SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

AMAN interj. înv. (se folosește pentru a exprima rugămintea de a ierta) Iertare; îndurare. ◊ A zice aman a cere iertare. A fi (sau a ajunge) la aman a fi în impas. A lăsa pe cineva la aman a părăsi pe cineva la nevoie. /<turc. aman

PARDON¹ interj. 1) (se folosește pentru a cere scuze de la cineva) Cer iertare; scuzați! 2) (se folosește pentru a exprima protestul) Nu-i așa; ba nu; să am iertare! /<fr. pardon germ. Pardon

A SE POCĂI mă ~iesc intranz. 1) rel. A-și recunoaște păcatele făcute, cerând iertare de la providență. 2) A avea remușcări; a regreta. 3) A deveni adept al anumitor secte religioase creștine. /<sl. pokajati sen

A SE SCUZA mă scuz intranz. A-și cere scuze (pentru o greșeală, pentru un deranj etc.); a cere iertare; a-și exprima regretul. ◊ Scuzați (vă rog)! formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, pentru un deranj etc. /<fr. excuser, it. scusare

SCUZĂ ~e f. 1) Motiv invocat de cineva pentru a-și dovedi nevinovăția sau pentru a se eschiva de la ceva; îndreptățire; justificare. 2 ) Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; iertare. ◊ A cere ~e a cere iertare. A primi ~ele cuiva a accepta motivele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta pe cineva. /<it. scusa, fr. escuse

SCUZĂ s.f. 1. Explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ♦ A cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvîrșită; a cere iertare. [< it. scusa, cf. fr. excuse].

SCUZĂ s. f. 1. explicație adusă pentru a motiva și a face să fie iertată o greșeală, o vină: dezvinovățire, justificare. 2. exprimare a regretului pentru o greșeală făcută. ◊ a cere scuze = a mărturisi părerea de rău pentru o greșeală săvârșită; a cere iertare. (< it. scusa, fr. excuse)

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate; a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul său. 3. A se lăsa în jos continuînd să fie prins; a atîrna; a se pleca. Pleoapele-mi căzură peste ochi (HOGAȘ). 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli; a se dărîma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. A cădea din (sau, reg., de pe) picioare = a nu mai putea sta de oboseală. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A cădea la un examen. ♦ (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 4. A nimeri din întîmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A cădea pe (sau la) mîna cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. A-i cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 5. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... Poporul iar căzuse în amorțire (SADOVEANU). ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 6. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile) cuiva = a reveni cuiva. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 7. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. (Înv.) A cădea la pace = a se împăca. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

MEA CULPA (lat.) e vina mea – Formulă prin care își recunoști greșeala și, implicit, îți ceri iertare. „Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa” („E vina mea, e vina mea, e vina mea cea mai mare”), apare într-o rugăciune de pocăință la catolici.

TEMPI PASSATI (lat.) timpuri trecute – Reflecție sugerată împăratului Iosif al II-lea al Germaniei, pe care papa Pius al VI-lea îl implora zadarnic să renunțe la reforma religioasă, la vederea tabloului care reprezenta pe Frederic Barbarossa cerând iertare papei Alexandru al III-lea.

aman! int. 1. grație, iertare! (strigătul Mahomedanilor în luptă): aman! ei cu toți răcnia POP.; 2. exclamațiune sentimentală în cântecele populare: ah! aman! aman! 3. (ironic) spre a cere iertare; ia acuș te scarpin... de-i zice aman, puiule! CR. [Turc. AMAN].

SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv real sau pretext invocat de cineva pentru a justifica sau a micșora o vină, o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o obligație; dezvinovățire, justificare. 2. Exprimare a regretului pentru o greșeală comisă sau pentru o jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. A cere (sau a prezenta, a exprima) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin care cineva se dezvinovățește; a ierta greșelile (cuiva). – Din it. scusa. Cf. fr. excuse.

AMAN interj. Îndurare! iertare! Hodja, fără milă la strigăt de aman, Rostea cu glas fanatic verseturi din coran. ALECSANDRI, P. III 345. ◊ Expr. A zice aman = a cere iertare. Pe semne te mănîncă spinarea... ia acuși te scarpin... de-i zice «aman puiule» cînd îi scăpa din mîna mea. CREANGĂ, A. 57. Umflați-l pe sus și-l puneți în scrînciobul ista, de-l învîrtiți pîn’ ce-a zice aman. ALECSANDRI, T. 384. A fi (sau a ajunge) la aman = a ajunge la mare strîmtoare. Filozof de-aș fi – simțirea-mi ar fi vecinie la aman! EMINESCU, N. 43. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) tocmai cînd e în cea mai mare nevoie.

BIET, BIATĂ, bieți, -te, adj. 1. (Precedă nume de ființe; cu un puternic conținut afectiv) Vrednic de milă, de plîns. Bieții boișorii mei s-au... dus ca pe gura lupului! CREANGĂ, P. 44. De aci înainte vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! ODOBESCU, S. III 22. Bietei coțofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Rar, formînd un compus cu substantivul pe care îl determină) Ar fi bine... să cumperi haine și încălțări biet copilului ăstuia. SADOVEANU, P. M. 26. ◊ (Substantivat, numai ca apoziție, articulat sau nu, adesea legat prin prep. «de» de pronumele sau de substantivul pe care îl determină) Și nu pricep ce-i asta, Și nu știu, biata, cum? COȘBUC, P. I 60. Biet de tine!- grăi bătrînul-nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. SLAVICI, N. II 4. Mărita-m-aș și eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Invariabil) Ea, biet, care știa ce este necazul și lipsa, își plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului. ISPIRESCU, L. 123. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Predicativ, despre morți) Regretat. L-am auzit pe tata șoptind: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta. SADOVEANU, N. F. 6. Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! CREANGĂ, A. 40. Eu n-am uitat... nici pe bietul Gheorghe Geantă. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Depreciativ; și despre lucruri) Vrednic de dispreț, neînsemnat, mizerabil. Le păream [uriașilor] prin vale poate Niște biete de furnici. COȘBUC, P. I 296. Nu puteți da gios o biată ușă? ALECSANDRI, T. 1050.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: despot.

CLEVETIRE, clevetiri, s. f. Acțiunea de a cleveti și rezultatul ei; bîrfire, ponegrire, calomniere. Bumbacul ce li astupă auzul îi ferește de curente, de clevetiri și de vorbe rele. ANGHEL, PR. 35. Îi venea... să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămîie de rușine cu clevetirile sale. SLAVICI, N. I 115. Atunci ceilalți s-au vorbit între dînșii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrîndu-l că ar fi un fățarnic. NEGRUZZI, S. I 225. – Variantă: clefetire (MACEDONSKI, O. II 224) s. f.

IERTARE, (2) iertări; s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a cere») Acțiunea de a ierta; scutire de pedeapsă. Se aduseră frații înaintea împăratului, cari deteră în genuchi și cerură iertare de la fratele cel mai mic. ISPIRESCU, L. 305. Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la mînăstire pe viață-i fi închis. ALECSANDRI, T. II 193. Cereau ca să se hotărască... cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră și acum cereau iertare voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Scuză. Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I 47. Expr. Să avem iertare = a) să ne scuzați. Să avem iertare, stăpîne! Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204; b) (formulă cu care contrazici pe cineva) ba să mă ierți!

