COSI vb. a tăia. (~ iarba.)

cosalău, s.n. – Fânaț, cosaștină, loc cu iarbă, țarină de fân. Atestat doar în Crișana și Maramureș (ALR 1956: 125): „Amu 27-28 de ai, pământu o fo laolaltă, n-o fo împărțât nicăieri. Tăt cosalău’ o fo’ a satului” (Papahagi 1925: 325). – Din cosală (< cosi „a tăia iarba cu coasa” < sl. kositi) + -ău; Din magh. kaszálo (MDA).

coasă f. 1. unealtă de plugar de tăiat iarba câmpului și grânele; 2. timpul coasei și plata pentru cosit: coasa fânului; 3. Mit. unul din atributele Timpului și al Morții (personificate): Vremea ce răstoarnă cu coasa-i neîmpăcată a falei omenirii vechi marturi și măreți AL. Moartea ’și găsi coasa ’n aceă zi fatală AL. [Slav. KOSA].

tunde v. 1. a tăia lâna: a tunde un miel; 2. a tăia părul; 3. a tăia iarba; 4. a o lua la fugă: pune mâna pe iapă și tunde-o! CR.; 5. a-și tăia părul capului: s’a dus să se tunză. [Lat. TONDERE].

POLOGI, pologesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A tăia iarbă, păioase etc. cu coasa sau cu secera; p. ext. a întoarce, a aduna laolaltă mai multe poloage¹ (1) în grămezi. 2. A face ca iarba sau alte plante să se plece, să se culce la pământ; a încovoia, a culca. – Din polog¹.

COSI vb. a tăia. (~ iarba.)

țăcăni [At: POEN. – AAR. – HILL, V. I, 502²/30 / V: ~ări / Pzi: ~nesc, (rar) țăcăn / E: țac + -ăni] 1 vi A produce un zgomot scurt (repetat), prin lovirea unor obiecte de metal, de lemn etc. Si: (reg) a țicăni, a țocăni (1). 2 vi (D. mecanisme) A produce un zgomot (ritmic) prin declanșare sau funcționare Si: (reg) a țocăni (2). 3 vi (Mun; îe) A ~ după (sau de) ceva A căuta ceva cu mare interes. 4 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (la cap) A plictisi pe cineva cu vorba. 5 vt (Îae) A bate pe cineva la cap Si: a cicăli, (reg) a țăcăli (2). 6 vr (Fam; rar; d. cai) A se lovi cu copita dinapoi de partea din spate a copitei dinainte. 7 vt(a) (Fam) A scrie ceva la mașina de scris Si: a dactilografia. 8 vt (Mun; c. i. un teren arat) A țăncăni (2). 9 vt (Dob) A tăia iarba cu sapa. 10 vi (Mun) A-și face de lucru. 11 vr (Fig; fam) A-și pierde puterea de judecată Si: a înnebuni, (fam) a se sminti, (fam) a se țicni (6).

FOARFECI sf. pl. de unde s-a refăcut și un sg. f. FOARFECĂ 1 Unealtă de tăiat pînza, hîrtia, plăci de metal, etc., alcătuită din două cuțite sau limbi de oțel încrucișate și prinse cu o țintă sau cu un șurub (🖼 2167): a tăia cu ~le; o pereche de ~ ¶ 2 Unealtă de tăiat iarba din grădină, lîna de pe oi, etc. cu două cuțite sau limbi alcătuite dintr’o singură bucată de oțel îndoită (🖼 2167) ¶ 3 pr. anal. Picioarele dinainte ale racului cu care strînge tot ce apucă ca în niște clești ¶ 4 🌿 FOARFECA-BĂLȚII, plantă ierboasă de baltă, cu flori albe care se deschid la suprafața apei (Stratiotes aloides) (🖼 2168) [lat. forfĭces].

TUNS adj. retezat, scurtat, tăiat. (Păr ~; iarbă ~.)

TUNS adj. retezat, scurtat, tăiat. (Păr ~; iarbă ~.)

zgârcui [At: (a. 1847) URICARIUL, X, 407 / S și: (înv) sg~ / Pzi: ~esc / E: zgârc + -ui] 1 vt (Înv; c. i. iarba) A tăia prost. 2 vt (Reg; c. i. bani) A lua bani de la cineva (sistematic) păcălindu-l sau profitând de o slăbiciune, de o anumită conjunctură etc. 3 vi (Reg) A încerca cu perseverență (dar pe furiș) să stabilești unele relații, să îndeplinești unele lucruri etc. 4 vi (Reg) A pândi (1).

A TUȘINA ~ez tranz. pop. 1) (oile) A tunde pe sub pântece și între picioarele de dinapoi (pentru a putea mulge mai ușor și a înlesni meilor suptul). 2) (părul, barba, mustățile, iarba etc.) A tăia uniform scurtând și dând un aspect îngrijit. /<lat. tonsionare

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

RETEZAT adj. 1. ciuntit, tăiat, trunchiat. (Cu urechile ~.) 2. scurtat, tăiat, tuns. (Păr ~; iarbă ~.)

SCURTAT adj. 1. micșorat, prescurtat, redus. (Text ~.) 2. concentrat, prescurtat, redus, rezumat, (fig.) comprimat, condensat. (O expunere ~.) 3. abreviat, prescurtat. (Cuvinte ~.) 4. retezat, tăiat, tuns. (Păr ~; iarbă ~.)

cosi² [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (reg) ~sî / Pzi: ~sesc / E: vsl косити] 1 vt A tăia cu coasa (1) iarba, plantele de nutreț, cerealele. 2 vt (Pex) A tăia. 3 vt (Fig; instrumentul e o armă, o boală etc.) A omorî. 4 vt (D. animale; nob) A paște. 5 vr (D. animale) A-și lovi, în mers, picioarele unul de celălalt. 6 vr (D. cal) A se răni cu potcoava când se cosește (5). 7 vr (D. haine) A se roade prin frecare.

tuns², ~ă [At: CORESI, EV. 426 / Pl: ~nși, ~e / E: tunde] 1 a (D. păr, barbă sau mustață) Care este tăiat² Si: retezat, scurtat. 2 a (D. capul unei persoane; pex; d. o persoană) Care este cu părul tăiat². 3 a (Reg; îe) Doar nu-s ~, nici ras pe cap Se zice când cineva refuză să facă ceva ce nu-i convine. 4 a (Reg; îe) ~ă, rasă, asta e! Se zice pentru a curma vorba cuiva. 5 a (Reg; îae) Exprimă că nu mai este nimic de zis. 6 a (Reg; îe) Ba (că) (e) ~ă, ba (că) (e) rasă sau c-o fî ~ă, c-o fi rasă Ba că-i una, ba că-i alta. 7 a (Reg; îae) În sfârșit, după multă vorbă. 8 a (Reg; îe) A scăpa ~ A ieși bătut. 9 a (Pop; îe) A i se duce (sau a-i merge) (cuiva) vestea ca de popă ~ A stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită. 10 a (Pop; îae) A se răspândi foarte repede o veste rea despre cineva. 11 a (Pop; îe) A fugi (sau a se păzi) (de cineva) ca de popă ~ A evita pe cineva. 12 sm (Pop; îe) A nu mai fi decât trei~și și un chel A nu mai fi decât prea puțini și de mică însemnătate. 13 a (D. lâna sau părul unor animale) Tăiat² de pe corp. 14 a (Pex; d. animale) Cu lâna sau cu părul tăiat². 15 a (D. iarbă, cereale) Retezat de la pământ. 16 a (D. arbuști, copaci) Cu crengile retezate (simetric). 17 a (Fig; d. câmp) Cu iarba, holdele tăiate³. 18 a (Reg; d. stupi) Căruia i s-au tăiat² fagurii din stup, pentru a recolta mierea Si: retezat². 19 a (Reg; d. spic) Care nu are mustăți. 20 a (Bot; reg; îc) Grâu ~ (sau, rar, grâu-cârnău-) Grâu fară mustăți Si: (reg) tunsar (1) (Triticum hybernum).

COSI (-osesc) I. vb. tr. 1 🚜 A tăia cu coasa (iarba, fînul, etc.) ¶ 2 Ⓕ A răpune viața, a secera aluziune la coasa Morții (👉 COASĂ): moartea îl cosește înainte ce trista realitate n’a cosit încă florile inimii sale (BOL.). II. vb. refl. 1 🐕 A se tăia, a se răni cu potcoava la chișiță (vorb. de cai, cînd se lovește la mers un picior de celălalt) ¶ 2 pr. ext. A se roade prin frecare (vorb. de marginea de jos a pantalonilor): taie din turul pantalonilor, ca să-i cîrpească pe jos, cînd se cosesc (DLVR.) [vsl. kositi].

FRUNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

FRUNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ vegetal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nicio ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

DĂRÎMA, dărîm, vb. I. 1. Tranz. A doborî la pămînt, a distruge, a nimici. Șuvoaiele cutremurau codrii, dărîmînd arborii, împleticindu-i. CAMILAR, T. 60. Așezați unul lîngă altul, cît e abatajul de lung, minerii fac tot ce le e în putință să dărîme cît mai repede peretele de cărbune pe care îl au în față. BOGZA, V. J. 118. Se desfășurau fînațuri pe care brumele și omăturile le dărîmau necosite. SADOVEANU, Z. C. 70. (Fig.) Răspunsul lui Andrei îi dărîmă ultima icoană din suflet. CAMIL PETRESCU, T. I 160. ◊ Refl. pas. Făcu semn și corturile se dărîmară. SADOVEANU, Z. C. 275. ♦ Refl. A se prăvăli, a se surpa, a se ruina, a se dărăpăna. În loc să-și vază de casă, că se dărîmă, cumpără cai. PREDA, Î. 115. Părea că se dărîmă sala de aplauze. CAMIL PETRESCU, T. II 546. ◊ (Poetic) Prin stihii ce prind să se dărîme, Farul meu va lumina cu sînge. BENIUC, V. 41. ♦ A desface cu îngrijire o construcție pentru a folosi din nou materialul. 2. Refl. (Despre oameni) A cădea la pămînt, a se prăbuși; a se răsturna. Trăgîndu-se un pas înapoi, s-a dărîmat dintr-o dată, secat de puteri, pe ușa casei boierești. GALAN, Z. R. 212. Nu fără demnitate, șătrarul se dărîmă la pămînt. SADOVEANU, Z. C. 38. 3. Tranz. (Rar) A tăia, a rupe, a da jos (ramuri, frunze, fructe) dintr-un copac; p. ext. a distruge un copac (rupîndu-i ramurile, frunzele). ♦ (Cu privire la iarbă, cereale etc.) A tăia cu coasa; a cosi. – Variantă: (regional) dărma, darm (BENIUC, V. 127, CREANGĂ, A. 112, ALECSANDRI, P. II 143, KOGĂLNICEANU, S. 215), vb. I.

