici, colea, se desfac, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri înalte și frumoase, mărețe piedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci.” (N. BĂLCESCU, Românii sub Mihai Vodă) Ex. de descriere romantică: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră din rîpă, noaptea iase, mă-mpresoară; De pe munte, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvelește. O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește... Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc... (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Ex. de descriere realistă: „Pe birou, o farfurioară cu resturi de plăcintă cu carne. Au dat și pe dinafară foițe multe și au făcut cu verdele nesigur al mușamalei, un arhipelag nelămurit, amestecat cu pielițe de ghiudem, cu fărimituri de pîine rece. Un pahar de apă cu buze brumării, cu urme de pete, își ține încă fundul înroșit de picăturile vinului scurse în puterea gravității.” (I.A. BASSARABESCU, Acasă)

NEBUNARIȚĂ s. f. (Bot.; popular) Măselariță¹ (1) (Hyoscyamus niger). cf. lb, polizu, DDRF, GHEȚIE, R. m., BRANDZA, FL. 343, BARCIANU, GRECESCU, FL. 422, ALEXI, W., BIANU, D. S., tdrg, șăineanu, d. u. Otrăvitoare este și măsălarița... I se mai zice din această pricină și nebunariță. simionescu, fl. 203. Țăranul român, înzestrat cu spirit de observație, cînd i-a dat numele de nebunariță a știut bine ce face. Planta aceasta (sau extractul din ea) luat în doză mai mare produce ca un fel de nebunie. ygrec, m. n. 248. – pl.: nebunarițe. – Nebun + suf. -ariță. cf. nebunăriță.

OBICEIU (pl. -eiuri, -eie) sn. 1 Tendință de a face un lucru pe care l-a mai făcut cineva adesea, cu care s’a învățat, cu care s’a deprins, deprindere, apucături: ~ bun, rău; ~uri copilărești; are ~l de a se culca îndată după masă; toate bune, dară ce-i faci ~lui? (ISP.); n’am ~ să intru în vorbă cu oameni pe cari nu-i cunosc (VLAH.); de ~, mai adesea, de cele mai multe ori, în genere ¶ 2 Fel de a se purta, de a se îmbrăca, etc. comun unei țări întregi: cum e țara, și ~l (ZNN.); de la străini, ~l acesta a început a se pripăși și pe la Români (ISP.); îi sărutară dreapta și o aduseră la frunte, după vechiul ~ al țării (ODOB.); om de nimica e cine cutează a strica ~rile țării (RET.); (P): cîte bordeie, atîtea obiceie ¶ 3 ⚖️ ~l pămîntului, ~l locului, lege nescrisă păstrată prin tradiție, din tată în fiu, și avînd putere de lege: unde nu e lége scrisă, acolo trebuiaște să păzim obicéiul locului (PRV.-MB.) ¶ 4 ‡Dare, bir: s’au scornit un ~ pe vite, căruia ~ zic muntenește „văcăritul” (N.-COST.) [vsl. obyčaj].

MOD s. n. (cf. fr. mode, it. modo, lat. modus): categorie gramaticală flexionară, specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune, felul în care acesta exprimă acțiunea. ◊ ~ personal: m. la care un verb are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr, precum și morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. personale în limba română: indicativul, conjunctivul, condițional-optativ-potențiatul, imperativul și prezumtivul. ◊ ~ nepersonal: m. la care un verb nu are în flexiunea sa categoriile gramaticale de persoană și de număr și nici morfemele necesare marcării acestora. Sunt considerate m. nepersonale în flexiunea verbului românesc: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul. ◊ ~ predicativ: m. la care verbul poate apărea independent în comunicare, cu funcție de predicat. Sunt predicative în limba română toate m. personale (v. mai sus). ◊ ~ nepredicativ: m. la care verbul nu poate apărea independent, ci dependent, cu altă funcție decât aceea de predicat. Sunt nepredicative în limba română toate m. nepersonale (v. mai sus). ◊ ~ simplu: m. realizat cu ajutorul sufixelor flexionare, fără verb auxiliar morfologic. Sunt m. simple în limba română: imperativul, gerunziul și participiul. ◊ ~ compus: m. realizat cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice a avea, a vrea (a voi) sau a fi sau cu ajutorul conjuncției să și al prepoziției de. Sunt m. compuse în limba română: conjunctivul, condițional-optativ-potențialul, prezumtivul și supinul. ◊ ~ mixt: m. realizat atât cu ajutorul sufixelor flexionare, cât și cu ajutorul auxiliarelor morfologice. Sunt m. mixte în limba română: indicativul și infinitivul. ◊ ~ sintetic: m. realizat cu mijloace sintetice (sufixe flexionare). Sunt sintetice în limba română m. simple (v. mai sus). ◊ ~ analitic: m. realizat cu mijloace analitice (auxiliarele morfologice, prepoziția de și conjuncția să). Sunt analitice în limba română m. compuse (v. mai sus).

termoviziune s. f. (tehn.) Vizualizare a variațiilor și diferențelor de temperatură ◊ „Printre metodele folosite la reconstrucția «orașului vechi» [Cracovia] se află și cea care, cu ajutorul unei camere de «termoviziune», «iluminează» fațadele clădirilor vechi. Astfel, sunt descoperite, sub stratul de zugrăveală, modificări diverse și rămășițe ale arhitecturii și decorațiilor interioare vechi [...] Termoviziune este numele procedeului de detectare rapidă și prevenire a incendiilor în regiunile acoperite cu păduri pus la punct în Suedia. Este vorba de o cameră de televiziune ce înregistrează, de la 200300 metri înălțime, diferența de temperatură, la sol, începând cu 0,2 grade Celsius. În felul acesta «termoviziunea» poate semnala din timp cel mai mic incendiu.” I.B. 7 II 75 p. 4. ◊ „La institutul de oncologie din Capitală se folosește de curând, cu succes, termograful – un nou aparat pus la punct de cercetători români – în diagnosticarea tumorilor profunde. Față de aparatele clasice, așa-numitele aparate de termoviziune, termograful înregistrează nu numai radiațiile infraroșii, ci și căldura în general, transmisă de țesuturile din profunzime.” R.l. 25 XII 75 p. 5 //din termo- + [tele]viziune, după un model străin//

ACCENT s. n. (< lat. accentus, cf. fr. accent): 1. evidențiere a unei silabe într-un cuvânt sau a unui cuvânt într-o propoziție sau într-o frază prin mărirea intensității vocii sau prin varierea tonului (de aici: a. în cuvânt, a. în propoziție, a. în frază). A. contribuie la individualizarea cuvântului sau a unității pe care o caracterizează în raport cu celelalte unități de același fel. El ușurează precizarea mesajului, indiferent de caracterul pe care îl are (fix sau mobil). În limba română are o valoare distinctivă: nu simpla succesiune a fonemelor în cuvintele omonime permite evidențierea sensurilor deosebite pe care acestea le au, ci a., ca în s. mobilă, adj. mobilă, și vb. mobilă. ◊ ~ de intensitate (dinamic, silabic, expirator): a. caracterizat prin forța (energia) mai mare cu care este rostită o silabă într-un cuvânt. El este propriu fiecărui cuvânt și trebuie respectat în rostire: bolnav, caracter, dușman, fenomen; august, invers, operă etc. Are rol lexical, deosebind cuvintele omografe: paralele – paralele, veselă – veselă etc.; are însă și rol gramatical, diferențiind formele gramaticale flexionare: adună – adună, cântă – cântă etc. Este caracteristic multor limbi, inclusiv limbii române. În cuvintele cu multe silabe se distinge un a. de intensitate principal, mai puternic, și un a. de intensitate secundar, mai slab, despărțite între ele prin silabe neaccentuate, ca în perspicacitate (a. secundar pe silaba per- și a. principal pe silaba -ta-). ◊ ~ sintactic: a. care evidențiază un cuvânt dintr-o propoziție sau o propoziție dintr-o frază, ca în exemplele „Aici l-am găsit”, „Trebuia să asculte de sfatul dat, nu să se hazardeze în acțiuni fără perspectivă”. ◊ ~ muzical (melodic, tonic): a. care presupune o pronunțare (intonație) pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt. El a existat în limba greacă veche și în limba latină, iar astăzi e întâlnit în limbile chineză și japoneză. E îmbinat cu a. de intensitate în limbile norvegiană, suedeză, sârbă și lituaniană. 2. semn grafic pus deasupra unei vocale pentru a marca o pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt, sau o altă particularitate de pronunțare. ◊ ascuțit (’): semn grafic folosit frecvent în limba franceză, unde notează timbrul închis (mai rar pe cel deschis) al vocalei e, ca în déprécier „a deprecia” și événement „eveniment”. În limba română, pus deasupra unei vocale, notează o silabă accentuată, ca în tare, mere, mine, soră, zările, zână etc. ◊ ~ circumflex (^): semn grafic, specific limbii franceze, care notează vocalele lungi, urmate de o consoană sau de o vocală dispărută ulterior, ca în depôt „depunere”, grâce „grație” etc. În limba română notează sunetul „î” („â”), ca în încet, până, român etc. ◊ ~ grav (`): semn grafic, specific limbii franceze, unde notează pronunțarea deschisă a vocalei e sau diferențiază unele cuvinte omonime, ca în exemplele aurifère „aurifer”, austère „aspru”, règle „regulă”; où „unde” ou „sau”, là „acolo” la (articol). 3. (impropriu) fel particular al unei persoane de a pronunța cuvintele ca într-o limbă străină, ca într-un dialect sau ca într-un grai (se spune: cu accent străin, cu accent moldovenesc, cu accent oltenesc).

*BALADĂ (pl. -de) sf. 1 ✒️ În literatura română, ca și în cea germană ori engleză, se înțelege prin acest cuvînt o poezie epică de întindere mai mică; în literatura franceză termenul se aplică și la compuneri poetice cu caracter liric; în vechea literatură franceză, denumirea aceasta era dată unei mici poeme compuse din patru strofe, din care cele 3 dintîiu aveau toate același număr de versuri (8 sau 10, mai rar 12), iar cea de a patra, compusă din 4 versuri, era ca un fel de încheiere sau adresă care ne făcea cunoscut personagiul căruia erau adresate versurile ¶ 2 ✒️ ~ populară, poezie epică de creațiune populară, și transmisă din gură în gură din timpuri mai mult ori mai puțin îndepărtate; subiectul acesteia e istoric sau legendar; la Români, genul acesta e reprezentat prin numeroase creațiuni: eroii, ale căror fapte vitejești se celebrează, sînt sau personagii cunoscute în istorie, ca Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Constantin Brîncoveanul, etc., sau haiduci, ca Bujor, Corbea, Jianu, etc., pentru cari poporul are o deosebită admirațiune; alte balade cuprind fapte imaginare, supranaturale ori superstițioase cum sînt „Soarele și luna”, „Inelul și năframa”, etc., și acestea, de fapt, nu sînt decît basme versificate ¶ 3 🎼 Melodie ce însoțește un text epic sau melancolic [fr. ballade].

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

Violeta Prenume feminin modern, apreciat și frecvent astăzi, nu numai la noi, Violéta, este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. Cum în limba română actuală se folosește și subst. violetă, numele personal are semnificație clară, fapt ce contribuie decisiv la popularizarea lui, dată fiind favoarea de care se bucură în ultima vreme numele de flori în antroponimie („moda” este însă generală și de o respectabilă vechime, → Suzana). După cît se pare însă. Violéta nu este, la origine, creat direct din subst. cu aceeași formă (it. violetta, fr. violette etc.), ci de la numele pers. Vióla, iar acesta de la numele plantei și al florii, viola (păstrat în română sub forma vioară, de unde viorea, viorică și numele pers. → Viorica; din aceeași familie face parte și violet, a șaptea culoare a spectrului). Cuvîntul este de origine latină dar, aproape cu siguranță, preindo-european, la fel ca și corespondentul său grecesc ion (forma mai veche era vion). Și pentru a sprijini afirmația referitoare la vechimea unor asemenea formații, vom aminti că grecii foloseau un nume feminin Iole sau Ioleia (înrudite cu ion) încă din epoca clasică, așa cum ne dovedește prezența acestuia în tragediile lui Sofocle. Viola apare chiar și în onomasticonul creștin (o martiră la Verona și alta în Persia) dar cultul acestora fiind aproape necunoscut, numele s-a menținut datorită semnificației sale (este frecvent mai ales la popoarele romanice). În epoca noastră, mult mai răspîndit este diminutivul Violeta, fapt datorat în bună parte cunoscutei opere a lui G. Verdi, Traviata, a cărei eroină poartă numele Violetta Valéry (libretul fiind Dama cu camelii a lui Al. Dumas-fiul, dar protagonista este numită aici Marguerite Gautier). Probabil nu este lipsit de importanță să amintim că violeta este considerată în așa-numitul „limbaj al florilor” simbol al modestiei și al pudorii. ☐ Fr. Violette, germ. Viola, it., magh. Viola, Violetta, sp., bg., rus. etc. Violeta.

Mauriciu Puțin folosit la noi astăzi, Mauríciu reproduce pe cale cultă lat. Maurícius, Maurítius, atestate ca nume independente în epoca imperială, cînd pătrund și în onomasticonul creștin prin intermediul cîtorva martiri al căror cult era cunoscut la multe popoare europene. Mauritius este un derivat din cognomenul Máurus, folosit de romani la început pentru a arăta originea etnică a purtătorului și format pe baza cuvîntului Maurus, pl. Mauri „maur”, prin care era desemnat un locuitor din vestul Africii de nord – aproximativ actuala Mauritanie – (în evul mediu mauri erau numiți arabii din Spania, iar din sec. 15 și arabii musulmani din nordul Africii). Atît cuvîntul latinesc, cît și cel grecesc corespunzător: mauros, pl. maurusioi sînt de origine necunoscută (specialiștii se gîndesc la o probabilă origine hamitică), dar în greacă numele au fost ușor apropiate de adj. mauros „de culoare închisă, negru”. Prin intermediar grecesc (Maurikios, pronunțat mavrichios în acea epocă) numele latinesc ajunge la slavi și prin aceștia la români, sub forma Mavrichi(e). Dar nici acesta, nici Mavrus sau Mavrea (din Mavru, care reproduce prin intermediar vechi slav și grecesc, lat. Maurus) nu au fost populare la noi, dovadă fiind rarele lor apariții documentare. În secolul nostru, dar probabil și ceva mai înainte, a apărut forma cultă Mauriciu, corespunzătoare lat. Mauricius, în loc de Mauritius (la fel ca → Bonifaciu pentru Bonifatius, într-o perioadă în care -ti- și -ci- se pronunțau -ț-, sunet redat grafic prin cele două variante sau prin -tsi-). Din același radical gr. Maur- provin și numele de familie Mavridi, Mavrodin, Mavrogheni. ☐ Engl. Moris, fr. Maurice, germ. Mauritius și Moritz, it. Maurizio, magh. Moric, Mauriciu, bg. Mavrik, rus. Mavriku etc. ☐ Mauriciu, împărat al Bizanțului între 582 – 602; Charles Maurice Talleyrand, renumit diplomat francez, compozitorul Maurice Ravel, pictorul Maurice Utrillo etc.

FONETICĂ s. f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ ~ generală: ramură a f. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, neoprindu-se la o limbă anumită. ◊ ~ articulatorie: ramură a f. care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe. ◊ ~ acustică: ramură a f. care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii. ◊ ~ auditivă: ramură a f. care studiază ascultarea și perceperea sunetelor vorbirii. ◊ ~ descriptivă (sincronică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. În lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandru Rosetti: Introducere in fonetică, București, 1957 și 1963 (ediția a II-a a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introdução à fonetica”). ◊ ~ istorică (diacronică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în evoluția lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanții cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821-1868), creatorul concepției naturaliste în lingvistică, și lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov (1848-1914). ◊ ~ comparată: ramură a f. care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc. ◊ ~ experimentală (instrumentală): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice avansate (chimograful, spectrograful, chimogramă, spectrogramă, palatogramă etc. – v. fiecare în parte); metodă de cercetare a sunetelor unei limbi cu ajutorul mijloacelor mecanice și electromecanice. F. experimentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Principes de pbonétique expérimentale – „Principii de fonetică experimentală”, 1897-1909). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu e pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit metoda f. experimentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu. ◊ ~ funcțională (fonologie): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul dintre creatorii f. funcționale a fost lingvistul rus Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), a cărui lucrare principală este Grundzüge der Phonologie („Principii de fonologie”), 1939. ◊ ~ structurală (structuralistă): ramură a f. care se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiționează reciproc. ◊ ~ sintactică (sandhi): modificare fonetică (asimilare, disimilare etc.) intervenită între două (sau trei) cuvinte datorită vecinătății lor în lanțul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvânt sub influența inițialei celui de-al doilea. Astfel: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influența bilabialei p cu care începe cuvântul următor în sintagma în pădure > îm pădure; de asemenea, consoana surdă s, care în enunțul „Copiii ăștia-s buni” reprezintă forma neaccentuată de persoana a III-a plural a verbului a fi la prezentul indicativului, se pronunță z (se sonorizează) datorită vecinătății sale cu consoana sonoră b, cu care începe cuvântul următor. Forma unui cuvânt pronunțat izolat, precedat și urmat de pauză, este forma lui absolută, în timp ce forma unui cuvânt pronunțat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă și următoare, este o formă în sandhi (conjunctă, legată), așa cum există în limba franceză: ils sont six („il sõ sis”), six oiseaux („sizwazo”) – „ei sunt șase”, „șase păsări”. F. sintactică relevă influența exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în propoziție și frază; ea este „o replică” dată de sintaxă evoluției fonetice și morfologice a formelor.

Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.

Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

AMBIGUITATE s. f. (cf. lat. abiguitas, fr. ambiguité): situație lipsită de precizie, de claritate, echivocă, ambiguă, care privește unele cuvinte, expresii și enunțuri dintr-o limbă anumită; altfel spus, proprietate a unor enunțuri de a avea mai multe înțelesuri, datorită unor cuvinte și expresii din structură și, de aici, de a fi interpretate în două sau mai multe feluri. Astfel, enunțul francez Le secrétaire est dans le bureau se pretează la două interpretări, deoarece cuvântul secrétaire se referă fie la o persoană, fie la o mobilă: „Secretarul se află în birou” sau „Masa de scris se află în birou”. Acesta este un exemplu de ambiguitate lexicală. Când enunțul are însă o structură bazată pe o omonimie de construcție, susceptibilă de mai multe interpretări, atunci este vorba de o ambiguitate sintactică. Astfel, enunțul francez Le magistrat juge les enfants coupables poate fi interpretat în două feluri: Le magistrat juge que les enfants sont coupables („Magistratul consideră că copiii sunt vinovați”) sau Le magistrat juge les enfants qui sont coupables („Magistratul judecă copiii care sunt vinovați”). În cele două exemple de enunțuri ambigue, comentate mai sus, structurile de suprafață ale acestora ne trimit deci la câte două structuri de adâncime, interpretate diferit și reprezentante ale unor enunțuri nonambigue, dezambiguizate (v. în acest sens dezambiguizare). Pentru limba română, menționăm câteva exemple de a. lexicală și de a. sintactică: a) L-a altoit bine. („a înnobilat pomul prin altoi” sau „a lovit pe cineva”); Au intrat amândoi în baie. („în cadă”, „în încăperea cu cadă” sau „în mină”); Banca nu era departe de ei. („scaunul” sau „întreprinderea financiară”) etc. b) A luat cărțile de pe masă. („A luat de pe masă cărțile” sau „A luat acele cărți care se aflau pe masă, nu altele”); Seara venea mai devreme. (cine?: „înserarea” sau „el, ea”) etc.

troián, troiene, s.n. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. ■ (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciul de Sus; pădure și deal în Săcel; Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus; Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, numit astfel „în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia” (Filipașcu, 1940: 17). ■ (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) = Calea Lactee. – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). ■ „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Șăineanu, Tiktin, după DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, ”drum de picior, cărare". În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).

LATINISM s. n. (cf. fr. latinisme). 1. cuvânt, formă sau construcție sintactică împrumutate fără necesitate din limba latină și neasimilate încă în limba care a făcut împrumutul, ca de exemplu content „mulțumit” (cf. lat. contentus, fr. content), contentație „mulțumire” (cf. lat. contentatio) 2. curent raționalist apărut în lingvistica și filologia românească spre mijlocul secolului al XIX-lea, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea cuvintele de alte origini; să modifice structura unor cuvinte străine și formele celor de origine latină, încât să le apropie cât mai mult – pe primele – de etimoanele latinești, iar pe celelalte de formele originare; să elaboreze dicționare, gramatici și sisteme ortografice, respectând principiul etimologic, să îmbogățească limba română cu termeni latini introduși în mod forțat în structura ei sau cu termeni noi, formați special din elemente latine. Astfel, au explicat cuvântul de origine slavă Slatina prin Stella Latina, modificându-i forma în Stelatina; cuvântul de origine slavă război prin latinul bellum („război”), modificându-i structura în răzbel; cuvântul de origine slavă nărav prin latinul mos, moris („obicei”), modificându-i forma în morav; au înlocuit cuvintele împrumutate chibrit și cravată prin formațiile aberante de părete frecătoriu și de gât legău; scriau tierra în loc de țară, iar sunetul î era redat în mai multe feluri: mână, vênt („vânt”), rîu, rônd („rând”), gût („gât”) etc. Susținând puritatea integrală a limbii române, curentul latinist ajungea astfel la o exagerare cu consecințe dăunătoare. El a fost combătut de învățații și scriitorii timpului ca B. P. Hasdeu, Al. Odobescu, T. Maiorescu, V. Alecsandri, C. Negruzzi și A. Russo. Reprezentanții cei mai de seamă ai curentului latinist au fost: G. Săulescu, T. Cipariu, A. T. Laurian și I. C. Massim. Pe lângă aceștia mai figurează G. Barițiu, Aron Pumnul, G. Munteanu, l. Hodoș, A. M. Marienescu, I. G. Sbiera etc. Meritele lui au fost însă importante: a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine, a stimulat interesul pentru vechile texte de limbă românească, a adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române, a contribuit la dezvoltarea lingvisticii și filologiei românești. Și-a încetat influența în jurul anului 1880 (v. și curent).