CUVIOS, -OASĂ, cuvioși, -oase, adj. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) 1. Cucernic, evlavios, pios. Au gindul drept și cuvios Și cîntă versuri din psaltire. COȘBUC, P. I 115. Să ceară iertare de la cuviosul bătrîn. CARAGIALE, O. III 90. Cînd țăranii îi ziceau că prea e cuvioasă, ea se roșea. ODOBESCU, S. I 6. ◊ Fig. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrînă. EMINESCU, O. I 69. ♦ Titlu care se dă călugărilor și călugărițelor. Lasă, cuvioase Dionis, că vorbim noi la Brăila. GALACTION, O. I 89. Așa-i Agapia noastră!- tîngui cuvioasa Velasia cu mîna osoasă ca moaștele la gura cu buze subțiri. C. PETRESCU, Î. II 242. Fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte... sfaturile cuviosului stariț. CREANGĂ, A. 76. ◊ (Substantivat) Maica Rahila... era bunica dulce a cuvioaselor din schitul Roșioara. GALACTION, O. I 316. Lasă-mă-n pace, cuvioase, că se învîrtește lumea cu mine. CREANGĂ, A. 139. 2. (Învechit și arhaizant) Decent, cuviincios, politicos, omenos. Stăpîna casei... îndată i s-a arătat, cu înfățișare cuvioasă, poftindu-l înlăuntru. SADOVEANU, D. P. 116. Tu slujeai la masă, Cu față voioasă, Vorbă cuvioasă. TEODORESCU, P. P. 430. – Pronunțat: -vi-os.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. A veni înapoi de unde a plecat; a reveni, a se înapoia. Se prefăcuse a merge la tîrg, dar se-ntorsese pe ocolite, prin cine știe cîte păpușoaie. CAMILAR, TEM. 263. Treceau oamenii care se întorceau de la lucru și cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 268. Omul acesta se-ntoarce astăzi către sat. ARGHEZI, P. T. 9. ◊ (Întărit prin adv. «înapoi») Acei nobili din Ardeal, care fugiseră și acum cereau iertare, voind a se întoarce înapoi. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Tranz, fact. (Cu privire la ființe) A face să revină (la locul) de unde a plecat, a aduce înapoi, a readuce. L-au luat; da îl întoarcem noi... n-ai grijă. SADOVEANU, Z. C. 339. Simțise el bine că pe fugar nu-l întoarce nimic din calea lui. POPA, V. 112. Alexandru Jpsilante, cu mare nevoie, făgăduieli și scutiri putu a-i întoarce [pe țărani] iarăși la muncă. BĂLCESCU, O. I 142. ♦ Tranz. A lovi (pe cineva) din nou o boală, a-i reveni boala (sub formă de acces). S-a năpustit asupra bunătăților, căci îi era foame, însă pînă seara l-a întors boala. PAS, Z. I 218. În vară l-au prins niște friguri de care a scăpat în puțină vreme, dar care, pe toamnă, l-au întors iarăși. VLAHUȚĂ, O. A. 101. În primejdie de a-l întoarce boala, subofițerul se tîrîise pînă la spițerie. RUSSO, S. 30. 2. Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbînd direcția inițială, a o lua în altă parte, a-și schimba direcția. Plutoanele se întoarseră într-acolo. CAMILAR, N. I 378. Toată lumea se întoarse spre uliță. REBREANU, I. 22. Privitorii... îi urau drum bun, ori încotro s-a întoarce. CREANGĂ, P. 307. ◊ Tranz. Fig. Ea este o ceară moale, pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. 3. Tranz. Fig. A convinge, a determina (pe cineva) să-și schimbe părerea, hotărîrea, să revină asupra unei păreri sau hotărîri luate. Oricît ar fi vorbit cu el, nu-l puteau întoarce. DUMITRIU, N. 168. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. A-și schimba părerea; a se răzgîndi. Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? CREANGĂ, P. 248. Era cît p-aci s-o omoare; da s-a întors... că-i era milă. ȘEZ. III 74. ♦ (Complementul indică vorba, promisiunea, hotărîrea, învoiala etc.) A lua înapoi, a reveni asupra... Tot drumul m-am temut să nu-și ia seamă și să nu-și întoarcă vorba. C. PETRESCU, R. DR. 253. ◊ Refl. pas. Nu este cu dreptate și cuviință să se întoarcă o hotărîre. SADOVEANU, D. P. 45. 4. Intranz. A se preface, a se transforma, a se modifica. Începe a bura, apoi o întoarce în lapoviță. CREANGĂ, A. 30. ◊ Expr. (Regional) A i se întoarce (cuiva) mînia = a-i trece supărarea; a se împăca. Du-te, maică, și te-ntoarce, Doar mînia i s-o-ntoarce. TEODORESCU, P. P. 519. (Neobișnuit) A se întoarce inima cuiva = a se îmblînzi, a se înmuia. Mult se întoarse inima Vitaliei de cuvintele maicii starițe. STĂNOIU, C. I. 207. ◊ Tranz. Nu-mi întoarce vorbele în cabazlîc. ALECSANDRI, T. I 68. 5. Tranz. (Determinat prin «cuvînt», «vorbă» etc.) A răspunde, a replica. Mă rog, Dimitri Mateevici, întoarse cuvînt Pietruga. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/2. II. 1. Tranz. A învîrti, a răsuci. Întoarce, te rog, cheia... Așa, să nu ne mai tulbure nimeni. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. Băgă cheia în broasca ușii și întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. (Neobișnuit) A(-i) întoarce (cuiva) șurubul = a umbla cu viclenii, cu înșelătorii, cu minciuni; a înșela. Mi-o întors șurubu pușchiu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. I 326. A o întoarce sau (regional) a o întoarce la șurub = a-și schimba atitudinea (spre a ieși dintr-o încurcătură). Spune-mi ce să mai fac, cum s-o mai întorc? RETEGANUL, P. I 68. Văzînd bietul popă că s-a pus în cîrd cu nebunii, începe s-o întoarcă la șurub. CREANGĂ, A. 95. (Regionai) A o întoarce la viclenie (sau la șiretlic) = a recurge la viclenii. Văzu... că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. ISPIRESCU, L. 66. O întoarse și dînsa la șiretlic. id. U. 81. ◊ Refl. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. (Regional) A se întoarce într-un călcîi, se spune despre o persoană sprintenă, harnică. Se întorcea numai într-un călcîi cînd poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ A strînge arcul unui ceas pentru a-i pune în mișcare mecanismul. Ceasul să-l întorci întotdeauna seara la opt. Asta-i rînduiala lui. C. PETRESCU, A. 433. 2. Tranz. (Complementul indică o parte a corpului sau corpul întreg, p. ext. privirea) A schimba poziția, făcînd o mișcare în direcția opusă celei de mai înainte; a îndrepta în altă direcție, într-o anumită direcție. Întorcea capul în dreapta și în stînga pe gîtul său lung și se uita înăuntru pe fiecare fereastră. DUMITRIU, N. 159. Ne întorceam privirile la dreapta și rămîneam uimiți. O pînză lată de apă... s-aruncă de la o înălțime amețitoare într-o copcă de piatră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. A întors ochii în altă parte, să nu-l vază. CARAGIALE, O. III 77. A-ntors fața la părete. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 147. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) capul (sau mințile) = a zăpăci (pe cineva), a face să-și piardă capul, a-i suci capul. Fata, bună mehenghe, îi întoarce capul și Ipate vede că nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. A întoarce (cuiva) spatele (sau dosul, ceafa) = a pleca brusc și în mod nepoliticos de lîngă cineva, a părăsi pe cineva, a nu mai sta de vorbă cu cineva în semn de desconsiderare. Se hotărî și le întoarse spatele. DUMITRIU, N. 100. Și fluturînd din mînă, îmi întoarse spatele necăjit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 24. A-și întoarce fața de la (sau de către) cineva v. față. ◊ Refl. Se întoarse pe marginea laviței și se pregăti s-asculte. SADOVEANU, B. 58. Se tot întorcea de se uita înapoi. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. (Familiar) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul (pe dos) = a i se face (cuiva) scîrbă, greață. 3. Refl. (Despre ființe) A da tîrcoale, a se învîrti în jurul... Se tot întorcea pe lîngă dînsul și se tot uita. ISPIRESCU, L. 72. 4. Tranz. (Regional) A castra, a scopi. III. Tranz. 1. A schimba poziția (firească) a unui obiect, așezîndu-l într-o poziție opusă celei vechi; a răsturna. Răstoarnă albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos. CREANGĂ, P. 238. ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a face mare dezordine în casă, a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe-o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți sau unui caiet înainte sau înapoi. V. răsfoi. Întorc paginile în urmă. Găsesc iscălituri în arabă, în persană, în georgiană, în ebraică. STANCU, U.R.S.S. 202. Aș dori să întorc și cealaltă pagină. SAHIA, N. 118. Întoarse și ea foaia și ceti. ISPIRESCU, L. 50. Vîntu-ntoarce-o filă Din cartea ce am deschis. EMINESCU, O. IV 193. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. Dacă e însă vorba de pistol și de asasinate lașe, atunci va întoarce și el foaia și va răspunde cu vîrf și îndesat. CAMIL PETRESCU, O. II 230. Mai tîrziu după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia. REBREANU, R. IIn 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A transforma cosînd din nou, astfel ca partea de pe dos (neuzată) să devină față. ♦ (Cu privire la fîn, paie etc.) A învîrti în așa fel ca partea umedă de la pămînt să vină deasupra. A întors fînul. ♦ (Cu privire la ogoare) A ara (din nou). 2. A da îndărăt, a restitui. Străinul a cerut pîrcălăbiei să împlinească întocmai zapisele și șmecherii să-i plătească ce i se cuvine și să-i întoarcă ce i-au luat. SADOVEANU, D. P. 161. I-au întors cele trei pungi de bani. SBIERA, P. 245. Ai pierdut? Te împrumut: îmi vei întoarce banii cînd vei avea. BOLINTINEANU, O. 368. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită unei vizite primite anterior. Și fiindcă de mult trebuia să întoarcă vizita unei prietene, a ieșit repede. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A răsplăti (pe cineva) pentru o faptă bună sau rea. Nu ai adus cu tine pe făcătorul tău de bine, ca să-i întoarcem binefacerea. RETEGANUL, P. V 7. – Forme gramaticale: perf. s. întorsei, part. întors.