FĂGAȘ, făgașuri și făgașe, s. n. Urmă săpată de apele de ploaie sau lăsată în pămîntul moale de roțile unui vehicul și rămasă după întărirea pămîntului. Apa fuge șiroaie pe făgașurile drumurilor, scurgîndu-se în șanțuri. SAHIA, N. A. 49. Roatele briștei tăiau făgașe subțiri pe iarba plăpîndă a pămîntului jilav. ODOBESCU, S.I 381. ♦ Fig. Direcție, drum. Întîmplarea care-l scosese din făgașul obișnuit îl zdruncinase tare. SADOVEANU, O. III 580. Înțelegînd că discuția s-a împotmolit, căută să-i schimbe făgașul. REBREANU, R. I 41. – Variante: hăugaș (ALECSANDRI, T. 1205), ogaș (I. IONESCU, M. 36, id. P. 360), hogaș (HOGAȘ, M. N. 206, ȘEZ. VIII 25), văgaș (TEODORESCU, P. P. 180, ȘEZ. IV 131) s. n.

POLOGI, pologesc, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut; cu privire la iarbă, semănături etc.) 1. A tăia (cu coasa, cu secera), a doborî la pămînt; p. ext. a aduna (făcînd snopi). La secere-mi pleca... Cu dreapta trăgea, Cu stînga pologea. TEODORESCU, P. P. 142. 2. A face să se aplece, să se încovoaie la pămînt. Cea mai mică... pierdere de vreme lasă holdele în voia vînturilor ce le pologește sau le scutură. La TDRG. O priponii în zmeurișul pologit încă de ploile nopții, dar care începuse a se ridica pe picioare. HOGAȘ, M. N. 180.

cosire sf [At: LB / V: (reg) ~sâre / Pl: ~ri / E: cosi] 1 Tăiere cu coasa a ierbii, plantelor de nutreț, cerealelor Si: cosit¹ (1). 2 (Pex) Tăiere. 3 (Fig; instrumentul e o armă, o boală etc.) Omorâre. 4 (D. animale; nob) Păscut¹. 5 (Ccr) Loc de pe care s-a cosit iarba sau cerealele și pe care pasc oile. 6 (Ccr) Recoltă de iarbă bună pentru cositul) Si: coasă. 7 (Ccr) Loc unde iarba cosită e încă pe brazdă Si: polog. 8 (D. oameni; d. animale) Lovire, în mers, a picioarelor unul de celălalt Si: cosit¹. 9 (D. cal) Rănire cu potcoava când se cosește (5) Si: cosit¹ (6). 10 (D. haine) Roadere prin frecare Si: cosit¹ (7).

FĂGAȘ, VĂGAȘ (pl. -așe) sn. 1 Urma adîncă ce lasă roțile unei trăsuri sau unui car într’un pămînt moale, ogaș: roatele briștei tăiau făgașe subțiri pe iarba plăpîndă a pămîntului jilav ODOB.; dînd într’un văgaș adînc înghețat, m’am pomenit cu trăsura într’un peș I. -GH.; Fig.: să nu credem vreodată că ... opintirile noastre vor face să sară lumea din făgaș deodată CAR ¶ 2 🌐 Urma săpată de un torent în curgerea lui: voinicii munților pășesc sprinteni pe făgașele apelor VLAH.; Că beau apă din văgaș și mănînc felii de caș TOC. (👉 OGAȘ) [ung. vágás].

POLOGI, pologesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A tăia, a doborî la pământ iarba sau alte plante, cu coasa sau cu secera; p. ext. a întoarce, a aduna laolaltă mai multe poloage¹ (1) (făcând snopi). 2. A face ca iarba sau alte plante să se plece, să se culce la pământ; a încovoia, a culca. – Din polog¹.

pologi, pologesc, vb. IV (pop.) 1. a tăia, a doborî la pământ iarba sau alte plante, cu coasa sau cu secera; a întoarce, a aduna laolaltă mai multe poloage (v.). 2. a face ca iarba sau alte plante să se plece, să se culce la pământ; a încovoia, a culca. 3. (refl.; reg.; despre obiecte) a se strâmba, a-și schimba poziția, înclinându-se. 4. (reg.; despre pomii fructiferi: în forma: pologa) a fi încărcat, a fi plin de fructe. 5. (înv. și reg.; fig.; despre ființe) a nimici, a distruge (culcând la pământ). 6. (reg.; refl.) a cădea bolnav la pat. 7. (înv.; refl.) a se așeza, a se statornici, a se pune.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

SOC, soci, s. m. Mic arbust cu lujeri, avînd o măduvă abundentă, flori albe dispuse în corimbe ramificate și fructe în formă de boabe negre strălucitoare; crește prin păduri și tufișuri; din flori se prepară un ceai medicinal, iar fructele, scoarța și rădăcinile se întrebuințează în cromatica populară (Sambucus nigra). N-am învățat știința ierburilor, dar, pe cît mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mai bine du-te de bea ceai de soc. ALECSANDRI, T. I 60. Cînd m-or îngropa Și m-or astupa, Să-mi puie la cap Ce mi-a fost mai drag, Căvălaș de soc, Mult zice cu foc. TEODORESCU, P. P. 436.

coasă (coase), s. f. – 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. – 2. Cosit, cositul fînului. – 3. Cuțit de tăbăcari. – 4. Constelația Cefeu. – 5. Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. – Mr., megl. coasă. Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα, alb. kosë. – Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni și direct din sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb., cr., rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (mr. cusire); cosit, s. n. (tăiere a fînului); cositură, s. f. (iarbă cosită, nutreț; fîneață; cîmp de pe care s-a cosit); coseală, s. f. (rană pe care și-o face un cal); cosaș, s. m. (om care cosește; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosač, mag. koszác); cositor, s. n. (cîmp de cosit); cositor, s. m. (cosaș, om care cosește); cositoare, s. f. (coasă; secerătoare, mașină de secerat); cosa, s. f. (banc, grind de nisip), din rus. kosá „coasă” și „grind”, cuvînt puțin folosit, în Delta Dunării; cosac, s. n. (Olt., colină; pămînt, teren), din sb. kosak „fîneață”; coșaci, s. m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din bg. kosat „păros”); cosalău, s. n. (fîneață), din mag. kaszáló, în Maram.; cosaștină, s. f. (Trans., fîneață), cu suf. -ștină; cosiriște, s. f. (fîneață, mînerul coasei); cosițel, s. m. (plantă, Sium latifolium).

pârlì v. 1. a arde puțintel: soarele a pârlit iarba; 2. a da prin foc: când tăia porcul și-l pârlia CR.; 3. a porni iute: noi atunci am pârlit-o la fugă CR.; 4. fam. a înșela: m’a pârlit; 5. fam. a fura. [Serb. PERLITI].

PALĂ¹, pale, s. f. Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa; cantitate de fîn, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă. Valuri turburi creșteau amestecate cu pale de fîn, cu strujeni și cu găteje. SADOVEANU, O. II 141. Se pleca holda, așezîndu-și aurul pale-pale pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. ANGHEL, PR. 83. N-ai nimic în car, păcătosule? – Jupîn ceauș. nimic; o pală de fînaț. DELAVRANCEA, S. 206. ◊ (Prin analogie, în legătură cu diverse lucruri care se despart în fîșii, pături, valuri) Prin văi se înmlădiau pale de ceață. SADOVEANU, O. VI 95. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. DELAVRANCEA, H. T. 255. Pale de umbră se lățesc pe măguri. VLAHUȚĂ, O. A. 418. ◊ Fig. Vremea... s-așterne-n pale. VLAHUȚĂ, P. 33.

pală¹ sf [At: LB / V: pal sn, ~lie / Pl: ~le, (reg) pele / E: cf alb palë] 1 Cantitate de iarbă sau de păioase care se taie dintr-o singură tragere cu coasa. 2 Cantitate de fân, de paie etc. care se poate lua o dată cu furca. 3 (Pex) Grămadă mică de fân, de iarbă, de paie etc. Si: (reg) palhă¹. 4 (Pex; nob) Furcă pentru fân, pentru paie etc. 5 (Pex) Strat. 6 (Pex) Fâșie. 7 (Pex) Val. 8 (Pex) Undă. 9 Semifabricat în formă de bandă sau de panglică, obținut după ce fibrele au fost pieptănate și înfășurate pe bobine, în cruce.

TUNDE, tund, vb. III 1. Tranz. și refl. A(-și) scurta, a(-și) reteza, a(-și) tăia părul, barba sau mustața. ♦ Tranz. A tăia lâna sau părul de pe corpul unui animal. ♦ Tranz. P. anal. A tăia în mod egal fibrele unei țesături, iarba, frunzele, crengile copacilor etc. 2. Tranz. (În ritualul bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui bărbat înainte de a-l călugări; p. ext. a călugări. 3. Tranz. (Fam.; în expr.) A o tunde = a fugi (pe furiș), a dispărea, a o șterge. – Lat. tondere.

PALĂ¹ ~e f. 1) Cantitate de iarbă sau de plante cerealiere, care se taie printr-o singură tragere cu coasa sau care se ia o dată cu furca. 2) Strat suprapus al unei materii înfoiate. 3) Suflare ușoară; adiere; boare. [G.-D. palei] /Orig. nec.

