CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.

PARĂ¹ s. f. Flacără, văpaie; p. ext. căldură dogoritoare, dogoare. ◊ Loc. adj. De pară = roșu aprins (ca flacăra); arzător, dogoritor. ◊ Expr. A trece (sau a sări) prin foc și pară = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A se face foc și pară (de mânie) = a se supăra, a se mânia foarte tare. Foc și pară = înfierbântat, îndârjit; supărat, înfuriat. ♦ Fig. Sentiment puternic și chinuitor; înflăcărare; chin sufletesc, dorință chinuitoare. – Din sl. para.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FIRE, firi, s. f. 1. Mediul natural (împreună cu ființele care trăiesc în el). ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar; în cel mai înalt grad. 2. Structură psihică și morală a unei ființe; caracter, temperament. 3. Minte, cuget; cumpăt. ◊ Loc. adj. În toată firea = ajuns la dezvoltare deplină, matur; în deplinătatea facultăților mintale, serios. ◊ Expr. A-și veni în fire = a-și reveni (după un șoc, o emoție puternică, un leșin). A scoate (pe cineva) din fire = a enerva (pe cineva), a înfuria, a scoate din sărite, din răbdări. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a se stăpâni, a-și păstra cumpătul. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a nu se mai putea stăpâni, a-și pierde cumpătul. A se prăpădi cu firea = a face tot posibilul; a se strădui; a se consuma foarte mult sufletește. – V. fi.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se întrebuințează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin bioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

A CĂUTA caut 1. tranz. 1) A încerca să găsească. ~ o carte. ~ prietenul. ~ izvorul. ◊ ~ cu ochii (pe cineva sau ceva) a încerca să descopere pe cineva sau ceva (într-o mulțime). ~ pe dracul a) a fi imprevizibil; b) a-și provoca neplăceri. N-ai ce căuta (undeva sau la cineva) nu există motiv pentru a pleca undeva sau la cineva. 2) A încerca cu insistență să obțină. ~ bani. ~ slavă. ~ ajutor. ◊ ~ pricină a căuta motiv de ceartă. 3) (urmat, de obicei, de un verb la modul conjunctiv) A depune eforturi; a face tot posibilul. Caută să te întorci mai repede. 4) A privi cu atenție; a examina; a cerceta. 5) A avea în grijă; a îngriji. ~ un bolnav. 6) (mai ales în construcții negative) A lua în considerare. Nu căuta că-s tânăr. 2. intranz. 1) A-și îndrepta ochii (pentru a vedea); a se uita; a privi. ◊ ~ (cuiva) în coarne a răsfăța; a intra în voie. 2) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 3) A avea grijă; a îngriji. ~ de un bolnav. 4) pop. (în superstiții) A prezice viitorul (dând în cărți, în bobi etc.); a ghici. 5) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A solicita cu insistență; a întreba. Marfa aceasta este căutată. 6) (mai ales în construcții negative) A ține cont; a avea în vedere; a se uita. /<lat. cautare

FOC¹ ~uri n. I. 1) Degajare simultană de căldură și de lumină cu producere de flăcări. ~ olimpic. 2) Material combustibil aprins (cu scopul de a căpăta căldură și lumină). A se încălzi la ~. ◊ A lua (sau a prinde) ~ cu gura pentru cineva a face tot posibilul și imposibilul pentru cineva. A sta ca pe ~ a fi neliniștit sau grăbit. A se teme ca de ~ a se teme foarte tare. Până nu faci ~, nu iese fum orice zvon cuprinde și un grăunte de adevăr. 3) Dispozitiv de ardere. Plită cu patru ~uri. 4) Nimicire a bunurilor materiale prin ardere (în flăcări). ◊ ~ și pârjol mare prăpăd; dezastru. A trece (o țară, o regiune etc.) prin ~ și sabie a distruge complet prin incendii cu forțe armate (o țară, o regiune etc.). 5) fig. Strălucire vie, luminoasă (asemănătoare unei flăcări). ~ul diamantelor. ~ul din privire. 6) pop. Descărcare a unei arme; împușcătură. ~ de artilerie. ◊ A fi (sau a sta) între două ~uri a se afla într-un loc, fiind amenințat de pericol din două părți. 7) Sursă de lumină care servește drept semnal (în navigație). 8) Pânză de formă triunghiulară de la prora unei nave susținută de bompres. II. (în exclamații glumețe sau în blestemuri) Ardă-l (sau arză-l) ~ul să-l ardă! Bat-o ~ul! /<lat. focus

INCOGNITO adv. Făcând tot posibilul de a nu fi recunoscut; fără a fi recunoscut; sub nume fals. /<fr., it. incognito

A LUA iau 1. tranz. 1) A apuca (cu mâna sau cu un instrument) pentru a avea în posesie. ◊ ~ armele a se înarma. ~ (pe cineva) la ochi a) a suspecta (pe cineva); a avea bănuieli; b) a supraveghea (pe cineva). ~ pasărea din zbor a fi un bun ochitor. ~ altă vorbă a schimba subiectul discuției. ~ foc cu gura a face tot posibilul și imposibilul. ~ jăratic cu mâna altuia a întreprinde o acțiune riscantă, folosind în acest scop o altă persoană. 2) A apropia de sine, așezând pe o parte a corpului. ~ în brațe. ~ pe genunchi. ~ în cârcă. ◊ ~ (pe cineva) în unghii a certa cu brutalitate (pe cineva). 3) (alimente, medicamente etc.) A pune în gură, înghițind. ~ un ceai. ◊ ~ o gustare a servi în fugă o mâncare ușoară. ~ masa a sta la masă; a mânca. A nu ~ nici rouă în gură a nu mânca absolut nimic. ~ aer a se plimba puțin în aer liber. 4) (obiecte de îmbrăcăminte) A pune pe sine; a îmbrăca. 5) (porțiuni, cantități dintr-un lucru) A face să iasă din interiorul său. * ~ (cuiva) sânge a face să curgă sânge printr-o incizie, pentru analiză sau în scopul descongestionării. 6) (lucruri, drepturi, favoruri etc.) A face să nu mai fie în posesia (cuiva). ◊ A-i ~ (cuiva) comanda a înlătura (pe cineva) dintr-un post de răspundere. A-i ~ (cuiva) apa de la moară a-l priva (pe cineva) de avantajele pe care le-a avut. A-i ~ (cuiva) durerea (sau suferința) a face (pe cineva) să simtă momentan o ușurare. A-i ~ (cuiva) viața (sau zilele) a omorî (pe cineva). A-i ~ (cuiva) mintea (sau mințile) a face (pe cineva) să-și piardă dreapta judecată. A-i ~ (cuiva) auzul a asurzi (pe cineva). 7) A-și asuma, intrând în stăpânire. 8) (sume de bani) A primi în calitate de venit; a încasa. 9) A găsi pentru a duce cu sine. ◊ Ia-l de unde nu-i se spune despre cineva sau despre ceva care nu se mai găsește la locul unde se afla mai înainte. 10) A obține în schimbul a ceva; a cumpăra. * ~ pildă a urma exemplul (cuiva). 11) (lucruri străine) A sustrage, însușindu-și. A-i ~ cuiva banii. ◊ A-i ~ (cuiva) pâinea de la gură a lipsi (pe cineva) de sursa de existență. 12) (fortificații, terenuri străine) A pune stăpânire (prin forță armată); a cuceri, a ocupa. ~ un oraș. 13) (mijloace de transport) A folosi drept mijloc de deplasare. ~ trenul. 14) (persoane) A trata într-un anumit fel. ~ cu binișorul (pe cineva). ◊ ~ (pe cineva) pe sus a lua cu forța (pe cineva). ~ (pe cineva) pe nepusă masă a ataca (pe cineva) pe neașteptate. 15) (persoane) A primi în familie, stabilind legături de rudenie. ~ de nevastă. ~ de bărbat. ◊ ~ de suflet (un copil) a înfia. 16) (despre stări fizice sau psihice) A pune stăpânire în întregime (pe cineva). A-l ~ frica (pe cineva). ◊ A o ~ din loc a pleca repede (de undeva). A o ~ la fugă a porni în fugă. A-și ~ zborul a porni în zbor. 2. intranz. (despre căi de comunicație, ape curgătoare) A-și schimba direcția (spre)... Râul a luat-o în dreapta. [Sil. lu-a] /<lat. levare