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare. ▭ Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare. – Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

PARDON interj. (Formulă de politețe folosită pentru a cere scuze, o permisiune ori o îngăduință) Iartă-mă, să am iertare, scuzați. Bree, da nu te credeam așa prost; pardon, voiam să zic șiret. CONTEMPORANUL, VI_II 99. Eu?... Întreabă pe cucoana Caliopi. – Ba, pardon pe kir Manoli. ALECSANDRI, T. I 357. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii, cotind uniform în dreapta și în stînga cu zicerea pardon... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ (Indicînd un protest) Ba nu; nu este așa. Vă rog să mă iertați! A, nu, pardon! Asta e ingratitudine! DUMITRIU, B. F. 38. Tu n-asculți! îl surprinse Alexandru Vardaru. – Pardon! Ascult. De ce să n-ascult? C. PETRESCU, Î. I 11. ♦ (Substantivat, în construcție cu verbul «a cere») Iertare, scuză. Nu voi mai căuta ceea ce am hotărît, ci îți voi cere pardon. GORJAN, H. IV 9.

RĂGAZ, (rar) răgazuri, s. n. (Mai ales în construcții negative, în legătură cu verbele «a avea», «a găsi») 1. Timp liber, disponibil (pentru a face un lucru). N-a avut cînd să găsească răgaz și să-și ceară iertare. C. PETRESCU, A. 297. Numai duminecă avu răgaz să se repează pînă acasă. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A da cuiva răgaz (să...) = a acorda cuiva timpul sau liniștea necesară pentru a face un lucru (v. păsui); a îngădui cuiva un interval de liniște, suspendînd o urmărire, o prigoană. După atîta cernere de ape, credeam că în sfîrșit ploile ne vor da puțin răgaz. SADOVEANU, O. VIII 71. Fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc, îi puse o piedecă și-i făcu vînt în cazan. ISPIRESCU, L. 201. Se cuvine ca vînătorul să-și pună pușca și pofta în cui și să dea nevinovaților săi adversari un răgaz. ODOBESCU, S. III 38. 2. Moment de întrerupere a muncii; interval liniștit între două perioade de activitate; odihnă, repaus. Sînt răgazuri în vremea toamnei și-n cap de iarnă, cînd vînturile din miezul nopții stau legate și vine pe adierea de la miazăzi o vară tîrzie. SADOVEANU, N. P. 290. Răgazul de amiazi trecu. SANDU-ALDEA, D. N. 288. Am pomenit și de acei sălbatici ai perioadei glaciare care, în lungile lor răgazuri, au născocit arta sculpturii. ODOBESCU, S. III 114. ◊ Loc. adv. Fără (de) răgaz = fără întrerupere, necontenit. Înșirați unul după altul, urcau. Fără răgaz, fără să piardă nici o mișcare, urcau. BOGZA, C. O. 23. Sînt împiegat, În veci mutat Și permutat... Fără răgaz între romîni. ALECSANDRI, T. 111. 3. Liniște, pace. Am și eu două ori trei zile de împăcare și de răgaz, răspunse c-un accent duios Duțu, – după ce îmi iau leafa. SADOVEANU, O. VIII 40. Nu e ceas și pas, răgaz să poți avea de faun. MACEDONSKI, O. I 120. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. Nu mai ai răgaz de oaspeți. ȘEZ. I 276.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

UMILI, umilesc, vb. IV. 1. Tranz. A face pe cineva să se simtă umil, punîndu-l într-o situație de inferioritate nemeritată, înjosindu-l, jignindu-l. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit și te-au făcut să suferi. PAS, Z. I 273. Cine nu-l știe? și copilul din leagăn îi aude numele cu blăstăm! căci ne-a sărăcit și ne-a umilit! Ne-a bătut și ne-a sîngerat! SADOVEANU, O. VII 62. Tu ai dreptul a schimba-n mormînturi Pentru neatîrnare, oameni și pămînturi, Dar nu ai p-acela ca să-i umilești. BOLINTINEANU, O. 58. Cît mă umilise de tare! Cum îmi căzuse trufia. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Absol. Fig. Munții Moldovei... nu umilesc, nu înfiorează prin măreția sălbatică a Alpilor. GANE, N. I 56. 2. Refl. A adopta o atitudine umilă; a se înjosi. V-a fost frig și v-a fost foame, însă nu v-ați umilit. MACEDONSKI, O. I 96. Își ceru iertare de la toți, umilindu-se. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ (Învechit) A adopta o atitudine smerită în fața divinității. Popa slujbele-i citea, De moarte mi-l pregătea, Codrenaș se umilea Și popii gemînd zicea. ALECSANDRI, P. P. 90. 3. Refl. (Învechit și popular) A se îndura, a se înduioșa, a se milostivi. Și de la inimă vă umiliți Ca să-i blagosloviți. SEVASTOS, N. 178. Să n-ai pe nimeni a se umili Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli. PANN, P. V. I 126. – Variantă: (învechit) umila, umilez (NEGRUZZI, S. I 104), vb. I.

SCUZA, scuz, vb. I. 1. Refl. A-și cere iertare pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva; a-și exprima părerea de rău. Se scuză că-l găseam în papuci. SADOVEANU, E. 127. Soția prefectului îl refuză, scuzîndu-se amabil. REBREANU, R. I 220. S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviință. CARAGIALE, O. II 360. 2. Tranz. A accepta, a primi scuzele cuiva; a ierta. A scuza un copil. ♦ (La imper.) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru un deranj sau o stîngăcie. V. pardon. Prefectul zise: Am o chestie de slujbă cu tine, colonele... Ne scuzați... coniță. DUMITRIU, N. 116. – Prez. ind. și: (nerecomandabil) scuzez (IBRĂILEANU, SP. CR. 37, MACEDONSKI, O. IV 33).

SCUZĂ, scuze, s. f. 1. Motiv invocat de cineva pentru a se dezvinovăți, pentru a justifica o greșeală (proprie sau a altcuiva) sau pentru a se sustrage de la o datorie; dezvinovățire, justificare. Numai Grigore îi ascultă scuzele și explicațiile. REBREANU, R. I 213. Minunată judecată, dar ieftină scuză! CARAGIALE, N. S. 22. În loc de a aresta pe criminalul el se mulțumi cu scuzele sale. HASDEU, I. V. 146. 2. (De obicei la pl.) Exprimare a regretului pentru o greșeală făptuită, pentru un deranj sau o jignire adusă cuiva. Cuvinte de scuză. ◊ Expr. A cere (sau a prezenta, a exprima, a înfățișa) scuze = a-și exprima părerea de rău pentru o greșeală făcută; a cere iertare. Mi-a trimis... un bilețel în care îmi spunea că treburi foarte urgente îl cheamă la București. Abia își cerea scuze. DUMITRIU, B. F. 39. Să-i înfățișez complimentele și scuzele mele. GALACTION, O. I 233. Se gîndi să-l strige. Să-i întindă mîna și să-i ceară scuze. SAHIA, N. 89. Scuzele mele, formulă prin care cineva își cere iertare. Privirea d-voastră... mă face să bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greșeală la mijloc, vă rog să primiți scuzele mele. HOGAȘ, H. 99.

REGRET. Subst. Regret, părere de rău, mustrare (de cuget, de conștiință), remușcare, reproș; căință, pocăință, pocăială (rar), pocăire, pocaianie (înv.), penitență (livr.). Întristare, tristețe, durere, îndurerare, amărăciune, mîhnire, obidă (pop.). Adj. Regretat. Regretabil, de regretat, vrednic de regretat. Remușcător (rar). Pocăit. Întristat, îndurerat, amărît, mîhnit, obidit (înv. și pop.), obidos (înv.). Vb. A regreta, a simți un regret, a-i părea rău, a fi cuprins de părere de rău, a avea remușcări, a avea mustrări de conștiință, a-l mustra (pe cineva) cugetul (conștiința); a se mustra, a se dojeni, a-și face reproșuri, a-și reproșa; a se căi; a se pocăi, a-și smulge părul din cap, a-și mușca buzele (de părere de rău), a-și pune cenușă în cap, a-și mușca limba, a se da cu capul de pereți; a-și exprima regretul, a-i plînge (cuiva) de milă, a deplînge, a deplora (rar). A cere scuze, a cere iertare, a-și prezenta scuzele. A se întrista, a se îndurera, a se amărî, a se mîhni, a se obidi (înv. și pop.). Adv. Cu regret, cu tot regretul, cu părere de rău; (în mod) regretabil. V. durere, lamentare, milă, tristețe.

aman² i [At: NECULCE, ap. LET. II, 377/22 / V: -zaman / E: tc aman] 1 (Strigătul turcilor învinși sau aflați la necaz; înv) Îndurare! Iertare! 2 (Îe) A cădea cu ~ la cineva, a zice ~ A se ruga de (a cere) iertare. 3 (Îe) A fi sau a ajunge la ~ A ajunge rău de tot. 4 (Îe) A lăsa pe cineva (tocmai când e) la ~ A părăsi pe cineva când are cea mai mare nevoie de ajutor. 5 (Mun; îlav) -zaman! Repede. 6 (Mun; îal) Cu orice preț.