TUNDE, tund, vb. III 1. Tranz. și refl. A(-și) scurta, a(-și) reteza, a(-și) tăia părul, barba sau mustața. ♦ Tranz. A tăia lâna sau părul de pe corpul unui animal. ♦ Tranz. P. anal. A tăia în mod egal fibrele unei țesături, iarba, frunzele, crengile copacilor etc. 2. Tranz. (în ritualul Bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui bărbat înainte de a-l călugări; p. ext. a călugări. 3. Tranz. (Fam.; în expr.) A o tunde = a fugi (pe furiș), a dispărea, a o șterge. – Lat. tondere.

neciuntat, -ă, neciuntați, -te, adj. – Care nu e rupt; întreg: „Pă rouă nescuturată, / Pă frundza neciuntată, / Pă iarba necălcată” (Papahagi, 1925: 293). – Din ne + ciuntat „rupt, tăiat” (< ciunta).

tușinare sf [At: DRLU / Pl: ~nări / E: tușina] 1 (Reg) Tundere a oilor pe sub pântece și între picioarele de dinapoi pentru a ușura mulsul și suptul mieilor sau pentru ca oaia să nu se opărească Si: (reg) tușinat¹ (1). 2 (Reg) Tundere de pe oi a lânii murdare de la extremități Si: (reg) mituire, tușinat¹ (2). 3 (Reg) Retezare a lânii prea lungi de pe oi Si: (reg) tușinat¹ (3). 4 (Reg) Tundere a oilor toamna sau a doua oară Si: (reg) tușinat¹ (4). 5 (Reg; pex) Tundere a mieilor, a cârlanilor, a mioarelor Si: (reg) tușinat¹ (5). 6 (Reg) Scurtare a părului unei blăni Si: (reg) tușinat¹ (6). 7 (Pop) Tundere a părului, a bărbii sau a mustății Si: (pop) tușinat¹. 8 (Pop; rar) Mototolire a părului, a bărbii sau a mustății Si: (pop) tușinat¹. 9 (Reg) Tăiere a firelor destrămate de pe marginea unei țesături, a unei împletituri ori a capetelor rămase libere Si: (reg) tușinat¹ (7). 10 (Reg) Tundere a ierbii, a arbuștilor Si: (reg) tușinat¹ (8). 11 (Reg) Tăiere a spicelor de secară crescute în grâu cu foarfecele sau cu secera Si: (reg) tușinat¹ (9). 12 (Reg) Prășire a porumbului (prima oară) Si: (reg) tușinat¹ (10). 13 (Reg) Lovitură puternică aplicată cuiva Si: (reg) tușinat¹ (11).

neciuntát, -ă, neciuntați, -te, adj. Care nu e rupt (tăiat); întreg: „Pă rouă nescuturată, / Pă frundza neciuntată, / Pă iarba necălcată” (Papahagi, 1925: 293). – Din ne + ciuntat „rupt, tăiat”.

COSI, cosesc, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) A tăia cu coasa sau cu mașina de cosit, iarba, plantele de nutreț, cerealele. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii, N-am cosit din holda lor un pai. BENIUC, V. 9. Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă? GOGA, C. P. 23. Cînd mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moșneagul în frunte și băietanii după el. HOGAȘ, M. N. 70. Iarba pe tot șesul de cosit e gata. MACEDONSKI, O. I 187. ◊ (Metaforic) Mă dusei cu coasa-n luncă Și cosii jale adîncă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 222. ♦ Fig. A distruge, a nimici, a omorî. Deodată vîntul rece Fără vreme vă cosește. ALECSANDRI, P. A. 64. O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc. ALEXANDRESCU, P. 38. 2. Refl. (Mai ales despre cai) A se lovi, în mers, cu un picior de celălalt (adesea rănindu-se). Calul din dreapta se cosește. ◊ (Despre părțile de jos ale pantalonilor) A se roade. Taie din turul pantalonilor ca să-i cîrpească pe unde se cosesc. DELAVRANCEA, H. T. 13.

țelină² sf [At: (a. 1563) DERS / V: (reg) ~lenă, țelnă, țeri~, țal~ / Pl: ~ni, (îrg) ~ne / E: vsl цѣлѣна] 1 Teren care nu a fost lucrat niciodată 2 Teren care a fost lăsat multă vreme nelucrat, neîngrijit Si: (reg) cățea (23), (îrg) ogor, paragină¹, rât², (Ban) țarină¹ (20). 3 (Îlav) În ~ Necultivat. 4 (Îal) Părăginit. 5 (Îe) A sparge (sau a tăia, a strica, a desfunda) ~na A desțeleni. 6 (Reg) Pământ, cât se poate lua o dată cu hârlețul. 7 (Rar) Cantitate de pământ. 8 (Reg) Teren arabil lăsat nelucrat și necultivat timp de unul sau mai mulți ani în scopul refacerii fertilității solului Si: ogor, pârloagă. 9 (Reg) Loc pe care crește iarba pentru fân Si: fâneață. 10 (Reg) Loc de pe care s-a cosit fânul. 11 (Reg) Loc într-o pădure de pe care s-au tăiat copacii Si: curătur (2). 12 (Reg) Pășune. 13 (Reg; prc) Iarbă. 14 (Îrg) Pământ desțelenit de curând, arat și semănat după ce a stat mai multă vreme nelucrat Si: ogor. 15 (Buc) Ogor semănat cu in.

COSI, cosesc, vb. IV. 1. Tranz. A tăia (cu coasa sau cu mașina de cosit) iarba, plantele de nutret, cerealele. ♦ Fig. A distruge, a nimici, a omorî. 2. Refl. A se lovi, în mers, cu un picior de altul. ♦ (Despre părțile de jos ale pantalonilor) A se roade. – Slav (v. sl. kositi).

verde [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / Pl: ~rzi / Art. și: (îvr) ~dul sn / E: ml vir(i)dis, -e] 1 a Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă Si: (reg) mușchiu, verzac (1). 2 a (D. culoare) Care are o nuanță particulară, rezultată din îmbinarea galbenului și a albastrului Si: (reg) mușchiu, verzac (2). 3 a Care se află între galben și albastru în spectrul solar. 4-5 sf, a (Șîs poamă ~) (Varietate de struguri) cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. 6 a (Îs) Aur ~ Vegetație (3). 7 a (Prc; îas) Pădure. 8 a (Zlg; reg; îs) Broască (sau broscuță) ~ Broatec (Hyla arborea). 9 a (Ent; Trs; Ban; îs) Fluture ~ Libelulă (Libelula depressa). 10 a (Ent; Mol; Mun; îs) Gândac ~ Ileană (Cetonia aurata). 11 a (Ent; Olt; îas) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 12 a (Îe) A vedea stele ~rzi A resimți violența unei lovituri (primite pe) neașteptate. 13 a (Îe) A-i sări cuiva stele ~rzi din ochi A îndura o suferință fizică ajunsă la paroxism. 14 a (Îs) Cai ~rzi (pe pereți) Nimicuri. 15 a (Îas) Himere. 16 a (Îae) Inepții. 17 a (D. oameni; determinat prin „la față”) Livid. 18 a (D. plante sau părți ale plantelor) Plin de sevă Si: viu (59). 19 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care nu este (încă) uscat Si: viu (60). 20 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care este rupt, recoltat de curând. 21 a (Îs) Gard ~ Gard viu. 22 a (Îlav; pe lângă verbe ca „a ieși”, „a petrece”, „a merge” etc.) La iarbă ~ În mijlocul naturii. 23-24 a, sp (Îe) Cu iarba cea uscată arde și cea ~ sau pe lângă lemnul cel uscat arde și cel ~, pe lângă cele uscate ard și cele ~rzi Pe lângă cei vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. 25 a (Îe) A ajunge la creangă ~ A reuși în acțiunile întreprinse. 26 a (Îae) A avea noroc. 27 a (Îe) Ai să scapi la iarbă ~ ! Ai răbdare, vei izbuti ! 28 a (Reg; îe) A tăia frunza ~ și lafuri și talafuri A pălăvrăgi. 29 sp (În legătură cu verbe ca „a spune”, „a îndruga”, „a vorbi”, „a trăncăni” etc.; îe) (La sau și, câte) ~rzi și uscate, (reg) ~rzi ori uscate, ~rzi și mărunte, (câte) ~rzi, uscate Nimicuri. 30 a (Pex; d. suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație (3) proaspătă. 31 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este înfrunzit. 32 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este format din plante verzi (1). 33 a (Îs) Zonă ~ Porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. 34 a (Bis; îs) Joia ~ A noua joi după Paști, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sunt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 35 a (Îvr; îs) Piață ~ Piață de legume proaspete. 36 a (Olt; îe) A visa codri ~rzi A dori lucruri imposibil de realizat. 37 a (D. fructe, legume, semințe etc.) Care nu a ajuns la deplină maturitate (nefiind bun de mâncat) Si: crud (4), necopt, (reg) verdioc, verdoi (2), verdunc (2). 38 a (Îvr; pex; d. oameni) Imatur. 39 a (Pop; îe) De ~ și-a mâncat rodul Se spune despre o persoană care și-a irosit averea de când era foarte tânără. 40 a (Trs; d. copii; îe) (A fi) ~ pe la urechi A căpăta seriozitatea omului matur. 41 a (Pex; îe) De când [era] cu buricul ~ De când era copil mic. 42 a (D. piei) Care nu a fost prelucrat Si: brut² (1), crud (15), neargăsit. 43 a (Îvr; d. alimente) Proaspăt. 44 a (Îvr; d. alimente) Nepreparat. 45 a (Îrg; spc; d. caș) Care nu este (încă) zvântat. 46 a (Mun; Olt; d. pământ) Care este arat de curând. 47 a (Mun; Olt; d. pământ) Jilav. 48 s (Mun; îe) A semăna în ~ A semăna imediat după arat, când arătura este încă proaspătă. 49 s (Mun; îe) A ara în ~ A ara un pământ care este încă jilav. 50 a (Mar; îs) Aluat ~ Făină muiată pentru pui¹. 51 a (D. oameni) Robust. 52 a (D. oameni) În putere. 53 a (Pex; d. oameni) Curajos (1). 54 a Care este caracteristic unui om robust. 55 a Care este caracteristic unui om în putere. 56 a Care este caracteristic unui om curajos (1). 57 a (Îe) A avea inimă ~ A fi vesel. 58 a (Îae) A fi viteaz. 59 av Tare. 60 av Cu violență. 61 av (Reg; îe) A munci ~ A munci din greu. 62 a (Fig) Sincer. 63 a (Fig; d. atitudini, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă sinceritate. 64 a (Fig; d. limbaj, umor) Lipsit de eleganță, de rafinament Si: frust (6), simplu. 65 a (Îvp; îe) Cum (sau de) o (sau mă, îl etc.) vezi cu ochii ~rzi Așa cum este (sunt etc.) în realitate. 66 av (Îe) A(-i) spune (cuiva) ~ (în ochi ori în față), (rar) a spune ~, românește, a(-i) vorbi (cuiva) ~ A(-i) spune (cuiva) adevărul direct, în față. 67 a (Înv; arg) Repetent. 68 sn Cea de a patra culoare fundamentală a spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă. 69 sn (În legătură cu verbul „a se îmbrăca”; îlav) În ~ În haine de culoare verde (2). 70 sn (Îe) A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor, (reg) a vedea ~ A i se face (cuiva) rău (de mânie, de supărare etc.). 71-72 sn (Îrg) Vegetație (3-4). 73 sn (Pop; rar; fig) Mulțime (1). 74 sn Materie (colorantă) de culoare verde (2), care are diverse utilizări în industrie. 75 sn (Îs) ~ de Paris Cristale mixte de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid. 76 sn (Îas) Soluție preparată cu verde (75) de Paris. 77 sn (Îs) ~ malahit (sau de China) Materie colorantă bazică, ce dă colorații verzi, cu nuanțe albastre puțin rezistente. 78 sn (Îs) ~ chinezesc Colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 79 sn (Fam) Pică³ (la cărțile de joc). 80 sn (D. cărțile de joc; îla) De ~ Care are ca semn un vârf de lance de culoare neagră. 81 sn (În limbajul ghicitorilor în cărți; d. persoane; îal) Care are ochii verzi și părul negru. 82 sn (Rar; îs) ~ antic Matostat. 83 sn (Arg) Piperment. 84 sna Dans popular (brâu) nedefinit mai îndeaproape. 85 sna Melodie după care se execută verdele (84).