LUNTRE ~e f. Ambarcație de dimensiuni mici, fără punte, cu fundul plat, propulsată cu ajutorul motorului sau al vâslelor; barcă. * A se face (sau a se pune) ~ și punte a face tot posibilul pentru a atinge un scop. A sta între două ~i a ține și cu unul și cu altul; a îmbina două interese opuse. [G.-D. luntrei; Sil. lun-tre] /<lat. lunter

SARAMURĂ ~i f. 1) Soluție (concentrată) de sare, întrebuințată, mai ales, la conservarea alimentelor. *A-și pune pielea în (sau la)~ a face tot posibilul. 2) Apă naturală care conține sare. 3) Zeamă sărată (cu adaos de usturoi, oțet) dată ca garnitură la unele mâncăruri. /<ngr. salamúră

SILINȚĂ ~e f. Efort (fizic sau intelectual) în realizarea unui lucru sau în atingerea unui scop; sârguință; străduință; asiduitate. ◊ A-și dă (toată) ~a a-și da osteneala; a depune eforturi; a face tot posibilul. /a sili + suf. ~ință

URÂT² n. 1) Stare a omului care se plictisește; depresiune sufletească ușoară (cauzată de lipsa interesului); plictiseală. ◊ A muri de ~ a se plictisi grozav. A-i ține cuiva de ~ a face tot posibilul pentru a ridica dispoziția cuiva; a distra pe cineva. 2) Ceea ce întruchipează lipsa frumuseții și a armoniei. /v. a (se) urî

silă (-le), s. f. – 1. (Înv.) Forță, putere, potență. – 2. (Înv.) Forțe armate. – 3. (Înv.) Minune, miracol. – 4. Forță, violență. – 5. Constrîngere. – 6. Dezgust, aversiune, scîrbă. – Mr., megl. silă. Sl. (bg.) sila „putere” (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 344). – Der. sili, vb. (a obliga, a constrînge, a forța; a presa; a viola, a asupri; a se strădui, a-și da silința; a face tot posibilul), din sl. siliti, bg. siljă; silință, s. f. (forțare, sîrguință; rîvnă); nesilit, adj. (voluntar, spontan); silitor, adj. (sîrguincios, harnic); silnic, adj. (înv., puternic; înv., autoritar, violent; constrîns, obligat; dezagreabil, penibil), din sl. silĭnikŭ; silnică, s. f. (plantă, Glechoma hederacea); silnicesc, adj. (înv., impus, obligat); silnicește, adv. (prin forță); silnici, vb. (a constrînge, a violenta); silnicie, s. f. (violență); silui, vb. (a viola), din sl. silovati, silują; siluitor, s. m. (violator); nesiluit, adj. (liber, voluntar); năsălnic, adj. (Mold., violent, brutal, nepoliticos); năsălnicie, s. f. (Mold., violență).

a da la întors expr. (deț.) 1. a schimba subiectul discuției. 2. a face tot posibilul pentru a schimba părerea cuiva despre un deținut.

a face pe dracul în patru expr. a face tot posibilul, a se folosi de toate mijloacele pentru atingerea unui scop.

CARNE, cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. ◊ Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin; b) fig. a curma fără cruțare un rău. Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a lupta cu pierderi sîngeroase în războaie de cotropire. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Bucată din țesutul muscular al animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. – Lat. caro, carnis.

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu nesfîrșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică. ◊ Expr. Sub cerul liber = în aer liber; afară. (Rar) Pînă-i cerul = niciodată. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pămînt = a nu se potrivi de loc, a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de aceea ce se întîmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă uluirea cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = nu are să fie cine știe ce pagubă, nu are să se întîmple nici un rău. A făgădui cerul și pămîntul = a promite lucruri nerealizabile. Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pămînt = furios. În înaltul (sau slava) cerului = la mare înălțime. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Rai. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) pînă la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A răscoli cerul și pămîntul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). (Rar) A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pămîntul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. ♦ Putere divină, providență. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. – Lat. caelum.

2) cer n., pl. urĭ (lat. caelum, it. sp. cielo, pv. cat. cel, fr. ciel, pg. ceo). Bolta albastră care se pare că învelește pămîntu. Aer, atmosferă: ceru e senin. Paradis, raĭ: Împărăția cerurilor. Climă: ceru uneĭ țărĭ. Fig. Dumnezeŭ, providența: grație ceruluĭ. A ridica în cer, a lăuda mult. A răscoli ceru și pămîntu, a face tot posibilu, toate încercările. Focu ceruluĭ, fulgeru. Ceru unuĭ tabloŭ, partea care reprezentă ceru. Ceru guriĭ, palatu, partea superioară a guriĭ de la dințĭ pînă la înghițitoare.

chip n., pl. urĭ (und. kép dial. kíp, id., de unde și vsl. kipŭ. V. capiște). Imagine, figură: un chip de om. Înfățișare, față, aspect: frumos la chip. Formă, aspect: în chip de pasăre. Mod, fel: nu știŭ în ce chip să încep. Nu e chip, e imposibil. După chipu și asemănarea luĭ Dumnezeŭ, în forma luĭ Dumnezeŭ. Chip cĭoplit, statuă. A încerca fel și chip, a încerca toate mijloacele, a face tot posibilu. Chip saŭ chipurile, după cum se vede, după cum se pare, par’că, în formă: a venit chip (chipurile) să mă viziteze, (supt pretext de vizită) dar, în realitate, ca să mă spioneze.