cădea [At: COD. VOR. 92/3 / Pzi: cad, (înv) caz / E: ml cado, ~ere] 1 vi A se deplasa de sus în jos, sub acțiunea gravitației Si: a pica, a se prăbuși. 2-5 vi (Fig; d. iarnă, ger, trăsnet, seară etc.) A se lăsa. 6-9 vi (Fig; d. iarnă, ger, trăsnet, seară etc.) A se apropia. 10 vi (D. ape de munte) A curge repede. 11-13 vi (D. dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde de pe locul de unde era fixat. 14 vi A se lăsa în jos, continuând să fie prins Si: a atârna, a se pleca. 15 vi A se răsturna. 16 vi A se dărâma. 17 vi (Îe) A ~ la pat (bolnav) A se îmbolnăvi. 18 vi (Îe) A ~ în picioare A ieși cu abilitate dintr-o situație grea. 19 vi (Cu determinarea în genunchi, cu rugăminte etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau spre a-i arăta supunere. 20-21 vi (Cu aceleași determinări) A ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. 22 vi A muri (în luptă). 23-24 vi (D. orașe, cetăți, puncte strategice etc.) A ajunge în mâna inamicului Si: a fi cucerit. 25 vi A avea un insucces Si: a nu reuși. 26 vi (D. guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 27 vi A nimeri, din întâmplare, pe neașteptate, într-un loc sau într-o situație. 28 vi (Îe) A ~ cuiva (cu) drag (sau la inimă) A stârni dragostea cuiva. 29 vi A se năpusti asupra cuiva. 30 vi A intra în..., a fi cuprins de... 31 vi (Îe) A ~ pe gânduri A deveni îngândurat. 32 vi A se apuca de ceva 33-34 vi (Îe) A-i ~ (rău) bine A (nu)-i plăcea. 35 vi (Îe) A-i ~ cuiva buricul A pofti la ceva. 36 vr A se situa. 37 vi (La ghicitul în cărți) A se arăta. 38 vi (Îe) A ~ la învoială (sau de acord) A ajunge la un acord, la o înțelegere. 39 vi (D. femei; șîe) A ~ la pat A accepta să întrețină relații sexuale. 40-41 vri A (se) cuveni (3). 42 vru A-i ședea bine. 43 vru A se potrivi.

scuza [At: (începutul sec. XVIII) MAG. IST. I, 197/7 / V: (înv) e~ (S și: escusa), exc~ (S și: excusa) / Pzi: scuz și (înv) ~zez / E: fr excuser, it scusare] 1 vt (C. i. situații, acțiuni, manifestări, stări sufletești etc. proprii sau ale altora) A prezenta ca fiind mai puțin reprobabil, prin arătarea motivelor sau prin explicații, argumente etc. 2 vt (Pex) A motiva. 3 vr A-și căuta motive (întemeiate), explicații, argumente etc. convingătoare în ceea ce privește o acțiune, o manifestare etc. (reprobabilă), pentru diminuarea (sau anularea) unei vini sau pentru neîndeplinirea (sau îndeplinirea în mod nesatisfăcător) a unei acțiuni, a unei însărcinări Si: a se dezvinovăți, a se disculpa, a se justifica. 4-5 vr A-și exprima regretul (în fața cuiva) (sau a-și cere iertare de la cineva) pentru o greșeală, pentru o jignire (neintenționată), un deranj sau o manifestare (involuntară) care nu a fost la locul ei, pentru o impolitețe, o stângăcie etc. 6 vt (C. i. oameni) A fi de acord cu scuzele (4) exprimate de cineva. 7 vt (Pex) A ierta. 8 vt(a) (La imperativ; adesea cu determinările enclitice „-mă”, „-ne”) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, o stângăcie etc. Si: (mii de) scuze!, scuzele mele!, pardon!, iertați(-mă)!. 9 Formulă de politețe prin care cineva cere permisiunea, îngăduința etc. cuiva Si: iertați(-mă!, pardon!, permiteți(-mi)!, îngăduiți(-mi)!.

scuză sf [At: HELIADE, D. J. 61/13 / V: (înv) e~ (S și: escusă) / S și: (înv) scusă / Pl: ~ze / E: it scusa, fr escuse] 1 Motiv (real sau inventat), explicație, argument etc. prin care se încearcă să se motiveze, să se justifice o situație, o acțiune, o manifestare, o stare sufletească etc. (reprobabilă), neîndeplinirea (sau îndeplinirea în mod nesatisfăcător) a unei activități, a unei însărcinări, a unei obligații etc. să micșoreze sau să anuleze o vină, o greșeală etc. 2 (Pex) Motivare. 3 (Jur; de obicei cu determinări care arată circumstanța atenuantă) Împrejurare care atrage, în caz de săvârșire a unei infracțiuni, fie nepedepsirea făptuitorului, fie micșorarea vinovăției lui. 4 (De obicei lpl; adesea în legătură cu verbe ca „a cere”, „a prezenta”, „a înfățișa”, înv, „a face” etc.) Cerere de iertare pentru o greșeală, pentru o jignire (neintenționată), pentru un deranj sau pentru o manifestare (involuntară) care nu a fost la locul ei, pentru o impolitețe, o stângăcie etc. 5 Cuvânt de disculpare. 6 (Îlv) A primi (sau a accepta, a admite) ~zele (cuiva) A scuza (6). 7 (Îc) (Mii de) ~ze! (sau ~zele mele!) Formulă de politețe prin care cineva își cere iertare pentru o greșeală, pentru o stângăcie etc. Si: iertați(-mă)!, scuzați(-mă)!, pardon!.

MAZILI vb. IV. 1. T r a n z. A scoate din scaun, a detrona (pe un domnitor, pe un patriarh etc.) ; a îndepărta din boierie sau din slujbă (pe un boier). Acum nu pot ca să mazilească pre unul dintre dînșii. HERODOT (1 645), 404, cf. 392. Iar fiind așa blînd, l-au mazilit de împărăție și au pus în locul lui pre frate-său (cca 1650). GCR I, 149/34. Și au domnit ani 8 și l-au mazilit turcii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 182/29, cf. 110/12. Într-acest an fiind logofăt-mare Iordache Krețulescul, l-au mazălit măria sa și au pus logofăt-mare pre Matei Fâlcoianul. R. POPESCU, ap. MAG. IST. IV, 128/14. Le era frică de turci. . . să nu le găsească vreo pricină, să-i mazălească. IST. Ț. R. 37. Bine ai nemerit, măria ta, de nu te-ai grăbit să-l mazilești pre acel domn harnic. NECULCE, L. 19, cf. 25, 134. Fusăși mazilit de ai săi însuși supuși la anul 1680. IST. CAROL XII, 23^v/24. Pre Iracleoma după șase luni l-au măzălit senatul. ȘINCAI, HR. I, 126/2. Și domnind și atunci numai 13 zile. . . I-au mazălit. ZILOT, CRON. 65. Voiți să mă maziliți, ca să puneți în locul meu pe vreunul dintre Șuți? FILIMON, O. I, 171. Cîți domni cu alai am purtat, cînd se suia pe scaun, și după șepte ani, hait – maziliți! ALECSANDRI, T. 47. Adevărul graiurilor sale îl hotărî să mazilească pe Alexandru vodă. ISPIRESCU, M. V. 9. Săpase acolo prin bani pe fratele său, și hotărîse pe turci să-l mazilească pe acesta. XENOPOL, I. R. V, 12, cf. 125. El își trimise la țarigrad „demisia”, adică rugămintea de-a fi mazilit. C. GANE, TR. V. 125. Îi pun în sarcină niște cărți, pe care Duca le-ar fi scris lor, într-o vreme cînd împărăția i-a retras încrederea, mazilindu-l. SADOVEANU, O. X, 298. Adevăr e c-ai chitit, Pîn-a nu fi mazilit, Să desparți a ta domnie De a noastră-mpârâție? ALECSANDRI, P. P. 210. (Refl. pas.) În scurtă vreme dup-acie să mazili și vizirul Boltagiul de la Poartă. NECULCE, L. 180. Acesta mazilindu-se prin intrigile lui Brîncoveanu. . . , se trase la Constantinopol. NEGRUZZI, S. II, 140. Am auzit că s-a mazilit ispravnicul de Teleorman. FILIMON, O. I, 168. ◊ (Familiar, glumeț) Cu siguranță că ai să fii mazilit. Te sfătuiesc să lași orice ambiție la o parte, să te înapoiezi numaidecît și să-ți ceri iertare, ULIERU, C. 98. E mai de oaie cu șeful: îl mazilesc, să știi că-l mazilesc. DAVIDOGLU, M. 78. (Refl. pas.) Într-o bună dimineață el se trezi dat afară și – ca toți funcționarii români ce se mazilesc – Manolaș se făcu advocat. I. NEGRUZZI, S. I, 355. ♦ F i g. A alunga, a îndepărta. Tu cați să mă mazilești din inima copilei. ALECSANDRI, T. 1 233. 2. R e f l. (Prin Munt., Olt.) A se îmbogăți, a se boieri, a se ciocoi; a deveni mofturos. Cf.RĂDULESCU-CODIN, CIAUȘANU, GL., TOMESCU, GL. - Prez. ind.: mazilesc. – V. mazil.