desțelenire, -i, s.f. – Tehnică utilizată pentru obținerea de noi parcele arabile. Toamna se tăia ogorul (se ara) cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou (Dăncuș 1986: 40). – Des + (în)țeleni (< srb. celina).

desțelenire, desțeleniri, s.f. – Tehnică utilizată pentru obținerea de noi parcele arabile. Toamna se tăia ogorul (se ara) cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să înghețe, iar primăvara se ara din nou (Dăncuș, 1986: 40). – Din desțeleni (DEX, MDA).

FRAGED ~dă (~zi, ~de) 1) (despre plante, ființe) Care este la început de dezvoltare; tânăr de tot. Iarbă ~dă. 2) (despre legume, carne etc.) Care fierbe repede și se taie ușor cu dinții. 3) (despre obraji, mâini etc.) Care are finețe și gingășie tinerească. /<lat. fragilus

DESIȘ, desișuri, s. n. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Grup des de copaci, de ierburi, de buruieni etc.; pădure tînără, foarte deasă; desime, bunget. Clipeau prin desișurile livezilor acoperișuri bombate de alamă. SADOVEANU, Z. C. 276. Soarele se scufundase în desișul tihniților copaci. VLAHUȚĂ, O. A. 121. Trage, săgeata vîjîie și se pierde în desișul ierbii care se clatină încet în vîrf. CARAGIALE, O. III 102. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. 2. (Rar) Mulțime mare, îngrămădeală, îmbulzeală (de oameni). Se împinge disperată o mulțime de lume ca într-un desiș de trupuri. CAMIL PETRESCU, T. II 410.

tunde [At: CORESI, EV. 425 / Pzi: ~nd, (reg) ~ng, ~nt, ~nz, 4 (reg) ~dem / E: ml tondere] 1-2 vtr A(-și) tăia părul, barba sau mustața (până la piele) Si: a reteza, a scurta, (pop) a tușina (7). 3-4 vtr (În ritualul bisericii ortodoxe; cu referire la bărbați; șîe a (se) ~ (de) călugăr sau monah) A(-și) tăia părul de pe cap înainte de a (se) călugări. 5-6 vtr (Pex) A (se) face călugăr. 7-8 vtr (Pfm; îe) A (se) ~ pilug (sau zero ori, reg, brebenel, cocean, ridiche) A(-și) tăia părul de pe cap până la piele. 9 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) bine A bate (pe cineva) foarte tare. 10 vt (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) botul A întrerupe pe cineva din vorbă. 11 vt A scurta lâna sau părul de pe corpul unor animale Si: (reg) a tușina (5). 12 vt (Pan; c. i. iarbă, crengile copacilor, vița de vie, fibrele unei țesături etc.) A tăia în mod egal Si: a scurta, (reg) a tușina 13 vt (Reg; îe) A ~ stupii A tăia fagurii dintr-un stup pentru a recolta mierea. 14 vt (Reg; îe) A ~ spuma A lua spuma de pe zerul care fierbe (când se face urda). 15 vz (Pfm;îe) A o ~ (la sănătoasa sau la fugă ori pe-aici încolo) A fugi (pe furiș). 16 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva A-i cere cuiva o sumă mare de bani în schimbul unui serviciu.

MELEAG s. n. (Mai ales la pl.) 1. Întindere de pămînt, suprafață de teren, loc situat în imediata apropiere a cuiva, împrejurime, vecinătate; p. g e n e r. întindere de teren, pămînt; cuprins al unei așezări omenești, ținut, loc. Nici n-a mai fost un al doilea [flăcău] pe meleagurile noastre. GANE, ap. DDRF. Toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori. CREANGĂ, P. 16, cf. 250. Prin meleaguri trierînd un țigan. CONTEMPORANUL, III, 126. Capul șarpelui. . . s-a ascuns în peștera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care bîntuie vitele de prin meleaguri. VLAHUȚĂ, R. P. 70. Prin frînturi de măguri, sub arsița. soarelui, tăiem spre răsărit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sărate ce usucă iarba pe unde trec. id. ib. 160. Vin și eu cam de departe, ș-am rătăcit pe meleagurile aistea. HOGAȘ, M. N. 114, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mîncind te miri ce, dormind oriunde, cutreieram meleagurile de la Cirniceni, de la Popricani, de la Poiana Cîrnului, într-o cotigă plină cu fîn. BRĂESCU, A. 155. Au venit și pe meleagurile acestea fluturii albi ai iernii. SADOVEANU, O. III, 63, cf. X, 327, 399, id. N. F. 15, id. E. 178. Satul s-a instalat pe meleaguri noi și a început o viață nouă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 399. A dispărut de pe meleagurile noastre flagelul șomajului. ib. 1 953, nr. 2 786. De faima lor, meleagul era plin Din Munții Apuseni la Seghedin. BENIUC, M. 122. Abia atunci tînărul Pancratie a înțeles că nu mai are nimic de făcut pe meleagurile lui alde tătîne-său. GALAN, Z. R. 53. Era un om al meleagurilor dunărene. V. ROM. noiembrie 1 954, 141. Peste 3 săptămîni se făcu o nuntă ca aceea în satul acela, de s-o dus vestea prin toate meleagurile de primprejur. ȘEZ. VI, 112, cf. V, 141, VI, 16. Și-a pus în gînd să-și mute puișorii pe meleagurile celeilalte coaste de mare. I. CR. V, 365. Cîntă cucul, săleacul, De usucă meleagul. ȘEZ. I, 50, cf. V, 105. ◊ F i g. Senin meleag al dimineții în care toate se-noiesc: Și vechiul cîntec ciobănesc Și noua rînduire-a vieții. DEȘLIU, M. 20. ♦ E x p r. A umbla meleagurile = a hoinări (prin împrejurimi), a colinda, a cutreiera (peste tot). Ai umblat meleagurile Ca să-ți găsești leacurile, Leacurile n-ai găsit Și cu capul te-ai plătit. MARIAN, Î. 551. C-aș umbla meleagurile Păn ți-aș găsi leacurile. SEVASTOS, C. 191. Tu umbli meleagurile după hoții, iar noi mîncăm turtă de cenușă. SEVASTOS, ap. TDRG. (Eliptic, în legătură cu verbul „a căuta”) Voicu murgu-au prăpădit Și-l tot cată dealurile Și-l cată meleagurile Și tot umblă nencetat, Dar de murg el n-a mai dat. SEVASTOS, C. 300. ♦ (Prin nordul Transilv. și Mold.) Ținut (depărtat) greu de străbătut. V. c o c l a u r i. Cf. SCRIBAN, D., com. din VICOVU DE SUS-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. A-i ști (cuiva) meleagul = a-i cunoaște (cuiva) secretele, a-i ști gîndurile. Cf. ZANNE, P. IX, 489. 2. Fig. (Rar) Domeniu de activitate (științifică). Avea o putere de vrăjitor asupra noastră, mai cu seamă cînd era vorba de meleagul botanicei. CIAUȘANU, R. SCUT. 15. – Pl.: meleaguri. – Și: (învechit) mileág s. n. GHEȚIE, R. M., BARCIANU, ALEXI, W, – Din magh. mellék.

TĂIETURĂ, tăieturi, s. f. 1. Acțiunea de a tăia; rană sau crestătură produsă prin tăiere. Brazdele lui Tănasie erau zdravene și drepte, iar tăietura lui reteza iarba la un deget de pămînt. VORNIC, O. 90. A căzut muierea... și-a pus făină în tăietură, a oprit sîngele. STANCU, D. 148. Neică, de dragostea noastră Înflori un pom pe coastă. Dușmanii... Se duseră și-l tăiară. Hai, neicuțo, amîndoi Să luăm apă în gură Să ducem la tăietură. HODOȘ, P. P. 159. Mergînd împrejurul bostanului, a dat de o tăietură de topor. ȘEZ. IV 4. 2. Loc, drum săpat (de oameni, de ape sau de puhoaie). Tăietura o umpluse zăpada pînă sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. STANCU, D. 73. Două seri s-ascunsese în tăietura malului, dar în zadar. DUNĂREANU, CH. 235. ♦ Povîrniș, perete stîncos. Mînăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 147. 3. (Rar) Croială a unei haine; p. ext. fel de a tăia. Fercheș, și cu haine după ultima tăietură. C. PETRESCU, C. V. 51 Un ofițer romîn... Nicu Johnson, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturii englezești a favoriților săi. BART, S. M. 24. ♦ Fig. Compoziție, făurire, creație. Un volum de poezii de cea mai mare originalitate, ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers. VLAHUȚĂ, O. AL. II 35. ♦ Fig. Linie, trăsătură, contur. «Elisabeta» e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele pline în tăieturi frumoase. BART, S. M. 18. 4. Teren despădurit pe care se mai văd încă butucii; curătură. Frunză verde ș-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (La pl.) Senzație de durere asemănătoare cu aceea provocată de o tăiere. Tăieturi adînci simțea prin pîntece și prin cap. BUJOR, S. 46. Toată fața i se încrețește, parcă are tăieturi de colici. VLAHUȚĂ, la TDRG. 6. Fig. Ștersătură; fragment șters, tăiat (într-un text scris).