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Troian, fânațe, deal în Groșii Țibleșului, Suciu de Sus (Vișovan, 2008: 245); pădure și deal în Săcel (Vișovan, 2005); Culmea Troianului, vârf de munte în Săliștea de Sus (Vișovan, 2005); Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu, 1940: 17). La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii: „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu, 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația, 2003: 123). 3. (astr.) Drumul lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALRRM, 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei. „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach, 1989). „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șăineanu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA), cf. srb. trojan. 3. Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, „drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu + suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea, 1944).

Inocențiu Prenume puțin folosit la noi, Inocénțiu reproduce pe cale cultă numele pers. lat. Innoncéntius, atestat în izvoarele latine din epoca creștină. Semnificația numelui este clară și astăzi pentru vorbitorii limbilor romanice; creat pe baza adj. lat. innocens, innocentis (din aceeași familie fac parte și neologismele inocent, inocență), un derivat al verbului nocere „a vătăma” (de aici nociv, nocivitate), numele personal are semnificația „nevinovat, curat, candid” (pentru sensul creștin al numelui este interesant de amintit că biserica sărbătorește pe sfinții Inocenți, martiri – copii uciși de regele Irod, la Betleem). Pătruns în onomasticonul sacru și devenit calendaristic, Innocentius se răspîndește în Europa, fiind mai frecvent în apus; numele este destul de rar în sud-estul Europei (aici este continuată forma gr. Innokentios). Inochentie este o raritate în secolele trecute la români (în documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare apare o singură dată, ca nume al unui călugăr); la fel ca și Inocențiu, fem. Inocenția (apariția acestor forme în Transilvania poate fi legată și de influența latino-catolică). ☐ It. Innocenzo, sp. Inocencio, germ. Innozenz, magh. Innozenz, Ince, Innocencia, bg., rus. Inokenti(i), ser. Inoćentije, Inocéncij etc. ☐ În istoria bisericii romano-catolice, numele a fost purtat de un mare număr de papi. Dintre aceștia îl amintim pe Inocențiu al III-lea (1198 – 1216), inițiatorul Cruciadei a IV-a (în urma căreia a fost întemeiat, prin cucerirea Bizanțului, Imperiul latin de răsărit, 1204-1261) și inițiatorul Inchiziției. Cărturarul Inocențiu Micu Clain. ☐ Inocente X, pictură celebră de Yelásquez.

troian, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipașcu 1940: 17). ♦ La sud de Moisei se află „muntele Traian, de unde izvorăște pârâul Dragoș” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuș trăiau mai demult uriașii. „Spuneau că pe Șes, pe Troian, între Groși și Suciu erau niște oameni foarte mari, față de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilțiu 1999: 146). „Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câțiva km și lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Țibleș), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmația 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giulești) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; „Cultul său a devenit obligatoriu și în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Șeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. „Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare românești” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. „Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens și formă, cu veneț. trodzo, friulan troi etc. și acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, «drum de picior, cărare». În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian” (Giuglea 1944).

TRANSCRIERE s. f. (< transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere. ◊ ~ fonetică: notare a pronunțării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cât mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. În general, sistemele de t. fonetice au la bază alfabete tradiționale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internațional (API), elaborat în 1888 de către Asociația fonetică internațională. Pentru graiurile și dialectele românești au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigand, Ovid Densușianu și Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. Într-o t. fonetică notarea accentului și fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai ușor de realizat (când dialectologul notează direct, pe teren, în momentul desfășurării anchetei, formele sau textele obținute de la informator) și indirectă, mai costisitoare (când se face mai întâi înregistrarea cu magnetofonul sau cu casetofonul, permițând apoi audiția formelor și a textelor, oricând este nevoie, în vederea t. acestora în laborator). În cazul t. indirecte, este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sunt; notarea intonației, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiții: informatorul să aibă pronunțarea bună; anchetatorul să aibă dicție bună și să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic și material) să fie pregătit cu atenție etc.

Profira Prenume feminin destul de frecvent într-o vreme nu prea îndepărtată, Profíra, masc. Profir, provine printr-o metateză din Porfíra, masc. Porfir(ii); acesta din urmă este un nume calendaristic care reproduce gr. Porphýrios, atestat numai în epoca creștină (mult mai vechi este însă Porphýrion, întîlnit la Pindar). Semnificația numelui era clară pentru greci și de altfel chiar pentru români, care îl pot pune ușor în legătură cu subst. porfiră „purpură” sau adj. purpuriu „roșu strălucitor”. Atît numele personal grecesc cît și cuvîntul purpură au la bază subst. porphyra „moluscă care produce vopseaua purpurie, vopseaua însăși sau o haină vopsită cu aceasta”. (Din greacă, pe cale populară, cuvîntul trece în latină sub forma purpura, continuată astăzi de fr. pourpre (de unde rom. purpură), germ. purpur, engl. purple, iar mai tîrziu, prin v. sl. porfira, vechiul cuvînt grecesc ajunge și în română, porfir sau profir). Pătruns în onomasticonul creștin, Porphýrios se răspîndește în Europa, fără a se generaliza însă și fără a fi prea frecvent. Dacă în Occident intermediarul este forma latină, la noi Porfirie pătrunde prin slavă, la fel ca și cuvîntul comun. Dintre formele atestate la noi, Porfir, Porhir, Profir, Profil, Porfira, Profira, doar ultimul pare să mai fie folosit și astăzi ca prenume (hipocoristicul Fira poate proveni și de la Zamfira). ☐ It. Porfirio, magh. Porfir, bg. Porfir(ii), Porfir, Profirka, rus. Porfirii, Porfir, ucr. Porfir, Prohvir etc.

spectrală, muzică ~, orientare a muzicii celei de a două jumătăți a sec. 20 ce-și propune explorarea interiorității sunetului prin revalorificarea înnoitoare a rezonanței sale naturale. Asimilabilă atât mișcărilor de avangardă (v. modernă, muzică) cât și celor recuperatoare ale unor sonorități și modele arhetipale, m.s. (asociată cu sintagme ca „muzică panconsonantică” sau „hiper-armonică”) poate fi considerată un pas către recâștigarea naturalității, ca dimensiune a artei sonore. Apare la sfârșitul anilor ’60 (1967-1968) în compozițiile unui grup de creatori români (Corneliu Cezar, Octavian Nemescu, Iluminații, Concentric) simultan și, într-un fel, într-o relație de similaritate a preocupărilor cu nașterea și lansarea lucrării Stimmung a lui K.-H. Stockhausen. În muzica românească, ideea lucrului în sunet creează o emulație puternică, compozitorii căutând și descoperind modalități personale și unele dintre ele originale, de exploatare a spectrului armonicelor naturale (v. armonice, sunete). Horațiu Rădulescu și Iancu Dumitrescu lansează și folosesc tehnica „eliberării armonicelor” printr-o acționare neconvențională sau o preparare a instr., în intenția de a capta o parte din forța originală, magică, primordială a sunetului. Este vizată în aceste demersuri o reîntoarcere la sursele ancestrale, respectiv revelarea unei anumite aure sonore prin intermediul unui instrumentar de lucru propriu celor doi creatori: tehnica monocordului*, cea acusmatică (de ocultare a sursei sonore), concepția fenomenologică asupra compoziției muzicale. Și alte generații de artiști români au urmat calea spectralității (unii dintre ei doar pentru un timp): Costin Cazaban, Călin Ioachimescu, Ana-Maria Avram, Fred Popovici, Liviu Dănceanu, aceasta fiind absorbită ca trăsătură distinctivă a unei importante fațete a muzicii românești. La Paris, la sfârșitul deceniului 7 al sec. 20, ia naștere grupul „Itinéraire” ce abordează deopotrivă m.s., într-o manieră însă diferită, scientistă, algoritmică. De asemenea, în anii ’80, când muzica lui Giacinto Scelsi a fost descoperită și studiată, s-a recunoscut în el un important reprezentant – în felul său al acestei orientări. Punte între un foarte îndepărtat trecut, prezent și viitor, m.s. este una dintre direcțiile ce-și afirmă astfel universalitatea și transtemporalitatea.

PREFIXOID (PSEUDOPREFIX) s. n. (< fr. préfixoïde): fals prefix, deosebit de prefix prin aceea că în limba de origine din care provine (obișnuit din greaca veche, dar și din latină) constituie un cuvânt autonom. Pentru limba română, deosebirea aceasta nu are consecințe funcționale (nu creează diferențe de ordin funcțional), deoarece marea majoritate a p. nu sunt împrumutate direct din greacă, iar pe vorbitori nu-i interesează originea lor, ci numai sensul. P. țin de limbajul cult și specializat. Sunt considerate p.: aero- („privitor la aer și la aviație”), auto- („propriu”, „prin sine”; „privitor la automobil”), bio- („privitor la viață”), geo- („privitor la pământ”), hemo-(„referitor la sânge”), hipo- („referitor la cal”), homo- („identic”), hidro- („referitor la apă”), iso-(izo-) („egal”, „la fel”), macro- („mare”), micro- („mic”), mono- („unul singur”), orto- („corect”), poli- („multe”), pseudo- („fals”), tele- („departe”) și zoo- („referitor la animale”) în cuvinte ca aerogară, aeropurtat, autobiografie, autocritică, autocamion, autostradă, biochimie, biografie, geografie, geologie, hemoglobină, hemogramă, hipodrom, hipotracțiune, (h)omonim, (h)omograf, hidroavion, hidroelectric, izomorfism, isoglosă, macrocosm, macromoleculă, microcosm, microbiologie, monocelular, monocultură, ortoepie, ortografie, polisemie, polisportiv, pseudonim, pseudoștiință, televizor, telescop, zoologie, zootehnie etc.

STILISTICĂ s. f. (< adj. stilistic, -ă, cf. fr. stylistique): disciplină care studiază stilurile (individuale și funcționale ale) unei limbi, caracteristicile și normele acestora. S. clasică s-a ocupat cu studiul figurilor de stil (Aristotel: Poetica; Pseudo-Longin: Tratat despre sublim; Demetrios: Tratat despre stil). S. modernă și-a extins aria de cercetare la stilurile limbii, la caracteristicile și normele acestora (Charles Bally, Leo Spitzer, Karl Vossler și Roman Jakobson). În felul acesta, s-a ajuns la subordonarea s. fie teoriei literare, fie lingvisticii (și de aici cele două tipuri de s.: literară și lingvistică). ◊ ~ literară: studiu al mijloacelor lingvistice de exprimare ale unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivității lor; studiu al stilului individual al unui scriitor. Întemeietorul s. literare a fost lingvistul austriac Leo Spitzer (1887-1960), prin lucrarea sa „Aufsätze zur romanischen Syntax und Stilistik” („Eseu asupra sintaxei și stilisticii romanice”), Halle, 1918. În țara noastră este cunoscută lucrarea de s. literară, în spiritul modelului oferit de Spitzer, Arta prozatorilor români, București, 1951, a lui Tudor Vianu (1897-1964). În concepția acestuia mijloacele lingvistice și teoretico-literare ale disciplinei se combinau într-o metodă proprie. Prin studierea elementelor de stil, el urmărea descoperirea structurii unitare a operei ca întreg și explicarea valorilor și a semnificațiilor pe care componentele (sunetele, cuvintele, propozițiile, frazele) le au în raport cu întregul. ◊ ~ lingvistică: studiu al mijloacelor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale și semantice) de exprimare ale unei colectivități lingvistice, ale unui domeniu de activitate, privite din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al expresivității lor; studiu al stilurilor funcționale ale unei limbi literare. Întemeietorul s. lingvistice a fost lingvistul elvețian Charles Bally (1865-1947), prin lucrarea sa Traité de stylistique française („Tratat de stilistică franceză”), în două volume, apărut la Heidelberg și Paris în 1909. Prima încercare în această direcție a fost însă Précis de stylistique („Manual de stilistică”), Genève, 1905, în care se ocupă de afectivul și expresivul exprimat în vorbire ca fapt colectiv. Modelul oferit de Bally a fost urmat în țara noastră de Iorgu Iordan prin lucrarea sa Stilistica limbii române, București, 1944 și 1975. Pe aceleași coordonate ale s. lingvistice se înscrie și lucrarea acad. Ion Coteanu Stilistica funcțională a limbii române, București, 1973 și 1985.

Antioh Nume la modă acum cîteva secole și extrem de rar astăzi, Antioh reproduce un vechi nume pers. gr. Antiohos. Atestat încă din opera lui Xenofon, Antiohos este cunoscut mai ales din istoria dinastiei Seleucizilor (conducătoare a unui mare stat elenistic oriental, fondat de unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, Seleucos Nikator), care cuprinde nu mai puțin de 13 suverani cu acest nume. (Antiohizii se considerau urmași ai eroului mitic Herakles – Hercules, primul Antiohos fiind considerat fiul acestuia). La fel de cunoscut este și toponimul gr. Antióheia, nume a 18 orașe antice, cel mai cunoscut la noi fiind Antiohia din Siria (astăzi Antakya în Turcia), fondat în anul 300 î.e.n. de Seleucos Nikator, capitală a Regatului seleucid și mare centru meșteșugăresc, comercial și cultural. În ceea ce privește originea și semnificația numelui gr. Antiohos, este de remarcat încercarea de a-l apropia de vb. antého „a se împotrivi, a se opune” (probabil, la origine, numele era un compus din anti- „în locul”, element de compunere cu același sens și în română și écho, „a avea, a ține”). Folosit în trecut mai ales de slavii răsăriteni (numele este considerat azi în onomastica rusă vechi și rar) Antioh, Antiohi, Antohi, Antohie, erau obișnuite în Moldova sec. 15 și chiar „la modă” către finele sec. 17. ☐ Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, diplomat și scriitor.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

Viorica Singura deosebire, dar foarte importantă din punctul nostru de vedere, dintre → Violéta și Vioríca constă în faptul că acesta din urmă, un foarte frecvent prenume feminin specific românesc, este o creație a onomasticii noastre. Lat. viola „viorea” (de unde Viola) a devenit în română vioară, folosit și el cu funcție de nume personal feminin (Vioara apare, de ex., într-un document moldovenesc din prima jumătate a sec. 17; interesante sînt și masc. Vior și Vioară, dacă nu cumva au altă proveniență). Paralelismul dintre română și limbile romanice occidentale, atît în domeniul cuvintelor comune cît și în ceea ce privește onomastica, merge mai departe: de ex., în italiană de la viola s-a format diminutivul violetta, iar de la numele pers. Viola, Violetta, la fel ca în română, unde viorea este un derivat de la vioară, iar Viorica, de la Vioara (dată fiind și existența lui viorică, în unele cazuri nu este exclus ca numele personal să pornească chiar de la această formă). Frecvența și popularitatea lui Viorica explică și apariția masc. Viorel (după modelul unor perechi ca Ionel – Ionica), de la care se formează apoi o altă formă pentru feminin, Vioréla (ca și Ionela de la Ionel). Din aceeași familie de cuvinte discutate mai sus fac parte și numele de culori viorel, viorint, vioriu. Și încă un fapt din „istoria” florii, dovadă a prețuirii de care s-a bucurat întotdeauna; la romani, cine avea o cît de mică grădină cu viorele era considerat om bogat.

cumătru, cumnat, cuscru Aceste trei nume de rudenie prezintă toate dificultăți pentru etimologie. Originea ultimă a tuturor este latină, dar cumnat are nevoie de explicații în ce privește înțelesul (deși același înțeles ca în românește apare și în celelalte limbi romanice și este atestat încă din latină), iar cumătru și cuscru prezintă dificultăți de formă. Cel mai simplu din cele trei este cumnat < lat. cognatus S. Pușcariu, DR, I, p, 125, vede o dificultate în faptul că grupul mn s-a păstrat aici, pe cînd în mioară < *agnelliola și în miață < ignitia s-a redus la m. Trec cu vederea faptul că etimologiile sînt cel puțin discutabile (de ce am avea nevoie să reconstruim un *agnelliola, nereprezentat în altă parte, cînd mioară se poate explica în românește ca derivat de la mia? DLRM a mers și mai departe și a suprimat asteriscul), dar cum n-a observat Pușcariu că în exemplele alese de el grupul mn s-a muiat, pe cînd în cumnat a rămas dur? Cognatus, pornind de la sensul etimologic de „născut împreună”, ajunsese la acela de „rudă de sînge”. În latina tîrzie, a trecut la înțelesul de „rudă prin alianță”. Cum se explică această schimbare? Cred că numai prin influența lui compater, consocer (și aceasta justifică tratarea lui cumnat împreună cu cumătru și cuscru). Cînd compatres, consocri sînt colegi în calitate de tați, de socri, cognati poate ajunge să însemne colegi în calitate de fii ai cuscrilor etc. Transformarea a trebuit să se petreacă la o dată destul de timpurie, căci în românește cuvîntul a devenit curînd inanalizabil, prin nerecunoașterea cuvîntului nat (în regiunile unde e păstrat are un sens destul de diferit de cel din latinește), ceea ce explică de ce prefixul a păstrat forma cum- (vezi SLG, p. 171). În ce privește pe cuscru, este clar pentru oricine că provine din lat. consocer (CADE îl lasă fără etimiologie, dar cf. CDDE); vezi, ca paralelă în greaca modernă, συμπέθερος;, din σύν „cu” și πε(ν)θερός „socru”. Totuși o serie de amănunte fonetice nu sînt clare: de la consocer ar fi trebuit să avem *coscru; dacă însă, așa cum se întâmplă de obicei, grupul „muta cum liquida” a atras accentul pe silaba a doua, trebuia să se zică *cusocru. Singura modalitate de explicare a formei noastre mi se pare că e, ca în atîtea rînduri, influența derivatelor: încuscri, cuscrenie etc, nu pun probleme nici în ce privește accentul, nici în ce privește schimbarea lui o în u. Totuși în cazul de față ar fi greu să admitem că derivatele erau în mintea vorbitorilor mai prezente decît forma simplă. Cheia cred că ne-o dă situația sintactică. Dacă la verbe ca cuprinde, cutreiera, cutremura, cuveni etc. identitatea formală a prefixului cu- și a prepoziției cu nu are de ce să ne supere, pentru că prepozițiile nu se pun niciodată în fața verbelor, alta e situația substantivului, care se folosește adesea precedat de prepoziție. Admițînd că consocer, *consocra au devenit, așa cum era de așteptat, *cusocru, *cusoacră, nu există nici un mijloc de a face distincție în vorbire între propoziții ca a venit cusocrul și a venit cusocrul sau între asta e *cusoacra și asta e cu soacra. De aceea, imediat ce a apărut forma sincopată de la derivate și, accidental, a fost introdusă prin analogie sincopa și la forma simplă, ea a fost reținută și s-a generalizat, fiind folosită pentru a elimina o posibilitate de confuzie. Pentru cumătru, cumătră, există două posibilități: sau se explică direct prin latina (compater, conmater), sau provin din slavă (cum afirmă DU, CADE și, indirect, prin faptul că nu inserează cuvântul, CDDE). Într-adevăr, în slavă apar formele къмотръ, къмотра. Ipoteza din urmă are însă împotriva ei faptul că toate numele de rudenie românești provin din latină: bunic, cumnat, cuscru, fin, fiu, frate, ginere, mamă, mătușă, naș, nepot, noră, nun, soră, tată, unchi, văr (Al. Rosetti, BL, VIII, p. 161); sînt slave numai unele forme laterale, ca maică, maștihă (pe nevastă nu l-am considerat-nume de rudenie, așa cum n-am admis pe listă nici pe bărbat, femeie, soț). Ce motive am avea să-l credem slav pe cumătru? Faptul că prezintă unele abateri de la normele fonetice românești? Rămîne să vedem dacă slava ne ajută să le lămurim și, in primul rînd, dacă nu prezintă și slava abateri de același fel. Dificultățile prezentate de formele românești sînt următoarele: apar forme regionale, întîlnite și în texte arhaice, de tipul cu’matră (DA; vezi însă Rosetti, BL, VIII, p. 160); față de formele romanice primitive de declinarea a III-a, găsim în românește -u la masculin și -ă la feminin; se mai adaugă prezența lui ă accentuat și dispariția lui p la masculin. Dar în general aceste puncte constituie dificultăți și pentru etimologia formelor slave. În vechea slavă se poate explica o la masculin, nu însă și la feminin, căci a lung nu devine o; de asemenea face dificultăți dispariția lui p la masculin. Pe de altă parte, dacă pentru formele românești pornim de la slavă, nu se vede de ce къмотръ, къмотра au devenit cumătru, cumătră și nu *cmotru *cmoatră. Pentru a explica pe ă, TDRG trimite la cumpănă, sîmbătă din v.sl. кжпоиа, сжвота; dar sîmbătă vine foarte probabil din latinește (ca și toate celelalte nume ale zilelor) și ambele cuvinte sînt accentuate pe inițială, ceea ce schimbă situația vocalei a doua. În sfîrșit, ъ de la început, după cît pot vedea, reproduce pe u din românește, nu pe o din latină. Este neîndoielnic că cele două forme pentru genuri s-au influențat una pe cealaltă: o de la feminin se explică prin masculin, lipsa lui p la masculin se explică prin feminin (există în slavă și кoγпетpa). La fel în românește vom explica prin influența femininului lipsa lui p și pe ă de la masculin (la feminin ă putîndu-se explica prin refacere după e de la plural). Nu e indispensabil ca schimbările pomenite să fi avut loc în română prin influență slavă. Să trecem acum la explicarea formelor române prin latină. P. Skok, REtSl, X, p. 189, nr. 3, se pronunță contra originii slave a lui cumătru. El pornește de la v. rom. cu’mătru care s-ar explica prin compater și care ar fi provocat refacerea lui commater în co’mmater, cu a neaccentuat: devenit apoi în mod normal ă. (Cît despre forma actuală cumătră, ea s-ar explica prin influența derivatelor.). Dar o asemenea influență presupune neapărat că formațiile erau analizabile, și în cazul acesta tendința normală a limbii era să treacă accentul de pe prefix pe radical. Pușcariu, DR, III, p. 395, crede că cu’mătră a păstrat pe a din commater (ca și cum în latinește ar fi fost a scurt). DA face o construcție și mai complicată, pornind și de la comma’ter, care ar fi devenit cumătră, și de la co’mmater, care ar fi devenit *coamătră, după care ambele forme s-ar fi amestecat pentru a da cu’matră și cumătră; cît despre cu’mătru, acesta ar veni de la co’mpater. După Scurtu, p. 25-1, *compater (de ce cu asterisc?) și commater au pierdut legătura cu pater și mater, pentru că acestea din urmă dispăruseră în latina balcanică. Compater s-a pierdut și a rămas numai commater; -u, -ă s-au introdus pentru a marca genul; a putea deveni ă numai cînd accentul era pe o, deci s-ar fi pornit de la *co’mmater. Dar dacă pater și mater mai existau în româna primitivă, trebuia să se zică *cupatre, *cumatre. Dacă nu, atunci trebuia să se ajungă la formele. ◊ cumpătre, *cumatre (cf. SLG, loc. cit.). E greu de crezut însă că pater și mater nu s-au păstrat cîtăva vreme, căci astfel de cuvinte nu dispar brusc. Accentul pe u nu se poate în nici un fel explica în românește pornind de la latină. Avînd în silaba următoare grupul „muta cum liquida”, co’mpatrem trebuia neapărat să devină compa’trem. Dar pentru commater, cu a lung din latină, nici nu avem nevoie de nici o explicație pentru accentul pe a, căci era obligatoriu. Adăugarea unui u final la masculin și a unui a final la feminin, care constituie o inovație; atît în română cît și în slava, se poate ușor explica în ambele limbi, așa cum o face Scurtu, numai începînd din momentul în care compater nu mai are urmași: dacă pentru masculin și pentru feminin se folosește aceeași rădăcină, atunci trebuie neapărat diferențiat sufixul. Se poate vedea o paralelă în nepot, nepoată din lat. nepotem. În astfel de cazuri s-a putut porni în românește de la vocativ: nepote > nepoate a fost luat drept vocativ (cf. cumnate față de cumnat) și s-a refăcut un nominativ nepot; la fel de la nominativul *cumătre s-a putut ajunge la cumătru. După părerea mea însă, în cazul de fața n-a intervenit atît pluralul (mai curînd vocativul) sau derivatele, cât influența reciprocă a masculinului și a femininului. Că asemenea cazuri de influență există ne-o arată exemplul masculinului maștih creat alături de femininul maștehă (Mihăilă, p. 231). Pierderea lui p din compater se explică prin influența lui commater; schimbarea lui a din commater în o, în slavă, se explică prin influența lui compater.