daŭ, dat, dare v. tr. (lat. *dao [îld. do], dĕdi, dătum, dăre; it. dare, pv. cat. sp. pg. dar. Dădeam [vechĭ dam]; dădúĭ [vechĭ dedéĭ, dedéșĭ, déde, déderăm, déderățĭ, déderă, ĭar azĭ maĭ rar detéĭ, detéșĭ, déte, déterăm, déterățĭ, déteră]; să daŭ, să dea [mold. să deĭe]; dă, nu da, dea [mold. deĭe]. P. formă cp. cu staŭ. – V. cred, perd, vînd, ascund). Întind, ofer: a da de pomană banĭ săracilor. Ofer, plătesc: daŭ un franc pe un cuțit. Fac, produc: găina face oŭă, vaca vițeĭ, stejaru ghindă. Predaŭ, remit: a da un hot pe mîna polițiiĭ; a da o scrisoare în primirea, în sama, în mîna cuĭva. Caut, încerc: dădea să vorbească și nu putea. Mișc, împing: daŭ scaunu maĭ încolo. Ung, spoĭesc, văpsesc, sulemenesc: daŭ cizmele cu vax, daŭ părețiĭ cu var, daŭ gardu cu verde, mitocanca se dăduse cu roș. Daŭ jos, scobor: daŭ jos ceva din pod. Răstorn: daŭ jos scaunele fugind. Daŭ înapoĭ, restitui: daŭ înapoĭ ceĭa ce eram dator. Împing înapoĭ: daŭ înapoĭ un ceas (adică minutarele luĭ). Daŭ în ainte, 1) împing în ainte: daŭ în ainte un ceas (adică minutarele luĭ); 2) întrec, îs superior: a da cuĭva mult în ainte (E o expresiune de la joc [popice, biliard ș.a.] cînd un adversar tare dă celuĭ maĭ slab cîte-va puncte de la el, ĭar el începe maĭ de jos). Daŭ ascultare cuĭva, mă supun luĭ, îl ascult. Daŭ (saŭ pun) vine pe cineva, îl acuz, îl învinovățesc. Daŭ năvală, năvălesc. Daŭ ordin, ordonez, poruncesc. Daŭ faliment, devin falit. Daŭ un copil la carte, la școală, îl trimet la școală. Daŭ la jurnal, public în jurnal. Daŭ un copil la stăpîn, îl fac servitor. Daŭ ceva pe foc, arunc în foc. Daŭ pe gît, înghit, beaŭ: daŭ vinu pe gît. Daŭ pe gîrlă, arunc în gîrlă, (fig.) arunc ca lucru fără valoare. Daŭ afară, exclud, elimin. Daŭ pe bete, pe brîncĭ afară, exclud trîntind pe cineva la pămînt. Daŭ de-a dura, rostogolesc. Daŭ pe scară, alung dînd jos pe scară. Daŭ draculuĭ, ucid, (fig.) renunț la ceva: dă-o draculuĭ de carte! Daŭ cărțile (de joc), le împart. Daŭ cep unuĭ butoĭ, îl găuresc și încep a bea din el. Daŭ credință (crezare) cuĭva, unuĭ lucru, mă încred. Daŭ cuĭva cuvîntu, daŭ dreptu de a vorbi într’o adunare. Daŭ dreptate, recunosc că are dreptate. Daŭ medicamente, administrez medicamente. Daŭ drumu, las liber. Daŭ (saŭ bag) groaza în dușmanĭ, îi îngrozesc. Daŭ dosu, întorc spatele, fug de frică. Daŭ pe cineva de rușine, nu mă arăt la înălțimea laudelor luĭ, îl fac de rîs. Daŭ de gol, demasc, trădez. Daŭ pe față, denunț, divulg. Daŭ banĭ în ainte, plătesc în ainte. Daŭ mîna cu cineva, îl salut dînd mîna. Daŭ cuĭva bună ziua, îl salut cu vorba de „bună ziua”. Daŭ cinstea pe rușine, în locu cinstiĭ mă încarc de rușine. Daŭ cuĭva (banĭ) de cheltuĭală, (fig.) îi trag o bătaĭe. Daŭ bir cu fugițiĭ, dezertez. Daŭ pace, las în pace, nu neliniștesc. Daŭ o pedeapsă, o palmă, aplic o pedeapsă, o palmă. Daŭ un țipet, țip. Daŭ gură (saŭ o gură) cuĭva, îl strig. Daŭ o guriță, un bot (fam.), îl sărut. Daŭ de știre, anunț. Daŭ țîță, alăptez. Daŭ de zestre cuĭva ceva, îl înzestrez cu ceva. Daŭ vĭață, vivifiv, fac viŭ. Să dea Dumnezeŭ, să facă Dumnezeu! Daŭ sama, expun socoteala. Îmi saŭ samă, sînt conscient, înțeleg. Îmi daŭ sfîrșitu, mor. Îmi dă mîna să fac ceva, om cu ce (curaj, bani), pot, îndrăznesc. V. intr. Mișc: a da din umerĭ, din cap, din coadă, din picĭor. Lovesc, descarc o armă: daŭ cu pumnu, cu cĭomagu, cu pușca, cu tunu în ceva. Arunc, întind: daŭ cu cĭorpacu, cu plasa (ca să prind pește). Încolțesc, germinez: plantele daŭ vlăstare, mugurĭ. Năvălesc: stațĭ maĭ încet, că nu daŭ (subînț. năvală) Turciĭ și Tătariĭ! Intru: a dat moartea în găinĭ. Cad: calu omu a muncit pîn’a dat în bot, în genunchĭ. Conduc la, răspund: fereastra, cărarea dă dă în grădină. A ieșĭ, a țîșnĭ (vorbind de materiile fecale, de lava unuĭ vulcan ș.a.): uĭ-te ce dă din acest copil dac’a mîncat atîtea fructe! Fig. A vorbi lucrurĭ surprinzătoare: acest copil era odată tăcut (orĭ prost) dar acuma uĭte ce dă din el! Daŭ în, cad în: a da într’o groapă în cursă. A da în gropĭ (de prost), a fi foarte prost. A da în clocote, în fert, în undă, a începe să clocotească, să fearbă. A da în foc (apa, laptele), a se unfla și a se revărsa afară din vas. A da în mugurĭ, în copt (un arbore), a începe să facă mugurĭ, să se coacă. A-țĭ da în teapă, în petec (Iron.), a-țĭ face vechiŭ obiceĭ: Țiganu, chear împărat s’ajungă tot îșĭ dă în teapă. Daŭ în cărțĭ (saŭ cu cărțile), în bobĭ (saŭ cu bobiĭ), ghicesc cu cărțile, cu bobiĭ. Daŭ de saŭ peste, aflu, nemeresc, întîlnesc, mă izbesc de: a săpat pîn’a dat de apă, a mers pîn’a dat de prietenu luĭ, a căutat pîn’a dat peste ce a dorit. A dat de dracu, de belea, a-l întîlni pe dracu, a te izbi de o neplăcere. A da înainte (cu vorba, cu beția, cu vinu), a continua. A da înapoĭ, a scădea, a regresa. A da pe la cineva, a trece, a veni pe la el. A da din umerĭ, a sta nepăsător. A bate din buze, a fi păcălit, a nu avea ce- țĭ trebuĭe. V. refl. Mă las pradă în voĭa cuĭva: mă daŭ somnuluĭ. Mă răped: acest cîne se dă la om (Nu te da, nu te lăsa! se zice cînd te prefacĭ că-țĭ opreștĭ cînele să nu muște pe cineva, dar pe ascuns îl amuțĭ contra luĭ). Cedez, mă daŭ învins, mă predaŭ: nu te da! Mă daŭ învins, prins, mă predaŭ, recunosc că-s învins; mă dedaŭ: mă daŭ studiuluĭ, bețiiĭ. Mă daŭ jos, mă scobor, descind. Mă daŭ în lăturĭ, mă retrag, (fig.) nu mă amestec, nu ajut. mă daŭ după vînt, mă conduc după cum cer împrejurările. Mă daŭ după perdea, mă ascund, fug de de răspundere. Mă daŭ pe brazdă, mă acomodez, mă deprind, mă îmblînzesc. Mă daŭ peste cap, fac pe dracu’n patru, fac tot posibilu. Mă daŭ de (saŭ drept), mă pretind: a te da de (saŭ drept) patriot.

cruț, a -á v. tr. (alb. kurtsénĭ, cruț, d. lat. *curtiare, a scurta). Păstrez, nu cheltuĭesc: a cruța baniĭ, pinea, forțele. Scutesc, dispensez: ĭ-am cruțat această osteneală. Tratez blînd, nu jăfuĭesc orĭ nu ucid, miluĭesc: a-ĭ cruța pe ceĭ învinșĭ, o boală care nu cruță. A nu cruța nimica pentru reușită, a face tot posibilu p. reușită. V. refl. Mă feresc de muncă, de emoțiunĭ: cruță-te, că eștĭ bătrîn.

curmeziș adv. (d. curm, curmez). De-a latu: a așeza un lucru curmeziș pe altu, în curmeziș saŭ de-a curmezișu altuĭa. Adj. Dungă curmezișă. S. n., pl. urĭ. Linie saŭ drum de-a latu. V. peziș, veref. S. n., pl. urĭ. Direcțiunea de-a curmezișu: la curmezișu drumuluĭ. A te pune în cruciș și’n curmeziș, a face tot posibilu (pe dracu’n patru) p. a împedeca ceva. V. transvers.