FRUNZĂ (pl. -ze) sf. 🌿 1 Foaie de arbore: mila de la bărbat ca frunza de plop uscat ZNN.; ~ de brad; ~ verde, începutul caracteristic al celor mai multe cîntece populare; a cînta, a zice din ~, a cînta ținînd o frunză între buze: venea cîntînd din ~ ISP.; în ~-l învăță a zice moș Gligor RET.; a umbla (de) frunza frăsinelului 👉 FRĂSINEL; a tăia cîinilor ~ CÎINE 1; a trăi ca frunza pe apă 👉 APĂ 19; cîtă ~ și iarbă sau ca frunza și ca iarba, nenumărat de mulți, în cantitate enormă ¶ 2 FRUNZĂ-DE-BUBĂ-REA = BUBERIC; ~-DE-POTCĂ, plantă, numită și „iarba-drumurilor”, cu frunzele de un frumos verde lucitor (Chenopodium murale) (🖼 2221); FRUNZA-TĂIETURII = VINDECEA; FRUNZA-VOINICULUI¹, plantă, numită și „brîncuță”, cu flori mici galbene, poporul o socotea odinioară ca bună pentru a vindeca tusea și stingerea glasului (Sisymbrium officinale) (🖼 2222); – FRUNZA-VOINICULUI² = USTUROIȚĂ [lat. *frondea].

tușina vt [At: TDRG / V: (reg) toșeni, turș~, ~ni, ~șna, ~șni, ~șuna, ~șuni / Pzi: ~nez, (reg) tușin / E: ml *tonsionare] 1 (Reg; c. i. oi) A tunde pe sub pântece și între picioarele de dinapoi pentru a ușura mulsul și suptul mieilor sau pentru ca oaia să nu se opărească Si: (reg) a suvintri. 2 (Reg; c. i. oi) A tunde lâna murdară de la extremități Si: (reg) a mițui. 3 (Reg; c. i. oi) A reteza lâna prea lungă. 4 (Reg; c. i. oi) A tunde toamna sau a doua oară. 5 (Reg; c. i. miei, cârlani, mioare) A tunde (11). 6 (Reg; c. i. o blană) A-i scurta părul. 7 (Pop; c. i. părul, barba sau mustața) A tunde (1) (scurt). 8 (Pop; rar; c. i. părul, barba sau mustața) A mototoli. 9 (Reg; c. i. o țesătură sau o împletitură) A tăia firele destrămate de pe margini sau capetele rămase libere. 10 (Reg; c. i. iarbă, arbuști) A tunde (12). 11 (Reg; c. i. spicele de secară crescute în grâu) A tăia cu foarfecele sau cu secera. 12 (Reg; c. i. porumbul) A prăși (prima oară). 13 (Reg) A lovi puternic pe cineva.

DINȚAT, -Ă, dințați, -te, adj. Cu dinți; crestat sau tăiat în formă de zimți. Roată dințată. ▭ Îi arătă la marginea unui răzor niște ierburi cu frunza dințată. CAMIL PETRESCU, N. 73.

cosit², ~ă a [At: EMINESCU, N. 48 / V: ~sât / Pl: ~iți, ~e / E: cosi] 1 (D. plante) Care a fost tăiat cu coasa. 2 (Pex) Care a fost tăiat. 3 (Fig) Care a fost omorât. 4 (D. terenuri) De pe care s-a cosit iarba. 5 (D. cal) Care s-a rănit cu potcoava când s-a cosit (5). 6 (D. haine) Care s-a ros prin frecare.

brazdă f. 1. fășie de pământ răsturnată cu plugul: a se da la brazdă, a se deprinde, a se potoli; 2. canal ce se formează prin ruperea și răsturnarea brazdei; 3. bucată de pământ plantată cu flori, legume, iarbă; 4. iarbă verde cosită ce se dă vitelor; 5. fig. urme trecătoare ce lasă unele lucruri: vaporul taie brazdă lungă pe al mării plaiu senin AL. când în cercuri unduioase, când în brazde de văpaie EM. [Slav. BRAZDA].

maldăr (maldur) m. snop de coceni de porumb tăiați cu secera: căsuțele lucesc sub a lor maldăr de trestii aurite AL., maldăr verde, iarbă cosită ca nutreț, pentru vite. [Cf. pol. MALDR, o măsură oarecare].

FRUNZĂ, frunze, s. f. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, transpirație și asimilație și care este format de obicei dintr-o foaie verde legată de tulpină printr-un pețiol. În mijlocul lor se înălțau plopi rari de luncă, cu trunchiurile vinete și cu frunzele argintate, tremurătoare în lumină. SADOVEANU, O. IV 77. De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc; Amară-i frunza de fag, Mai amar doru ce-l trag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ (Cu sens colectiv) Cît n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! GÎRLEANU, L. 41. Doar un pic de vînt aburește frunza unui păr și o clatină ușor. PĂUN-PINCIO, P. 110. Că de-i vremea rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunza-mi sună. EMINESCU, O. I 123. ◊ (Ca formulă de introducere în poeziile populare) Frunză verde pădureț, Între Olt și-ntre Olteț, Într-un vîrf de pisculeț... TEODORESCU, P. P. 344. Frunză verde ș-un bănuț, Aseară mi-am prins drăguț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. ◊ Loc. adj. Cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba sau cîtă frunză, cîtă iarbă = foarte mult, în cantitate foarte mare, extrem de numeros. Împrejurul Costeștilor e armată cîtă frunză și iarbă, gata să pornească încoace. REBREANU, R. II 230. Au și început a curge furnicele cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. Și porni tătărimea Ca frunza și ca iarba. ANT. LIT. POP. I 551. ◊ Expr. (Familiar) A umbla (de) frunza frăsinelului v. frăsinel. A tăia frunză cîinilor (sau la cîini) = a nu avea nici o ocupație serioasă, a-și pierde vremea fără treabă, a nu lucra nimic, a trîndăvi.

mănunchi [At: BIBLIA (1688), 47²/32 / V: (reg) ~uchi, ~che, mărunche, măru~, mân~, (îrg) mânuche, mânuchi, (îvr) munuchi / Pl: ~uri, (reg) ~che, (rar) ~ / E: ml manuclus] 1 sn Cantitate de fire de grâu, de secară etc. pe care le apucă cu mâna și le strânge în palmă secerătorul pentru a le tăia Si: (reg) mănușă, mână, mânună, vâslă. 2 sn Grămadă de fire de păioase sau de iarbă secerate sau cosite, reprezentând de obicei cantitatea care cade dintr-o dată sub seceră sau sub coasă, ori cantitatea care se poate cuprinde o dată cu palma deschisă Si: (pop) mână, polog. 3 av Unul lângă altul Vz ciucure. 4 sn (Reg) Grămadă alcătuită din mai multe mănunchiuri (1) de grâu secerat sau cosit cu coasa prevăzută cu cârlig și greblă. 5 sn (Reg) Snop de strujeni. 6 sn (Udp „de”) Buchet de flori. 7 sn (Rar) Inflorescență. 8 sn (Rar) Tufă. 9 sn (Fig) Grup restrâns de elemente de același fel, constituind o unitate sau o selecție. 10 sn (Bot; Buc) Splinuță (Solidago virga aurea). 11 sn (Îrg) Mâner al unei unelte, arme etc. 12 sn (Îrg) Plăsea. 13 sn (Rar) Gât al viorii.

OPRITURĂ (pl. -turi) sf. 🌳 Partea unei păduri unde e oprit să se taie lemne; parte de loc unde nu e permis să pască vitele sau să se cosească iarba: a rămas (din pădure) numai o ~, în care nu găsești decît pari și nuiele (FIL.).

TUȘINA, tușinez, vb. I. 1. Tranz. (Reg.) A tunde oile pe sub pântece și între picioarele dinapoi, pentru a ușura mulsul și suptul mieilor. 2. A tunde scurt părul, barba sau mustața cuiva. 3. A tăia ațele, destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, ale unei împletituri. 4. A tunde iarba; a aranja (la același nivel) frunzișul unor arbori sau arbuști. – Lat. *tonsionare (< tonsio).

TUȘINA, tușinez, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A tunde oile pe sub pântece și între picioarele dinapoi, pentru a ușura mulsul și suptul mieilor. 2. A tunde scurt părul, barba sau mustața cuiva. 3. A tăia ațele, destrămăturile de la capetele sau de pe laturile unei țesături, ale unei împletituri. 4. A tunde iarba; a aranja (la același nivel) frunzișul unor arbori sau arbuști. – Lat. *tonsionare (< tonsio).

