OBICEIU (pl. -eiuri, -eie) sn. 1 Tendință de a face un lucru pe care l-a mai făcut cineva adesea, cu care s’a învățat, cu care s’a deprins, deprindere, apucături: ~ bun, rău; ~uri copilărești; are ~l de a se culca îndată după masă; toate bune, dară ce-i faci ~lui? (ISP.); n’am ~ să intru în vorbă cu oameni pe cari nu-i cunosc (VLAH.); de ~, mai adesea, de cele mai multe ori, în genere ¶ 2 Fel de a se purta, de a se îmbrăca, etc. comun unei țări întregi: cum e țara, și ~l (ZNN.); de la străini, ~l acesta a început a se pripăși și pe la Români (ISP.); îi sărutară dreapta și o aduseră la frunte, după vechiul ~ al țării (ODOB.); om de nimica e cine cutează a strica ~rile țării (RET.); (P): cîte bordeie, atîtea obiceie ¶ 3 ⚖️ ~l pămîntului, ~l locului, lege nescrisă păstrată prin tradiție, din tată în fiu, și avînd putere de lege: unde nu e lége scrisă, acolo trebuiaște să păzim obicéiul locului (PRV.-MB.) ¶ 4 ‡Dare, bir: s’au scornit un ~ pe vite, căruia ~ zic muntenește „văcăritul” (N.-COST.) [vsl. obyčaj].