drac m. (lat. dráco, -ónis, șarpe, balaur, d. vgr. drákon, ngr. drákos; it. draco, drago și dragóne, pv. drago, fr. sp. dragon, pg. dragăo. D. rom. vine slov. drak, balaur. – Gen. al luĭ dracu și al draculuĭ). Diavol, spiritu răuluĭ (reprezentat în biblie supt formă de șarpe). Un drac de copil, un copil neastîmpărat. Al draculuĭ!, interj. de mirare: măĭ, al draculuĭ! Oare ce să fie asta? Om al draculuĭ, om răŭ, om veninos. Frig al draculuĭ, mare frig. Apa frige al draculuĭ, frige grozav. Al draculuĭ de mult, foarte mult. Ce dracu! interj., de mirare și întrebare: ce dracu aĭ, măĭ, de țipĭ așa? De unde dracu viĭ, unde dracu te ducĭ? din ce loc al draculuĭ (= neștiut) viĭ, în ce loc al draculuĭ te ducĭ? Dracu gol, drac împielițat, persoană rea saŭ pricepută la rele. Calu dracilor, femeĭe rea. Salba draculuĭ (iron.), nepot. A face pe dracu’n patru, a face tot posibilu. Meșter e dracu: voĭ reușĭ! îs priceput ca dracu și voĭ reușĭ. A fugi ca dracu de tămîĭe, a fugi (a evita) grozav. A fi ca dracu pe uscat, a fi foarte urît. A avea pe dracu în tine, a fi nebun. A te duce draculuĭ, a pleca, și (fig.) a muri. A se duce draculuĭ, a se perde: s’au dus boiĭ draculuĭ (= am pățit-o!). A da draculuĭ, a arunca, a renunța. Lua-te-ar dracu! murire-aĭ. A scăpa de dracu și a da peste [V. peste] tată-su, a scăpa de un răŭ ș ia da peste altu maĭ mare. A cere pe dracu și pe tată-su, a cere un preț exorbitant. O mîncare pe care n’o mănîncă nicĭ dracu, o mîncare foarte rea. A trage mîța de coadă (saŭ pe dracu de coadă, barb. după fr. tirer le diable par la queue), a fi în mizerie. Unde șĭ-a înțărcat dracu copiiĭ, la dracu’n praznic, la mama draculuĭ saŭ (Bz.) la dracu cu cărțĭ, foarte departe: s’a mutat la dracu’n praznic. Eĭ, comedia draculuĭ, eĭ, mare comedie, lucru cĭudat! A băga în dracĭ (fam.), îndrăcit, foarte mult: a băut în dracĭ.

dreg, dres, a drége v. tr. (din direg, dires [cum se zice și azĭ pop. în Olt. Trans. Mold.] și dereg [Ps. S. și azĭ în Maram.] d. lat. dirigo, -igere, directum. – Dreg, să dreagă. V. îndrept, deretic, corijez, rector). Îndrept, îndrumez, călăuzesc (Ps. S.). Deretic, rînduĭesc, pun la locu luĭ. Îndrept, repar: a drege o mașină stricată, haĭnele, o greșeală. Fac maĭ gustos pin condimente: a drege supa cu oŭ și cu lămîĭe. Falsific (vinu). Sulemenesc: a-țĭ drege fața. Fig. Învăț minte, vin de hac, pedepsesc: lasă, că te-oĭ drege eŭ! Îndrept, întăresc, înviorez (glasu, chefu, sufletu). V. intr. Servesc la masă: a drege cu paharu. A face și a drege, a face tot posibilu ca să ĭeșĭ la capăt: ce făcu, ce drese, că scăpă! Cînd vreĭ să te dregĭ, maĭ răŭ te rupĭ, tocmaĭ cînd vreĭ să reparĭ ceva, greșeștĭ maĭ răŭ. A drege busuĭocu, a căuta să ștergĭ o impresie rea. Iron. Na-țĭ-o frîntă, că țĭ-am dres-o, se zice cînd dintr’un lucru răŭ aĭ făcut altu și maĭ răŭ în loc să-l fi dres.

lúntre f., pl. ĭ (lat. linter, pop. lunter). Barcă, cel maĭ mic vas de navigat. A te face luntre și punte, a face tot posibilu p. un scop.

péste prep. (din maĭ vechiu préste, în Ps. Ș. 19 și azĭ în Trans., și péstre, compus din pre- și stre. V. préspre). 1. Deasupra: peste catu întîĭ e catu al doilea, un pod peste (saŭ pe) Dunăre. 2. Asupra: a domni peste o țară, peste un popor. 3. Dincolo de: hoțiĭ aŭ fugit peste rîŭ. Peste drum, în față, față în față, în cea-laltă parte (fr. vis-à-vis); peste drum de noĭ e o librărie. Fig. Peste măsură, prea mult, excesiv: a munci peste măsură. A trece peste (propriŭ și fig.), a merge maĭ departe de cît trebuĭe. 4. Maĭ pe sus de, superior: peste colonel e generalu, asta e peste putință (imposibil), peste poate, peste puterile mele. Peste tot, pretutindenĭ. 5. Pe, la: l-a lovit cu palma peste obraz, peste bot; ĭ-a dat peste mînă, ĭ-a lovit mîna. A te bate cu palma peste gură, a regreta ce aĭ zis. Fig. A da cuĭva peste nas, a-l mustra, a-l face să se modereze. 6. Maĭ mult de cît: eraŭ peste o sută, am dormit peste opt ceasurĭ. Fig. Peste cap, maĭ mult de cît trebuĭe, din belșug: avem mîncare peste cap. 7. După: peste un an. 8. În timpu, în cursu: peste noapte, peste an. 9. Unu după altu, succesiv: noroc peste noroc. Claĭe peste grămadă, în dezordine, de-a valma. Loc. A-țĭ fi (saŭ a-țĭ veni) peste mînă, a-țĭ fi incomod, a-țĭ fi greŭ. A apuca (adică „drumu”) orĭ a o lua peste cîmp, a lua drumu pin cîmp. (Dar nu se zice peste pădure, vie, baltă, ci pin pădure, vie, baltă. Tot așa e fals a zice: plec în America peste Hamburg, cum zic Româniĭ germanizațĭ după germ über, îld. pe la saŭ pin Hamburg). A da peste cap, a răsturna, a învinge de tot. A te da peste cap, a face o tumbă, un salt mortal, și fig. a face tot posibilu ca să reușeștĭ. A lua pe cineva peste picĭor, a-l lua cam în rîs, a-l lua la vale, a nu-l trata serios. A da peste (saŭ de) cineva, a te întîlni cu cineva, a-l descoperi. A da peste ceva, a găsi, a descoperi: na, c’am dat peste (saŭ de) dracu! Și piste (sud) și piște (nord).

*posíbil, -ă adj. (lat. possibilis). Care se poate: lucru posibil, (Eliptic = poate). De ex.: Va ploŭa. Posibil! S. n., pl. e. Lucru posibil: voĭ face tot posibilu ca să reușesc.

sítă f., pl. e (vsl. sîrb. bg. rus. sito, sită; ung. szita, sită; ngr. sita, alb. sită, setă, d. lat. sêta, păr gros de porc, de cal, de unde și it. seta, fr. soie, sp. seda, germ. seide, matasă). O unealtă culinară de cernut făină (Se compune dintr’un cerc lat pe care e întinsă o țesătură de păr de cal saŭ de sîrmă. Țesătură de asbest (inventată de Auer) care, pusă la becurile de gaz, produce o lumină albă strălucitoare. A zări ca pin sită, a zări puțin din pricina vederiĭ slabe saŭ a unuĭ desiș. Plouă ca pin sită, plouă des și mărunt. Om trecut și pin sită și pin ciur (saŭ și pin ciur, și pin dîrmon saŭ veșcă), om trecut pin multe aventurĭ saŭ blestemățiĭ. A bate’n sită și’n covată, a face tot posibilu și a prezenta mîncarea la masă, a învinge o dificultate. Prov. Sita noŭă șade’n cuĭ, nevasta nu e pusă la muncă grea și nu e bătută îndată după nuntă, omu noŭ în serviciu e maĭ cruțat.

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) spațiu de deasupra orizontului unui observator (2), care are o formă aparent emisferică, boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga de cineva insistent. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple niciun rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, bolta palatină; palat. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

PARĂ¹, pare, s. f. Flacără, văpaie; p. ext. căldură dogoritoare, dogoare. ◊ Loc. adj. De pară = roșu aprins (ca flacăra); arzător, dogoritor. ◊ Expr. A trece (sau a sări) prin foc și pară = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. A se face foc și pară (de mânie) = a se supăra, a se mânia foarte tare. Foc și pară = înfierbântat, îndârjit; supărat, înfuriat. ♦ Fig. Sentiment puternic și chinuitor; înflăcărare; chin sufletesc, dorință chinuitoare. – Din sl. para.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lumea. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar; în cel mai înalt grad. 2. Structură psihică și morală a unei ființe; caracter, temperament. 3. Minte, cuget; cumpăt. ◊ Loc. adj. În toată firea = ajuns la dezvoltare deplină, matur; în deplinătatea facultăților mintale, serios. ◊ Expr. A-și veni în fire = a-și reveni (după un șoc, o emoție puternică, un leșin). A scoate (pe cineva) din fire = a enerva (pe cineva), a înfuria, a scoate din sărite, din răbdări. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a se stăpâni, a-și păstra cumpătul. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a nu se mai putea stăpâni, a-și pierde cumpătul. A se prăpădi cu firea = a face tot posibilul; a se strădui; a se consuma foarte mult sufletește. – V. fi.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nicio nenorocire. – Lat. focus.