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

RAS², -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat pînă la piele. ♦ (Despre oameni, p. ext. despre capul, fața lor) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; (urmat de determinări) care are părul tăiat pînă la piele. Bătu în palme și unul din servii rași pe cap întinse un covor pe iarbă. SADOVEANU, O. VII 70. Vine lîngă mine, cu figura lui lungă și rasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 370. Veni și unul dintre ofițerii de punte. Spilcuit, ras proaspăt și pudrat. BART, S. M. 98. ◊ Expr. (Familiar) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = ba că-i una, ba că-i alta, că e laie, că-i bălaie; în sfîrșit, după multă vorbă. Tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil. CARAGIALE, O. I 91. ♦ Fig. (Despre cîmp) Cu iarba sau holdele tăiate; cosit, secerat. Iată vin cosașii veseli... Sub a lor coasă, Cîmpul ras rămîne verde, ca o apă luminoasă. ALECSANDRI, P. III 68. 2. (Despre legume, fructe) Curățat de stratul exterior prin frecarea pe o răzătoare. Lămîie rasă. ♦ Fărîmițat prin frecarea pe răzătoare, pînă se transformă în pulbere sau în bucățele mici, utile. Șocolată rasă. ▭ Dintr-o ridiche patru feluri de mîncare se fac: rasă și nerasă, cute și felii. PANN, la CADE. 3. (Despre terenuri) Neted, șes. Privește! S-a dus monotonia cîmpului ras. De-aici încolo... altă vedere ți se deschide. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ♦ (Adverbial) Atingînd ușor o suprafață. Prepelița zboară ras cu pămîntul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la CADE. 4. (Despre recipiente, adesea în corelație cu plin) Plin pînă la marginea de sus, foarte plin. Paparudă-rudă Vino de mă udă... Cu găleata plină, Ploile să vină, Cu găleata rasă, Ploile să varsă. ȘEZ. I 155. Șăde Stanciu-n cap de masă, Cu vedrița plină rasă. SEVASTOS, C. 299.

frunză sf [At: PRAV. MOLD. 11 / Pl: ~ze / E: ml frondia (<frons, -ndis)] 1 Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol) Si: foaie (1). 2 (Îe) A trăi ca ~za pe apă A trăi la voia întâmplării. 3 (Îe) A lua ~za-n buză A fugi în lume. 4 (Îe) A umbla ~za lelii sau (de) ~za frăsinelului (mai rar ~za păltinelului) A umbla fără rost. 5 (Îe) A tăia ~ la câini A nu avea nici o ocupație serioasă. 6 (Îae) A trândăvi. 7 (Îlav) Ca ~za și ca iarba (sau câtă ~ și iarbă) Numeros. 8 (Bot; îc) ~za-caprei Caprifoi (Lonicera caprifolium). 9 (Bot; îc) ~za-ciorii Cosor (Ceratophyllum demersum). 10 (Bot; îc) ~za-frăsinelului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 11 (Bot; Buc; îc) ~za-stejarului Iarba-șarpelui (Veronica urticifolia). 12 (Bot; îc) ~za-tăieturii Vindecea (Stachys officinalis). 13 (Bot; îc) ~za-voinicului Usturoiță (Alliaria officinalis). 14 (Bot; Buc; îae) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 15 (Bot; îae) Năsturel (Nasturtium officinale). 16 (Bot; îae) Iarba-iepurelui (Prenanthes purpurea). 17 (Bot; îae) Crușățea (Barbarea vulgaris). 18 (Bot; îc) ~-de-bubă-rea Buberic (Scrophularia nodosa). 19 (Bot; îc) ~-de-cinci-degete Cinci-degete (Potentilla reptans). 20 (Bot; îc) ~-de-orbalț (sau ~ze-de-sub-tufă) Vineriță (Ajuga reptans). 21 (Bot; îc) ~-de-potcă Plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 22 (Bot; Trs; îc) ~-lată Crin galben (Hemerocallis fulva). 23 (Bot; Trs; îae) Stânjenel (Iris germanica). 24 (Bot; îc) ~ze-de-piatră Spanac-porcesc (Chenopodium liybridum). 25 (Iht; îc) ~za-plopului Pui de proscher^[1] (Blicca lyoerna)^[2]. 26 (Iht; îae) Pui de plătică (Abramis brama). 27 (Îs) ~ze de ferigă Boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. 28 (Îvp) Foaie de hârtie. 29 (Trs) Panglică colorată pe care și-o prind în păr fetele la sărbători. 30 (Reg; art) Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 31 (Reg) Nume de câine ciobănesc. 32 Motiv ornamental folosit în toate domeniile artei, ca și în scrierea caligrafică din sec. XII, pentru literele capitale.

tuns¹ sn [At: POLIZU / Pl: (rar) ~uri / E: tunde] 1 Tăiere a părului, a bărbii sau a mustății (până la piele) Si: tundere (1), tunsoare (1), (rar) tunsură (2), (reg) tunsătură (1). 2 Scurtare a lânii sau a părului de pe corpul unor animale Si: tundere, tunsoare (2), (rar) tunsură (3), (reg) tunsătură (2). 3 (Pan) Scurtare a ierbii, a crengilor copacilor, a viței de vie etc. Si: tundere (3), tunsoare (3), (rar) tunsură (4), (reg) cosorât, tunsătură (3). 4 (Reg) Tăiere a fagurilor dintr-un stup, pentru a recolta mierea Si: retezat¹.

MĂNUNCHI s. n. I. 1. Cantitate de fire de grîu, de secară etc. pe care le apucă cu mîna și le strînge în palmă secerătorul pentru a le tăia, (regional) m î n u n ă, v î s l ă; grămadă de fire de păioase sau de iarbă secerate sau cosite, reprezentînd de obicei cantitatea care cade dintr-o dată sub seceră sau sub coasă, ori cantitatea care se poate cuprinde o dată cu palma deschisă, (popular) m î n ă, p o l o g. Orzul. . . trebuie lăsat în mănunchiuri sau în brazde (polog) să se uște. economia, 51/26, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Grîul dă puțină roadă și mănunchii trebuie să steie. . . nestrinși în snopi. I. IONESCU, C. 35/22. [Hrișcă] o lăsăm în brazde ori în mănunche ca să se usuce pe lan. id. ib. 168/25. Duceți pe Sura la grajd și-i dați un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III, 195. Coasele fulgerau prin grîu, îl retezau din fața pămîntului, îl culcau pe vergelușe și-l așezau în mănunchiuri pe loc. SANDU-ALDEA, U. P. 158. Mănunchi sau mănunche, mînună ori vîslă, e cît poate coprinde secerătorul cu mîna. I. CR. III, 291. Un secerător, tot tăind mănunche, trebuie să le așeze la spatele sale. PAMFILE, A. R. 119. Din mai multe mănunchiuri se alcătuiește o pală și din pală se face snopul. id. ib. 121. Am deprins a dormi cu capul pe un mănunchi de iarbă. SADOVEANU, O. VI, 520. Îndoite stau, din bete, Parcâ-ar merge în genunchi, Și tot culcă în mănunchi, Spicele ca niște plete. D. BOTEZ, R. S. 86. Cu dreapta îmi secera, Cu stîngă mânuchi făcea. TEODORESCU, P. P. 150, cf. 155. Mă duceam pă lîngă rîu La mîndră holdă de grîu, Mă plecai mârunchi să tai, Grele durori mă luai. ȘEZ. XIX, 73, cf. ALR II 5 210/53, 64, 95, 279, 284, 316, 346, 876. ♦ (Adverbial) Unul lîngă altul. V. c i u c u r e. Copilul mai vîrstnic astfel ne spuse Cum stam lîngă vatră mănunchi. BLAGA, L. U. 154. ◊ F i g. Frumusețea soarelui. . . se prevestea prin mănunchiurile lui de raze. GÎRLEANU, L. 17. Mașina zvîrlea în dreapta și în stîngă mănunchiuri de scîntei ce râspîndeau lumină în bezna nopții. REBREANU, NUV. 95. Pe cerneala apei, vapoarele aruncă mănunchiuri de lumini care sparg întunerecul. STANCU, U.R.S.S. 206. ♦ (Regional) Grămadă alcătuită din mai multe mănunchiuri (I 1) de grîu secerat sau cosit cu coasa prevăzută cu cîrlig și greblă. Grîul secerat se pune în mănunche. DAMÉ, T. 56. Mai multe mîini alcătuite la un loc se numesc mănunchi sau mărunchi. PAMFILE, A. R. 121, cf. PRIBEAGUL, P. R. 73. ♦ (Regional) Snop de strujeni (Furcenii Vechi-Tecuci). ALRM SN I ,h 81/605. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Buchet (de flori). Veț lua munuchiu de isop. biblia (1688), 47²/32. Cînd s-au despărțit, fata i-a dat băiatului un mănunchi de viorele. CARAGIALE, O. II, 295. Puse seara la capul fiecărui din ei cîte un mănuchi de flori. ISPIRESCU, L. 20, cf. 17, 39. Mîna dreaptă cu un mănunchi de flori, înconjoară și mîngîie grumazul unui cerb. ODOBESCU, S. III, 57. Tot norodul era de față cu mănuchiuri de flori. DELAVRANCEA, S. 100. Una dintre fete – cea mai isteață – ia un mănunchi, adecă o legăturiță de busuioc uscat. MARIAN, S. R. I, 77. Pe măsuța din mijloc se vedeau. . . mănunchi de gălbioare și indrișaim. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 81.Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Grădinarul. . . aduna florile cele mai frumoase și, după ce le făcea mănuchi, le ducea împârătiței. POPESCU, B. III, 34. ◊ (În context figurat) Țara noastră este un mănunchi de flori cu miresme și culori variate. CONTEMP. 1953, nr. 376, 3/3. ◊ F i g. (Adverbial) Viața mea. . . S-o strîng mănunchi. CAZIMIR, L. U. 58. ♦ (Rar) Inflorescență, floare (compusă). Garoafa rîde-n soare cu roșul ei mănunchi. MACEDONSKI, O. I, 117. ♦ (Rar) Tufă. Vîntul. . . apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatec. GÎRLEANU, L. 111. 3. F i g. Grup restrîns de elemente de același fel, constituind o unitate sau o selecție.(Predomină ideea numărului restrîns) Cu mănunchiul acest de oameni lovi cu iuțală mare pre vrăjmașul. GT (1 838), 42/20. Căminarul avea un mănunchi mic de principii sănătoase și nici o subtilitate ori complicație sufletească. CĂLINESCU, E. 21. Aspirațiile entuziaste ale mănunchiului de muzicieni ce-l înconjura. V. ROM. august 1961, 141. b) (Predomină ideea de unitate, de coeziune ; adesea construit cu verbe ca „a uni”, „a strînge”) Împrăștiați de nevoi, uniți însă într-un singur mănunchi sufletesc. . . VLAHUȚĂ, ap. CADE. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante. GHEREA, ST. CR. III, 80. Poezia nu avea altă menire decît. . . a uni într-un mănunchi toate acele energii care se risipeau zadarnic în toate părțile. PETICĂ, O. 428, cf. PUȘCARIU, L. R. I, 170. (Adverbial) Și tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, B. 14. c) (Predomină ideea de selecție) Un mănunchi de soli ai artei populare ruse. CONTEMP. 1953, nr. 369, 1/2. O mînă pioasă a cules din opera lui acest mănunchi de poezii. V. ROM. februarie 1 957, 205. 4. (Bot.; Bucov.) Splinuță (Solidago virga aurea). Cf. DDRF, PANȚU, PL. II. (Învechit și regional) Mîner (al unei unelte, arme etc.), coadă, plăsea. Aveau la cap coifuri vărsate și pavețe găunoase cu mânunchiurile mari și sulițe. HERODOT (1 645), 388. Au vîrît și munuchiul după ascuțit. BIBLIA (1 688), 175¹/57. Smulgîndu-ș apoi săbioara luce Mânunchiu la pămînt, vîrv la piept aduce. BUDAI-DELEANU, Ț. Au găsit [o piatră], . . în chipul unui topor și avînd încă la un capăt și o bortă prin care. . . putea pune mînunche. DRĂGHICI, R. 53/22. [Ghioagele] erau subțiri în mănunchi, groase și ghintuite cu cuie la capătul opus. HASDEU, ap. TDRG. Umbrelele sînt mai toate cu mănunche lunge, – de cele scurte abia văzurăm cîteva. F (1 870), 214. Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pala-i roș văpsită pînă la mănunchi. ALECSANDRI, P.146. Cu dreapta ridică pumnalul Luciu și, pînâ-n mănunchi, adine îl ascunde sub coaste. COȘBUC, AE. 42. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37. Din cornul de berbece fac agricultorii din Moldova mănunche la cosoare și cuțite. PAMFILE, I. C. 62. Briceagul are un mănunchi și o limbă. id. ib. 116, cf. 141. Fierăstraiele de mînă cu punte . . . cari au o coadă, mîner sau mănunchi și o punte obicinuit de fier, care ține pînza întinsă. id. ib. 122. Întinse mîna și trase dintr-un colț două junghiuri cu mănunchele frumos lucrate. SADOVEANU, O. V, 507. Săbioară Ghemuită, ghem făcută, Adus vîrfu la mărunche. GRAIUL, I, 52, cf. I. CR. 226, ALR I 917, ALR II 3 972, 4 929, 5 023, 5 043, 6 613, 6 639, 6 640, 6 650. Mărunchi la răzuș. ALR II 6652/141, cf. 6 653, 6 661, 6 662, 6 664. Mînunchiu di la clește. ib. 6 700/284. ◊ (În context figurat) Căuta. . . înlăontrul Evropii să între și toate părțile apusului supt mănunchiul săbiei sale să puie. CANTEMIR, HR. 286. ♦ (Rar) Gîtul viorii. Cf. DDRF, TDRG. - Pl.: mănunchiuri și (regional) mănunche, (rar, m.) mănunchi. – Și: (regional) mănúnche, mănúchi, mărunchi, mărúnche, mînúnchi, (învechit și regional) mînunche, mînúchi, (învechit, rar) munúchi s. n. – Lat. manuclus.