șmecher TDRG constată: „concordă din punctul de vedere fonetic cu germ. Schmecker”. CADE pornește, evident greșit, de la germ. Schmeichler, refăcut după germ. Schmecker DU, de la germ. Schmecker „om care încearcă băuturile” mai curînd ar trebui să avem în vedere înțelesul „om căruia îi plac mîncările fine”, cum propune Scriban. Cuvîntul există și în bulgărește, exact sub aceeași formă, cu numeroase derivate ca шмeкepuя, шмекерлък, iar PCБKE îl consideră provenit din germană. Mi se pare însă exclus ca cele două limbi vecine, româna și bulgara, să fi împrumutat independent una de alta acest cuvînt cu exact aceeași forma și același înțeles. Poziția geografica ar indica româna ca intermediar între germană și bulgară (poate totuși situația contrară ne întîmpină la șperț, vezi ER, p. 151-152). În favoarea românei vorbește încă un element: româna a cunoscut un cuvînt teșmec, „înșelătorie”, de origine turcă singurul care îl inserează și care dă și etimologia este Scriban (copiat de DLrM). Este însă cunoscut teșmecherie (La exemplele din Alecsandri, citate de Tiktin, trebuie adăugat unul din Matei Millo, Baba Hîrca, la Al. Niculescu, Primii noștri dramaturgi, p. 374). Singurul care încearcă o explicație este iarăși Scriban, care socotește că teșmecherie ar fi derivat din teșmec sub influența lui șmecherie. Mi se pare mult mai probabil contrariul: teșmecherie, care e mai vechi, derivat de la teșmec, a devenit într-un fel oarecare șmecherie, sau, în cel mai bun caz, a avut influență asupra lui șmecherie dacă acesta e de origine germană. Ar însemna în primul rînd că șmecher e derivat regresiv din șmecherie, iar în al doilea rînd că bulgara, care nu pare să cunoască pe teșmec, a luat pe шмекер din românește.

Vasile Vechi și frecvent în toate regiunile românești, Vasile continuă la noi numele personal gr. Basíleios, necunoscut în epoca clasică și cu semnificație clară pentru greci, care foloseau și adj. basileios „regal”, un derivat de la basileus „rege, conducător”: în antichitate basileul era conducătorul ginții sau al tribului, apoi cuvîntul era folosit pentru a-l desemna pe „suveran”, iar în Imperiul bizantin, pe împărat. Prin originea și semnificația sa inițială, Vasile este strîns înrudit cu cuvîntul biserică; cuvîntul gr. basiliké (lat. basílica), la origine un adjectiv care însemna „regal”, era folosit în arhitectura greco-romană pentru a desemna un edificiu public ridicat pe cheltuiala imperială (loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare), construit după un anumit plan, păstrat și în primele secole ale creștinismului pentru unele lăcașuri de cult (biserică continuă lat. basilica; este interesant de amintit că grecii foloseau un alt cuvînt pentru „casa domnului”, kyriakon, de la kyrios, „domn, stăpîn”, → Chiriac, păstrat în limbile slave – rus. țerkovi, scr. țrkva, bg. țărkva etc. „biserică” – sau în cele germanice – germ. kirche, oland. kerk, engl. church). Basíleios (de aici lat. Basílius, cognomen sau supranume bine atestat în epigrafia romană și continuat în Occident (pronunțat Vasilios), se răspîndește odată cu noua religie. Deși în apusul Europei, Basílius, fem. Basília au atestări foarte vechi, numele nu s-au bucurat de prea mare popularitate, astăzi fiind destul de puțin folosit. Cu totul alta a fost situația în răsărit, unde mai ales datorită personalității episcopului Vasile cel Mare (330-379), este unul dintre cele mai frecvente nume situație menținută chiar și în zilele noastre și explicabilă acum prin îndelungata tradiție onomastică care îl susține. Au fost emise unele ipoteze potrivit cărora unele forme ale lui Vasile ar fi moștenite direct din latină (de ex. Sînvăsii); continuitatea nu este posibilă atît din motive de ordin lingvistic (B – inițial din Basilius trebuia să se păstreze la fel ca în biserică, din basilica etc.), cît și cultural (formele vechi, care probabil au existat în trecutul îndepărtat, au fost înlocuite odată cu pătrunderea ritului bizantin în formă slavonă; mai mult decît atît, însuși cultul sf. Vasile este mai nou decît cel al lui → Ion, de la care ne-a rămas forma sînziene). La slavi numele este foarte vechi și a fost preluat odată cu trecerea la creștinism (în răsărit, de ex., Vasilii este atestat în Galicia încă de la jumătatea sec. 11, iar în sec. 12 – 13, Vasilko a fost purtat de mai mulți cneji; probabil chiar mai vechi este numele la slavii de sud). Prin intermediul acestora Vasile ajunge și la români, fie pe cale cultă, fie pe cale orală; intrate în circulație, formele împrumutate se diversifică adaptîndu-se sistemului graiurilor, apar numeroase derivate create pe terenul limbii române, de la acestea, prin abreviere, se obțin alte forme și astfel se ajunge la o bogată familie onomastică aparținînd numelui de bază Vasile. Dacă apariția numelui în onomastica românilor este legată de cultul sfîntului amintit celebrat de biserică, acesta nu poate justifica în întregime popularitatea și frecvența lui Vasile (după o statistică pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, într-o zonă restrînsă, acesta apare pe locul al treilea). Ca și în alte cazuri (→ Ion, Gheorghe, Dumitru etc.) trebuie luate în considerație și alte elemente cu o vechime mult mai mare decît creștinismul și păstrate pînă în zilele noastre. Iată numai cîteva dintre cunoscutele manifestări din acest moment crucial al venirii noului an: colindatul și mai ales Plugușorul (vechi obicei care simbolizează îndeletnicirile agricole ale românilor), Vasilca, vergelul (datină legată de profețirea norocului și cunoașterea ursiților), călindariul, diferite vrăjitorii, farmece și descîntece etc. la care se adaugă, în ziua următoare, semănatul și sorcova. Practicate din timpuri foarte vechi și neîntrerupt, datinile amintite au contribuit, fără îndoială, la creșterea faimei numelui care a ajuns să capete o deosebită importanță în conștiința populară. Iată o parte dintre formele sub care a circulat și circulă încă și astăzi numele Vasile (atestările documentare urcă pînă în sec. 15): Vasilie, forma calendaristică cultă, Silie, Vasălie, Vaselie, Vasîlie, Văsălie, Vasile, forma cea mai frecventă specific românească, Vasil, Sile, Vasilaș, Vasilică, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Vasiliță, Sînvăsii(u), Văsiiu, Văsîi, Vasea, Văsel, Văsui(u), Vasilache, Vasilca, Vasca, Vascan etc., fem. Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena, Vasilina, Vasilisa (nume calendaristic separat care reproduce, prin același intermediar, gr. Basilissa – la origine cuvînt comun cu sensul „regină”) etc. Sub influența occidentală s-a folosit într-o vreme și Bazil, foarte rar astăzi. ☐ Fr. Basile, it. Basilio, sp. Basil, magh. Vazul, Baszo, Vaszoly, fem. Vaszilia, bg. Vasil(ii), Vasilia etc., rus. Vasilii (hipoc. frecvent Vasea), Vasilisa etc. ☐ Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iași și întemeietor al Academiei Vasiliene, Vasile (din Scheii Brașovului), primul cronicar de limbă română din Transilvania; filozoful Vasile Conta, istoricul Vasile Pârvan, scriitorii Vasile Aaron, Vasile Cîrlova, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu etc. Din istoria Imperiului bizantin, doi împărați cu numele Vasile (al doilea, zis Bulgaroctonul, cucerește Bulgaria apuseană și desființează primul țarat bulgar). ☐ Don Basilio, personajul lui Beaumarchais din Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro (și operele omonime ale lui Rossini și Mozart).

Ambrozie Rare în onomastica noastră contemporană, Ambrózie și Ambrózia reproduc num. pers. gr. Ambrósios, Ambrosia, puțin frecvente și tîrzii, dar cu semnificație clară datorită corespondenței cu adj. ambrósios „nemuritor” (neologismul rom. ambrozie, „hrană aromată a zeilor, despre care se credea că dă nemurire și tinerețe veșnică” face parte din aceeași familie, fiind, la origine, o formă substantivată a adjectivului ambrosia, un fel de elixir al vieții sau „apă vie” din basmele noastre). Cuvînt de origine indo-europeană, ambrósios provine din ámbrotos, format din prefixul negativ -a- și din -mbrótos, *mrtós „muritor” (din aceeași familie cu lat. mors, mortis și rom. moarte, vechiul indian mrtáh „mort” și martah „om muritor”, rus. smertĭ „moarte”). Datorită semnificației „nemuritor, divin, dumnezeiesc”, Ambrosios este preluat de onomastica creștină și devenind calendaristic se răspîndește în Europa (mai ales în țările occidentale, unde este răspîndit cultul unui fost episcop de Milano din sec. 4, Ambrosius). Din greacă numele ajunge și la popoarele slave vecine (la 1484 apare, în pomelnicul de la Horodiște, forma Amvrŏsiia, care reproduce pronunția din greaca modernă) și de la aceștia la români. Cum însă forma Amvrosie este foarte puțin frecventă, mult mai puternică a fost de astădată influența latino-catolică, manifestată în Transilvania și Moldova, unde apar după anul 1600 formele Ambrosie, Ambrosică, Ambrosie, Ambroze, Brosu etc. O formă mult mai cunoscută astăzi, ca nume de familie, este Ambruș, preluat de la populația maghiară. ♦ Fr. Ambrois, Ambroise, germ. Ambrosius, it. Ambrogio, Ambrogina, magh. Ambrus, Ambrozia, pol. Ambrozy, rus. Amvrósii, Ambrosii etc.

ENUNȚ s. n. (< enunța < it. enunziare, fr. énoncer, lat. enuntiare): comunicare întreagă, de sine stătătoare, organizată gramatical sub forma unor unități sintactice superioare (propoziții și fraze), care cuprind informații, constatări, sfaturi, îndemnuri, întrebări etc.; text care poate fi înțeles de cititori fără să se simtă nevoia unor completări și care se încheie cu un punct, cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării. Astfel: „Nu confundați fumul cu fumurile”. (T. Mușatescu) „În suflet port tristețea planetelor ce-apun / Și-n cântece tumultul căderilor de ape”. (I. Minulescu); „De ce te frămânți așa, om bun?” (Ion Creangă); „Ajunge, Moromete!” (M. Preda). E. sunt despărțite între ele prin virgulă: („Așa-i, doamnă, murmură flăcăul” (L. Rebreanu); prin două puncte: „Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului: – Ce mi-o dai mie?” (I. L. Caragiale); prin punct și virgulă: „Toporași violeți răzbăteau prin frunzele moarte; pițigoi și cintezi cântau între muguri de mesteceni” (M. Sadoveanu); prin semnul întrebării: „ – Ce a fost asta? întrebă el aprins” (I. Slavici); prin semnul exclamării: „ – Te felicit! îi zise Bologa” (L. Rebreanu). ◊ ~ lung: e. alcătuit din mai multe cuvinte sau propoziții (v. exemplele de mai sus). ◊ ~ scurt: e. alcătuit din puține cuvinte, uneori dintr-un singur cuvânt (care reprezintă răspunsul la o întrebare, prin adverbele da, ba, nu sau printr-o interjecție). Astfel: „...vă închinați ori ba? – Ba”. (C. Negruzzi); „Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam’mare. – Nu... răspunse Goe” (I. L. Caragiale); „- Dumneata ești român? – Da.” (L. Rebreanu); „Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat. – E!...” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ abstract: e. formulat în gând, nerostit; e. conceput într-un mod prea abstract, prea general. ◊ ~ concret (vorbit): e. conceput și exprimat, real (v. pe cele notate mai sus). ◊ ~ inteligibil: e. clar, limpede, ușor de înțeles. ◊ ~ ambiguu: e. care poate da naștere la confuzii și poate fi interpretat în mai multe feluri; enunț neclar, confuz, neinteligibil, echivoc, datorită folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației (v. exemplele de la echivoc). ◊ ~ sinonim: e. care exprimă o idee asemănătoare cu aceea exprimată de un alt enunț și are o organizare sintactică identică sau diferită de a acestuia. Astfel: „Acest brad este foarte înalt” în raport cu „Bradul acesta este foarte înalt”; „El este gata de plecare”, în raport cu „El este gata să plece”; „Am chemat un tehnician ca să-mi repare televizorul” în raport cu „Am chemat un tehnician care să-mi repare televizorul” etc. ◊ ~ omonim; e. care este format din cuvinte identice cu ale altui enunț, așezate în ordine identică cu ale acestuia, dar cu o organizare sintactică diferită. Astfel: „Venea pe nesimțite seara” (seara = substantiv subiect) în raport cu „Venea pe nesimțite seara” (seara = adverb complement circumstanțial de timp); „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în genitiv, atribut) în raport cu „I-am povestit întâmplarea lui Radu” (lui Radu = substantiv în dativ, complement indirect); „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb predicativ; primul = numeral subiect) în raport cu „A ajuns acolo primul” (a ajuns = verb copulativ; primul = numeral nume predicativ) etc.

cîrmîziu, portocaliu, tuciuriu etc. Numele de culori formate cu sufixul -iu ar putea fi explicate în românește: gălbui, verziu etc. (vezi Fulvia Ciobanii, SMFC, VI, p. 75). Dar cînd radicalul este turcesc, pare mai probabilă formarea în turcește. DA pornește pentru cîrmîziu de la tc. kirmizi, pe cînd DLRM, atît de neîncrezător de obicei în facultatea limbii noastre de a forma cuvinte: din elemente moștenite din latinește, explică îndrăzneț pe cîrmîziu din rom. cîrmîz + suf. -iu. Tot așa portocaliu e explicat de DLRM prin portocală + -iu (la fel Ciorănescu), deși πορτοϰαλλύς există în grecește. Evident, siguranță absolută nu putem avea, dar mi se pare mai probabil împrumutul, mai ales dacă ținem seamă de faptul că în trecut portocala nu putea fi prea răspîndită la noi. Liliachiu e explicat de DA, DLRM și Ciorănescu prin gr. λουλάϰι desigur, aici explicația prin română e jenată de finala -chiu, nu -ciu, totuși CADE și DE, care nu dau nici o etimologie, par a lăsa să se înțeleagă că formația e românească. Sigur TDRG face apel la tc. leylîki. Pe tuciuriu, DLRM îl explică de la pluralul tuciuri (dar cine și pentru ce ar fi întrebuințat pluralul în mod obișnuit?). N-ar mai fi rămas decît să explice și pe plumburiu prin pluralul plumburi, dar pasul acesta nu l-a făcut, ci a notat plumb + suf. -uriu. Un asemenea sufix există: de la alb s-a format alboare și de la acesta alburiu, care a fost înțeles ca derivat de la alb; după acest model, s-a putut forma și plumburiu. de la plumb și tuciuriu, de la tuci, fără să fie nevoie să pornim de la plural. (Vezi Theodor Hristea, Probleme de etimologie, București, 1968, p. 53.) Faptul acesta îmi dă curaj să încerc o explicație pentru cafeniu, explicat în DA (urmat de DLRM) prin cafea, influențat de castaniu; dar acesta din urmă nu poate fi considerat prea vechi, castanul nefiind familiar pentru români în secolele trecute. Aș fi fost dispus să văd aici o modificare a temei, cafeni- pentru cafe-, pornindu-se de la cafenea (baza acestuia, în turcă, este un compus cu kane „casă”). Mai curînd însă mă gîndesc la influența lui galbeniu, care e în paralelă cu gălbiu, gălbui. Cafeniu la rîndul lui va fi influențat pe căcăniu, cum propune CADE; cuvîntul e înregistrat și de Udrescu; în orice caz, e cunoscut în Muntenia, în graiurile familiare. Dar atunci ar trebui atras în discuție și căcănar, pe care DA îl explică neconvingător ca disimilat din -ărar.

PROVERB (< fr. proverbe < lat. proverbium, proverb, dicton) Creație populară în care se reflectă, în exprimare concisă, figurată și sugestivă, experiența de viață a poporului. După Maxim Gorki, proverbele sînt „răsunete, ecouri ale unor străvechi morale sociale”. Datorită vechimii lor, se presupune că ar fi constituit primele forme de legislație nescrisă. Cunoscute și sub denumirea de vorbe din bătrîni, vorbe bătrînești, proverbele s-au născut în vremurile îndepărtate și în aceleași împrejurări de viață ca și poveștile și cîntecele populare. S-au răspîndit pe cale orală, îmbogățindu-se în strînsă legătură cu felul de viață și cu împrejurările istorice ale epocii și locului unde se folosesc. Indiferent de vechime, ele, fără excepție, vorbesc despre oameni, despre însușirile lor, scăderile lor, despre relații și practici sociale și cuprind, în formulări concise și metaforice, adevăruri adînci, ceea ce le-a înlesnit circulația și le-a păstrat prospețimea. Însușirile acestea au determinat prețuirea proverbelor de către cărturari luminați și scriitori care le-au adunat, publicindu-le în colecții sau folosindu-le ca teme pentru scrierile lor ori ca metafore în contextul acestora (exemplu, opera lui Ion Creangă, cu marea frecvență a proverbelor, care subliniază situațiile și funcționează ca metafore). Cele mai importante colecții de proverbe în cultura noastră sînt: Pilde, povățuiri și cuvinte adevărate și povești, întocmită de Iordache Golescu; Proverbele românilor de I.A. Zanne; Povestea vorbei de Anton Pann; Dicționar de proverbe și zicători de I.A. Candrea. Datorită formulării lor concise, proverbele au devenit baza stilistică a literaturii aforistice, a maximelor și mai ales a sentințelor. Forța sugestivă și relieful expresiv al proverbelor se datoresc folosirii alegoriei, metaforei, comparației și unui evident ritm sintactic al formulării. Ca forme ale culturii și literaturii populare, ele alcătuiesc obiectul unei discipline speciale, paremiologia (< fr. parémiologie), ramură a folcloristicii care studiază proverbele sub toate aspectele; geneză, răspîndire în timp și în spațiu, sens, culegere, sistematizare. Ex. Nu e bună coada care a mai slujit odată. Apele mici fac rîurile mari.

