DIAMANT, diamante, s. n. 1. Varietate cristalină și transparentă de carbon, avînd cea mai mare duritate dintre toate mineralele; varietățile nobile se folosesc ca pietre prețioase, iar cele comune la șlefuit, perforat și zgîriat. În depărtarea și înălțimea lui, Hăsmașul Mare pare o legendară cetate, cuprinsă de flăcări. Dar, asemeni incendiilor secrete de pe fața diamantelor, flăcările acestea nu o consumă, ci și mai mult o întăresc. BOGZA, C. O. 14. Prețuiesc la el unele virtuți pe care le poartă ca pe niște diamante. SADOVEANU, Z. C. 98. Eram convins că nu confund nasturele de sticlă cu diamantul. CAMIL PETRESCU, T. II 309. ◊ (Metaforic) Boarea răcoroasă punea pe flori și pe ierburi diamantele zorilor. CAMILAR, T. 156. Pe Marmara licăreau fluturi de diamante. SADOVEANU, Z. C. 276. Pulbere de diamante cade fină ca o bură. EMINESCU, O. I 142. 2. Unealtă făcută dintr-o bucată mică de diamant (1) comun, fixat într-un suport metalic cu mîner și folosită la tăiatul sticlei. Și strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt, Să fie dur, Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. Boul-bălții... zgîrie oglinda tihnită a apelor, întocmai ca un diamant pe care o mînă ageră l-ar trece pe fața unui geam. MACEDONSKI, O. III 4. 3. (Tipogr.) Numele unui corp mic de literă. – Pronunțat: di-a-. – Pl. și: (învechit) diamanturi (BĂLCESCU, O. II 265), (s. m.) diamanți (BOLINTINEANU, O. 363).