căpățînă (căpățîni), s. f. – 1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

TUNS², -Ă, tunși, -se, adj. (Despre păr, barbă sau mustață) Tăiat, scurtat, retezat; (despre oameni) cu părul, barba sau mustața tăiate. Moș Gavrilă își freacă barba tunsă. SADOVEANU, O. VII 345. Bărbatul ăsta voinic, cu fruntea dreaptă și mustața plină, tunsă. CAMIL PETRESCU, O. I 275. ◊ Expr. A i se duce (sau a-i merge cuiva) vestea ca de popă tuns v. popă (I 1). ♦ (Despre lîna sau părul unor animale) Tăiat de pe corpul animalelor; (despre animale) cu lîna sau cu părul tăiat; fără lînă, fără păr. ◊ Expr. C-o fi (sau ba e) tunsă, c-o fi (sau ba e) rasă v. ras². ♦ (Despre iarbă, copaci) Cu vîrful retezat. Alee de copaci foarte nalți și tunși. GOLESCU, Î. 27.

TĂIAT adj. 1. crăpat, despicat, spart, spintecat. (Lemne de foc ~.) 2. ciuntit, retezat, trunchiat. (Cu urechile ~.) 3. cioplit, săpat, sculptat. (Coloană ~.) 4. (MED.) operat. (Persoană ~.) 5. retezat, scurtat, tuns. (Păr ~; iarbă ~.) 6. anulat, eliminat, înlăturat, scos, suprimat, șters. (Un paragraf, un rînd ~.) 7. brînzit, (reg.) sărbezit, (Mold.) corăslit. (Lapte ~.)

pârloagă sf [At: PRAV. 10 / V: ~og sn, (îvr) prilog sn (reg) parloacă, parlog sn, păr~, părlog sn, pirlog sn, prâlog sn, pril~ / Pl: ~age, (rar) ~ogi / E: bg прелог, srb prelog, parlog, mg parlag] 1-2 Teren arabil lăsat nelucrat și necultivat timp de unul sau mai mulți ani în vederea refacerii fertilității solului (și folosit în această perioadă ca pășune) Si: ogor, (pop) moină¹, (reg) morogan, moruncă, nadaz, noroi¹, obleagă, rât, țelină, toloacă. 3 (Ban; Trs; îf prâlog, prilog) Hotar care desparte două ogoare, două proprietăți. 4 (Lpl; lsg; csc) Ierburi, buruieni crescute pe o pârloagă (1). 5 (Pex) Ierburi cosite de pe un asemenea loc. 6 (Reg) Loc de pe care a fost cosit fânul Si: cositură. 7 (Reg; îf pârlog) Loc unde s-a tăiat pădurea.

deget sn [At: CORESI, PS. 16/7 / V: (pop) deșt, (îrg) dăgit, dejt, digit, (îvr) deajet / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: ml digitus] 1 Fiecare dintre prelungirile mobile, alcătuite din falange cu care se sfârșește mâna. 2 (Pfm; îe) Sunt cinci ~e la o mână și nu seamănă Nici frații nu seamănă perfect între ei. 3 (Îs) ~ul (cel) mare (sau cel gros) Degetul cel mai gros al mâinii, format din două falange, opozabil Si: policar. 4 (Îs) ~ul arătător sau (reg) cel dintâi Degetul al doilea, cu care se arată Si: arătător, index. 5 (Îs) ~ul mijlociu sau (cel) din mijloc, (cel) mai lung Degetul al treilea, situat între degetul arătător și cel inelar. 6 (Îs) ~ul inelar sau (înv) al inelului, de inele Degetul al patrulea, pe care se poartă, de obicei, inelul Si: inelar. 7 (Îs) ~ul (cel) mic (sau mititel, micuț) Ultimul deget, mai scurt și mai subțire, al mâinii. 8 (Pfm; îe) A se ascunde (sau a se da) după (propriul) ~ A căuta în zadar să-și ascundă o vină evidentă. 9 (Îae) A fugi de răspundere. 10 (Pfm; îe) A ști (sau a cunoaște) (ceva) (ca) pe ~e A ști (sau a cunoaște) ceva foarte bine. 11 (Pfm; îe) A purta (sau a duce, a învârti, a juca) (pe cineva) pe ~e A face ce vrea din cineva. 12 (Îae) A păcăli pe cineva. 13 (Fam; îe) A (putea) număra pe ~e (sau pe ~ele mâinilor, ori de la o mână) A fi un număr (foarte) mic de obiecte sau ființe. 14 (Pfm; îe) A aluneca (sau a se strecura) printre ~e A scăpa. 15 (Îae) A dispărea pe neobservate. 16 (Îe) A pune (sau a trece cu, ori, înv, a întări cu) ~ul A aplica amprenta digitală în loc de iscălitură. 17 (Pop; îe) A se trage în ~e sau a trage ~ul cu cineva A-și măsura puterile cu cineva. 18 (Îae) A se lua la ceartă cu cineva. 19 (Pfm; îae) A arăta cu ~ul A disprețui (fățiș) pe cineva pentru faptele sale. 20 (Pfm; îae) A face de rușine pe cineva. 21 (Înv; îae) A fi evident, dovedit. 22 (Fam; îe) A avea ~e lungi (sau a fi lung în ~e) A avea obiceiul de a fura. 23 (Fam; îe) A nu mișca (măcar) un ~ A rămâne pasiv când trebuie să rezolvi o problemă. 24 (Îae) A nu ajuta pe cineva. 25 (Pfm; îe) A-și da cu ~ul în ochi A nu vedea nimic (din cauza întunericului). 26 (Pfm; îe) A-și linge degetele A mânca o mâncare foarte bună. 27-28 (Îe; rar) A nu ști să-și numere ~ele A fi (prost sau) lipsit de învățătură. 29 (Pop; îe) A fi (sau a rămâne) gol ca ~ul (sau ca ~ul de gol) A ajunge foarte sărac. 30 (Pop; îe) A rămâne (numai) cu ~ul A rămâne foarte sărac. 31 (Pop; îe) A fi cu ~ul în gură A fi foarte sărac. 32 (Îae) A fi foarte naiv. 33 (Pop; îe) A sta (sau a ședea, a fi) cu ~ul (ori cu ~ele) în gură A pierde vremea fără să facă nimic. 34 (Pop; îe) A da cuiva cu ~ele în ochi A spune cuiva lucruri neplăcute. 35 (Îae) A încerca să înșeli pe cineva. 36 (Rar; îe) A da din ~ A fi viu. 37 (Pop; îe) A-și mușca ~ele A fi zgârcit. 38 (Reg; îe) A da cu ~ul A voma. 39 (Pop; îe) A da pe cineva după ~ A înșela pe cineva. 40 (Îae) A întrece pe cineva în privința situației materiale, poziției sociale etc. 41 (Pop; îe) A fluiera din ~e A rămâne păgubaș. 42 (Îrg; îe) A bate (cuiva) cu ~ul A amenința cu degetul. 43-44 (Îe) A atinge (ceva) cu ~ul A fi foarte aproape (în spațiu sau) în timp, de ceva. 45 (Îe) A nu rămâne loc nici să pui ~ul A nu rămâne nici un pic de loc. 46 (Pfm; îe) A nu ajunge cuiva nici la ~ul cel mic A fi cu mult inferior cuiva. 47 (Pop; îe) ~ul lui Dumnezeu Voința divină. 48 (Îe) A încerca marea cu ~ul A încerca ceva evident imposibil 49-50 (Pfm; îe) A pune ~ul pe rană A înțelege (sau a exprima) esențialul într-o problemă sensibilă. 51 (Pfm; îe) A-și mușca ~ele A regreta. 52 (Rar; îe) A strânge ~ele floarea A distruge. 53 (Pfm; îe) A avea (pe cineva) la ~ul (cel) mic A putea face orice cu cineva. 54 (Pfm; îe) A lăsa (pe cineva) la ~ul cel mic A întrece pe cineva. 55 (Pop; îe) A pune (pe cineva) la ~ul cel mic A se dovedi superior cuiva. 56 (Îe) A schimba (pe cineva) cu ~ul cel mic A schimba pe cineva cu ușurință. 57 (Pex) Fiecare dintre prelungirile mănușii care îmbracă degetele (1). 58 (Atm; ~ piciorului)^[1] Fiecare dintre prelungirile cu care se termină piciorul la om sau laba la unele animale. 59 (Îe) A merge (sau a umbla, a păși, a se înălța etc.) în (sau pe) vârful (sau vârfurile) ~elor (sau în ~e) A merge, a umbla etc. cu corpul sprijinit numai pe vârfurile picioarelor. 60 (Pex; îae) A merge, a umbla etc. fără zgomot. 61 Fiecare dintre prelungirile picioarelor, terminate cu gheare, la unele păsări. 62 Veche unitate de măsură pentru lungimi, având aproximativ lățimea unui deget (1). 63 (Înv) Dactil. 64 (Teh) Piesă componentă a aparatelor de tăiere la cositori, secerători, combine de cereale etc., care separă și sprijină plantele în momentul tăierii. 65 (Bot; rar) Golomoz (Dactilis glomerata). 66 (Reg; îc) Cinci-~e sau iarba-~elor Plantă erbacee târâtoare ale cărei frunze au cinci foliole (Potentilla reptens). 67 (Reg; îc) ~-roșu Degețel-roșu (11) (Digitalia purpurea). corectat(ă)