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare că de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

strecătoare, strecura Despre originea acestor cuvinte am publicat o notă în „Romania”, LIII (1927), p. 386-387. Mențin cele scrise acolo, dar constat că dicționarele noastre au trecut pe lîngă etimologia propusă, fără măcar să o menționeze. Voi încerca să aduc în sprijinul ei argumente noi. A strecura este explicat pină astăzi în diverse feluri nesatistăcătoare (Meyer-Lübke, care nu excelează prin prudență cînd e vorba de etimologii romînești, nu inserează în ediția a doua nici una, excluzînd pe strecura din REW): *extracolare (DU, DLRM), *extracolare sau *transcolare (PEW, care nu pare să cunoască decît forma stră- ; aceeași etimologie la Scriban) ; colare întărit cu tra- (TDRG, cu îndoială) ; stercorare (CADE). Formele neatestate nu sînt reprezentate nicăieri în limbile romanice și au fost inventate special pentru a fi folosite ca punct de plecare pentru forma romînească. Dar ambele au un cusur : atît estra- cît și trans- trebuiau să devină (s)tră- și n-am avea nici un mijloc să explicăm de ce forma normală este cu stre-. De notat că nu avem în romînește nici un exemplu de stră- > stre-, la nici un verb, nici măcar la străvedea, unde consoana următoare e muiată. Aceasta dovedește că dintre formele cu stre- și cele cu stră-, mai vechi sînt cele dintîi, cele din urmă explicîndu-se fie prin corelația de timbru, fie, mai simplu, prin influența prefixului stră-. Cît privește pe stercorare, acesta este cunoscut și în latină și în limbile romanice, dar cu înțelesul de „a îngrășa cu băligar”. Alături de derivatul „normal” strecurătoare, găsim forma strecătoare, bine cunoscută în Moldova (TDRG o socotește chiar cea mai obișnuită ; Scriban o cunoaște din Transilvania ; vezi și MCD, p.139, din Banat). Dicționarele consideră că forma primitivă este strecurătoare, iar strecătoare ar fi o formă posterioară, „scurtat㔄, după cum zice DU. Dar o astfel de scurtare ar fi inexplicabilă și fără analogie în romînește : am putea oare concepe să se zică *vîntătoare sau *spînzătoare în loc de vînturătoare sau spînzurătoare ? Mi se pare că avem aici un exemplu clasic de ”arii laterale„, care trădează forma mai veche, fără-ur- ; aceasta e atestată și în aromînă și în meglenoromînă (am făcut trimiterile în articolul citat din ”Romania„; tendința limbii române este mai curînd de a adăuga un -ur- decît de a-l suprima). Și aici apar, în dacoromînă, variante cu stră-, dar nu ne putem îndoi că sînt mai noi decât cele cu stre- (TDRG spune deschis că în perioada modernă apare mai des stră-, evident sub influența prefixului stră-, eventual și sub influența lui c următor, pronunțat dur). Forma strecătoare, mai veche decît strecurătoare, dovedește că rădăcina familiei nu este strecur-, ci strec-. Despre adăugarea, elementului -ur- am vorbit în articolul citat. Mai e nevoie să mă ocup aici numai de rădăcină. Trebuie să pornim de la a trece. Formația lui strecătoare, dacă pornim de la a trece, nu are nimic surprinzător : nu avem decît să ne gîndim la trecătoare, format exact în același fel. Pentru înțeles, să ne referim la fr. passoire ”strecurătoare„ de la passer ”a trece". E adevărat că trecătoare nu are variantă cu tră-, pentru că analogia îl împiedica de la aceasta (legătura cu trece fiind clar simțită), pe cînd strecătoare nu a fost supus acestei analogii. În articolul citat am ezitat, ca punct de pornire, între lat. *ex-traicio și rom. s- + trece. Acum nu mă mai îndoiesc că avem de-a face cu un derivat romînesc, cu prefixul s-, care ar merita să fie studiat, vezi scălcia, scoboră (aici mai sus), scufunda, sfulgera, BPh, V (1937), p. 172 (de adăugat CDDE 12), smomi.

NEBUNIE s. f. 1. (Învechit) Calitate sau faptă a celui rău, netrebnic (3), păcătos, răutate, ticăloșie, netrebnicie (3); nesupunere; rătăcire, orbire. Iară care-i lucrează pîntecelui cu sațiul... dentr-acea nebunie drăcească nu poate lesne a se dezbate sau a scăpa. coresi, ev. 83. Să vă întoarceți den nebuniia voastră. id. ib. 343, cf. 278,375. Doamne, ...tu știi nebunia mea și păcatel[e] meale de tine nu se ascunseră (cca 1633). gcr i, 80/13, cf. st. lex. 173^v2 /1. Feciorii lui Antonie Vodă... făce multe giocuri și beții și nebunii prin tîrguri și prin sate boierești de lua femeile și fetele cu de sila. neculce, l. 65. Împărat sultanul Mehmet sfat au făcut pentru atîta nebunie ce au făcut acești oameni în Țara Muntenească. anon. cantac., cm i, 167. Cu acea oaste să se înfrîneze nebunia și starea împotrivă a lui calga-sultan. r. greceanu, cm ii, 183. Trezvindu-te... din nebuniia cea mai de denainte, ai mustrat înșălăciunea cea drăcească și rătăcirea cea pierzătoare de suflet. mineiul (1776), 9^r1 /25, cf. ddrf. ♦ Spec. Desfrîu, dezmăț. Iară de... nu să va afla feciorie la fecioară... vor scoate pre fecioară la ușăle cosii tătîni-său și o vor ucide pre ea cu pietri oamenii cetății și va muri, căce au făcut nebunie întru fiii lui Israil acurvi casa tătîni-său. biblia (1688), 1422/5. 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință (1), prostie. Preablînda firea omenească sălbă-tăceaște-o, înțelepțiia spre nebunie adauge și mii de nevoi aduce. coresi, ev. 542, cf. 94. O, nebunie, câtă pagubă feace grecilor. moxa, ap. gcr i, 61/31. Deci învățăm: de sugrumat și de mortăciună să nu se guste aceastea... ce oarecarii dentru nebuniia lor fac aceasta (a. 1641). gcr i, 90/30. O, mare nebuniie a nemulțămitorilor ghergheseani! varlaam, c. 176. O, vai de nebuniia lor săracii! cel mort în ce chip să omoară pre cei vii? (a. 1645). gcr i, 117/19. Dzîsă întru sine cel fără de minte ’Ntr-a sa nebunie deșarte cuvinte. dosoftei, ps. 40/4, cf. anon. car. Iară vulpea zise: o, jup[ă]neasă maimuță, dară aceast[ă] nebunie ai fost avut tu, și încă vreai să fii împărat preste fiiară și dobitoace (a. 1705). gcr i, 354/7. Cîtă nebunie la om! el singur defaimă pricina prin care se deosibește din celelalte viețuitoare. marcovici, c. 13/2, cf. polizu. Din nebunia streină te înveți minte. alexi, w. Nebunia cu înțelepciunea de-a dreptul se împotrivesc. zanne, p. viii, 666, cf. v, 351. ♦ Neastîmpăr, zburdălnicie, exuberanță. cf. polizu, pontbriant, d., costinescu. Rîdea cu-n fel de copilăroasă nebunie. eminescu, n. 83. Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie. cerna, p. 54, cf. 70. 3. Lucru, faptă, vorbă necugetată (3), lipsită de sens, greșeală, prostie, trăsnaie; faptă de om nebun (I 2). Au fost făcând toate nebuniile bețiii și alte seamne ca de om bat. prav. 265. Acesta, lîngă alte nebunii multe ce făcea, au făcut și aceasta, mai mare decît toate. r. popescu, cm i, 275, cf. 288. Mare nebunie iaste a alerga înaintea unuia ce nu te chiamă și mai mare nebunie iaste a răspunde fără de a te întreba cineva. antim, ap. gcr ii, 6/28. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune (a. 1785). gcr ii, 148/6. Din nebunii făr’de vreame vă siliți Pe Orest ca să-l aduceți, voința să vă-npliniți. beldiman, o. 17/9. Au îndrăznit a lăsa pe părinții săi împotriva voinței lor... – Adevărat, mare nebunie este aceasta. drăghici, r. 6/26, cf. 89/11. Ce grăiți voi nebunie? bărac, a. 75/16. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. hasdeu, i. c. i, 34. Aveai figura unui om ce merge să se ucidă; mi-era teamă să nu faci vreo nebunie. bolintineanu, o. 389. Viața-mi pare-o nebunie Sfîrșită făr-a fi-nceput. eminescu, o. i, 212, cf. 40. Aș rîde și mai bine dacă soția altuia ar fi care vorbește așa nebunii, f (1906), 2. Ce vrai să faci, beizade? Nu îndrăzni în țară păgînă să faci vreo nebunie, ca să nu-ți pierzi capul. sadoveanu, z. c. 302. Iancule, român turcit, Lasă-te de haiducit, Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile, teodorescu, p. p. 292. ♦ Extravaganță, fantezie. Pentru aceasta mi-am interzis orice pasiune în viață, orice sentiment, toate plăcerile, orice nebunie. c. petrescu, c. v. 25. Te întrebi, 22 de mii de lei pe o carte, nu e o nebunie? sebastian, t. 283. ♦ (Mai ales la pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbîtie, năzdrăvănie, poznă, ghidușie, ștrengărie; glumă, farsă. Îndată ce sună... semnul bronzului, tot romanul și străinul leapădă orice interes și haractirul cel serios și, cu voia guvernului, să încep nebuniile pe uliță. ar (1839), 41²/38, cf. costinescu. Alcibiad... tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui cîne minunat... numai ca, dînd de vorbă concetățenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cîrti despre dînsul alte lucruri mai rele. odobescu, s. iii, 43. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. creangă, a. 2. Copiii fac fel de fel de nebunii: joacă o horă, apoi se bat și aleargă. caragiale, o. vi, 479, cf. i, 20, barcianu. În Moși au cumpărat cîte o trompetă și au suflat în urechile oamenilor și au făcut tot felul de nebunii. pas, z. i, 126, cf. șez. iii, 92, com. marian. Băieții aieștia fac niabunii piste niabunii. alr ii 3 204/386, cf. 3 204/36, 64, 95, 4 399/791. ◊ Fig. Ce cunoștință veche îi era vîntul acesta, ce bine îi știa el nebuniile lui înșelătoare! bart, s. m. 62. 4. Pierdere a judecății datorită unei boli mintale, demență, alienație mintală, (popular) nebuneală (I 1); fig. întunecare (trecătoare) a minții, rătăcire. Iar el și mai nainte fiind trăsnit, atuncia îl apucă o boală de nebunie și... îi lovia cu buzduganul în obrazu. herodot (1645), 335. De va face vreo greșală în vreamea nebuniii lui, nu să va certa. prav. 267. Cărțile ceale multe te duc la nebunie. n. test. (1648), 170^r /6, cf. st. lex. 171^v1 /17, man. gOtt. Sculîndu-se noaptea... cu nebunie, au rănit pe nouă oameni pe care i-au tăiat cu toporul (a. 1776). uricariul, xix, 48. Deliriul, adecă nebuniia. Învățătură, 84/18, cf. drlu, lb. Iaca pozna, soro, că iar i-o venit toana nebuniei... Săracan de mine!... tocmai azi, în ziua logodnii? alecsandri, t. 521. Lovit... de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere. maiorescu, CR. ii, 294. Alienație mentală se numește popular nebunie, nebuneală, bolînzîie. candrea, f. 224, cf. bianu, d. s. Sînt solitarul pustiilor piețe Cu jocuri de umbră ce dau nebunie. bacovia, o. 21. Ar fi avut momente de adevărată nebunie. camil petrescu, u. n. 187. Să nu se socoată însă drept nebunie delirurile... care apar în unele boli cu febră mare. ygrec, m. n. 14. Ochii lui ardeau ca doi cărbuni, în cearcăne vinete; ...pe fața lui slăbită, durerea lăsase spaimă și nebunie. sadoveanu, o. i, 148, cf. v, 566, h x 491, alr ii/i mn 55, 4 176/365, 386, 574. ♦ loc. adv. (De obicei pe lîngă verbe ca „a-l iubi”, „a-i plăcea” etc.) La nebunie sau (rar) pînă la nebunie = foarte mult, enorm. Este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc pînă la nebunie. filimon, o. i, 125. Mi-a citit niște scrisori de dragoste de la o fată, care-l iubea la nebunie și dormea cu poeziile lui sub pernă. vlahuță, o. a. 193. A fost un secret public că ai iubit la nebunie pe Ella. f (1900), 548. Îmi place la nebunie poezia. ap. tdrg. Mănunchiul plăcu foarte mult Arăpușchii, căci iubea florile la nebunie. popescu, b. iii, 82. Îmi place la nebunie. bl v, 50. ◊ Expr. O nebunie, se spune ca elogiu superlativ despre un lucru, despre o întîmplare, o situație excepțională etc. Ții minte dumineca trecută la Sîn-Dominic... Era o nebunie. sebastian, t. 154. (Familiar) A-i veni cuiva nebunia (sau, rar, nebunie) = a-și pierde stăpînirea de sine, a se înfuria foarte tare; a-și ieși din fire. cf. polizu. Uite-mi pierd răbdare și-mi vine nebunie! ap. ddrf. ♦ Fig. Exaltare. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. marcovici, c. 15/23, cf. id. d. 8/19. S-a petrecut o dramă de nebunie religioasă, f (1906), 20. Dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri, tremurînd, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rînd. cerna, p. 15. ♦ (Regional) Boală a albinelor nedefinită mai de aproape; (regional) nebuneală (I 1) (Cîmpulung Moldovenesc), chest. vi 15/3. 5. (Bot.; regional) Zizanie (Lolium pere,nne) (Rășinari-Cisnădie). cf. păcală, m. r. 25. – pl.: nebunii. – Și: (regional) neabunie s.f. – Nebun + suf. -ie.

NERV s. m. 1. (La pl.) Coarda dorsală a sturionilor, uscată la soare și folosită în alimentație. Nevre, de 70 ocă, 1 leu vechiu (a. 1726-1733). n. a. bogdan, c. m. 160. Coarda dorsală a sturionilor, zisă la noi „nervi de morun” ...se scoate și se usucă bine la soare. antipa, p. 711, cf. t. papahagi, c. l. Nervuri de cegă și de morun. nica, l. vam. 116. ◊ (Învechit) Nevre de bou = partea groasă a ligamentului cervical posterior al boului sau al calului care, uscată, este folosită ca instrument de lovire; vînă de bou. Un nenorocit... lungit la pămînt și măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. ap. tdrg. 2. (Anat.; mai ales la pl.) Fiecare dintre filamentele care leagă diversele părți ale corpului cu centrii nervoși, conducînd la aceștia impulsul senzațiilor și transmițînd de la aceștia spre periferie comenzile. Nervul mirositori. amfilohie, g. f. 275^r/3, cf. 274^r/15. Sistema nervelor. v. popp, a. m. 10. Nevrele sau organele simțirei. teodori, a. 76/4. Nervă opticească. vîrnav, l. 140^r/4. Gingiile au multe vinișoare fără nervuri. pov. 23/20, cf. 8/2. Alunile..., stafidile hrănește nevrile. piscupescu, o. 194/22. Slăbiciunea nevrelor ori și din ce pricină de boală se va trage, se tămăduiește... prin întrebuințarea băilor de apă rece. descr. așez. 105/10, cf. valian, v., negulici, polizu. Cuvîntul „idee” ...arată impresia produsă asupra inteligenței noastre prin nervi sau imaginea acestei impresii rămasă în memorie. maiorescu, l. 17, cf. 25. Fiece nerv este alcătuit din două feluri de fibre nervoase. conta, o. c. 29. A foamei simțire E șarpe, ducîndu-și a ei zvîrcolire În pîntec, în sînge, în nervii-ndîrjiți. macedonski, o. i, 146. Suferințele omenești sînt înfățișate așa cum trebuie și pot să fie asemenea suferinți, la oameni cu nervii sănătoși. gherea, st. cr. ii, 111. La partea posterioară străbate în ochi nervul optic. poni, f. 390. Viața sa intelectuală îi adusese obișnuitele indispozițiuni de nervi. bacovia, o. 241. Trei ceasuri răbdarea oamenilor a stat întinsă, ca nervii unui dinte bolnav. sadoveanu, m. c. 102. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Nervii i se destinseră într-o baie călduță. camil petrescu, n. 27. Nervul circonflex își are originea aparentă comună cu cel radial. parhon, o. a. i, 123. Nervii măduvei spinării. c. antonescu, p. 44, cf. 47. Singurătatea deplină, întunericul veșnic, bîjbîiala în spațiul necunoscut te roade încet, încît îți slăbește nervii. barbu, ș. n. 44. ◊ (Cu aluzie la excitabilitatea nervilor) Cînd te văd așa, mi se zgîrcesc nervile. negruzzi, s. iii, 58. Parfumul din camera celebrei noastre Calipso din Pasagiul Român poate să le iriteze nevrele. filimon, o. i, 377. Îmi irita nervele cu strîmbăturile lui. alecsandri, t. 1 313. Nemaiputîndu-și stăpîni nervele, se repezi ca o săgeată asupra obraznicului. gane, n. ii, 150. Aceste excursii sînt făcute pentru odihnă, pentru a liniști nervii de zgomotul și grija orașului. gherea, st. cr. iii, 285. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. bacovia, o. 242. Rîsul acesta îi lua nervii în răspăr și-l întrista. galan, b. ii, 175. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă, v. nervos (2). Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. Proiecțiuni cinematografice reprezentînd persoane bolnave de nervi. f (1900), 597. ◊ Expr. A avea nervi = a fi enervat, a avea o izbucnire nervoasă, (regional) a avea meși². Obrazul... s-a uscat, glasul s-a ascuțit, cîteodată are nervi și nu vrea să vadă pe nimeni. c. petrescu, a. 451. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. Nu vei putea să suferi scălămbăturile și declamările lui, fără să te apuce nevrele de rîs. filimon, o. i, 373. A fi în nervi = a fi enervat; a fi în starea de spirit necesară pentru ceva. Acum cînd sînt în nervi... mă oprește mila. pas, z. i, 98. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. Începi să joci „pe doamna” cu nervi slabi. f (1906), 2. Văz că ai nervii slabi, galan. b. ii, 132. Stare de nervi = starea omului nervos (3); nervozitate, încordare. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. caragiale, o. vii, 131. 3. (Bot.; rar) Nervură (1). Nervile ce să văd prin frunze. amfilohie, g. f. 243^v/6, cf. LTR² xi, 426. 4. Tendon, ligament (cu nervi 1); mușchi (străbătut de nervi). Dezrădăcinarea nervului tendinos, adecă a vînăi mușchiului de supt limbă. învățătură, 111/11. Aceast-adăogire De păr, de zgîrci, de nerve, această prelungire Absurdă a spinării, [coada], e proba cea mai mare D-o minte mărginită. heliade, o. i, 298, cf. pontbriant, d. Să te întorci de-acolo cu nervele oțelite. alecsandri, s. 144, cf. lm. Nervii... de nobil animal [ai calului], în presimțirea groaznicei furtune, vibrau-vibrau. galaction, o. 79. [Nevăstuica] are un corp foarte mlădios. E tot mușchi și nervi, forță și flexibilitate. stoica, vIn. 111. 5. Fig. Putere, vigoare; bărbăție; ritm susținut. El se grăbi a scrie sultanului... că nervul oștilor e cu dînsul. bălcescu, m. v. 180. Era atîta nerv în ritm, atîta suflare marțială în executarea bătrînului cîntec popular, că m-așezai pe laviță... și-ncepui să-l acompaniez. caragiale, n. s. 51. Un șir de întîmplări, o serie de detalii ale vieții din închisoare se încheagă în povestiri concise, pline de nerv. l 1960, nr. 55, 2/2. O reprezentare cam prea blajină și idilică a vieții paralizează... nervul epic al multor schițe. gl 1962, nr. 419, 2/7. – pl.: nervi și (învechit, n.) nerve, nervuri. – Și: (învechit) nervă, nevră s. f., nevru (pl. și, n., nevre) s. m. – Din lat. nervus, it. nervo, fr. nerf, – Nevru < ngr. νευρον.