PRAF, (2, 3) prafuri, s. n. 1. Material format din particule solide foarte fine, provenite din fărâmițarea naturală a scoarței terestre, a unor corpuri solide, din unele procese biologice ale viețuitoarelor etc.; pulbere, colb. ◊ Expr. A face (pe cineva sau ceva) praf = a) a sfărâma în bucăți; a distruge; b) (cu privire la bunuri materiale) a irosi, a cheltui fără rost; c) (fam.) a învinge pe cineva într-o discuție în contradictoriu, a-i anula argumentele; a impresiona profund (prin cele ce spune sau face); a epata. A (se) face praf și pulbere sau a (se) preface în praf = a (se) distruge complet, a nu mai rămâne nimic. A se alege praful sau nu se alege nici praful, a nu rămâne nici praf = a fi complet distrus, nimicit; a fi ucis. A arunca (cu) praf în ochii cuiva = a încerca să înșele pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât sunt în realitate, a induce în eroare. A se face praf pentru cineva = a-i purta cuiva o mare grijă, a face tot posibilul pentru cineva. Praful de pe tobă = nimic. 2. (De obicei urmat de determinări) Nume dat diferitelor materiale solide reduse la starea de particule foarte fine și care sunt folosite în diferite scopuri. ◊ Praf de pușcă = pulbere formată dintr-un amestec de azotat de potasiu, sulf și cărbune de lemn, folosită ca explozibil. Praf de spumă = preparat care produce în contact cu apa o spumă și care se folosește pentru stingerea incendiilor. Praf de copt = preparat care se utilizează în patiserie pentru a face să crească aluaturile, prin dioxidul de carbon pe care îl degajează. Lapte praf = lapte sub formă de pulbere, obținut prin eliminarea apei din componența lui. Praf de bronz = pulbere care se amestecă cu ulei sau cu lac și formează vopsele care imită metalul. Praf de mătase = substanță cu aspect lucios, preparată din mică¹ pisată, folosită la zugrăveli. Praf hidrofob = material pulverulent, neinflamabil și imputrescibil, obținut din cenușa de la termocentrale cu adaosuri de păcură, folosit pentru hidroizolări. 3. Spec. Substanță toxică sau medicamentoasă în formă de pulbere; (pop.) doză dintr-un astfel de medicament. ◊ (Arg.) Praf alb = cocaină. 4. (Pop.) Polen. [Var.: (înv. și reg.) prav s. n.] – Din sl. prachŭ.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. TOPÎRCEANU, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire. HOGAȘ, M. N. 156. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I 263. Jos s-așterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l țese din ierburi și floricele! HASDEU, R. V. 61. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Amenințarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. REBREANU, I. 95. 2. Factură psihică și morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. COȘBUC, P. I 96. Simțea o depărtare enormă... altă fire, altă creștere, cu totul alte gînduri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. Dar l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Loc. adj. În toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit. REBREANU, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească așa de tare d-lui, care-i om în toată firea? ALECSANDRI, T. 586; b) în deplinătatea facultăților mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... și deseară să mergem la teatru... – Se vede că nu ești în toată firea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A-și veni în fire = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți, încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Vino-ți în fire și nu mai face una ca asta! ISPIRESCU, L. 382. Îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. A-și ieși din fire v. ieși. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minți. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Popular) A-și face fire = a-și recîștiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au și săgetat nu-ș’ ce pin inimă, dară, făcîndu-și fire, i-au dat bună demineața. SBIERA, P. 254. S-a cutremurat de frică, însă își făcu fire, ca să nu-și arate frica. ȘEZ. V 35. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a-și păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ține-ți firea. SAHIA, N. 49. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a-și pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, pașă, o vorbă d-aproape să-ți spun... Dar pașa-și pierduse și capul și firea! COȘBUC, P. I 206. Calul, dacă simți că fata se perde cu firea, o îmbărbătă iarăși. ISPIRESCU, L. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea și dumneata habar n-ai. BASSARABESCU, V. 41.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

CARNE, (2, rar 1) cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. I Îi sărise inima de frică și-i tremura toate cărnurile. ISPIRESCU, L. 133. Cînd ți-oi spune pînă la sfîrșit, cred că ți s-a încrîncina și ție carnea pe tine. CREANGĂ, P. 77. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea prin lovire, rănire etc. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia, a lovi în plin. Cînd aducea fata paloșul... da în carne vie. ISPIRESCU, L. 27. Băieții, cam zglobii, Trag la naiba prin pustii, Nu ca mine-n cărnuri vii. TEODORESCU, P. P. 291; b) fig. a curma fără cruțare un rău. (în legătură cu verbele ◊ a transforma», «a folosi», «a trimite» etc.) Carne de tun = masă de militari trimiși de clasele exploatatoare spre a fi masacrați într-un război nejust de pe urma căruia ele să poată beneficia. Urzind planurile sale de război, imperialismul american contează pe folosirea unor teritorii străine, pe folosirea altor popoare, destinate să servească drept carne de tun în vederea cuceririi dominației Mondiale de către imperialiștii americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 114. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) de o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. Carne sînt din carnea voastră ruptă. BENIUC, V. 10. A crește carnea pe cineva sau a prinde, a pune carne = a) a se îngrășa. Sultănica... nu era d-alea tărtănețele ce pune carnea pe coaste cu lopata, și trece prin toate. DELAVRANCEA, S. 23; b) a simți o satisfacție, o mulțumire. Făt-Frumos privea și creștea carnea pe el de mulțumire. ISPIRESCU, L. 108. A tremura carnea pe cineva = a tremura (de frică, de supărare etc.). Îl iubea mult pe Dinu și o apuca o groază care o făcea să-i tremure toată carnea pe ea cînd se gîndea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă și să n-o mai iubească. BUJOR, S. 41. A fi prieten unghie și carne (cu cineva) = a fi prieten bun (cu cineva). Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie și carne. CREANGĂ, A. 1 03. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforțări, a-și expune viața, a face tot posibilul; a se face luntre și punte. Cînd îi fi la vreun aman, să ne dai de știre, că ne-om băga carnea în saramură și nu te-om lăsa. SANDU-ALDEA, U. P. 231. 2. Bucată din mușchiul animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. Porunci de tăie un bou și alese toate cărnurile la un loc. ISPIRESCU, U. 86. El scoase o torbă plină de cărnuri fripte. ALECSANDRI, la TDRG. Am mîncat carne de miel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. Carne albă v. alb. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură semințele. V. miez. Poame cu carnea bogată.