VERDE², verzi, adj. I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetației proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-și-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoși, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feței. DUMITRIU, N. 34. Și-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Apa mării tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Tînguiosul bucium sună... îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros. EMINESCU, O. I 209. Masa verde v. masă¹ (1). ◊ Expr. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) v. cal (1). A nu mai călca iarba verde v. călca (I 1). A vedea stele verzi v. stea (I 1). La moșii ăi verzi v. moș (II 3). ♦ (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la față») Palid. Era verde la față. DUMITRIU, N. 123. Ce vînt te bate de ești verde la față?... Nu-ți merge bine, nu-ți priește mîncarea, te bate cineva? MIRONESCU, S. A. 60. Cum auzii eu de «Iunion»), mă făcui verde la față. CARAGIALE, O. I 46. 2. (Despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, P. II 13. Răsădea crengi verzi. DRĂGHICI, R. 151. ◊ Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paște, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate v. îndruga (l). A spune verzi și uscate v. spune (3). ♦ (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi, Nici urma să nu-ți mai vezi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 3. (Despre legume și fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. ◊ Expr. Adio și-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi și cu lucratul lor. I. IONESCU, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. Îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat. SLAVICI, O. I 82. II. Fig. 1. Voinic, viguros, îndrăzneț. Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. GANE, N. I 91. Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de romîn, știi, colea! ISPIRESCU, L. 200. Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi țeara de nevoi! id. P. P. 391. ◊ Fig. Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. 2. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. În urma acestora și alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. ODOBESCU, S. I 474. ◊ (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. SLAVICI, N. I 6. (Expr.) A spune verde (în față sau în ochi) v. spune (1).

TUNDE, tund, vb. III. Tranz. 1. A scurta, a tăia sau a reteza (pînă la piele) părul, mustața sau barba cuiva. Și-a tuns mustața. ◊ (Complementul indică persoana respectivă) Văzînd profesorul că purtăm plete, a poruncit unuia dintre școlari să ne tundă. CREANGĂ, A. 27. ◊ Expr. A tunde (pe cineva) brebenel v. brebenel. ◊ Refl. cauzativ. E păcat să mături tu sau altul părul după ce te-ai tuns. GOROVEI, la CADE. ♦ (În ritualul bisericii ortodoxe) A tăia părul de pe capul unui om înainte de a-l face călugăr; p. ext. a călugări pe cineva. De mă veți vedea aproape de moarte, să mă tundeți călugăr. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ A tăia părul sau lîna de pe corpul unor animale. Stăpînu-meu a pus de și-a tuns oițele, și a tuns și oaia finului său. ISPIRESCU, L. 208. ♦ A scurta iarba sau vîrfurile copacilor. Tunde crengile copacilor. DRĂGHICI, R. 151. 2. Fig. (În expr.) A o tunde = a fugi, a o șterge, a o tuli. Băga de seamă vreun bou răzlețit și o tundea pe-aci încolo. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tunde-o (băiete, pîrleo etc.) = fugi, șterge-o. Iese pe ușă, pune mîna pe iapă și pe-o secure și tunde-o! CREANGĂ, P. 47. Tunde-o, pîrleo! Peste garduri sărea iute și fugea. CONTEMPORANUL, I 406.

VICLEAN, -Ă, vicleni, -e, adj. 1. Fățarnic, ipocrit, perfid; (cu sens atenuat, uneori cu o nuanță de simpatie) șiret, șmecher, isteț. Boier Milescule... ce știi despre cărțile care au fost trimise la Orheieni în chip viclean, ca fiind din partea lui Dumitrașcu-vodă? SADOVEANU, Z. C. 163. Ce interes avut-ai, ce foloase, Ca să m-atragi cu vorbele-ți viclene Prin locurile-acestea dubioase? TOPÎRCEANU, B. 97. Fata babei, vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spuind că ea a tors acele fuse. CREANGĂ, P. 284. E sfios ca și copiii, Dar zîmbirea-i e vicleană. EMINESCU, O. I 109. ◊ (Substantivat) Limba celui viclean e mai fină ca pînza păianjenului. DELAVRANCEA, T. 112. 2. Rău, crud, neîndurător, hain. (Fig.) Începuse să fluiere și să geamă un vînt viclean dinspre Dunăre. DUMITRIU, B. F. 149. Zaharia Duhu își spuse că intr-adevăr pe fata lui Alecu Toader Precup o pot pîndi primejdii mai viclene decît ploile și viscolele, împotriva cărora neam de neamul ei au știut să afle adăpost. C. PETRESCU, A. 446. 3. (Învechit și arhaizant) Care își calcă credința; necredincios, trădător. (Substantivat) Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu-i numai cîte o singură dată cu o pană de oțel ageră ca un brici. SADOVEANU, F. J. 291. Am tăiat fărîmele scrisoarea și răvășelele viclenei și le-am pus pe jăratecul din cățuie. NEGRUZZI, S. I 66. [Mihai] puse de tăie pe trădătorii Dumitru, Chissar... ca niște vicleni de domnie și stricători de țară. BĂLCESCU, O. II 162. ♦ Fig. Care trădează sau poate trăda. De ce... să nu avem parte să călcăm iarba verde, fără a lăsa după pasul nostru urme viclene. GANE, N. I 205. ♦ Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgîn. Demult, în vremi mai mari la suflet, Erai și tu haiduc, moșnege, Cînd domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfînta noastră lege. GOGA, P. 17 ♦ (Substantivat, m.) Duh necurat, diavol, drac. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. – Variantă: (regional) hiclean,-ă (ȘEZ. I 258) adj.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîșie de pămînt răsturnată cu plugul; urma (șanțul, tăietura) rămasă în pămînt după plug. Brazdele se săltau, reavăne, creșteau, luceau, se culcau una peste alta, adînci, rădăcinile gliei trosneau, nimic nu se putea împotrivi fierului. CAMILAR, TEM. 47 Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Plugurile rămîn singurele pe brazdă în țarină, cu săptămînile. CREANGĂ, A. 72. L-am văzut adesea pe țăran despicînd cu greutate, în arșița soarelui, brazda rebelă. BĂLCESCU, O. I 324. Ziua toată a lucrat, Brazdă neagră-a răsturnat, Și prin brazde-a semănat Grîu mărunt și grîu de vară. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug, în opoziție cu de către om) Din (sau de) brazdă = din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Loc. adv. În brazdă = de-a dreapta. Pune-n brazdă pe Boghean Și către om pe Joian. SEVASTOS, C. 303. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă (bună) = a aduce (pe cineva) la calea cea dreaptă, a-l face să se deprindă cu împrejurările, să se acomodeze. Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... Dar îl dăm noi pe brazdă, își spun unele, visînd. PAS, L. I 118. Muierea lui se tot gîndi cum și-ar putea dezvăța bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. A se da pe (sau la) brazdă = a se deprinde cu o nouă muncă sau cu o nouă situație; a se acomoda. «Să strîngem reacția în chingi, pînă s-a da pe brazdă», spuneau cei mai îndrăciți din guvern și divan. PAS, L. I 109. Încet, încet, nora s-a dat la brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. Dar brazda urii va da alte grîne. SADOVEANU, N. F. 190. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. Ardea în vatra de brazde foc înăbușit de paie putrede. SADOVEANU, M. C. 51. Peste bețișoare puneau apoi brazde de iarbă – cît puteau fi ele brazde de iarbă așchiile tăiate din pajiște, cu briceagul – și bordeiul era gata. GALACTION, O. I 330. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S.I45. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. SADOVEANU, P. S. 11. Iată vin cosașii... Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună. ALECSANDRI, P. A. 127. 4. Strat (de legume sau de flori). V.răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori... se afla și un iaz. PAS, L. I 87. 5. Fig. Urmă, dîră, făgaș, pîrtie; crestătură. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. 1 79. Vaporu... taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. ALECSANDRI, P. III 74. ♦ Zbîrcitură, încrețitură, cută a feței. Lîngă fiecare fiu pe moarte A suferit [tatăl] în ceasul marii înfruntări, Că nu degeaba-s lîngă ochi atîtea brazde, – Urme de ani, de aprige-ncercări. CONTEMPORANULȘ.II, 1949, nr. 164, 1/4. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27.

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

postată sf [At: LB / V: ~te, ~ață, ~ație / Pl: ~te, ~tăți / E: bg постат, srb postat] (Reg) 1 Porțiune dintr-o suprafață de pământ cultivat, pe care o prășește, o seceră, o cosește etc. manual unul sau mai mulți lucrători într-un anumit interval de timp Si: (îrg) obraț, (reg) palancă¹, părtal. 2 (Rar) Porțiune dintr-o pădure de unde se taie copacii Si: parchet. 3 (Rar) Strat de legume sau de flori. 4 Fâșie îngustă de pământ, nelucrat, servind drept limită între două ogoare Si: (reg) hat, răzor¹. 5 (Adesea cu determinările „bună”, „bunicică”) Bucată de drum. 6 Distanță. 7 Cantitate de iarbă tăiată cu coasa Si: pală¹.