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

sănătos, vîrtos Sănătos a fost explicat, corect după părerea mea, de DU, ca format regresiv din sănătate. Apoi a intervenit Candrea, în Consonantismul, p. 27-28, pentru a reconstrui un lat. *sanitosus, pornind de la compararea cu cîteva forme dialectale italiene și franceze și cu una albaneză. Explicația aceasta a fost adoptată de Pușcariu, EW (și de TDRG, REW), care o completează astfel: „pentru *sanitatosus”, formă reconstruită la puterea a doua (cu care CADE se arată de acord). DLRM totuși rămîne la formula lat. *sanitosus < sanus (cu ce sufix?). Scriban notează, destul de puțin clar, mlat. și vlat. sanitosus, fără asterisc. Pentru a da pondere etimologiei alese, mai mulți autori pun în paralelă explicarea lui vîrtos. Și aici DU pornește de la română, văzînd în vîrtos un derivat regresiv de la vîrtute, în timp ce Pușcariu, EW (urmat de TDRG), reconstruiește un rom. *vîrtutos, derivat de la vîrtute. Densusianu, Hdlr., I, p. 195, ia ca punct de plecare lat. uirtuosus (care în latina vulgară ar fi ajuns să caracterizeze forța fizică); Pușcariu, loc. cit., contestă existența cuvîntului latin (e mai puțin acceptabil decît *sanitatosus?), care nici n-ar corespunde regulilor de formare a cuvintelor în latinește. în REW vîrtos nu e inserat, dar etimologia propusă de Densusianu este admisă de Scriban, de Ciorănescu și de DLRM. Acesta din urmă agrementează însă pe uirtuosus cu un asterisc, deși acad. Iorgu Iordan arătase în Diftongarea... ca termenul e atestat în latinește. CADE, mai curajos, construiește (s. v. sănătos) un lat. *uirtutosus (acesta, într-adevăr, contravine regulilor de formare a cuvintelor în limba latină, căci nu există nici un exemplu de formație în -tutosus sau -tatosus. Mai adaug că Ernout-Meillet au avut grijă să arate că pentru un derivat de felul lui calamitosus, de la calamitas, nu e nevoie să presupunem un intermediar *calamitatosus). Un ultim amănunt: sensul de „putere” nu a apărut în latina vulgară, ci e cel primitiv al cuvîntului uirtus.

Lucia După cum se știe, romanii foloseau un sistem de denominație personală, probabil de origine etruscă, mult deosebit față de obișnuitul nume unic al celorlalți indo-europeni. Fiecare individ purta 3 nume: praenomen - prenume, așezat înaintea numelui, nomen – numele ginții căreia îi aparținea și cognomen – un supranume, de obicei o poreclă. Dintre foarte puținele prenume (18, dintre care erau în uz în epoca clasică numai 10) făcea parte și Lúcius, atestat cu mare frecvență dintr-o epocă foarte veche (printre alții, tradiția romană a păstrat amintirea unui legendar adversar al lui Romulus, Lucius Tarpeius). Considerîndu-se că prenumele era inițial atribuit copiilor născuți ziua, pe lumină, la fel ca și Manius (de la mane „dimineața”, devenit în rom. mîine), încă din antichitate Lucius era explicat prin vb. lucio, lucere „a face lumină”, „a lumina” și subst. lux, lumen „lumină” (aparținînd rădăcinilor indo-europene leuk- louk-, luk; din aceeași familie fac parte lat. luna și Lucifer, gr. leukós „alb”, leússein „a vedea”, vechi germ. Leuhtan - de unde germ. Licht și engl. light „lumină”, v.sL lucĭa „rază”, sanscr. ruc „strălucire”, rucas „strălucitor” etc.) soluție invocată și astăzi în mod curent, deși există și opinia că nu e decît o etimologie populară. Corespondentul feminin al lui Lucius, cunoscut încă din epoca precreștină, era Lúcia a cărui popularitate crește mai ales după sec. 4, datorită bisericii, care începuse să celebreze cultul unei martire din timpul împăratului Dioclețian. În onomasticonul creștin sînt preluate și cognomenele, devenite nume independente, Lucianus, Luciana, Lucilianus (derivate din Lucius și Lucilius – nume gentilice – și atestate în epoca imperială). Prin intermediar grecesc – Lúkios, Lukía, Lukianós, Lukiána, Lukilianós – numele romane ajung la slavi și prin aceștia la români, sub vechile forme Luchie și Luchio (rare și relativ tîrzii), Luchian (păstrat ca nume de familie) și Luchiana, Luchilian. Din secolul trecut toate aceste forme au fost eliminate din inventarul nostru de prenume în favoarea formelor reluate din latină Lucia, Lucian, Luciana (pentru toate se folosește hipoc. modern apusean Luci; apare uneori și Lulu, din franceză), astăzi destul de frecvente. ☐ Engl. Lucy, fr. Luce, fem. Lucie, Lucien, fem. Lucienne (cu hipoc. Lulu), germ. Lucia sau Luzia, Lucius, it. Lucio, Lucia, Luciano, Luciana, magh. Lúciusz, Lucia, Lucian, bg. Luția, Lucia, Lukian, rus. Lukii, Lukia, Liuții, Liuția, Lukian, Lukiana etc. ☐ Din istoria veche ne sînt mai cunoscuți Lucius Cornelius Sylla și Lucius Septimius Sever, Lucius Sergius Catilina, Lucius Annaeus Seneca, Lucius Apuleius, Lucian din Samosata etc.; din literatura română modernă Lucian Blaga; pictorul Luchian etc. ☐ În literatura pastorală renascentistă, tema luc- (lux, lucis) a servit pentru derivarea multor nume de personaje, unele folosite apoi ca prenume: Lucino, Lucinda, Lucela, Lucerino, Relucina (sp. relucir „a străluci”) etc. Adăugăm și alte cîteva personaje literare cunoscute: Lucien Leuwen, din romanul cu același nume de H. Stendhal. Lucien Bergeret, unul dintre cele mai complexe caractere din opera lui A. France (în ciclul Istoria contemporană).

Leontin Dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai răspîndite și frecvente în Europa par a fi Léon, Léonte și derivatele lor Leonída și Leontín, fem. Leontína. Pe cît de rare sînt astăzi numele de animale în antroponimie (de ex. Lupu, Ursu, Vulpe etc. sînt păstrate doar ca nume de familie) pe atît de frecvente erau în trecut, originea folosirii lor fiind în strînsă legătură cu epoca comunităților totemice. În cadrul orînduirii gentilice exista credința că fiecare gintă și chiar familie se trage dintr-un animal, considerat totem (cuvîntul aparține limbii unor indieni din America de Nord, ododem „ginta sa”) și respectat ca protector al grupului respectiv. Credința în totem generează cultul animalelor, cunoscut în India, Egipt, Orientul Apropiat etc. și cu interesante reminiscențe pînă în mitologia greacă și religia creștină. Cu siguranță că leul, regele animalelor, care n-a încetat nici astăzi să fie un simbol frecvent al puterii, nu era printre ultimele animale care se bucurau de o favoare deosebită în antichitate. Probe în acest sens aduce Lais din vechea antroponimie ebraică sau gr. Léon interesant mai ales pentru discuția de față. Atestat cu mare frecvență și continuitate încă din operele unor vechi autori ca Herodot și Tucidide, num. pers. Léon (leon, leontos „leu”) – în latină îi corespunde cognomenul Leo (leo, leonis) – a avut șansa de a pătrunde în onomastica creștină (faptul nu ne miră, întrucît leul, în Biblie este și simbol al puterii lui Dumnezeu, iar în primele secole ale erei noastre – al curajului de a îmbrățișa noua religie) ca apoi, devenit calendaristic, să se răspîndească în Europa. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte două nume grecești din aceeași familie, Leonídas sau Leonídes și Leontios. Primul, atestat aproximativ în aceeași epocă, ca și Léon, dar mult mai cunoscut decît acesta, din istoria Spartei, este la origine un patronim (adică un nume care arată descendența pe linie paternă) format cu suf. -ides de la Léon (în mod logic, acesta este mai vechi, după cum Ion trebuie să fie mai vechi decît lonescu, în care suf. -escu are aceeași funcție ca gr. -ides); redat în latină prin Leónidas și purtat, printre alții, de un martir din anul 202, vechiul patronim devine un răspîndit nume calendaristic. Al doilea, Leóntios, la origine o formă diminutivală, atestat mai tîrziu și frecvent mai ales în epoca creștină (în lat. Leóntius) se răspîndește tot prin intermediul calendarului. Corespondentul feminin al lui Leontius este un derivat cu suf. -ina, Leontina, pe baza căruia a fost ulterior creat și masc. Leontínus. Dacă în Occident sînt continuate formele latine, la popoarele slave de sud și răsărit și, prin intermediul lor, la români, sînt continuate formele grecești. După cum reiese din documente, numele în discuție nu au avut niciodată la noi o frecvență prea mare, iar Leonida sau Leonid par a fi de influență neogrecească. Dintre formele atestate în onomastica românească amintim: Leon, Lion, Leoncea, Aleon, Leontie, Leonte (frecvent), Leonties, Aliontie, Leontin etc., la care trebuie adăugate calcurile Leva (slav) și Leul (românesc). Cele mai frecvente astăzi ca prenume sînt Leontin și Leontina; mult mai rare Leonia, Leonela și Leoneta, recent influențe apusene. Leonida pare ieșit din uz, părinții evitîndu-l astăzi mai ales din cauza cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale; apare însă, ce e drept, destul de rar forma Leonid. ☐ Engl. Leo, fr. Léon, Léonce, fem. Léonie, Léone, germ. Leo, Leontine (hipoc. Leone), it. Leone, Leonello, Leoneto, Leonida, Leonzio, fem. Leonella, Leonetta, Leontina, sp., port, Leon, magh. Leo, Leon, Leonidász, fem. Leona, Leontina, bg. Leon, Lev(o), Leonid, Leonti, fem. Leonia, Leontina, rus. Leon, Lev, Leonid, Leontii, fem. Leonia, Leonina, Leontina etc. ☐ Leon, numele a 6 împărați ai Imperiului bizantin și a 13 papi de la Roma; Leonida, nepotul lui Leon, rege al Spartei, între 488-480 î.e.n., celebrul erou de la Termopile, căzut în lupta contra perșilor. ☐ Conu Leonida față cu reacțiunea, comedia lui I.L. Caragiale, Léon Dupuis, personaj din Doamna Bovary de G. Flaubert etc.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

ADVERB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aidoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concret: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede. ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși. ◊ ~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?. ◊ ~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum. ◊ ~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum. ◊ ~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum. ◊ ~ nonpronominal: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependent (subordonat, determinant): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regent (determinat): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independent: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelativ: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expre a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializat (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. criteriu.)

Fevronia Rar folosit astăzi, Fevrónia reproduce numele pers. gr. Febrónia, necunoscut în epoca clasică și probabil împrumutat de la romani, la fel ca și numele lunii februarie cu care este strîns înrudit. Februarius era în vechiul calendar roman ultima lună a anului, care pe atunci începea nu în ianuarie ca acum, ci în martie. Numele lunii (prin aceasta vom lămuri și semnificația antroponimului) are la bază adj. februus „purificator”, termen sacru pe care istoricul Varro îl considera de origine sabină; deși a fost emisă și ipoteza că februarius ar porni de la Februus, o divinitate a infernului, mult mai plauzibilă este explicația termenului prin numele ceremoniilor de purificare de la Lupercalii (în lat. dies februatus), cea mai importantă sărbătoare a lunii. După cum ne spune Ovidiu în Faste, „orișice lucru cu care ne purificăm trupul nostru, la străbunii netunși numele-acesta l-avea” – adică februum, pl. februa; de aici februarius, care prin intermediul formei latine tîrzii febrarius s-a păstrat în toate limbile romanice (fr. février, it. febbraio, sp. febrero, port. fevereiro, rom. făurar, februarie, fiind un împrumut savant), în greacă (februarios) și de aici în limbile slave, în germană (februar), engleză (february) etc. Preluat de onomasticonul creștin și prezent în calendare, gr. Febrónia ajunge la români, fiind atestat în Moldova încă de la începutul sec. 16. ☐ It. Febronia, bg., rus. Fevronia; fr. Février, la origine supranume, este o creație a limbii franceze.

PARTE DE PROPOZIȚIE s. f. + prep. + s. f. (cf. lat. partem + lat. de + fr. proposition, lat. propositio): cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. Sunt considerate p.d.p. în limba română: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția. ◊ ~ principală: p.d.p. care constituie, în mod obișnuit, minimul necesar pentru realizarea unei propoziții, centrul de organizare al acesteia. Sunt considerate p.d.p. principale: subiectul și predicatul. ◊ ~ secundară: p.d.p. care se grupează în jurul p.d.p. principale, completându-le înțelesul. Sunt considerate p.d.p. secundare: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ independentă: p.d.p. care nu depinde sintactic de nici o altă unitate de această natură, care nu e subordonată niciodată unui element regent; p.d.p. care poate exista în cadrul propoziției fără ajutorul alteia, putându-se afla cu aceasta cel mult într-un raport de inerență (de interdependență). Sunt considerate p.d.p. independente: subiectul și predicatul. ◊ ~ dependentă (subordonată): p.d.p. care depinde sintactic de o altă unitate gramaticală (privită din punct de vedere morfologic), de un element regent; p.d.p. care nu poate exista în cadrul propoziției independent de acest regent. Sunt considerate p.d.p. dependente: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. ◊ ~ coordonată: p.d.p. care se află într-un raport de coordonare cu o altă unitate de același fel (indiferent de nuanță, de aspect, de varietate). Pot fi coordonate: subiectul cu subiectul, predicatul cu predicatul (în acest caz, este vorba de fapt de o coordonare între două propoziții, de propoziții coordonate – v. și coordonare), atributul cu atributul, complementul cu complementul, elementul predicativ suplimentar cu elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional pot exista în raport de coordonare și două părți de propoziție diferite: un atribut circumstanțial cu un complement circumstanțial, un element predicativ suplimentar cu un complement circumstanțial). v. și coordonare. ◊ ~ intercalată: p.d.p. așezată într-un loc neobișnuit între alte unități sintactice, în cadrul aceleiași propoziții sau într-o altă propoziție (în acest caz poate fi sau nu despărțită prin virgulă de restul comunicării). Pot fi intercalate numai părțile secundare de propoziție: atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (în mod excepțional, poate fi intercalat și predicatul însoțit de complemente între componentele subiectului multiplu). v. și intercalare. ◊ ~ simplă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu funcție sintactică determinată. Pot fi p.d.p. simple: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ complexă: p.d.p. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximație. Pot fi p.d.p. complexe: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ multiplă: p.d.p. exprimată prin două sau mai multe părți de vorbire cu aceeași funcție sintactică, aflate în raport de coordonare. Pot fi p.d.p. multiple: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ dezvoltată: p.d.p. alcătuită dintr-o construcție infinitivală relativă (subiectivă sau obiectivă), dintr-o construcție nominală infinitivală sau de supin, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, dintr-un substantiv și un numeral cardinal etc. Pot fi p.d.p. dezvoltate: subiectul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar și apoziția (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ anticipată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. anticipate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare din aceste unități sintactice). ◊ ~ reluată: p.d.p. exprimată prin intermediul formelor pronominale personale, după părțile de vorbire care îndeplinesc această funcție. Pot fi p.d.p. reluate: subiectul, complementul direct și complementul indirect (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect pozitiv (pozitivă): p.d.p. neînsoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect pozitiv: subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). ◊ ~ cu aspect negativ (negativă): p.d.p. însoțită de negația nu sau de prepoziția cu rol de negare fără. Pot fi p.d.p. cu aspect negativ: subiectul, predicatul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar (v. fiecare dintre aceste unități sintactice). Pentru clasificarea p.d.p. v. criteriu.