CER², ceruri, s. n. (Adesea la pl. cu același sens) 1. Spațiu nesfîrșit în care se află toți aștrii (v. univers); (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care pare a avea o formă emisferică. Cerul a coborît aproape, cu nori vineți și răsfirați, pe dealurile unde vîntul fîșie în porumburi uscate. C. PETRESCU, S. 61. Irina privea dornică cerul însăninat și presărat cu stele în partea Galațului. BUJOR, S. 136. Cînd ne scularăm a doua zi, soarele era de o suliță pe ceruri. HOGAȘ, DR. II 17. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Literar și poetic, precedat de «boltă» sau de «tării») Stelele licăreau pe bolta cerului. ▭ Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor. ISPIRESCU, M. V. 41 (În forma regională ceri) Chiotele despicau bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ (Poetic) În nord creșteau umbre înalte pe cerul nădejdii. BOUREANU, S. P. 20. Și-a umplut și baciul fluierul cu cer, Ca să-l zică noaptea focului de veghe. LESNEA, A. 34. ◊ Fig. [Moldova] n-avea nici o înfiorare pe luciți, numai în adînc, pe cerul boltit al fundului, tremura neîntrerupt, fără hodină, frunzișul bogat, mărunt, al plopilor cu trunchiuri cenușii. SADOVEANU, O. V 62. ◊ Expr. (Rar) Pînă-i cerul = niciodată. ◊ (În forma regională ceri) Eu mă duc, mîndruță, duc, Unde-nfloare piperiul Și nu vin pînă-i ceruți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Sub cerul liber = în aer liber; afară. A fi departe (unul de altul) ca cerul de pămînt = a nu se potrivi de loc, a fi mare deosebire (între unul și altul), a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege, a fi străin de ceea ce se întîmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă starea de uluire a cuiva față de o situație neașteptată și neplăcută. Nu se va face gaură (sau bortă) în cer = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. Tată, spune-ne și nouă, că doar nu s-o face gaură în cer dacă vom ști și noi ce lucru te amăraște. ISPIRESCU, L. 12. A făgădui cerul și pămîntul = a promite lucruri nerealizabile. A răscoli cerul și pămîntul = a face tot posibilul, toate încercările (pentru a găsi un lucru pierdut). (În legătură cu verbe de mișcare, foarte des în basme) Cu o falcă în cer și cu una (sau cu alta) în (sau pe) pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă tot în drumul său. Pe cînd Reșid era urgisit... sosește, generalul Mencicof, cu o falcă în cer și alta în pămînt. GHICA, la TDRG. În înaltul (sau slava) cerului = la o mare înălțime, cît se poate de sus. [Puricele] s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. ♦ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă. Uscat e cerul gurii lor. COȘBUC, P. I 109. 2. Aer, văzduh, atmosferă. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie. EMINESCU, O. I 82. Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer. ALECSANDRI, P. A. 45. Crivățul... vîjîie prin vijelie, Spulberînd zăpada-n ceruri, de pe deal, de pe cîmpie. ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Expr. Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. (În diverse mitologii) Regiune situată undeva deasupra pămîntului și considerată ca lăcaș al divinității, al perfecțiunii și al fericirii; (după moarte) rai. Își ridică mîinile către ceruri. ISPIRESCU, M. V. 40. Nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioșare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A se ruga (de cineva) cu cerul și cu pămîntul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. Se rugase cu cerul și cu pămîntul de mă-sa, s-o lase să culce vițelul plăpînd cu ea în casă. CARAGIALE, O. I 308. A ridica (pe cineva) pînă la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A se crede căzut (sau coborît) cu hîrzobul din cer v. hîrzob. ♦ Putere divină, providență. Însă dacă cerul vrînd să-ngreuneze Anii vieții mele și să mă-ntristeze... BOLINTINEANU, O. 34. ◊ Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

PARĂ¹ s. f. 1. Flacără, văpaie. Para lungă Se-nalță-n sus albastră. EMINESCU, O. I 93. Ard nuielele trăsnind, Crește para scînteind. ALECSANDRI, P. II 106. ◊ (Determinat prin «de foc») L-oi hrăni cu jaratec și l-oi adăpa cu pară de foc. EMINESCU, N. 27. ◊ Fig. Apusul joacă într-un potop de pară: Se duce craiul zilelor de vară Spre alte lumi. IOSIF, P. 33. Mîndra seceră secară, Năframa-i arde cu pară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adj. De pară = ca flacăra, arzător, dogoritor. Vestim... steaua de pară, Sus, peste Grivița proletară. DEȘLIU, G. 19. ◊ Expr. A se face (sau a se supăra, a se mînia) foc și pară v. foc. A trece (sau a sări) prin foc (sau prin apă și pară) = a înfrunta orice primejdie, a face tot posibilul. Era gata Pentru ea să sară Prin apă și pară. COȘBUC, P. II 147. ◊ (În comparații și metafore) Sabina roși pară, fiindcă întîia oară o trata cineva ca pe-o domnișoară. C. PETRESCU, C. V. 14. Gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 12. Sufletul meu arde-n iubire ca para. EMINESCU, O. I 231. 2. Fig. Sentiment puternic; înflăcărare; chin sufletesc. V. foc. Ce ochi cuminți ori plini de pară, Privind la voi cu drag se bucurară? IOSIF, P. 36. Gîndu-i se topea de pară. COȘBUC, P. I 124. Para la inim-ajunge, Badea suspină și plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

POSIBIL, -Ă, posibili, -e, adj. (În construcție cu verbul «a fi») Care se poate întîmpla sau realiza, care poate fi făcut sau imaginat; cu putință. Creșterea producției la hectar este posibilă numai prin folosirea din plin a metodelor agrotehnice înaintate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2827. ◊ (În construcții impersonale) E posibil oare să nu fim de loc informați despre cele ce se petrec înaintea noastră? CAMIL PETRESCU, U. N. 346. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce e cu putință. De ce, chiar în materie de vînătorie, să nu hotărîm marginile posibilului? ODOBESCU, S. III 48. ◊ Expr. În măsura posibilului v. măsură. A face tot posibilul (sau posibilul și imposibilul) = a face tot ce se poate, a încerca totul pentru a ajunge la rezultatul dorit. Ce n-a făcut domnul Hagi-Iordan?.. Posibilul și imposibilul. C. PETRESCU, C. V. 97.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

PUTINȚĂ, putințe, s. f. 1. Posibilitate. Absolvenții școlilor nu se puteau îndeletnici cu niște scrieri care erau cu totul în afară de gustul și putința lor de înțelegere. SADOVEANU, E. 96. Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus, O noapte cu-atîta întuneric, c-a pus In minte-ne stăvili putinții de-adus Aminte ce-i timpul și locul. COȘBUC, P. II 298. ◊ Expr. Peste putință = imposibil (de realizat); mai presus de puterile cuiva. E peste putință a mai continua drumul înainte cu vîntul din față. BART, S. M. 19. Peste putință de spus ce am văzut. CARAGIALE, O. III 248. La noapte așteaptă-mă... – Ce zici? peste putință! BOLINTINEANU, O. 371. După putință = cum poate, potrivit cu mijloacele sau posibilitățile cuiva. Se îmbracă după putință. Cel mai... cu putință = cel mai... posibil; extrem de..., în cel mai înalt grad. Eu sînt omul cel mai serviabil cu putință. C. PETRESCU, C. V. 134. A face tot ce-i stă în (sau, învechit, prin) putință = a face tot posibilul. Belciug va face tot ce-i va sta în putință să-l scoată din casa lui. REBREANU, I. 84. Tu știi că am făcut tot ce mi-a stat în putință. ISPIRESCU, L. 95. A fi (sau a-i fi cuiva) cu (sau, învechit, prin) putință să... = a fi posibil să..., a (se) putea. Sub pămîntul pe care creștea iarbă, nu era cu putință să fie săpate gropi. BOGZA, C. O. 34. Așadar, potolindu-se și văzînd în sfîrșit că nu e prin putință a sta cu armele împotriva cotropitorilor, Mihnea porunci să se gătească de plecare. ODOBESCU, S. A. 107. Dacă-ți este cu putință, Te rog fă ș-a mea voință: Nu ieși seara-n uliță, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. A-i sta cuiva în putință (sau învechit) a fi în putința cuiva (să)... = a corespunde cu posibilitățile de realizare ale cuiva, a fi posibil de realizat. De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc, Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele. ALECSANDRI, P. I 165. Fără putința (sau putință) de... = fără a putea să... Îl vede acum, înaintea lui, fără putință de a-și mai reaminti ceva. SAHIA, N. 76. 2. (Fiz.; învechit) Putere.