Amende honorable (fr. „Amendă onorabilă”) – Expresie de origine franceză, pe care o întîlnim în limbile multor popoare. Înseamnă a-ți cere iertare prin recunoașterea greșelii. Dar expresia n-are nimic comun cu amenda în înțelesul ei de azi, și cîteodată nu-i nici onorabilă! „Amenda onorabilă” a fost pînă la revoluția franceză o pedeapsă, care consta în a-ți recunoaște public vina unor anumite crime săvîrșite, de obicei în materie de sacrilegii. Vinovatul era adus în piață, în capul gol și cu picioarele goale, și acolo, în fața mulțimii, trebuia să-și recunoască fapta infamantă. Prin extindere, s-a ajuns încă de mult (fiindcă găsim expresia și la Molière) la aplicarea ei în cazul unor simple greșeli sau scăpări. De pildă, dacă în loc de Molière, noi am fi scris acum că expresia se găsește la Villon, trebuia să facem amendă onorabilă și să rectificăm această eroare. IST.

MIJLOCÍ vb. IV. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată scopul, introduse prin prep. „pe lîngă” sau „la”, învechit, „către” sau urmat de propoziții finale) A stărui pe lîngă cineva (spre a obține ceva, mai ales o favoare); a interveni. Cf. mijloc (II 1). Mijloceaște cea plină de dar. . . și ceare. . . mulțime de îndurări. mineiul (1776), 201^r1/34. Au mijlocit la domnul să-l trimeață în țara Ungurească (sfîrșitul sec. XVIII), ap. DDRF. Videți la ce hal am sosit. Mijlociți, nu mă lăsați, Și răsplătire să-i dați Celui ce m-au urgesît (cca 1800). GCR II, 182/30. Caimacamul. . . Cătră pașa mijlocește, cărțile a le porni. BELDIMAN, E. 103/3. Dumneata, arhon vistier, . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească șî pă mine între miniștrii măriii sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Și acest contract. . . iscălit de pre osfinția sa, numitul sărdariu au mijlocit a-l iscăli și de comitetul rînduit atuncea pentru pricinile streine (a. 1820). URICARIUL, I, 262. Este un an și jumătate de cînd mijlocește a i se înplini acești bani (a. 1829). DOC. EC. 429. Cînd să vor tipări întîmplările lui, voi mijloci a tipări și scrisorile voastre. DR[GHICI, R. 95/28. Majoritatea . . . mijlocește cu rugăminte cătră În[ălțimea] voastră și cere iertarea acestor mai sus arătați. . . boieri (a. 1836). URICARIUL, VIII, 164. Dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franțiia, apoi mijlocește ca. . . să mă ia și pre mine la Paris. KOGĂLNICEANU, S. 65. Împăratul . . . va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducelui. BĂLCESCU, ap. CADE. Dacă mitropolitul nu-ți dă voie să te desparți de soție, dacă nu-ți învoiește măritișul cu o rudenie. . . ești sigur că mijlocind la patriarhie ai să le capeți. NEGRUZZI, S. I, 242, cf. 51, LM, ALEXI, W. Tudoran, fost mare-vornic, boier cu mare trecere la Iași, mijlocise ca răzeșul Oarță să fie deodată dăruit cu hîrtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. ♦ T r a nz. (Învechit, rar) A convinge, a îndupleca. Să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre . . . D-zeu ca să te păzească. . . întreg și sănătos. ANTIM, ap. TDRG. 2. I n t r a n z. (Învechit) A acționa în vederea rezolvării unei probleme; s p e c. a purta discuții. V. t r a t a. Grigorie Vodă au mijlocit cu priietini lui și iară i-au dovedit și i-au pus iară pre toți popreală. NECULCE, L. 52. Mitropolitul, boierii și consulii se unesc, La curte fac arătare, și cu toții mijlocesc. BELDIMAN, E. 5/32. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte sub Petru II. . . Ei mijlociră a se da corona Annei. NEGRUZZI, S. II, 145. Arhiepiscopul de Winchester, cel mai învierșunat vrăjmaș al Franciei, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase. ODOBESCU, S.I, 4. ♦ T r a n z. A pune la cale, a organiza; a aranja; a iniția. A triia dzi au stătut Antiohii Vodă de au mijlocit lucrul cu boierii carii fusese pribegi. NECULCE, L. 152. Au mezlocit întâlnirea lor. PONTBRIANT, D. La Pesta studenții conspirară ca în 15 martiu 1860 să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împușcați sau spmzurați. BARIȚIU, P. A. III, 17. Ilustra familie Hurmuzaki. . . mijlocise colecte de cîteva sute de galbini în aur. id. ib. 142. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A înlesni, a ajuta; a contribui la . . ., a da posibilitatea să . . .; a provoca, a determina. Trei lucruri.. . mijlocesc stricăciunea omului. ANTIM, ap. GCR II, 6/22. Văzduhul curat dintr-ace zi. . . și liniștirea sufletului său . . . i-au mijlocit îndreptarea sănătății. DRĂGHICI, R. 139/27. Cînipa de vară se culege îndată după ce au înflorit, după ce au mijlocit rodirea cînipei de toamnă. I. IONESCU, C. 147/14. Împrejurarea a mijlocit să văz această lucrare inteligentă, zilele trecute. CARAGIALE, O. IV, 420, cf. VI, 229. Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. PETRESCU, A. R. 17. Știința marxistă mijlocește cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 701. ◊ I n t r a n z. (Neobișnuit) Încredințarea deplină c-o putere cerească mijlocise la îndeplinirea [fapte]lor. OLLĂNESCU, ap. TDRG. 4. I n t r a n z. (Învechit) A apărea, a se ivi (între . . .); a exista. V. s u r v e n i. La întoarcerea noastră în Franția nu va mai mijloci vreo îndoială despre acest în faptă punt. AR (1829), 164¹/6. Între doi tineri amorul cînd mijlocește, Din desfătările sale ca să guste îi silește. PANN, I, 119/7. Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 13. ◊ T r a n z. f a c t. Măria sa Vodă știe că am cerut pe cocoana Marghiolița de soție și. . . bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei. FILIMON, O. I, 174. 5. I n t r a n z. (Învechit) A se afla la mijloc (I 1); a se interpune. Ostile se întîlniră, mijlocind întră ele rîul. MAIOR, IST, 71/13. 6. I n t r a n z. (Învechit, despre unități de timp) A trece, a se scurge între două momente, între două evenimente etc. Cf. m i j l o c (I 6). Vremea ce a mijlocit de la încetarea aceștii gazete pînă acum a făcut să se simță. . . cît era de mîhnitoare precurmarea aceștii publicații. CR (1836), 1 1/2. între dărîmarea Troiei și între fundarea Romei mijlocește un lung spațiu de timp. LM. 7. T r a n z. (Într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) A frînge, a rupe (la mijloc). Zi de trei ori la un scăiete. . . Rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. – Prez. ind.: mijlocesc. – Și: (învechit) mezlocí vb. IV. – V. mijloc.