MEȘTEȘUG s. n. I. 1. Profesiune sau îndeletnicire bazată pe o muncă manuală calificată și desfășurată pentru a prelucra, a transforma etc. diverse materiale, meserie (1), (regional) breaslă, (învechit și regional) meșterie (1); p. gener. profesiune, ocupație, îndeletnicire, preocupare, slujbă. Andrei se întoarse întru al lui meșterșug iarăși, și cu frate-său Petru făcea vînătoare. CORESI, EV. 210. Galileanii, bărbați săraci și preaproști era. . . și le era și meșterșugul lor smerit, că a păscui amu începură. id. ib. 332. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Cela ce va cumpăra un lucru carele nu iaste de meșterșugul lui, face prepus cum să fie de furat. PRAV. 67. Cela ce-ș va da fata la vreo dăscăliță muiare, pentru să o înveață carte, sau și alt meșterșug ceva. ib. 172, cf. 30, 167, 206. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^T/24, cf. ANON. CAR. Cel mai subțire al înțelepților meșterșiug iaste. CANTEMIR, IST. 81, cf. id. HR. 5, GCR I, 353/25. Doftorii cei desăvîrșiți. . . măresc lauda meșteșugului lor. ANTIM, P. 1. Viața mea iaste neguțătorească, și acest meșteșug lucrez. AETHIOPICA, 4^v/14. Meșterul. . . au lăsat la fiii săi meșterșugul lui spre moștenire (a. 1 773). GCR II, 88/6. Luca. . . au fost. . . doftor cu meșteșugul. MINEIUL (1 776), 109^r2/8, cf. KLEIN, D. 94. Nu au nice un meșterșug, ci trăiesc cu cerșitul. BUDAI-DELEANU, Ț. 96. Dă numele și meșteșugurile a 27 familii (a. 1 818). DOC. EC. 190, cf. 300, 305. Toate meșteșugurile. . . își au numirile și terminii lor. HELIADE, O. II, 197, cf. 9. Să înveți vreun meșteșug prin care să poți trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5/17, cf. 101/29. Să vezi lucruri osebite, și nenumărate stări, Mulțime de meșteșuguri și fel de fel de purtări. PANN, E. I, 69/16. Sacii, frînghiile, șfara și alte lucruri trebuitoare în gospodărie, meșteșuguri și corăbierie. I. IONESCU, C. 75/16, cf. BĂRAC, T. 57/3. Științi și meșteșuguri. . . Nefiind atunci în lume, ci a firei legi. CONACHI, P. 296, cf. 285, 299, GHICA, S. 554. Care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII, 299. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121, cf. 304. Trei meșteșuguri ale singuraticilor: vînatul și pescuitul cu undița, ori șahul, ori lectura. SADOVEANU, E. 43, cf. id. O. IX, 138. Meșteșugul nostru este cel mai delicat. ARGHEZI, J. 21, cf. id. P. T. 168. Muzica e un meșteșug ca oricare altul și, ca atare, onorabil. CĂLINESCU, S. 705, cf. PAS, Z. I, 179, 252. Să vii, Să iai faptul Și strigarea. . . Din livadea mea Și din viia mea Și din meșteșugul meu Și din negustoria mea. TEODORESCU, P. O. 375, cf. ALR I 1 678. Meșteșugul (la om) este brățară de aur. ROMÂNUL GLUMEȚ, 6, cf. GCR II, 373, ZANNE, P. V, 417, PAMFILE, j. II, 154. Meșteșugul la om, liman de norocire. ZANNE, P. VIII, 322. ◊ (Cu determinări care indică profesiunea) Meșterșugui păscăriei. CORESI, EV. 331. Meșteșugul lăutăriei, a cobzăriei (a. 1 785). URICARIUL, I, 322. Meșteșugul zugrăviei (a. 1 800). GCR II, 179/2. Meșteșugul neguțitoriei. BELDIMAN, N. P. I, 181/11. Tînărul. . . să îndeletnicește la meșteșugul cel frumos al picturii. CR (1830), 324²/18. Meșteșugul zidăriei, dulgheriei, tîmplăriei, cizmăriei. GHICA, S. 554. ◊ (Urmat de determinări formează, împreună cu acestea, nume de profesiuni, de îndeletniciri) Meșterșugui doftoriei. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^r/3. Porunci ale meșteșugului doftoresc. ANTIM, p. 1. Academia crăiască a meșteșugului zograficesc. GOLESCU, Î. 122, cf. 121. Se-apucă de meșteșugul fermecătoresc, și în scurtă vreme îl învăță. GORJAN, H. I, 31/14. Îl dete la cel mai meșter vraci de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. Meșteșugul tipograficesc. V. MOLIN, V. T. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VII, 310. Colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meșteșugul pămîntului. id. O. IX, 164. ♦ Treabă, muncă, lucru (efectuat în cadrul unei profesiuni). Au făcut o urmare foarte trudnică la meșteșugul ce începusă. BELDIMAN, N. P. I, 84/21. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug. ANT. LIT. POP. I, 221. Pe cea baltă lată, Mazere vărsată, Șearpe încovrigit, Cui de fier bătut, Meșteșug de om, Poruncă de domn (Moara). GOROVEI, C. 231. 2. Ramură, disciplină (a științei, a artei); știință, artă (considerate ca discipline). Leageaiaste un meșterșug vestit tuturor lucrurilor celor bune. EUSTRATIE, PRAV. 16/8. [Logica] iaste meșteșug, care dă regule cu deslușire. . . de a judeca drept (a. 1 826). GCR II, 253/27. Arhitectonica . . . , musica, zugrăvia și în scurt toate célelante meșteșuguri. DRĂGHICI, R. 217/20, cf. NEGRUZZI, S. I, 77. L-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșeascâ-n școlile înalte la meșteșugul cîntării. CARAGIALE, O. IV, 159. La începuturile poeziei noastre. . . meșteșugul versificației era încă plâpînd. SADOVEANU, E. 225. ◊ (Învechit) Meșteșugul războaielor = arta militară, v. a r t ă. Marco Lucul, neștiind nice un meșterșug a războaielor, fără numai dentru singura cetială. . . a istoriilor, așea de mare hatman a romanilor au eșit. N. COSTIN, L. 37. ♦ Stil (artistic). Au îmbiat pren toate mănăstirile împăratul, de le-u vădzut, și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîe, dzicînd că are 3 feliuri de meșterșuguri; leșesc, grecesc și moschicesc. NECULCE, L. 226. Templul nalt. . . Prin al soarelui praf de-aur schinteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug, MACEDONSKI, O. I, 103.Talent, pricepere, iscusință, îndemînare, ingeniozitate, abilitate, dibăcie. Pre ucenicii cu meșterșugu-i trase. Că vru să facă pre ei vînători de oameni. CORESI, EV. 331, cf. 375. I-au biruit Ștefan Vodă, nu așa cu vetejia, cum cu meșterșugul. URECHE, ap. GCR I, 71/12. Va grăi cătră altul cuvinte sprănțare cu meșterșug spre alt obraz, ca să nu să priceapă că-ș rîde. PRAV. 223, cf. 109, 267, GCR I, 123/19. Cu meșterșug au scris la Poartă, ca să-i de voie să facă a să agiunge cu moscalii. NECULCE, L. 209, cf. CANTEMIR, HR. 6,121. Sulțer despre meșteșugul criticei nu e lăudat. MAIOR, IST. 190/8. Deacă aș fi eu . . . un poet de frunte cum au fost Omer, v-aș ținea mai mult întru așteptare și pre-lățînd povestea cu meșterșug. BUDAI-DELEANU, Ț. 274. Cu cît meșteșug albina pe cîmpii alergătoare Se vede din zori de ziuă comorilor strîngătoare ! CONACHI, P. 269, cf. 284, 300. Am mai însărcinat pe Bolliac. . . să-i zică cu meșteșug mare, că noi l-am numi bucuros de domn. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 343. Puse un clopot mare în vîrful muntelui, cu meșteșug, și cînd bătea vîntul, el să trăgea singur. ALEXANDRIA, 131/2. Viața-i un stos de la început pân-la sfîrșit. . . Tot meșteșugul îi să pontarisești la vreme. ALECSANDRI, T. I, 118. Erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme. ISPIRESCU, L. 21, cf. 22. Schimbai cu meșteșug firul vorbii. HOGAȘ, DR. I, 292. Are moș Căliman, starostele, un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn. . . încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, J. 21, cf. id. O. X, 393, XI, 300, id. E. 112. Părul lung și creț . . . și-l prinsese cu un nemaivăzut meșteșug. STANCU, R. A. III, 337. Meșteșugul cum știu a-și înjgheba nunta mi-a căzut tronc. ȘEZ. III, 183, cf. V, 141. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. id. ib. IV, 105. ◊ E x p r. Adus din meșteșug v. a d u s. ♦ Măiestrie, artă (cu care este realizată o lucrare, un obiect). Să asamănă . . . pietrilor celor cioplite cu meșterșug. N. TEST. (1 648), 158^v/15. Cazaniile sau didahiile lui Ilie Miniiat. . . care sînt împodobite . . . cu meșteșug ritoricesc (a. 1 742). GCR II, 30/28. Cei ce au vrut să scrie istorii. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumusețate alcătuiri, strălucite și de forme ritoricești și de meșteșuguri gramaticești. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Respectați pe cititorul. Simpli cu meșteșug fiți, Înalți și fără trufie, plăcuți și nedresuiți. HELIADE, O. I, 120. Mare minune ar fi să mai compun ceva pînă la iarnă, căci uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73, cf. PETICĂ, O. 405. Cum se vede, alegerea ideii poetice nu este o simplă problemă de meșteșug, de compoziție. CONTEMP. 1 953, nr. 349, 3/3. La Sadoveanu meșteșugul apare de la primele povestiri; nu găsești în ele nici o șovăială stilistică. V. ROM. octombrie 1955, 33. ♦ (Rar) Acțiune realizată cu deosebită iscusință, măiestrie. De mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșea logofătul. . . Acel taler îl punea pe limbă și-l înghițea numaidecît. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul. SADOVEANU, O. XVIII, 529. Un cîne. . . umbla în două labe ca omul, găsea lucruri ascunse și le aducea la poruncă; știa să facă o mulțime de meșteșuguri de mirare. id. ib. XV, 422. 4. (Învechit și popular; mai ales în legătură cu verbe ca „a afla”, „a pricepe” sau cu echivalente ale acestora) Sens profund, t î l c; secret, taină, cauză (ascunsă), rost (al unui fenomen, al unui lucru etc.). Au scos toate adîncurile și meșterșugurile cărților, de le-au arătat la vedeare tutoror, ca să cunoascăși cei mai proști și neînvățați. EUSTRATIE, ap. gcr i, 79/11. Avraam avea dar de la Dumnezău a ști meșterșug stelilor (sec. xvm). cat. man. i, 110. Pentru această ciumă încă nu s-au aflat om se priceapă meșteșugul ei (a. 1 819). uricariul, vii, 77. Mai stă el Ivan oleacă așa... și-i și trăsnește în gînd una: Taci, că i-am dat de meșteșug, creangă, p. 321.(învechit și popular; adesea în legătură cu verbul „a face”) Acțiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop, uneltire ; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană). Să se îmbrace în zaoa dereptăției și împrotiva meșteșugului drăcesc să stea. coresi, ev. 513, cf. 465. Fiind acela ... omorît de meșterșiugul diavolului, varlaam, c. 142. Boiarii lui Alexandru Vodă sfătuia să încun- giure pădurea, și să hălăduiască de meșterșugurile lui Bogdan, ureche, let. i, 114/22. Văcariul de va lua bou de la plugar să-l pască și de va peri boul, să giure... cum n-au făcut el vreun meșterșug. prav. 13, cf. 172. Pre acele vremi era meșterșugul tătarilor de se făcea a dare dos, și apoi îndată se întorcea asupra celor ce-i gonea, eustratie, ap. gcr i, 235/10. Același satan feace meșterșug de s-au aprins besearica. DOSOFTEI, V. S. octombrie 87^v/20. Multe meșteșuguri diavolești au răbdat (a. 1 691). gcr i, 291/26, cf. 301/10. Dzice împăratul moschicescu că are și el 2 cumbarali de cele mare, făcute cu alt meșterșug, cu otravă. NECULCE, L. 241. Nici pe Păladi spătarul nu-l crede, fiind moldovan, să nu-i facă vrun meșterșiug. id. ib. 352. Domitian au trimis cu oștile asupra lui Decheval. . . pre un Iulian, ce vicleșugul și meșterșugurile lui Decheval au făcut, că macar că romanii să vide biruitori, însă deplin biruința nu li-au dat. CANTEMIR, HR. 79. Au umblat cu meșteșug și cu putere împărătească de i-au luat și i-au băgat în hieară. IST. Ț. R. 37, cf. 123, URICARIUL, I, 326. Mă duc cu ale mele meșteșuguri dievolești, ca să o sminte[s]c (a. 1 799). GCR II, 171/23. Să scape din ticăloșia în carea căzuse prin meșteșugul calvinilor. ȘINCAI, HR. III, 181/28, cf. 136/33, II, 208/22. Argineanu nu știa ce s-au făcut cu dînsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au dezbrăcat așa în bajocură. BUDAI-DELEANU, Ț. 247. Să socotea cu ce meșteșiug ar putea sâ-ș găsească banii (cca 1830). GCR II, 257/7, cf. DRĂGHICI, R. 59/2, 142/14. Românii trecură Dunărea. . . Turcii însă le prinseră veste și, adunîndu-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. BĂLCESCU, M. V. 239, cf. 495. O broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălâi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I, 3. Știu un meșteșug să te fac blîndă. id. ib. 92. O neutralitate cu meșteșuguri. GHICA, ap. MAIORESCU, D. II, 59. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feli de meșteșug, prinde cucoșul. CREANGĂ, P. 64. Hoții au fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă cîinii cei mai sălbatici. CARAGIALE, O. I, 165, cf. DELAVRANVCEA, O. II, 327. Cîteva hîrdaie și doniți, scafe și cupe. . . alcătuite după un meșteșug cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cîntec. SADOVEANU, O. IX, 17. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. id. P. M. 11, cf. id. D. P. 49, id. M. C. 22. Zmeul însă se temea de Petrea voinicul. . . dară știa alte meșteșuguri, prin cari socotea că-l va pierde. SBIERA, P. 24, cf. GCR II, 362, ZANNE, P. VI, 631. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, escrocherie, pungășie, fals. Cf. N. COSTIN, LET. II, 38/11. Cu acele scrisori au făcut meșterșug de au agiunsu de au fost domnu. NECULCE, L. 15. Care va cuteza a nu socoti pontul acesta, și s-ar afla c-au îndrăznit a face meșteșug, bucatele aceluia să fie toate domnești (a. 1 728). URICARIUL, I, 53, cf. IV, 3/2. De o mie ce-m. . . scrii, n-am putută cunoaște scrisoarea, și m-am temut ca să nu fie frun meștoșig [sic!] al altui cuiva (a. 1 809). IORGA, S. D. XII, 166. 6. (Învechit și popular; în practicile bazate pe superstiții) Vrăjitorie, fermecătură; magie. Vrăjitorul și cela ce sleiaște ceară. . . sau și alte meșterșuguri ce or face (a. 1 645), GCR I, 166/8. Pribagu a vrut fa [ = face] oarece meșterșuguri cu acea mînă, păntru ce c-apoi s-aprind lumnini din gietetele cele de la prunc. T. PAPAHAGI, M. 154, cf. ALR I 1 398/215, 361. II. (Învechit și popular, concretizat) Ceea ce servește unui anumit scop practic. 1. Unealtă, instrument, ustensilă; instrumentar. Au trimis tipariul cu toate meșterșugurile cîte trebuiesc. VARLAAM, ap. BV I, 140. Alte cinii (meșteșugure munt.), carele slujesc la descuiat. PRAV. 63. N-au slujit cu arme după cum e obiceiul ostașilor, nici cu alte meșteșuguri asemenea acestora. ANTIM, P. 2. Oriunde s-au întocmit fabrice de meșteșuguri cu șarturi. . . acolo au dăinuit (a. 1 823). DOC. EC. 295. Poposeau la caii de patru ani, sub șoproane, unde erau pregătite meșteșugurile de scopire. SADOVEANU, O. XIII, 276. 2. Dispozitiv, mecanism al unui obiect; parte componentă a unui obiect (care îndeplinește, de obicei, un rol activ). Au tocmit Vozia și Culburul, cu 10 părț mai buni și mai frumoasă . . .de cum au fost întîi, cu feliuri de feliuri de meșterșuguri și tabii. NECULCE, L. 348. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șăzînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului. GOLESCU, Î. 50. Această fereastră e înarmată cu felurite încuietori, clempușuri, călușuri și meșteșuguri. SADOVEANU, O. IX, 228, cf. id. M. C. 155, DENSUSIANU, Ț. H. 101. – Pl.: meșteșuguri și (învechit) meșteșugure. – Și: (învechit și regional) meșterșúg, (regional) meșteșúc (ALR I 1 678/984), meșteșíg (ib. 1678/51, 59, 61, 80, 255, 257, 273, 278, 280, 289, 295, 302, 305, 308, 315, 320, 339), meșterciúg (DB. IV, 1027), meșterșíg (ALR I 1678/333, 335), meșteșúc (ib. 1678/388), mestreșúg (ib. 1678/96), merteșúg (DENSUSIANU, Ț. H. 101), merceșúg (ALR I 1678/18, 45, 85), (suspect) meștoșig s.n. – Din magh. mesterség.

ISTORIE (< fr. histoire < lat. gr. historia) Știință în sfera căreia sint cuprinse relatările critice și obiective ale evenimentelor istorice. Deși lucrări cu un profund caracter științific, prin metodele de investigație, scrierile istorice au fost socotite totuși ca făcînd parte din literatură, încă din antichitate. Astfel, în literatura veche greacă, sînt cuprinși și comentați Herodot, Tucidide, iar în cea latină Tacit, Tit-Liviu. În literatura modernă, franceză sau engleză, capitole speciale sînt consacrate valorii literare a scrierilor istorice ale lui Michelet, Thierry, Burke, Carlyle, Macaulay. Și în literatura noastră, lucrări că: Românii sub Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu și Ion vodă cel Cumplit de B.P. Hasdeu, pe lîngă importanța lor ca lucrări științifico-istorice, sint considerate în același timp și opere literare. Deși unei expuneri istorice nu-i sînt obligatorii calități literare, arta prozei literare este prezentă în asemenea lucrări, atît în ceea ce privește stilul, cît și în ceea ce privește organizarea. Scrierile istorice sînt socotite a fi dintre cele mai grele și complexe. N. Iorga, în lucrarea sa Generalități cu privire la istorie, vorbește, prin analogie cu „fantezia literară”, de „o fantezie istorică”, creatoare și ea în felul ei, care constă în capacitatea de a retrăi trecutul și de a sugera că „istoricul trăiește cu timpul de care se ocupă, printre oamenii pe care-i studiază”. De asemenea, stilul, în scrierile istorice valoroase, are însușirea de a sensibiliza trecutul, de a-l aduce în fața ochilor noștri. Astfel e, în opera amintită a lui N. Bălcescu, procedeul stilistic al alternării prezentului istoric, care pune în relief faptele lui Mihai, cu formele de trecut ale verbelor, atunci cînd se referă la faptele turcilor, îndepărtîndu-le, estompîndu-le. Prin această „tehnică a basoreliefului”, observată de T. Vianu, se obțin efecte artistice și se exprimă chiar atitudinea istoricului de admirație pentru eroul național și de repulsie și dispreț pentru faptele otomanilor; deci proză literară, artistică, nu o relatare seacă, informativă despre trecutul istoric. De asemenea, „Nicolae Iorga este un stilist original” care toarnă materialul documentar „într-o frază personală savuroasa adesea” (G. Călinescu, Istoria literaturii române). În afară de arta narativă, scrierile istorice mai capătă însușiri literare și din comentariile pe care istoricii le fac cu privire la împrejurări, fapte, personalități politice, situația poporului etc. Acest fel de scrieri, alături de biografii, autobiografii, memorii, au constituit multă vreme un gen literar și anume genul istoric. De asemenea, descrierile evocatoare ale locurilor unde se desfășoară faptele, precum și portretele care individualizează insuflă viață personalităților istorice, apropiindu-le pînă la identificare cu personajele operelor epice. În acest fel, s-a produs o adevărată infuzie de valori literare în scrierile de proză istorică. Ex. „La Tîrgoviște, ținta dureroasei călătorii, el intra în fiare, cu picioarele legate sub burta calului. L-au judecat? El nu era om să răspundă. L-au osîndit? Ce preț putea să aibă osîndirea de la astfel de judecători? A fost omorît noaptea în marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mănăstirea Dealului, cu rămășițele pămîntești ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost trei ostași, care nu stătuseră niciodată în fața dușmanului [...] Îl ciocîrtiră cu iataganele la ceasurile de noapte, cînd fac isprăvi tâlharii, înspre ziua de 27 mai 1821, în marginea Tîrgoviștei... Zvîrliră într-o fîntînă trupul sfîrtecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Țăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și de putere săracii neamului românesc.” (N. IORGA, Un apărător al săracilor: DOMNUL TUDOR DIN VLADIMIRI, din vol. Scrieri istorice)

MOD¹ s. n. 1. Fel, chip (de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva, de a se desfășura al unei activități). Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Noao moduri de silloghismi. MICU, L. 107/5. Ceucei îi era rușine a se arăta în moda sa cea firească. ȚICHINDEAL, F. 155/3. Minte cea pruncească nu e vreadnicâ să gîndească la ceale din urmă . . . După acestași mod și omul, carele de nemica de altă nu se grijasce, ci numai ca să fie sătul. id. ib. 244/8, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Pedantismul este vroința. . . de a lega limba noastră de modul declinațiilor unei limbe străine. RUSSO, S. 53, cf. CREANGĂ, A. 87. Am reprodus o pagină întreagă din articolul d-lui Maiorescu, pentru că ea caracterizează foarte bine modul d-sale de a scrie. GHEREA, ST. CR. II, 60. Bătu la ușă tare. Tincuța se pieptăna. – Cine-i, întrebă ea, supărată de modul cum bătea. D. ZAMFIRESCU, T. S. 35. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie . . . [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II, 179. Enache Damian . . . are un curios mod de a pricepe mîncarea „pînii și sării” Moldovei. IBRĂILEANU, SP. CR. 120. Comandantul „Elisabetei” ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el-însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = unitatea dialectică dintre forțele și relațiile de producție, care caracterizează o orînduire socială și o determină istoricește. La baza societății omenești stă modul de producție a bunurilor materiale necesare existenței oamenilor. CONTEMP. 1948, nr. 106, 4/1. Modul de producție al vieții materiale determină întreaga viață socială, politică și spirituală în general. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 608. Istoria societății este istoria modurilor de producție, care se succed de-a lungul veacurilor, istoria dezvoltării forțelor de producție și a relațiilor de producție. V. ROM. ianuarie 1954, 225. ◊ (Precedat de prep. „în”, „întru”, impropriu „la”, învechit „cu”, și urmat de un atribut sau de o propoziție atributivă, exprimă sau subliniază sensul adverbial al construcției) Trupul nostru sîntem datori a-l hrăni cu mod de măsură, ca să fie sănătos. ȚICHINDEAL, F. 272/24, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. O sorginte trebui studiată în text și-n context, cunoscîndu-se într-un mod filologic limba originalului. HASDEU, I. C. I, IX. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Slăbisem într-un mod care mă dispera. CAMIL PETRESCU, U. N. 160. Delegatul lui Soleiman, care-i însoțea în mod prietenesc, zicea el, îi pofti să renunțe să mai caute locuință. id. O. III, 102. Se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. Succesele dobîndite nu ne-au împiedicat însă să analizăm în mod critic munca noastră. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 373. Sfaturile populare, ai căror deputați sînt aleși de masele muncitoare, sînt organe care înfăptuiesc în mod real conducerea de stat. CONTEMP. 1953, nr. 371, 2/5. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare, la un moment dat, o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. La propoziția circumstanțială de mod propriu-zisă, iarăși, nu se vorbește de posibilitățile ei de contragere, deși posibilități sînt și aici. SCL 1956, 129. ♦ Cale, procedeu, mijloc (II 2), modalitate (1), sistem, metodă (4). Frumos mod de a-i izbîndi, cu armele, nu cu hicleșugul ! (a. 1694). FN 45, cf. CANTEMIR, IST. Aflat-au mod și organ ca acela pren carele a. . . turbura [țara] și în grele bănuieli despre stăpînitori a o băga. R. GRECEANU, CM II, 179, cf. 180. Nu era alt mod a face, fără cît pre acea cale a merge (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 161/15. Omul cel rău totdeuna caută mod se facă rău. ȚICHINDEAL, F. 126/19. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164. Ilieș află moduri a scăpa și a întra în Moldova. ASACHI, S. L. II, 34. Modul de administrare al moșiilor Sf. Locuri este. . . vicios (a. 1855). URICARIUL, IV, 438/8. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor. NEGRUZZI, S. I, 312. Iată modul ce întrebuință: cînd se crăpa de ziuă, Păturică se afla lîngă ușa postelnicului. FILIMON, O. I, 123. Dintre toate modurile de călătorit, cel mai plăcut și mai comod este fără îndoială malposta. ALECSANDRI, O. P. 277. Despre diferitele moduri prin cari se dobîndește proprietatea. HAMANGIU, C. C. Stau. . . și moina cade, apă, glod. . . Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod. BACOVIA, O. 49. O diversitate de moduri și forme poetice, de la tonul combativ, mobilizator. . . la cel grav. CONTEMP. 1949, nr. 158, 9/4. ◊ E x p r. (Transilv. și Ban.) Nu e mod = (urmat de un verb la modul conjunctiv, infinitiv sau supin) nu se poate, nu e posibil, nu e chip. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Șî domnii ș-or judeca. . . Că nu-i mod a ne lăsa. T. PAPAHAGI, M. 36. Hei, tu, mîndruluțule, Cînd cu tine mi-am șezut, Noapte-a fost, nu s-a văzut, Amu-i ziuă și te văd, Cu tine nu-i mod să șed. BUD, P. P. 36. Nu-i modu dă scăpat. ALR II 3 570/76, cf. 3 570/36. (Învechit) A face mod v. f a c e. (Învechit) A (nu) avea mod (să. . . sau de a . . .) = a (nu) avea posibilitatea (să . . . sau de a . . .). Cea ceată de ostași înghesuiți, n-au mod nici de a fugi, nici de a să bate (a. 1694). FN 38. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. Modele sîntu cinci; indicativă, adică arătătoare (sau hotârîtoare), (imperativă., adică poruncitoare), (otativă, adică rîvnitoare), (congiuntivă, sau adăogătoare) (și infinitivă, adică nesăvîrșitoare, sau nehotărîtoare). VĂCĂRESCUL, GR. 61/6. Verburile au și chipuri (moduri) care sînt cinci. TEMPEA, GRAM. 103/8. La români sînt patru forme ale vorbelor [= verbelor], care, precum și la latini, și la italieni se cunosc din modul infinitivu. MAIOR, IST. 246/27. Verburile se conjugă; au numere, timpi, moduri și persoane. PLEȘoiANU, c. 132/21. Modurile... sînt niște chipuri d-a arăta însemnarea verbului. GR. R. (1835), 40/6. Ceea ce gramatica clasică numește mod, nu e altceva decît mijlocul formal prin care vorbitorul arată ce rol joacă conținutul enunțării în viața sufletească a vorbitorului. PUȘCARIU, L. R. I, 123. Astăzi „oi pleca” este simțit mai mult ca un mod (modul posibilității, al îndoielii etc.) decît ca un timp. IORDAN, STIL. 154. Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. id. L. R. 562. Modul este categoria gramaticală a verbului, prin care se definește acțiunea din punctul de vedere al realizării ei. GRAUR, I. L. 151. 3. (Învechit, rar) Exemplu, pildă, model. Să dați pruncilor voștri din pírga tinereațelor modul faptelor bune. ȚICHINDEAL, F. 6/19. Puțini sînt în lume. . . carii ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. id. ib. 15/6. 4. (Muz.) Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. Principalele defecte ce moșteni muzica noastră de la cea orientală sînt: alterarea modurilor . . . și urîtul obicei de a pronunța sunetele muzicale cu vocea nazală. FILOMN, O. II, 214, cf. DER. ◊ Mod major v. m a j o r (4). Mod minor v. m i n o r (3). – Pl.: moduri. – Și: (învechit, 1, 2) modă s. f. – Din lat. modus, it. modo, fr. mode.

