Definiția cu ID-ul 1196689:

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Benedict Prenumele masc. Benedict – corespondentul fem. Benedicta nu pare folosit la noi – reproduce cognomenul lat. Benedictus, atestat sporadic și în epoca precreștină. Numele avea semnificația clară, întrucît corespunde participiului benedictus de la benedico, benedicere (compus din bene „bine” și dico, dicere „a zice, a vorbi”), verb care în latina clasică însemna „a zice de bine, a aprecia, a lăuda”. Benedictus, devenit nume independent, s-a bucurat de mare favoare printre primii creștini, fenomen care se explică prin noile semnificații ale vb. benedicere, devenit termen consacrat al lexicului creștin. Trebuie să amintim însă că binecuvîntarea, ca și blestemul, sînt vechi concepții magice care apar, la multe popoare din vremuri foarte îndepărtate. Concepută inițial ca o forță, concretă și aproape independentă, care trece de la părinte la fiu (transmiterea se putea realiza printr-un semn al mîinii, prin cuvînt sau printr-un dar), binecuvîntarea începe să fie considerată ca un atribut al divinității. Așa se face că termenul gr. eulogein (compus din eu „bine” și legéin „a zice”, cu semnificație inițială identică cu a corespondentului latin), traducînd cuvîntul ebraic biblic barak, capătă sensul special de „binecuvîntare a lui Dumnezeu”. Prin calc lingvistic lat. benedicere preia noul sens al lui eulogein; la fel au fost formate și blagosloviti în vechea slavă și apoi a binecuvînta, în română. Devenit nume calendaristic (amintirea unui sfînt Benedictus este păstrată de ordinul călugăresc al benedictinilor, înființat de acesta în anul 529), Benedictus este foarte răspîndit la catolici în apusul Europei (a fost purtat de 16 papi); în anumite situații, numele în discuție poate fi și o „latinizare”, prin traducere, a ebr. Baruch (cunoscutul filozof materialist olandez Benedict Spinoza se numea Baruch). Deși numele apare și la ortodocși (Venedict), formele atestate în documentele noastre, încă din sec. 12 – 13 sînt datorate influenței latino-catolice, manifestate destul de puternic, prin intermediar maghiar, săsesc sau croat, în Transilvania și Banat. Atestate și în Moldova (aici nu trebuie neglijată nici influența poloneză) și Țara Românească, începînd cu sec. 15, Benedict, Benedic, Benetic, Benetiuc, Bena, Bene, Benea, Benic, Beniuc, Benici, Benilă, Bencea, Bencu, Benta, Bențe(a) etc. au fost purtate și de români și au pătruns și în toponimie. ☐ Engl. Benedick, fr. Benoit (benir „a binecuvînta”), it. Benedetto, Benedetta, sp. Benito (bendecir [-sir]- „a binecuvînta”), germ., oland. Benedictus, magh. Benedek, Benedikt, Benedikta (cu hipoc. Béda, Bede, Beke, Bence, Bencö, Bende, Bene, Beni, Benko, Benyo etc.), scr. Benedik, Benedikt (cu hipoc. Benea, Bene, Beno, Benko etc.), pol. Benedykt, rus. Benedikta, Venedikt, Venedikta etc.