MÍLĂ¹ s. f. I. 1. (Adesea în legătură cu verbe ca „a avea”, „a simți”, sau „a i se face”, „a-i fi” etc.) Sentiment de înțelegere și compasiune față de suferința sau nenorocirea cuiva; (învechit) milosîrdie (1), milostivnicie (1), (învechit și popular) milostenie (I I). Că mesereare (m i l o s t e c, C², milă H, D) și deadevăru iubi Domnul. PSALT. 174, cf. 211. Și-i fu milă d-insul. CORESI, EV. 21. De vecinii lui iaste-i milă și-i miluiaște. id. ib. 40, cf. 226, 345. Mie mi-i milă de voi (cca 1618). GCR I, 52/24. Ți se facă milă de mine și mă iartă (a. 1642). id. ib. 95/38. I să făcu milă d-insă și dzise ei: nu plînge ! VARLAAM, C. 270, cf. 299. Să i se facă milă de sterpiea ei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 138^v/10. I să feace de dînsa milă și dureare. id. ib. 152^r/23. Nu i să mai făcea milă de creștini, MINEIUL (1 776), 40^r1/17. Ritorul poate. . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mînie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/20. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc? DRĂGHICI, R. 65/28, cf. 17/34. Îi fu milă de tine și îți întoarsă mâhnirea în bucurie. GORJAN, H. I, 6/24. Mila, din sufletul tău pornită. CONACHI, P. 101. El prevede, simte milă și pe alții miluiește. id. ib. 288, cf. 291. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila și o smulge dintr-însa. RUSSO, S. 131. Ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I, 52. Mă apuc-o milă Cînd privesc la ea. ALECSANDRI, T. I, 209. Nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, id. ib. 437. Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 13. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă, a strigat. CREANGĂ, P. 92. Harap Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele. id. ib. 238, cf. 286. I se făcu milă de soru-sa, și lăsă cățeii ca să-i ție de urît. ISPIRESCU, L. 338, cf. 123, 140, 300, 309, 341, id. U. 12, 20, cf. DELAVRANCEA, O. II, 46. Fata o iubea și-i era milă de frica ei. REBREANU, R. II 121. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba și înfățișarea. GALACTION, O. 88. Acum de toată lumea și de tine-ți este milă. BENIUC, V. 139. Și ea cînd auzea, Milă i se făcea, MARIAN, V. 188. I se făcu milă de ea, că se ruga de plîngea pămîntul de plînsul ei. STĂNCESCU, B. 189, cf. 246. Uncheașul, plin de milă pentru copii, răspunse. ȘEZ. I, 161. Cum m-o văzut, Milă i s-o făcut. MAT FOLK. 1540, cf. ALR I 1 559, ALR II 3458. Milă mi-i de tine, dar de mine mi se rupe inima, sau milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. PAMFILE, j. III, 91, cf. ZANNE, P. III, 179. (Rar ia pl.) Au rămas numai bătrînii să-și numere zilele. Te apucă milele, Lacrimile și mînia. ARGHEZI, C. O. 191. ◊ (În invocații, în legătură cu verbele „a-i fi”, „a avea” sau, rar, „a-i face”, la imperativ) Fie-ți milă de mine, Doamne! N. TEST. (1648), 20^r/34. Să n-aibi milă ! ODOBESCU, S. I, 63. Fie-ți milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani. CREANGĂ, P. 100. Fată frumoasă și harnică, fie-ți milă de mine și mă grijește. id. ib. 286. Fie-ți milă, femeie, de acești copii. ȘEZ. I, 259. Doamne, fă-ți milă de acești mititei nevinovați, ib. ◊ L o c. a d j. și a d v. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. Fără de milă să se junghe cu cuțitul. CORESI, EV. 33. Giudecată fără milă va fi. N. TEST. (1648), 177^v/6. Și-i voi călca-n țărnî. . . fără milă. DOSOFTEI, PS. 55/6. Un om. . . crud și fără milă. DRĂGHICI, R. 66/8. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Și cine știe dacă n-ai fost odată zînă, Dar zeii – fără milă – te-au alungat. DENSUSIANU, L. A. 105. Exploatînd fără milă oamenii și bogățiile țărilor coloniale, imperialiștii realizează cîștiguri fabuloase. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 54. ◊ L o c. a d v. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei. COȘBUC, B. 154. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei. SBIERA, P. 212. (în context figurat) Doru-mi plînge și suspină Și frunzele cad de milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ L o c. c o n j. De milă să nu. . . = cu grijă ca nu cumva să . . . Nu cuteza să calce . . . pe velințele cele de mare preț. . . de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU., L. 38. ◊ E x p r. De silă, de milă sau de milă, de silă = fiind obligat sau nevoit să. . .; de voie, de nevoie, vrînd-nevrînd. De silă, de milă fu nevoit a mai aștepta. ISPIRESCU, L. 82. Fără milă de păcat = a) fără scrupul, lipsit de conștiință. Fără milă de păcat, M-ai iubit și m-ai lăsat. MAT. FOLK. 1337; fără teama de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megiași. ispirescu, ap. tdrg. (A îi) vrednic de milă = (a fi) demn de compătimire; (a se afla) într-o stare jalnică. Cf. costinescu, ddrf. Mai mare mila = a) se spune cînd cineva se află într-o stare jalnică, demnă de compătimit;(cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). Plângea mai mare mila. coșbuc, b. 121. A-i plînge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău (pentru suferința cuiva), a suferi foarte mult (de situația grea în care se afíă cineva), a compătimi (pe cineva); O ia la bătaie, de-ți venea să-i plîngi de milă! creangă, P. 69. Moartea atunci, neavînd încotro, se băgă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plângi de milă. id. ib. 312. Am să te bat, pînă ți-om plînge de milă. PAMFILE, J. III, 91. cf, com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ Părere de rău, regret. Vede puica adormită, S-o deștepte-i vine milă. ALECSANDRI, P. P. 51. Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Complementul indică un obiect) Dorință de a cruța, teamă de a nu strica. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu i-e milă, se zice despre omul risipitor. Cf. PANN, ap. DDRF. Î-i milă ca țiganului de pilă, se spune despre cel care nu cruță pe nimeni. Cf. ȘEZ. IX, 148, PAMFILE, J. III, 91, ZANNE, P. I, 613. 2. (Popular) Stare tristă, jalnică, vrednică de plîns a cuiva. Înduioșat de mila bietelor paseri. CREANGĂ, P. 246. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, L. 40. (F i g.) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, jale, durere. Ochii tăi sînt plini de milă. EMINESCU, O. I, 210. ◊ F i g. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. SADOVEANU, N. F. 63. ◊ L o c. a d v. Cu milă = jalnic, dureros. Sună petricica-n gîrlă, Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. Frunză verde sălcioară, Trage-o cătană să moară, Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țeară străină. JARNIK-BÎRSEANU, D. 319. 3. Bunăvoință, bunătate, blîndețe, înțelegere, îngăduință, Îndurare, cruțare; (învechit și popular) milostenie (I 1). V. d r a g o s t e, i u b i r e. Pașteți. , . turmă lu D[um]n[e]dz[e]u, cercetîndu-o nu cu nevoie. . . ce cu milă (b u c u r o ș i N. TEST. 1648, c u b u n ă v o i e BIBLIA 1688). COD. VOR. 162/25. Cu blînd și cu milă caută Dumnezeu spr-însul. CORESI, EV. 33. Adeverindu-le turcii milă dacă se vor închina. NECULCE, 44, cf. ANON. CAR. Multă milă. . . au răvărsat-o dumnealui asupra mea (a. 1704). URICARIUL, XI, 269. Pe vodă, pe feciorul lui, și pe 5 boieri i-au dus la sultanul, carele cu milă i-au primit. ȘINCAI, HR. III, 209/5. Ah! cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă. CONACHI, P. 80, cf. 81, 276. A mai fost și mila părințească la mijloc. CREANGĂ, P. 286. O zînă-naltă, subțirică și drăgălașe. . . , uitîndu-se cu milă la dînsul, zise: – Bine ai venit, Făt-Frumos ! ISPIRESCU, L. 7, cf. 15. A trebuit să ne plecăm la mila lui, – și el ne-a chemat la dreptate domnească. SADOVEANU, O. V, 623, cf. IV, .250, X, 216. Nici o milă față de chiaburi I strigă moale Vasile, și se așeză pe scaun. V. ROM. mai 1953, 123, Mila de la străin E ca umbra de la spin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 179, cf. 320. Mila de la părinți Anevoie-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270, cf. ȘEZ. I, 79, ZANNE, P. IX, 239. ◊ E x p r. A da cu milă (în cineva) = a lovi pe cineva în așa fel încît să nu-l doară prea tare. A (nu) avea milă (undeva) = a (nu) găsi bunăvoință, înțelegere (din partea cuiva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăirea. . . Străinu-s ca puiu de cuc,. Milă n-am unde mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (Învechit și popular) care acordă sprijin, sprijinitor, ocrotitor. Că Dumnedzâu sprejenitoriul mieu ești tu, D[u]mn[e]dzeu mieu și mila mea. PSALT. HUR. 49^v/19. Traiul între ai ei era din cale afară de greu, dar nu avea ce să facă și primi cum putu mila tuturor. CAMIL PETRESCU, O. II, 100. Cobori, Doamne, pe pămînt De vezi moartea ce-a făcut. . . Și-a venit pîn-la fereastră Și ne-a luat mila noastră. MARIAN, Î. 120. Scoală, tată, mila noastră, Mila noastră, grija noastră, id. ib. 509. ◊ (Învechit, construit cu prep. „în” sau „supt”) Și l-au luat iară în dragoste și în milă și l-au pus iar sfetnic. NECULCE, L. 28. Iar copiii lui au rămas suptu mila împărătească, aflîndu-să în slujbe împărătești, id. ib. 296. ◊ E x p r. (Învechit) A avea milă de . . . = a avea parte de . . . , v. p a r t e. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul, s-aibă Milă de izbîndă la vreame de treabă. DOSOFTEI, PS. 56/12. 4. (În concepțiile religioase) Bunăvoință (și ajutor) pe care Dumnezeu le acordă omului; har dumnezeiesc, grație divină, (învechit) milosîrdie (2), miloste, milostivnicie (2), (învechit, rar) milostivie, milosîrdenie, (învechit și popular) milostenie (I 2), (rar) milostivenie, (neobișnuit) milostivitate. Mîntuiaște-me dereptu mila ta. PSALT. 7. Audzi-me, Doamne, că dulce e meserearea (m i l a H, d, m i l o s t e a c, C²) ta. ib. 133. Mila Domnului nostru (cca 1569-1575). GCR I, 12/22. Ispoveduiți-vă Domnului, că e bun, că pînă în veac mila lui (a. 1579-1580). id. ib. 28/12. Dumnezeu . . . are amu mila lui izvor nesfîrșit, și milosîrdiia fără fund. CORESI, EV. 386, cf. 20. Cetitorilor, într-această sf[i]ntă carte milă, pace și sănătate de la Tatăl. N. TEST. (1648), ap. GCR I, 125/18. Carii îmblă după minciuni deșiarte de mila ta să părăsesc (a, 1651). GCR I, 156/17. La boala mea-m trimite mila sa cea multă. DOSOFTEI, PS. 23/20. Nu-ți uita mișeii de la a ta milă. id. ib. 34/5, cf. 35/3. Darul ce mi s-au dat den mila lui D[u]mn[e]dzeu. BIBLIA (1688), [prefață] 4/38. Dumnedzeu . . . îi va cerceta cu mila sa. NECULCE, L. 225. Dară Dumnedzeu cum s-a-ndura cu mila sa, va faci. id. ib. 340. Tu ești D[u]mnezăul milii și al îndurărilor și al iubirii de oameni (a. 1 702). GCR I, 346/9. Nu așteptam altă din mila cerească Decît a muri. ALECSANDRI, P. I, 41. Domnește cu pace cît mila Domnului va voi. ISPIRESCU, L. 30. ◊ E x p r. Unde (sau pe ce) pune (el) mîna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate bine, care are succes în tot ce întreprinde. Cel mai mare era harnic, grijuliu și chiabur, pentru că unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. CREANGĂ, P. 37, cf. ISPIRESCU, L. 209, ȘEZ. II, 75. A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia soartei, a nu se mai interesa (de cineva), a lăsa în plata Domnului. Cei ce mai rămaseră se îmblînziră ca niște miei, și-și cerură iertare. Ercule îi lăsă în mila Domnului. ISPIRESCU, U. 57. (Familiar) Dumnezeu cu mila ! = (exclamație care exprimă resemnarea în fața unei situații grele) fie ce-o fi (mi-e indiferent) !, cum o da Dumnezeu ! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului ! Mila Domnului! unde mănâncă doi, mai poate mânca și un al treilea. CREANGĂ, A. 143. Căci mila Domnului, „lac de-ar fi, broaște sînt destule”. id. p. 186. Mila Domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172, cf. ZANNE, P. VI, 552. Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu (sau Domnului), formulă de introducere la scrierile vechi, acte administrative, scrisori etc. Cu mila lui Dumnezeu și cu ajutoriul fiiului. . . Eu Tordaș Mihaiu ales piscopul românilor în Ardeal. . . PALIA (1581), ap. GCR I, 37/11. Gkenadie cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop și mitropolit a toată țara Ardealului (a. 1640). GCR I, 88/1. Eu Grigorie Ureachi care den mila lui Dumnezâu și al domnului meu am fost vornic mare. URECHE, ap. GCR I, 68/24. Din mila Domnului, mă aflu în toată întregimea sănătâței. FILIMON, O. I, 101, cf. pontbriant, d. 4 (Prin Olt., în e x p r. ) O milă de ploaie, se zice despre o ploaie căzută la timp. Peste noapte a slobozit Dumnezeu o milă de ploaie. CIAUȘANU, R. SCUT. 12, cf. id. V. 179. 5. (Învechit și regional) Umilință, smerenie, evlavie. Cu multă înfrângere și cu milă grăiia. CORESI, EV. 17. Toată firea omenească fi-va goală, și cu milă va sta înaintea județului, id. ib. Rosti o rugăciune plină de milă la icoane. ȘEZ. I, 61. 6. C o m p u s: (Bot.) mila-domnului = veninariță (Gratiola officinalis). Cf. BRANDZA, FL. 349, GRECESCU, FL. 434, BIANU, D. S. II. 1. (Învechit și popular, la pl., sau la sg. cu sens colectiv; adesea în legătură cu verbe ca „a da”, „a face”, „a cere”, „a primi”) Ajutor care se dă cuiva, binefacere care se face cuiva; (concretizat) ceea ce se dă cuiva drept ajutor; pomană, (învechit) miluire, (învechit și popular) milostenie (II 1); p. ext. ajutor (bănesc), binefacere. Nu fac milă deaproapelui său. VARLAAM, C. 308. Și era drag a face milă la săraci. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/19. Se cade să ieie dascălii plata lor, și ucenicii milele lor (a. 1775). URICARIUL, I, 77. Trimite noao milele tale ceale bogate. MINEIUL (1 776), 155^v1/18. Lei 1200. . . să se dea mile cum în jos să arată (a. 1805). URICARIUL, XI, 330. Să primiți din vistieria domniei mele. . . cîte 20 pungi de bani milă domnească. DIONISIE, ap. TDRG. Milele sau penziile săracilor sînt o simțitoare sumă pentru finanțul Engliterii. AR (1829), 63²/41. Ca dintr-un izvor nesfîrșit milele curgînd (cca 1770). ARHIVA R. I, 67/10. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile. . . ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I, 253. Și-am fost la babe și la vraci Și-am dat și milă la săraci. COȘBUC, P. I, 240. Voi merge, pașă, să cerșesc, Dar mila voastră, n-o primesc. id. ib. 114. În 1756, episcopul Petru Aron permitea să se adune mile. IORGA, L. II, 158. Bătrîna, nemaiavînd încătrău pentru cele d-ale traiului, își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42, cf. ALR I 1559/278, ALR II 3 206/334. ◊ E x p r. A cere milă = a cerși. Vezi pe acești eroi fără mînă întinzînd pe ceialaltă să ceară milă de la aceia pe cari au apărat. MARCOVICI, C. 22/16. Măi sărace, sărăcilă, De cînd îmbli cerând milă, Văzut-ai în calea ta Vreun cal bun ca Vînăta? ALECSANDRI, P. P. 130. Și s-a pus Mărcuț în sită, Să ceară mereu la milă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 486, cf. POLIZU. (Învechit) A(-și) face milă (de... sau cu. . . ) = a ajuta (pe cineva) din punct de vedere material, a-i da o pomană. Derepce nu pomenise facă milă. PSALT. 236. Îi mulțămiră că făcu cu dînșii milă. MINEIUL (1776), 143^v2/ll. A făcut milă cu dînsul. MARCOVICI, D. 478/4, cf. ALR II 3458/386. ♦ (În trecut) Casa milei (sau milelor) v. c a s ă. Cutia milelor v. c u t i e. ♦ Contribuție la un fond de ajutorare. Merg oamenii la besearecâ să ducă acolo milă de în carele fac milostenie popilor. CORESI, ap. GCR 1, 25/19, cf. ALR II 3 206, 3 522. 2. (Învechit) Danie sau privilegiu acordat unei persoane sau unei instituții bisericești, mai ales unei mănăstiri. Și milui împăratul mănăstirea cu milă mare. FL. D. (1 680), 43^r/3. Făcut-au milă și întâritură la patriarhia Alecsandriei, de au închinat mănăstirea Hangul. NECULCE, L. 387. Sfînta mănăstire Hurezi din sud Vîlcea are mile dă ia vinâriciu în toți ani dintr-acest județ (a. 1770). IORGA, S. D. XIV, 92, cf. BOGDAN, C. M. 72. Mănăstirilor nu numai că le-au oprit mila vinericiului, ci încă au apucat pe mănăstiri de au plătit și vinericiu pe vinurile din viele mănăstirilor. DIONISIE, C. 192. Să aibă în orașul Craiovii milă dă dooă pivnițe și dooă scaune de carne (a. 1819). DOC. EC. 202. Lîngă care acest priveleghiu al fabricii, are acest metoh. . . și milă de vinărici (a. 1825). ib. 346. S-au dat la biserica sfîntului Ilie de la Hanul Colții, mila ce după vremi o are de la cumpărătorii vămilor (a. 1846). ib. 911, cf. 908. Și ceilalți toți... aveți să vă bucurați de mila domniei. SADOVEANU, O. V, 503. – Pl.: (rar, mai ales la II) mile. – Din v. sl. милъ.