SEMN s. n. (cf. lat. signum): indice, marcă distinctivă; element lingvistic perceptibil prin simțuri, care reprezintă, indică sau exprimă ceva diferit de sine însuși. Conceptul de s. a fost introdus în lingvistică de către Ferdinand de Saussure în 1916. Prin el acesta înțelegea o entitate psihică cu două fațete, care unește un concept (semnificatul) și o imagine acustică (semnificantul); un raport de interdependență între semnificație și un element semnificativ (o tranșă sau o secvență sonoră). S. lingvistic are caracter arbitrar (între conținutul și forma s. lingvistic nu există nici un fel de legătură), iar semnificantul caracter linear (sunetele vorbirii există numai în succesiune). În mod obișnuit, prin s. lingvistic se înțelege complexul sonor (imaginea acustică) al cuvântului, privit ca purtător al unui conținut psihic, al unui înțeles, al unei noțiuni. S. lingvistic are patru funcții fundamentale, legate de natura conținutului general și abstract exprimat de el: a) funcția de abstractizare și de generalizare (el face posibil saltul de la cunoașterea senzorială la cunoașterea rațională, de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare): b) funcția de fixare a datelor cunoașterii umane; c) funcția de diferențiere în cadrul sistemului, realizată prin formele și prin morfemele sale (în virtutea unor reguli și calități distincte, proprii); d) funcția de transmitere a informației (a ideilor și a sentimentelor), în calitate de element al comunicării. ◊ ~ diacritic: s. adăugat unei litere – deasupra, dedesubtul sau lateral – pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă, când îi lipsește acest semn. Alfabetul limbii române are trei s. diacritice: (˘) la litera ă, (^) la litera â și î și (,) la literele ș și ț. ◊ ~ grafic: s. care reprezintă o literă, o cifră, o regulă ortografică sau de punctuație, ca de exemplu m (literă), 8 (cifră), (-) cratimă, (;) punct și virgulă etc. ◊ ~ ortografic: s. grafic convențional care servește la realizarea scrierii corecte a cuvântului, a expresiei sau a locuțiunii. Sunt considerate s. ortografice în limba română: liniuța de unire (cratima) și apostroful (v. și ortografie). ◊ ~ de punctuație: s. grafic convențional care are rolul de a delimita o parte de propoziție, o propoziție, o frază sau de a marca o unitate morfologică (un vocativ, un imperativ), o pauză, o întrerupere a șirului vorbirii etc. Sunt considerate s. de punctuație în limba română: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia de pauză, parantezele și punctele de suspensie (v. fiecare s. de punctuație precum și termenul de punctuație). ◊ ~ exclamării: s. de punctuație (!) care marchează grafic intonația exclamativă a unui vocativ sau a unei interjecții (considerate unități morfologice independente care exprimă stări afective); a unei propoziții exclamative sau imperative (considerate unități sintactice cu conținut afectiv) care înlocuiește replica dintr-o conversație (când aceasta este echivalentă cu o exclamație și exprimă surpriza, nedumerirea, admirația etc. sau un ordin) sau care sugerează îndoiala sau ironia autorului față de cele afirmate anterior, ca în exemplele „Ionică!... Măi Ionică!... scoală... să te duci să dobori iarba ceea” (L. Rebreanu); „Ioane! Ioane! Ioane! – Și Ion, pace!” (Ion Creangă); „Moșule! știi drumul la Hârlău?” (M. Sadoveanu); „Ura! măreț se-nalță-n vânt / Stindardul României!” (V. Alecsandri); „... eu zvrr! chibriturile din mână și țuști! la spatele lui Zaharia” (Ion Creangă); „Pe urmă altă pasăre a îngânat încet adormind: Țic! țic! țic!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „E sabie în țară! au năvălit tătarii” (V. Alecsandri); „Dulce Românie, asta ți-o doresc!” (M. Eminescu); „Cât de frumoasă te-ai gătit / Naturo tu!” (G. Coșbuc); „Stai pașă! Să piară azi unul din noi” (idem); „Ia ascultă, băiete!” (Al. Odobescu); „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!” (Ion Creangă); „Nu vrea și pace!...” (I. L. Caragiale); „Am scris lui Barbu în franțuzește (!) ca să-l felicit pentru discursul său” (idem). ◊ ~ întrebării: s. de punctuație (?) care marchează grafic intonația interogativă a unui cuvânt, a unui grup de cuvinte, a unei propoziții sau fraze cu caracter interogativ (directă sau retorică), care înlocuiește replica dintr-o conversație (când aceasta este echivalentă cu o întrebare și exprimă o nedumerire) sau care sugerează rezervele sau îndoielile autorului față de cele afirmate anterior, ca în exemplele „Bine ar fi dacă ai face dumneata altceva... – Ce?” (Z. Stancu); „... mie să-mi dai scrisoarea... Primești?” (I. L. Caragiale); „Ei, flăcăule, de pe unde?... Ce vânturi?...” (B. Șt. Delavrancea); „De vânzare ți-i găinușa ceea, măi băiete?” (Ion Creangă); „Tu așa ai face?” (M. Sadoveanu); „Cui nu i-ar fi plăcut acea seară de vară...? Cine n-ar fi admirat cerul fără de nori...?” (B. Șt. Delavrancea); „Ai vrut să ucizi legea?” (B. P. Hasdeu); „Care s-a întors de la ușa mea fără să câștige dreptate și mângâiere?” (C. Negruzzi); „- Ei, da! și Costică... – ?... – Costică Arion...” (I. L. Caragiale); „G. D. Ladima un strălucit talent” sau „a fost unul dintre cei mai lăudați (?) poeți de azi” (Camil Petrescu) etc. Pentru folosirea celorlalte semne de punctuație și a semnelor ortografice v. și Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995.

FORMĂ s. f. (< fr. forme, it., lat. forma): 1. complex de sunete prin care se exprimă sensul unui cuvânt; aspect exterior al unui cuvânt prin care acesta exprimă o valoare sau o funcție gramaticală (componentă care realizează o unitate dialectică cu conținutul cuvântului). În accepțiunea hjelmsleviană f. este unul dintre cele două componente (alături de substanță) ale conținutului și expresiei semnului lingvistic (cuvântului). Între planul conținutului (semnificantul) și planul expresiei (semnificatul) există o relație de interdependență (se presupun reciproc), iar între forma și substanța fiecărui plan, o relație de subordonare, în care rolul determinant îl are forma. Ca atare, după Hjelmslev, semnul lingvistic, cuvântul, este de fapt unitatea dintre forma conținutului și forma expresiei, legate între ele printr-o relație de solidaritate. În raport cu părțile de vorbire existente se poate vorbi, în gramatica tradițională, despre o f. substantivală, o f. adjectivală, o f. numerală, o f. pronominală, o f. verbală, o f. adverbială, o f. interjecțională, o f. prepozițională și de o f. conjuncțională. ◊ ~ lexicală: f. pe care o are un cuvânt ca parte de vorbire sau ca element al unei clase morfologice. ◊ ~ polimorfice: f. morfologice diferite sub care se prezintă un cuvânt notat într-o anchetă dialectală, ca rezultat al reacției subiectelor anchetate. ◊ ~ pronominală accentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care reliefează prin accent persoana în comunicare, ca de exemplu mie – mine, ție – tine; lui, ei; nouă; vouă; lor. ◊ ~ pronominală neaccentuată: f. de dativ și de acuzativ a pronumelui personal propriu-zis care nu reliefează persoana prin accent în comunicare, ca de exemplu îmi, mi – mă; îți, ți – te; îi, i – îl, o; ne, ni – ne; vă, vi – vă; le, li – îi, le. ◊ ~ pronominală independentă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată independent în comunicare (nu cu alte cuvinte – v. exemplele de mai sus). ◊ ~ pronominală conjunctă: f. neaccentuată a pronumelui personal propriu-zis pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de acesta prin cratimă, ca de exemplu mi-, -mi-, -mi; -mă-, -mă, m-, -m-; ți-, -ți-, -ți; te-, -te-, -te; i-, -i-, -i; l-, -l-, -l; o-, -o-, -o; -ne, -ne-, ne-; ni-, -ni-; ne-, -ne-, -ne; -vă-, -vă, v-, -v-; le-, -le-, -le, li-, -li-; i-, -i-, -i; le-, -le-, -le. ◊ ~ verbală hortativă: f. verbală care exprimă un îndemn, o poruncă, un ordin, ca de exemplu f. verbală de imperativ. ◊ ~ reduplicate: f. verbale care conțin în structura lor repetarea unei silabe, pentru exprimarea unei alte valori temporale, ca de exemplu dădeai și stăteai (f. de imperfect), în raport cu dai și stai (f. de prezent, dar și de imperfect). ◊ ~ verbală accentuată: f. de persoana I singular sau a III-a (singular și plural) a verbului a fi, la prezentul indicativului, care reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu sunt, este, sunt. ◊ ~ verbală neaccentuată: f. de persoana I sau a III-a a verbului a fi, la prezentul indicativului, care nu reliefează persoana prin accent, în comunicare, ca de exemplu -s, îs (nu-s copil, îs atent – la pers. I singular), -i, îi (nu-i acasă, îi plecat – la pers. a III-a singular); -s, îs (nu-s bune, îs vechi – la pers. a III-a plural). ◊ ~ verbală independentă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată independent în comunicare (nu cu alt cuvânt), ca de exemplu îs, îi, îs (îs obosit, îi fricoasă, îs veseli). ◊ ~ verbală conjunctă: f. neaccentuată a verbului a fi pronunțată împreună cu un alt cuvânt și legată de aceasta prin cratimă, ca de exemplu -s, -i, -s (nu-s de-aici, nu-i vinovat, nu-s grei). ◊ ~ verbală afirmativă (pozitivă): f. verbală care conține o afirmație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de afirmare a acțiunii, ca de exemplu lucrează, a mers, va trece, să vorbească, ar pleca, ascultând, asfaltat etc. ◊ ~ verbală negativă (negată): f. verbală care conține o negație, care sugerează prin conținutul ei lexical ideea de negare a acțiunii, datorită adverbului nu sau particulei ne- care precedă unele f. verbale, ca de exemplu nu lucrează, n-a mers, nu va trece, să nu vorbească, n-ar pleca, neascultând, neasfaltat etc. ◊ ~ verbală iodizată: f. verbală în care e inițial este rostit cu un iod (cu un i scurt, cu semivocala ĭ), ca diftongul ie, în exemple ca eram („ĭeram”), este („ĭeste”), edifica („ĭedifica”), elabora („ĭelabora”), emana („ĭemana”), erija („ĭerija”), evita („ĭevita”) etc. ◊ ~ verbală iotacizată: f. verbală în care o consoană este înmuiată (palatalizată) sub influența unui iot următor (a unui i sau e scurt, semivocalic), în momentul trecerii de la latină la română, sau sub influența analogiei, după formarea limbii române, ca de exemplu lat. *potĕo > poci, lat. sedĕo > șez, lat. vidĕo > văz, lat. remanĕo > rămâi, lat. *excotĭo > scoț, lat. salio > sai etc.; aprind > aprinz, pun > pui, cer > cei, trimit > trimiț etc. De aici și existența a două feluri de f. iotacizate: f. iotacizate originare (moștenite) și f. iotacizate analogice (refăcute) – poci, șez, văz, rămâi, scoț, țiu, sai, simț, viu etc.; amâi, aprinz, caz, cei, pui, spui, trimiț etc. ◊ ~ verbală inversă: f. verbală în structura căreia ordinea elementelor componente este inversată, ca de exemplu trecut-au, venit-a, opritu-s-au, ducă-se (< să se ducă) etc. ◊ ~ simplă: f. reprezentată printr-un singur cuvânt, printr-o singură unitate lexicală, ca de exemplu crin, parfumat, zece, voi, cere, aici, vai!, în, să etc. ◊ ~ compusă: f. reprezentată printr-un cuvânt compus, rezultat din îmbinarea a doi sau mai mulți termeni, ca de exemplu bunăvoință, gri-închis, nouăsprezece, oarecare, binecuvânta, nicicând, hodoronc-tronc, de pe lângă, ca să etc. ◊ ~ mixtă: f. care presupune îmbinarea unor elemente cu funcții diferite (îmbinare a două tipuri de f.: simple și compuse), ca de exemplu f. modale realizate cu ajutorul sufixelor flexionare, al auxiliarelor morfologice și al unor morfeme de origine prepozițională sau conjuncțională; f. modale cu timpuri simple și cu timpuri compuse (indicativul, conjunctivul și infinitivul). ◊ ~ gramaticală: f. luată de un cuvânt pentru a exprima un anumit raport gramatical. Astfel, f. copii este o f. gramaticală de plural nearticulat a substantivului copil; f. de genitiv-dativ singular (al) trenului este o f. gramaticală a cuvântului tren etc. ◊ ~ supletivă: f. gramaticală cu rădăcină diferită, care completează seria paradigmelor incomplete sau defective ale unor cuvinte flexibile. Astfel, sunt și ești sunt f. supletive în paradigma verbului a fi, ele având o altă rădăcină decât f. de infinitiv a acestuia; la fel, iau în raport cu radicalul infinitivului lua (lu-). ◊ ~ hibridă: f. rezultată din contaminarea a două elemente diferite. Astfel, vroiesc, vroiești, vroiește etc. sunt f. hibride rezultate din contaminarea f. vreau, vrei, vrea cu f. voiesc, voiești și voiește. ◊ ~ redundantă: (în teoria informației) f. de prisos, superfluă, nenecesară, care nu aduce nici un plus de informație. ◊ ~ proprie: f. pronominală moștenită din latină, ca de exemplu sie, sieși, sine, sineși, -și, se sunt f. proprii ale pronumelui reflexiv. ◊ ~ împrumutată: f. pronominală adăugată ulterior paradigmei unui alt pronume, ca de exemplu îmi, îți, ne, vă, mă, te, ne, vă sunt f. împrumutate ale pronumelui reflexiv de la pronumele personal de persoana I și a II-a, pentru cazurile dativ și acuzativ. ◊ ~ flexionară: f. rezultată din flexiunea unui cuvânt, proprie unui cuvânt cu flexiune (flexibil); f. care se modifică în raport cu categoriile gramaticale specifice părții de vorbire căreia-i aparține. Astfel, f. (unei) case este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului casă; f. gliei este o f. flexionară de genitiv-dativ a cuvântului glie; f. vorbești este o f. flexionară de prezent indicativ a verbului a vorbi etc. F. flexionară este în același timp și o f. gramaticală. ◊ ~ flexionară analitică: f. flexionară care exprimă cu ajutorul unor cuvinte-instrumente gramaticale (prepoziții, conjuncții, pronume reflexive, verbe auxiliare morfologice), separate de cele de bază, o relație, o valoare sau o caracteristică gramaticală. Astfel, f. de învățat (prepoziție + participiu) reprezintă modul supin; f. să vină (conjuncție + verb) reprezintă modul conjunctiv prezent; f. se duce (pronume reflexiv + verb la prezentul indicativ) reprezintă o diateză reflexivă; f. a vorbit (f. specializată de verb auxiliar morfologic + participiu) reprezintă perfectul compus; f. va fi mergând (viitorul verbului a fi + gerunziu) reprezintă prezumtivul prezent etc. ◊ ~ flexionară sintetică: f. flexionară care exprimă un raport, o valoare sau o caracteristică gramaticală cu ajutorul unor afixe (sufixe și desinențe). Astfel f. flexionară sintetică făcusem (rădăcina făc-, sufixul perfectului -u-, sufixul mai mult ca perfectului -se- și desinența -m) reprezintă mai mult ca perfectul etc. ◊ ~ fixă: f. neschimbătoare, împietrită, proprie unui cuvânt fără flexiune (neflexibil) sau unei construcții gramaticalizate. Astfel, unde, na, cu și să sunt f. fixe, ele aparținând, în ordine, adverbului, interjecției, prepoziției și conjuncției – părți de vorbire neflexibile; f. câte este o f. fixă în structura gramaticală (de numeral distributiv) câte doi etc. ◊ ~ perifrastică: f. verbală temporală cu aspectul unei perifraze, în structura căreia intră un verb auxiliar morfologic, ca de exemplu am să vin, o să vină, era mergând, era plecat etc. ◊ ~ multiple: f. în număr de două la unele substantive, în raport cu singularul sau în raport cu pluralul. ◊ ~ multiple de singular (la substantivele vechi, nediferențiate semantic, de genuri diferite sau de același gen sau la substantive noi, împrumutate, nediferențiate sau diferențiate semantic): de exemplu călăuz – călăuză, rod – roadă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture, livadă – livede; basc – bască, poem – poemă; cartel – cartelă, cifru – cifră etc. ◊ ~ multiple de plural: (la trei serii de substantive, vechi și noi, împrumutate fără diferențieri semantice și cu diferențieri semantice, unele cu f. de masculin singular, altele cu f. de feminin singular și altele cu f. de neutru singular): de exemplu bobi – boabe, cocoși – cocoașe, ochi – ochiuri, curenți – curente, derivat – derivate; boli – boale, școli – școale, haine – haini, ulițe – uliți, secerători – secerătoare, balamale – balamăli, cărni – cărnuri, mâncări – mâncăruri, lefi – lefuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, chibrite – chibrituri, ghivece – ghiveciuri, rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. 2. aspect exterior, ținută a unui cuvânt sau a unei comunicări. ◊ ~ literară (îngrijită): f. care corespunde normelor limbii literare actuale; f. corectă, curată, realizată cu grijă, îngrijită, ca de exemplu înfățișează, al meu, l-a trimis, ei fac etc. ◊ ~ neliterară (neîngrijită): f. care nu corespunde normelor limbii literare actuale; f. incorectă (dezacord, greșeală de pronunțare, ortografică, de punctuație, gramaticală etc.), ca de exemplu înfățișază, al mieu, la trimes, ei face etc. ◊ ~ dialectală: f. fonetică, lexicală, morfologică sau sintactică ce caracterizează o anumită varietate geografică (teritorială) a unei limbi. Astfel: conservarea lui u final în Crișana și estul Munteniei – capŭ, mortŭ, palatalizarea labialelor în Moldova – g’ine (= bine), k’atră (= piatră) etc.; conservarea lui arină („nisip”) și păcurar („cioban”) în vestul Transilvaniei, a lui curechi („varză”) în Moldova; f. identice pentru indicativul prezent, persoana a III-a singular și plural – (el, ei) vede – și f. verbale iotacizate – (eu) văz, să văz – în Muntenia; conservarea construcției cu infinitivul – mere a vâna („merge să vâneze”) – în Maramureș etc. F. dialectale se opun, în cazul unei limbi date, f. populare (specifice vorbirii populare și nelimitate la o anumită zonă geografică) prin grade diferite de generalitate pe un anumit teritoriu. Împreună cu cele populare, ele se opun, în plan socio-cultural, f. literare. Există o interferență permanentă între f. dialectale și varietatea literară a unei limbi. Anumite f. dialectale selectate în procesul istoric al constituirii normei supradialectale participă la elaborarea varietății literare a unei limbi. Limba literară poate avea o coloratură dialectală într-o provincie cu prestigiu cultural și economic deosebit și cu tradiții bogate, datorită infiltrării particularităților (sub)dialectului respectiv. Unele f. dialectale și populare sunt utilizate de scriitori în operele lor ca mijloc de realizare a culorii locale. Influența limbii literare asupra graiului și a (sub)dialectului contribuie la nivelarea diferențelor dialectale. ◊ ~ populară: f. care aparține vorbirii populare, ca de exemplu beutură „băutură”, casăle, cășile „casele”, cearcă „încearcă”, ficior „fecior”, vor moștini „vor moșteni”, Pătru „Petru” etc. ◊ ~ hipercorectă: f. greșită, izvorâtă din teama de a nu greși, din aplicarea, prin analogie, a unei reguli lingvistice potrivite pentru alte situații, ca de exemplu piftea (în loc de chiftea), poplen în loc de poplin), ștart (în loc de start), ficsonomie (în loc de fizionomie) etc. – v. hipercorectitudine.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