ZBATE, zbat, vb. III. 1. Refl. (Despre ființe) A se mișca încoace și încolo, brusc și repede (din cauza durerii sau pentru a scăpa de o strînsoare); a se zvîrcoli, a se smuci. În spasmul morții junca se zbătea, izbindu-se cu dinapoia la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. VII 362. Cu grijă și cu greutate am scos din colivie pasărea, care se zbătea cu pupila dilatată de spaimă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 43. Și de pe bici l-am cunoscut, Și cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. Pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbătîndu-se înăuntru. bag mîna și scot pupăza vlăguită de atîta zbucium. CREANGĂ, A. 55. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat (sau ca musca în pînza păianjenului), se zice despre cineva care se silește din răsputeri să scape dintr-un impas. A se zbate în ghearele morții v. gheară (1). A se zbate de moarte = a se zbate foarte tare (ca și cum ar fi în agonie, în chinurile morții). O știucă se zbătea de moarte pe uscat. ISPIRESCU, L. 43. La pămînt mi se trîntea... Și de moarte se zbătea. SEVASTOS, C. 316. ♦ A se zbuciuma, a se chinui. Draga mamei!... cît s-a zbătut și cît a plîns noaptea trecută... Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat. GALACTION, O. I 77. E un suflet stingher care se zbate și se frămîntă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. ♦ A zvîcni, a palpita, a se mișca, a se clătina. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv. COȘBUC, P. I 253. Se zbătea pieptul omului celuia și tot apă cerea. ȘEZ. III 68. ◊ Tranz. Și-a zbătut pripit pleoapele ochilor de catran ca să se dumirească. SADOVEANU, A. L. 162. Manlache a ridicat un pumn uriaș și l-a zbătut undeva, spre casa lui Ion. POPA, V. 319. ♦ A se strădui din toate puterile, a face tot posibilul pentru atingerea unui scop. Numai cîțiva în uliță se mai zbăteau să se apropie, bombănind și chicotind. REBREANU, R. II 85. Se zbătea bietul om, cu mintea și cu trupul, și parcă era un făcut, mergea din pagubă în pagubă, de ajunse în sapă de lemn. ISPIRESCU, L. 206. 2. Refl. A se mișca (cu putere) încoace și încolo, a se agita; a se învolbura, a se învîrteji. O sentinelă, cu obrazul învălit în glugă, cu ninsoarea zbătîndu-se în juru-i ca un lințoliu, se mișcă spre noi. SADOVEANU, O. VIII 169. Așa se zbat copacii în furtună. CAZIMIR, L. U. 80. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. BART, S. M. 51. ◊ Tranz. Apele lacului zbat valuri cu spuma albă, ușoară. STANCU, U.R.S.S. 169. Un vînt dinspre munți a început să zbată mătasa albastră din boldul de pe vîrful castelului. SADOVEANU, F. J. 270. ♦ Intranz. A izbi, a lovi, a bate. Potrivind un firișor de iască pe zburătura de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul și a prezentat, politicos, doamnei baroane cărbunașul. SADOVEANU, V. F. 35. ◊ Expr. Cît ai zbate din (sau în) amnar v. amnar¹. 3. Refl. reciproc. A se tîrgui, a se tocmi. Apoi, fără să ne zbatem... mi-i da șeisprezece lei, cu irmilic de aur, și ți-oi duce-o știi, colea, ca pe palmă. CREANGĂ, P. 113. ♦ Tranz. (Învechit) A reduce, a scădea din prețul unei mărfi prin tîrguială. Să-ți arate o bucată de atlas și, ce va cere, să dai, să o cumperi, să nu zbați nimica. La TDRG.

ÎNCERCARE. Subst. Încercare, încercat, cercare (pop.), tentativă, probă, probare, probăluire (înv. și reg.), ispită (înv.), ispitire (înv.); tatonare, sondaj (fig.), sondare (fig.). Experimentare, verificare; experiment, experiență. Dibuială, dibuire, dibuit. Aventură, hazard, risc. Cercător (înv.); experimentator; căutător. Pilot de încercare. Adj. De încercare, de probă; experimental. Încercat, cercat (pop.), ispitit. Vb. A încerca, a cerca (înv.), a proba, a probălui (înv. și reg.), a ispiti (înv.), a face încercări, a pune la încercare, a face (o) probă (probe); a tatona, a tatona terenul, a sonda (fig.). A experimenta, a verifica. A căuta să..., a face tot posibilul. A intenționa, a avea intenția; a face o tentativă. A se aventura, a se hazarda, a risca, a se încumeta, a cuteza. Adv. De încercate, de probă; (în mod) experimental. V. efort, experiență, inițiativă, început.