MITROPOLiT s. m. 1. Rang înalt în ierarhia bisericii ortodoxe, inferior patriarhului și superior episcopului; persoană care deține acest rang. Și foarte mă sfătuii cu luminatul mitropolit, marele Ghenadie. CORESI, EV. 6. Cu voia mitropolitului marelui Serafim, noi o deadem lu Coresi diaconul. PALIA (1 581), ap. GCR I, 33/20. Cartea românească de învățătură . . . de Varlaam mitropolitul (a. 1 643). GCR I, 103/19. Arhiepiscop și mitropolit scaunului Belgradului. N. TEST. (1 648), [prefață] 4^r/29. Săbor. . . cu mulți mitropoliți și episcopi au fost. SIMION DASC., LET. 25. Ștefan, cu mila lui D[u]mn[d]zeu, mitropolit al Tîrgoviștii (a. 1 652). GCR I, 157/25, cf. 208/13, 217/7, 240/14, 320/3, II, 75/19, 253/35. Aceste adunări. . . mitropolitul le convoca pentru alegerea domnului, B[LCESCU, M. V. 9. Chemînd pe mitropolitul Teofan . . . își ceru iertare de la toți. NEGRUZZI, S. I, 159. Metropolitu Dositeu. HASDEU, I. C. II, 185. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei. CREANGĂ, A. 73. Intră și părintele mitropolit cu Vodă. SADOVEANU, O. VII, 109. Eu visam să mă călugăresc, să ajung episcop, mitropolit, poate patriarh, STANCU, R. A. III, 299. ♦ Mitropolit primat v. p r i m a t. 2. (Rar) Dropioi. Au dat roată. . . împrejurul falnicilor dropioi – cărora ei le zic mitropoliți. ODOBESCU, S. iII, 14. – Pl.: mitropoliți. - Și: (rar) metropolít s. m. – Din slavonul митрополитъ, ngr. μητροπολίτης. – Pentru metropolít, cf. lat. m e t r o p o l i t a n u s.