MUCED, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. Mucegăit. iPlinele lor de mâncat s-au făcut uscate și mucede. BIBLIA (1688), 159¹/44. Mănîncă. . . grîu care puțea sau mucid. N. COSTIN, ap. GCR II, 12/14. Să nu fie făina veache. . . nici să fie mucede. IACOV, SYN. 2^r/19. Hotarul. . . pănă în dreptu handanului, în fîntîna mucidă (a. 1765). ȘTEFANELLI, D. C. 77. Omul se simte cît e de mic . . . înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne și sînge ca noi. NEGRUZZI, S. I, 216. Un lanț de dughene de lemn mucede de vechie cu lungi și spînzurate streșine. id. ib. 194. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154. Untură de porc mucedă ori rîncedă. ȘEZ. III, 145. Turnul muced stă-nclinat. COȘBUC, P. N, 69. Mă duse. . . la casa bătrînească, cu dranița mucedă și cu pereții coșcoviți. C. PETRESCU, s. 12. Era, se vede, o brățară care se săturase de zăcut în pămîntul muced și negru. id. R. dr. 67. Am auzit că la armată . . . mîncați numai mămăligă mucedă. SAHIA, N. 118. Se uită lung la pereții mucezi ai beciului, CAMILAR, N. I, 353, cf. 324. Pe un pat de paie mucede, o vacă bălțată își lingea vițelul proaspăt fătat. T. POPOVICI, S. 428, cf. ALRM II/I h 22. (Substantivat) Vine rînced lîngă muced, se zice cînd se adună cei la fel de răi. Cf. PANN, P. V. II, 135/16, ZANNE, P. IV, 230. ◊ E x p r. (Regional) Muced de beat = extrem de beat. CHEST. VIII 109/34. ♦ (Despre gust, miros) Caracteristic mucegaiului (1) sau obiectelor mucegăite. Camerele. . . păstrau mirosul muced de pustiu și închis. C. PETRESCU, R. DR. 102. (Substantivat) Are iz a butoi sau a muŝed. ALR SN I h 239/250. ◊ (Regional) Vin muced = vin cu gust de mucegai (1). H X 534. ♦ P. a n a l. (Regional; despre obiecte de cupru sau alamă) Oxidat, coclit (Voivozi-Carei). Cf. ALRM SN I h 387/325. ♦ (Despre cărți, hîrtie) Îngălbenit, uzat, degradat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bâtrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române. EMINESCU, O. I, 32. ♦ F i g. Care nu mai corespunde; depășit. Această pretensiune a sa, o scotea Martonfi dintr-un canon muced al conciliului ținut la Roma. BARIȚIU, P. A. I, 326. 2. (Popular; mai ales despre cai) Vînăt- fumuriu. Vorbește cel ce fuge pe cal stropit cu pete. Și cel pe calul muced răstește vulturel. COȘBUC, P. II, 194, cf. H II 131, 185, 203, IV 84, VII 183, IX 142, 262, X 535, CHEST. V 76, ALR I 1491/59, 227, 351, 1 492/890, 896, ALR II 3 403/219, a III 3, V 14. ◊ (Regional) Mere mucede = numele unei specii de mere. Cf. ALR II 6 067/235. II. S. f. (Învechit, rar) Boală care provoacă mucegăirea fagurilor. V. m u c e z e a l ă (2). Muceda se înțeleage stricarea și împuțirea fagurilor, carea măcar arareori, totuși se întîmplă și aceasta la unii stupi și deacâ nu li se va ajuta în vreame. . . atuncea muceda treace la toți fagurii și se întinde preste tot lăcașul. TOMICI, C. A. 157/20, cf. 158/4. – Pl.: mucezi, -de. - Și: (învechit) múcede, múcid, -ă adj. – Lat. mucidus, -a, -am.

ison (gr. ἴσον). Ca element de notație (IV), i. beneficiază de o definire corespunzătoare funcției sale mnemotehnice: „nici suie nici pogoară” (Nifon Ploeșteanu). „[...] Înseamnă egal. Nu reprezintă nici calitate nici cantitate, ci repetă neuma precedentă” (Gr. Panțâru). Deși element atât de important în execuția muzicii bizantine*, i. nu se supune în acest caz aceleiași preciziuni noționale, dând impresia că între cele două sfere de aplicare ar exista o incompatibilitate. În fapt, trăsătura de unire între implicarea sa microstructurală și cea macrostructurală o constituie ideea de repetare a sunetului, de ținere pe loc a înălțimii (2). I. devine astfel un sunet continuu („comparabil cu fondul de aur al icoanelor”. A Souris), însoțitor al melodiei și care conferă monodiei biz. o dimensiune suplimentară. Afirmația aceluiași N. Ploeșteanu: „Cucuzel [...] a stabilit i. melodiilor papadice” ar putea să sugereze o dependență a i. de anumite tipuri de melodii; practica actuală relevă însă o aplicare spontană, nerestrictivă dar și neobligatorie a acestuia la orice melodie. Fără a avea o consecință directă în modificarea structurală a muzicii biz., în trecerea acesteia din stadiul monodic în cel multivocal* (cu excepția, poate, a cântului siriac, unde un anume fel de organum* constituit din cvarte* paralele, precede probabil practicile occid. similare), i. prezintă unele similitudini dar și unele deosebiri față de burdon (1) sau de pedala (2) polif. – arm. O pedală, în general, „ [...] conferă melodiei o dimensiune complementară: dă naștere unei reciprocități de relații simultane. Pe de o parte, el acuză oblicitatea melodiei, pe de alta, chiar această oblicitate certifică imobilismul pedalei” (A. Souris). Aceeași reciprocitate dintre cinetismul melodiei și imobilitatea sunetului „ținut” este proprie și execuției cu i. Dar, în timp ce pedala se plasează într-un sunet precis și anume la sfârșitul unei piese instr. ca extindere a cadenței (1), prin „dilatarea” acordului* de dinaintea acordului final, i. propriu unei muzici vocale, poate fi continuu (asemănându-se, prin aceasta, mai mult cu burdonul*) sau discontinuu, plasat fiind în orice punct al piesei. Pedala se află întotdeauna în bas (III, 1) pe sunetele T sau D, i. plasându-se și el în partea gravă a melodiei, mai întotdeauna pe finalis (v. finală) și mai rar pe cvinta modului (I, 3). Spre deosebire de pedala ce relativizează funcțiile* armonice, printr-o indiferență aproape totală față de momentul tonal (2), i. are o convergență nu numai față de finală ci și de celelalte puncte ale melodiei (subînțelege permanent finala chiar și atunci când sunetele melodiei nu sunt identice cu aceasta). Tendința pedalei este centrifugă, iar a i. centripetă. O seamă dintre caracteristicile i. au fost preluate de către creatorii români în compoziția polif.: desfășurarea armoniilor în funcție de punctul stabil al i. (D.G. Kiriac), desfășurarea melodiei pe temeiul unui i. (sau dublu-i.); pedala-i. (P. Constantinescu); asimilat cu unisonul*, i. participă – ca sunet izolat sau intermitent (adesea subînțeles) – la obținerea unor texturi polif., în speță eterofonice* (Șt. Niculescu).

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

Barbara Prenume feminin modern, nu prea frecvent la noi, Barbára reproduce cognomenul latinesc Bárbara, corespondentul feminin al lui Barbarus, ambele atestate frecvent începînd cu epoca imperială. Semnificația numelui era clară pentru romani: adjectivul și apoi substantivul barbarus însemna „străin” (toți neromanii erau barbari), la fel ca în greacă de unde fusese împrumutat. Inițial, gr. barbaros însemna „bîlbîit”, (cuvînt indo-european, înrudit cu sanscr. barbaros, „bîlbîială”, lat. balbus și, în sfîrșit, cu rom. bîlbîi, bîlbîit, bîlbîială) și desemna pe orice străin care vorbea o limbă neînțeleasă de greci, asemuită de aceștia cu bîlbîiala (sensul de „necivilizat” este ulterior, pluralul gr. barbaroi fiind aplicat inițial tuturor populațiilor neelenice, deși multe dintre ele ajunseseră la un înalt grad de civilizație). Odată cu apariția creștinismului, bárbarus era uneori folosit și cu sensul de „necredincios, necreștin”, fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgîn (inițial acest cuvînt înseamna „sătean” și era un derivat de la pagus „sat”). În ciuda acestui fapt, lat. Bárbarus, Bárbara și gr. Bárbaros, Barbára devin nume personale frecvente în onomastica creștină și chiar calendaristice (ca și în alte cazuri, sensul cuvîntului care stă la baza unui nume personal are prea puțină importanță sau chiar este total ignorat, în onomasticonul religios pătrunzînd nume de martiri sau sfinți, nu cuvinte comune care ar putea contraveni dogmelor creștine). Foarte răspîndit în Europa este cultul unei sfinte Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului (informațiile istorice asupra existenței ei sînt nesigure; ar fi trăit prin sec. 3 și ar fi originară din Nicomedia sau din Eliopole). Înzestrată cu o serie de calități, sfînta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei (la italieni), protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli (la germani) etc.; la români există o sărbătoare populară numită Bárbura (→ Barbu) cînd există obiceiul ca mamele să-și „îmbărbureze” copiii pentru a-i feri de „bubat” (vărsat sau variolă). Numele sărbătorii este vechi la români și continuă lat. Barbara; folosit probabil inițial și ca nume de persoană (interesante reminiscențe în onomastică pînă acum două secole), Barbara a fost înlocuit de gr. Barbára, ajuns la noi, prin intermediul slav, sub forma Varvára, Vărvara, Vîrvara, Vîrvoară, Fărvara, Vîrva, Vărvăruca, Văruca etc.; numele a fost popular, răspîndit și destul de frecvent la români. În epoca contemporană, sub influența apuseană cultă, a început să fie folosit Barbára (mai rar Barbara), cu destulă prudență însă din cauza existenței cuv. barbar. ☐ Barbara, aceeași formă pentru toate limbile, la care se adaugă formația magh. Barbála și forma calendaristică Varvara la ortodocșii de rit grecesc.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

NEAȘTEPTAT, -Ă adj. Negativ al lui așteptat; care nu este așteptat, dorit; p. ext. care vine prin surprindere, la care nu te aștepti, neprevăzut, nebănuit (2), surprinzător; care este deasupra așteptărilor, negîndit (2), nesperat; nenădăjduit (2). Face pace neașteptată cu craiul Sapore. șincai, hr. i, 20/33. Toate era sfărmate și amestecate într-un haos neașteptat. ar (1838), 62²/38. Faime de acestea tendențioase pe noi românii ne dor, însă nu ne vin de loc neașteptate. barițiu, p. a. iii, 112. Mi-ați adus o veste atît de neașteptată, că, zău, nu știu cum să vă mulțumesc! alecsandri, t. i, 300. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. odobescu, s. iii, 45. Lăuda pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ispirescu, l. 38. Poate că încă un motiv al neașteptatei măsuri sîngeroase venite de la un om așa de bun era tocmai întoarcerea lui Dimitrie. iorga, l. i, 318. Ceva neașteptat mă pironi pe loc. hogaș, dr. i, 37. Un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neașteptată la Cameră. c. petrescu, c. v. 178. În fața acestei descoperiri neașteptate, rămășița de îndîrjire a lui Tudor Șoimaru pieri ca printr-un farmec. sadoveanu, o. v, 595. Intervențiile personale, unele ciudate și neașteptate. oprescu, i. a. iii, 18, cf. 35. Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată, Și ea s-a ivit neașteptată. arghezi, vers. 303. Poetul ne surprinde prin adevărul neașteptat al notației sale. vianu, s. 30. Cînd tăcu, îl întrebă neînțelegătoare, cu o îndîrjire feminină neașteptată. camil petrescu, n. 144. Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neașteptată nu-l bucura. galan, b. i, 289, cf. ii, 43, 178. Unde-i domnul lacomachi? întrebă vizitatorul neașteptat. tudoran, p. 15. Anghel își plecă fruntea încet, cuprins de o neașteptată oboseală. preda, d. 58. Bătrîna se gîndi cu o mulțumire neașteptată. t. popovici, se. 47, cf. 62. Poate era puțin speriat și cu siguranță mîniat de întîmplarea asta cu totul neașteptată. barbu, ș. n. 126. Prilejuiește astfel celor patru frați... o întîlnire neașteptată. contemp. 1962, nr. 796, 2/7. Sportul, desigur, ar putea oferi tot felul de scene tari, întorsături neașteptate. tribuna, 1962, nr. 267, 2/2. ◊ (Adverbial) Omul dinăuntru ridică neașteptat ochii spre fereastră și cercetă întunericul bănuitor. c. petrescu, s. 34. Sînt nenorociri care pot veni neașteptat, să curme cea mai calmă și durabilă fericire. id. î. ii, 271. (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) Neașteptat de bine. – pl.: neașteptați, -te. – pref. ne- + așteptat.

Bogdan Din nou la modă astăzi, Bogdán – arareori apare și fem. Bogdana, este un vechi și cunoscut nume de origine slavă. Compus din elementele bog „dumnezeu” (vechi cuvînt slav înrudit cu vechiul iranian baga și vechiul indian bhaga, al cărui sens inițial era „noroc, reușită”) și dan „dat” (deci sensul compusului este „dăruit, dat de Dumnezeu”), Bogdan se încadrează în seria numelor teoforice, fiind identic ca semnificație cu ebr. Jonathan, gr. Theodoros, Theódotos, lat. Deodatus, fr. Déodat, Dieudonné etc. De fapt, majoritatea specialiștilor sînt de acord că Bogdan este un calc după gr. Theodoros (→ Tudor) sau Theodotos. Cele două elemente de compunere erau destul de frecvente în trecut, unele compuse cu bog- păstrîndu-se și astăzi în onomastica diferitelor popoare slave: Bogumil (+mil „plăcut”), Bogoslav (+slav „slavă”) etc. La slavii răsăriteni numele este atestat destul de tîrziu, în 1385. În Ucraina devine frecvent către 1500 (lipsește din pomelnicul de la Horodiște din 1484) și frecvența lui crește pînă la finele sec. 17; urmează o perioadă de regres, pînă la jumătatea sec. 19, cînd este reintrodus. Atestări mult mai vechi ale lui Bogdan apar în izvoarele poloneze (din 1136) sau sîrbo-croate (din sec. 11-13). Unii specialiști au considerat că prezența numelui la români poate fi explicată prin influența sud-slavă. Într-adevăr în Țara Românească, în mod logic, numele este mai vechi decît anul 1392 cînd apare atestat în documente satul Bogdănești din jud. Vîlcea (ca nume pers. Bogdan apare de abia în 1469). Dar mult mai vechi sînt atestările numelui în Maramureș (cele dintîi atestări de pe întreg teritoriul românesc, in jurul anilor 1200-1235), Transilvania și Moldova (vechile sate Bogdăneasa, Bogdănel, Bogdănești și cunoscutul Bogdan – primul domn al Moldovei) unde nu poate fi vorba de o influență sud-slavă. Așa stînd lucrurile, Bogdan ar putea fi considerat fie un vechi împrumut comun din epoca primelor contacte cu slavii (cînd nu se poate vorbi de bulgari, sîrbi, croați sau ucrainieni), fie o influență separată a onomasticii slave răsăritene (în nord) sau a celei sud-slave în sud. Din sec. 16 sînt cunoscute și formele abreviate Bogda, Bogde, Bogdea (a fost detașată terminația -an, considerată sufix). Este interesant de observat că deși necalendaristic, Bogdan a rămas în uz la noi, ca și la popoarele slave, probîndu- și astfel vechimea și valoarea sa tradițională. Ceva mai rar folosit în ultimele 2-3 secole, numele este în epoca noastră din nou la modă, lucru motivat prin capacitatea sa de evocare istorică. În Banat, cuv. bogdan este folosit cu sensul de „copil”, ca și în rusă, „copil nebotezat” sau ucraineană (bohdan „copil nelegitim”). Dacă amintim că, în unele regiuni, orice copil este numit înainte de botez Bucur, am putea explica cuvîntul comun bogdan în același fel: nume propriu devenit comun (exemple de acest fel sînt nenumărate). ☐ Bogdan I (c. 1359- 1365), prim domn de sine stătător al Moldovei, întemeietor al dinastiei Bogdăneștilor (după numele acestuia, turcii numeau Moldova Bogdania, iar pe moldoveni, bogdani), Bogdan al II-lea (1449 – 1451), Bogdan al III-lea (1504-1517), Bogdan (1568 – 1572), fiul lui Al. Lăpușneanu. Filologul, istoricul și scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu.

LINIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în Țările Române, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.

Augustin Actualele prenume Augustin și Augustina, destul de frecvente în epoca noastră, reproduc numele pers. lat. Augustinus, Augustina, după cum ușor se poate bănui, derivate adjectivale cu valoare de cognomen de la Augustus, nume celebru în istoria romană. În terminologia religioasă și probabil chiar magică, augustus însemna „cel care trezește viața, cel care împarte binefaceri”, probabil un derivat din *augus „puterea de a face să crească” (vb. augere „a crește”). Cele două cuvinte sînt strîns înrudite cu augur și augurium, lucru sesizat chiar de antici (Quintus Ennius, 240 – 169 î.e.n., unul dintre primii poeți latini și autorul Analelor; Festus și Suetoniu, care consideră, parțial corect, că augustus derivă din augurium, Ovidiu ș.a.); augurul (după o altă ipoteză etimologică, cuvîntul ar fi probabil compus din avis „pasăre” și gerere „a umbla, a se purta”), era preotul care putea prezice viitorul după zborul (specia, numărul și direcția din care vin), cîntecul și chiar măruntaiele păsărilor, interpretarea acestor elemente numindu-se augurium sau auspicium – din avis „pasăre” și spic- „a privi” (de aici expresiile „de bun augur” sau „sub bune auspicii”). Cu timpul, augustus începe să fie folosit și cu sensul „consacrat de auguri, pus sub bune auspicii”, la început numai cu referire la lucruri. O serie de evenimente social-politice din viața romanilor au ca urmare aplicarea acestui termen și unei persoane. În 13 – 14 ianuarie 27 î.e.n., Caius Iulius Caesar Octavianus cedează senatului și poporului toate puterile cu care fusese învestit la moartea tatălui său adoptiv, inclusiv guvernarea provinciilor. Apreciindu-i atitudinea democratică, senatul îi încredințează în continuare guvernarea provinciilor expuse războaielor și comanda armatei și hotărăște (probabil la 16 ianuarie) să i se acorde coroana civică, să i se împodobească porțile palatului cu frunze de laur etc., să i se dea supranumele de Augustus și la fel să se numească și luna în care s-a născut. Începînd cu Octavian, alături de titlul de imperator și de gentilicul Caesar, supranumele onorific de augustus (legat probabil și de calitatea de augur a împăratului) intră în titulatura tuturor împăraților romani, fiind reluat mai tîrziu de numeroși monarhi și principi din apusul Europei, cu noul său sens de „împărat, cezar”. Într-o epocă relativ tîrzie, sec. 3, încep să fie folosite și supranumele Augustinus, Augustina, derivate cu sufixul -inus (-ina), care inițial indica relația sau referirea (augustin „locuitor din localitatea Augusta”; sibilin „ceea ce se referă la → Sibila etc.); astăzi, dintre diferitele valori ale sufixului, remarcăm pe cea diminutivală (în unele limbi romanice) și onomastică (și în română cu acest sufix se pot forma nume de persoane, masculine sau feminine, dar numai de la teme sau nume personale). Devenite independente și pătrunzînd în onomastica creștină, Augustin și Augustina încep să se răspîndească în Europa prin intermediul bisericii (cel mai cunoscut este cultul unui episcop, filozof și scriitor creștin care a trăit între 354 – 430). Preluat de greacă, fostul cognomen roman ajunge la slavi și la români, dar sub forma Avgustin, atestată începînd cu sec. 16, care redă pronunția grecească, sau Agustin. Hipoc. Gusti este cunoscut și ca nume de familie. În sec. 19 începe să se manifeste în Transilvania un puternic curent de preluare a vechilor nume romane generat de activitatea reprezentanților ”Școlii Ardelene„, care în lupta pentru libertate națională a românilor din Transilvania, folosesc cu succes și argumentele lingvistice. Probabil după 1848, încep să fie folosite ca nume de botez Augustin, Augustina și mai rar August, Augusta, forme savante care le înlocuiesc pe cele vechi. Mai ales primele două nume devin din ce în ce mai frecvente, la aceasta contribuind și strînsa legătură (dar nu coincidența totală) cu numele lunii august (toate limbile moderne care continuă calendarul roman au păstrat noul nume al lunii Sextilis ”a șasea" – înainte anul începea în martie – Augustus, sub formă cultă în engl., germ., rom., sau sub formă populară, lat. augustus, agostus, în it., port., sp. – agosto, în fr. août, în rom. august; în limbile slave și româna veche sau populară, avgust reproduce pronunția grecească). ☐ Engl. Austin, Austen, fr. Auguste, Augustin, Austin și Autin (forme populare, vechi), germ. August, Augusta, Augustinus, Augustina, it. Augusto, Augusta, Augustino, Augustina, Agostino (formă populară moștenită din latină), sp. Augusto, Augusta, Augustin, Augustina, magh. Agost, Agoston, Augusztina, Auguszta (cu hipoc. Guszta, Guszti etc.), bg., rus. Avgust, Avgusta, Avgustin, Avgustina etc. ☐ Lingvistul și istoricul transilvănean August Treboniu Laurian, poetul și criticul August Wilhelm von Schlegel, criticul și scriitorul Charles Augustin Sainte Beuve, sculptorul Auguste Rodin, pictorul Auguste Renoir, dramaturgul August Strindberg etc.