bate [At: COD. VOR., 46/7 / Pzi: bat / E: lat battere (battuere)] 1 vt A lovi, de repetate ori, cu un instrument materia dintr-un vas spre a o amesteca sau o freca bine. 2 vt (Pex; îe) A ~ putineiul A obține unt din lapte sau smântână. 3 vt (Pex; îe) A ~ apa să se aleagă unt A face o muncă zadarnică. 4 vt A lovi ritmic cu ciocanul un metal înroșit în foc pentru a-i da o anumită formă sau a-l durifica. 5 vt (Îe) A ~ bani (sau moneda) A tăia sau a turna bucăți de metal și a imprima pe ele o legendă care le dă curs legal. 6 vt A lovi cu un ciocan tăișul coasei ca să taie mai bine. 7 vt A băga de-a curmezișul, printre firele urzelii, alte fire și a le îndesa, lovindu-le cu vatalele. 8 vt (Lrț) A presa, cu spata, firele din băteală. 9 vt A lovi, cu un băț, pe sub pietrele dintr-un râu spre a alunga peștii spre năvod. 10 vt A izbi repetat, cu un instrument specific o masă de produse vegetale pentru a desprinde semințele sau fibrele textile. 11 vt A lovi repetat, cu o prăjină, crengile pomilor, ca să cadă fructele. 12 vt (Trs; rar; îe) A ~ cuiva perele A repeta neîncetat un sfat. 13 vt A scutura. 14 vt (Îe) A ~ stupii A muta albinele în alt stup. 15 vt A bate cu un ciocan sau cu maiul un metal, un material sau un obiect, în diverse scopuri. 16-17 vti (vi „din” „în”) A produce, cu un instrument muzical, sunete prin lovire. 18 vt A da de știre (lovind un instrument). 19 vt A da alarma. 20 vi (Pop; îe) A ~ (cuiva) în strună A vorbi astfel încât să-i facă plăcere cuiva. 21 vi (Fig; îe) A ~ în retragere A retracta. 22 vi (Îae) A se retrage. 23 vt (Mol; îe) A ~ cărțile A lovi (mereu) de masă cărțile de joc. 24 vt (Mol; îae) A amesteca cărțile. 25 vt (Mol; îae) A juca (mereu) cărți. 26 vt (Ing; îlv) A ~ telegraful sau a ~ o telegramă (înv depeșă) A telegrafia. 27 vt (Înv; îlv) A ~ în tipar A tipări. 28 vt A zdrobi testiculele unui miel sau ied, făcându-l sterp. 29 vt A băga un obiect ascuțit în ceva, lovindu-l repetat cu un corp tare. 30 vt A fixa un obiect de altul în cuie. 31 vt A împodobi un obiect cu ținte, pietre scumpe etc. Și a fereca. 32 vt A îndesa ceva într-un orificiu prin lovituri repetate. 33 vt A bătători. 34 vi A tropăi. 35 vt (Pex) A dansa cu foc. 36 vt (Îe) A ~ drumul sau drumurile (căile, ulițele, țările, codrii) A umbla mult Si: a alerga, a cutreiera. 37 vt (Îae) A face mereu același drum (pentru afaceri). 38 vt (Îe) A ~ mahalalele sau târgurile A umbla mereu prin... 39 vt (Îe) A ~ satu-n vergi A cerși. 40 vt (Îe) A ~ prundurile sau podurile ori lela, treta, brambura, geamburec A hoinări. 41 vt (Îs) ~ poduri Hoinar. 42 vt (Îe) A ~ laturile A rătăci. 43 vt (Îae) A greși. 44 vt (Îe) A ~ câmpii A vorbi aiurea. 45 vt (D. încălțăminte) A produce răni sau bătături Si: a roade. 46 vt A ciocăni. 47 vi (Îe) A ~ din palme A aplauda. 48 vi (Îlav) Cât ai ~ din palme Imediat. 49 vi (Fam; îe) A ~ în pumni A lovi pumnii unul de altul, făcând în necaz cuiva. 50 vt (Fig; pfm; îe) A ~ șaua A da de înțeles, fără a se adresa direct. 51 vi (Îe) A ~ la ușa sau ușile oamenilor A cere (de) pomană. 52 vi (D. păsări și câini) A da din aripi sau din coadă. 53 vi (Fam; pex) A flutura. 54 vi (D. inimă, puls etc.) A palpita. 55 vi (Pop; îe) A i se ~ coliva în piept A fi pe moarte. 56 vr (Fig) A se lovi de repetate ori. 57 vr (D. conținutul oului, la scuturare) A se lovi (de coajă). 58 vr (D. picioarele calului, pex despre cal) A se cosi. 59-60 vtr A (se) lovi. 61 vr (Spc; dfr) A se zdrobi, lovindu-se una de alta. 62 vi A da tare cu ceva în altceva. 63 vt (Îe) A ~ mingea, țurca etc. A (se) juca cu mingea, cu țurca etc. 64-65 vti (Înv) A bombarda. 66-67 vti (D. arme de foc) A trage. 68-69 vti (Pgn) A ajunge. 70 vi (Olt; îe) A ~ cu fruntea în nori A fi înalt. 71 vi (Olt; îae) A fi mândru. 72 vi (D. foc, raze de soare) A se simți. 73 vi (D. băuturi; îe) A ~ la cap A ameți. 74-75 vti (D. grindină, ploaie, brumă etc.) A cădea în cantitate mare, distrugând recolta. 76-77 vti (D. vânt) A sufla (ceva). 78-79 vti (D. aștri) A lumina (ceva). 80 vt (D. Dumnezeu și sfinți) A pedepsi. 81 vt (Îe) A ~ tactul sau măsura A marca, prin mișcări regulate cu mâna sau cu bagheta, tactul unei bucăți muzicale sau al unui vers. 82 vt A- mătănii A face mătănii. 83 vi A înclina spre... 84 vi (Fam, d. culori) A avea nuanța... 85 vi (Mol; cpp. „cu”) A plăcea. 86-87 vti (D. obiecte) A suna ritmic. 88-89 vti (D. câini) A lătra scurt și la intervale regulate. 90-91 vti (D. țarcă) A cârâi. 92 vt(a) A lovi în mod repetat (pentru a pedepsi) Si: a da bătaie. 93 vt (Pop; îe) A ~ ciobănește (furcă, măr, pe roate dobză, gros) A bate (92) foarte tare. 94 vt (Înv; îe) A ~ la tălpi A pedepsi, lovind cu un baston, o vargă etc. la tălpi. 95 vt (Fig; îae; d. avere) A risipi. 96 vt (Îe) A ~ palma (sau laba) A da mâna cu cineva. 97 vt (Îae) A ajunge la o înțelegere. 98-99 vtr (Cpp „de”) A (se) izbi. 100 vt A lovi ușor și repetat cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția, a-l reconforta, a-l consola sau a-i arăta bunăvoința. 101 vt A lovi ușor cu palma un animal, spre a-l liniști sau a-l mângâia. 102 vt (Pfm; fig; îe) A(-i) ~ capul cuiva A nu da pace. 103 vt (Pgn; fig; îe) A ~ la cap A insista. 104 vt (Fig; îe) A-și ~ capul (sau rar firea) cu (rar pentru sau de) ceva A fi preocupat de... Si: a se frământa. 105 vt (Fig; îe) A-l ~ pe cineva gândul A se gândi (insistent) la... 106 vt (Fig; îe) A-l ~ grija pe cineva A fi neliniștit Si: (iuz) a fi îngrijat, (înv) a fi muncit. 107 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cuiva obrazul A-i face cuiva imputări. 108 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ gura (sau limba) degeaba (ori în vânt) A vorbi în zadar Si: a vorbi de-a surda. 109 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cu gâlceavă urechile cuiva A supăra cu plângeri. 110 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ picioarele A umbla mult. 111-112 vtr (Pop; d. armăsari; pex; d. iepe) A se împreuna. 113 vi (Rar) A da în cineva. 114 vi (Fig; pfm; îe) A ~ la ochi (rar, la urechi sau la auz) A atrage atenția, trezind interes, bănuială prin neobișnuitul situației Si: a frapa. 115-116 vir (Înv; îe) A (se) ~ cu capul în pământ A (se) umili. 117 vi (Îe) A ~ (cu vorba) A face aluzie la... Si: a aduce vorba a da ponturi, (înv) a pișcă cu vorba. 118 vrr A se lovi unul de altul. 119 vr (Pfm; fig; îe) A se ~ cu pumnii în (sau peste) cap A fi foarte supărat. 120 vr (Îae) A fi disperat. 121 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu pumnii în piept A se căi. 122 vr (Îae) A fi supărat. 123 vr (Îae) A se mândri. 124 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâna (sau palma) peste gură A se lovi peste gură pentru vorbe nesocotite. 125 vr (Îae) A duce mâna la gură înaintea unei întâmplări neașteptate sau îngrozitoare. 126 vrr A se lovi unul pe altul, pentru a se învinge. 127 vr (D. popoare) A se război. 128 vr A se lupta. 129 vr (Îe) A se ~ în parte A se lupta, fără ca nimeni să iasă învingător. 130 vr (Fig; fam; îe) A se ~ cu moartea A fi în agonie. 131 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu gândul (sau cu mintea ori cu gândurile) A fi preocupat de ceva. 132 vr (Pfm; îe) A se ~ singur sau de capul său A-și îndrepta comportamentul. 133 vr (Fig; d. hotar; îe) A se ~ cap în cap (sau în cap cu...) A se mărgini cu... 134 vr (Fig; d. două lucruri, situații) A se contrazice. 135 vr (Fig; îe) A se ~ de muscă A sta degeaba. 136 vr (Pop; îe) A se ~ după (rar la sau pe) ceva A căuta cu tot dinadinsul să ajungă la ceva. 137 vi (Îvr) A tinde. 138 vi (Îvr) A face tot posibilul să... 139 vi (Îvr; cpp „spre”) A porni război împotriva cuiva. 140 vt (Îvp; îe) A ~ război A se război. 141 vt A învinge. 142 vt A năpădi. 143 vt A chinui. 144 vt A fi superior. 145 vt (Spc; la jocuri) A câștiga. 146 vt (Ljc; îe) A ~ bancul A ponta sume mari. 147 vr A se zbate. 148 vr (Îc) Cum se ~Dunărea Dans țărănesc nedefinit mai de aproape. 149 vr (Pan; d. pește) A depune icre. 150 vt (Gmț; îe) bătu-te-ar norocul, hazul, pustia, cucul etc. Exprimă simpatia, mirarea, indignarea. 151 vt (Îe) Să mă ~tă Dumnezeu (sau crucea sau Maica-Precistă etc.) Jurământ pentru a fi crezut. 152 vt (Îe) A-și ~ joc de cineva (sau de ceva) A lua în derâdere Si: a batjocori. 153 vt (Pop; îae; complementul este femeia) A seduce, abandonând apoi. 154 vt (Îae; complementul este femeia) A viola. 155 vt (Îae; complementul indică lucruri) A face neglijent. 156 vt (Pfm; îe) A-și ~ mendrele A râde de cineva sau ceva. 157 vt (Îae) A-și face, neîmpiedicat, poftele. 158 vt (Înv; îe) A ~ pizma cuiva A invidia. 159 vrr (Fam; îe) A se ~ pe burtă cu cineva A fi foarte apropiat cu cineva. 160 vt (Îe) A ~ un record (sportiv) A depăși un record (sportiv). 161 vrr (Îlv) A se ~ în duel A (se) duela. 162 vrr (Pfm; îe) Se ~ ziua cu noaptea Se luminează de ziuă. 163 vrr (Îae) Amurgește. 164 vi (Fam; îlv) A ~ la mașină A dactilografia. 165 vt (Fam; îe) A ~ monedă pe... A insista pe... 166 vt (Îe) A ~ toba A spune peste tot un secret (intim). 167 vt (Îe) A ~ (pasul) pe loc A nu progresa. 168 vi (Despre un motor sau un organ de mașină) A funcționa dereglat (scoțând zgomote anonnale). 169-170 vti (D. un clopot, ceasornic etc.) A emite zgomote ritmice care indică ceva.