Mauriciu Puțin folosit la noi astăzi, Mauríciu reproduce pe cale cultă lat. Maurícius, Maurítius, atestate ca nume independente în epoca imperială, cînd pătrund și în onomasticonul creștin prin intermediul cîtorva martiri al căror cult era cunoscut la multe popoare europene. Mauritius este un derivat din cognomenul Máurus, folosit de romani la început pentru a arăta originea etnică a purtătorului și format pe baza cuvîntului Maurus, pl. Mauri „maur”, prin care era desemnat un locuitor din vestul Africii de nord – aproximativ actuala Mauritanie – (în evul mediu mauri erau numiți arabii din Spania, iar din sec. 15 și arabii musulmani din nordul Africii). Atît cuvîntul latinesc, cît și cel grecesc corespunzător: mauros, pl. maurusioi sînt de origine necunoscută (specialiștii se gîndesc la o probabilă origine hamitică), dar în greacă numele au fost ușor apropiate de adj. mauros „de culoare închisă, negru”. Prin intermediar grecesc (Maurikios, pronunțat mavrichios în acea epocă) numele latinesc ajunge la slavi și prin aceștia la români, sub forma Mavrichi(e). Dar nici acesta, nici Mavrus sau Mavrea (din Mavru, care reproduce prin intermediar vechi slav și grecesc, lat. Maurus) nu au fost populare la noi, dovadă fiind rarele lor apariții documentare. În secolul nostru, dar probabil și ceva mai înainte, a apărut forma cultă Mauriciu, corespunzătoare lat. Mauricius, în loc de Mauritius (la fel ca → Bonifaciu pentru Bonifatius, într-o perioadă în care -ti- și -ci- se pronunțau -ț-, sunet redat grafic prin cele două variante sau prin -tsi-). Din același radical gr. Maur- provin și numele de familie Mavridi, Mavrodin, Mavrogheni. ☐ Engl. Moris, fr. Maurice, germ. Mauritius și Moritz, it. Maurizio, magh. Moric, Mauriciu, bg. Mavrik, rus. Mavriku etc. ☐ Mauriciu, împărat al Bizanțului între 582 – 602; Charles Maurice Talleyrand, renumit diplomat francez, compozitorul Maurice Ravel, pictorul Maurice Utrillo etc.