AMAN! interj. 1 Îndurare! Iertare! (strigătul Turcilor implorînd cruțarea vieții): nu mai aveau nici o putere, numai ce strigau ~! (NEC.) ¶ 2 pr. ext. Strigăt spre a cere iertare (mai adesea ironic): învîrtiți pînă ce-a zice ~! (ALECS.) ¶ 3 A fi (sau a ajunge, a se vedea) la ~, a fi (a cădea) la mare nevoie ¶ 4 ~-zaman 👉 AMAN-ZAMAN [tc.].

*AMENDĂ (pl. -enzi, -ende) 1 sf. ⚖️ Pedeapsă în bani, gloabă: martorul citat, care nu vine înaintea judecății, se va osîndi la o ~ care nu va fi mai mare de 100 de lei (PR.-CIV.) ¶ 2 A face ~ onorabilă (pentru ceva), a-și cere iertare, a-și recunoaște în public greșeala [fr.].

scấrbă, scârbe, s.f. (reg.) 1. Ceartă, vrajbă: „Îți ceri iertare cum trebe, de la persoana cu care ești în scârbă” (Bilțiu, 2009: 47). 2. Silă. – Din sl. skrǔbǐ „grijă, întristare” (Miklosich, după DER; MDA).

UMILI (-ilesc) I. vb. tr. A face umil, a înjosi: (era un) om grosolan și nesimțitor care-l umilea și-l călca în picioare (VLAH.). II. vb. refl. 1 A se smeri, a se pleca, a se arăta plin de umilință: (Lăpușneanu) spuindu-le că se simte sosit la sfîrșitul vieții, își ceru iertare de la toți, umilindu-se (NEGR.); cine se umilește se înalță (ZNN.) ¶ 2 A se înjosi: ținea mult ...să nu se umilească, dîndu-și slăbiciunea pe față (SLV.) [vsl. umiliti; înțelesul I după fr. humilier].

MILĂ¹, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

MANASE (în „Vechiul Testament”), rege al Iudeii (687-642 î. Hr.), fiul lui Ezechiel; vasal asirienilor, a favorizat introducerea riturilor politeiste ale acestora. Luat prizonier de asirieni și dus în Babilon, s-a căit de faptele sale, cerându-și iertare de la Dumnezeu (rugăciunea lui M.) și astfel și-a recăpătat tronul.

MILĂ¹, (rar) mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊ Loc. adv. De milă sau de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊ Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊ Expr. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie. (A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit. A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva. A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns. A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva. (Ți-e) mai mare mila = a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire; b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (Pop.) Fără milă de păcat = fără teama de a greși. 2. Ajutor, binefacere; (concr.) pomană, milostenie. ◊ Expr. A cere milă = a) a cerși; b) a cere îndurare, iertare. 3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale. 4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊ Expr. (Pop.) A nu avea (sau a nu afla) milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, ajutor, îndurare. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc) Dumnezeu (sau Domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva). A lăsa (pe cineva) în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (Fam.) Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu! Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (Înv.) Prin (sau din, cu) mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din sl. milŭ.

IERTA, iert, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică o persoană vinovată) A scuti de o pedeapsă, a ridica pedeapsa, a nu pedepsi, a nu mai considera vinovat. Iartă-mă de ce am făcut! RETEGANUL, P. II 30. Scorpia se rugă cu lacrămi ca să o ierte. ISPIRESCU, L. 6. Nu vreau să te iert pînă nu-i face ce ți-oi zice eu. ALECSANDRI, T. I 48. Mă iartă, tată, că n-oi mai zice așa. DRĂGHICI, R. 63. ◊ Expr. A-l ierta (pe cineva) dumnezeu = a i se sfîrși cuiva suferințele, a muri (după o boală grea). Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioși cînd vorbesc despre un mort. De-o fi murit, Să-l ierte dumnezeu. COȘBUC, P. I 230. Bărbatu-mieu – dumnezeu să-l ierte – nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Doamne iartă-mă, spune cel căruia i-a scăpat (sau era să-i scape) o vorbă necuviincioasă. Aice-i? Unde, doamne iartă-mă, să fie? ALECSANDRI, T. I 381. ♦ (Construit cu dativul; complementul direct indică vina săvîrșită) A trece cu vederea. Nu-ți mai iert nimic. SAHIA, N. 78. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinic n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. ♦ A scuza. De-i avea vreme să te duci... bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. CREANGĂ, P. 169. Mă iertați, domnul meu, că sînt cam bolnavă și nu pot [cînta]. ALECSANDRI, T. 876. Dar aud chemîndu-mă. Mă iertați, mă rog. NEGRUZZI, S. I 40. ◊ Loc. adj. De neiertat = care nu poate fi scuzat; condamnabil. O greșeală de neiertat. ◊ Expr. Ba să mă ierți, formulă cu care contrazici pe cineva; nici vorbă. 2. (Subiectul este o persoană sau o situație, o stare, o împrejurare; urmat de determinări exprimate printr-o propoziție cu verbul la conjunctiv) A îngădui, a permite, a lăsa, a da voie. De m-a ierta vremea să pot veni și eu mai pe urmă, bine. CREANGĂ, P. 169. Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături! EMINESCU, O. I 87. Iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte! ODOBESCU, S. III 32. (Determinarea, exprimată în propoziția anterioară, nu se mai repetă) Ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă. ALECSANDRI, P. A. 180. ◊ (Regional, construit cu dativul) Iartă-mi să caut un jugastru și să-mi fac din inima lui un dop. SBIERA, P. 36. ◊ Impers. (Construit cu dativul, uneori determinarea este o propoziție cu verbul la infinitiv) Nu-ți e iertat să vorbești. EMINESCU, N. 82. Doresc tare mult să-mi fie iertat a mă așeza în Moldova, pe vară încai; căci iernele trebuie să le petrec într-o climă mai caldă. GHICA, A. 608. ◊ (Regional) Nu-i iertat = nu-i permis, e interzis, e oprit. 3. (Complementul indică o persoană) A scuti, a dispensa de o obligație. El tot nu mă iartă de dobînzi. Îi muncesc vara, îi cînt toamna; nu mă mai pot plăti. SADOVEANU, M. C. 188. Să ierți feciorul meu de la oaste. RETEGANUL, P. III 8. ◊ (Glumeț) Mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Complementul indică obligația) Din zestre că-i mai ierta, Din cerut îi mai lăsa. TEODORESCU, P. P. 88.

ierta [At: CORESI, EV. 47/25 / S și: e~ / Pzi: iert / E: ml liberto, -are] 1 vt (Înv) A elibera pe cineva din robie. 2 vt (Pex) A elibera pe cineva de ceva. 3 vt (Spc; înv) A scuti de serviciul militar. 4 vt A scăpa pe cineva de ceva. 5 vt A dispensa pe cineva de o sarcină. 6 vi A scădea cuiva o parte din datorie. 7 vt A dezlega pe cineva de un jurământ, o făgăduială. 8 vt A nu mai urmări pe cineva. 9 vt (Înv; îe) A ~t-o sau l-a ~t Dumnezeu Datorită vârstei, acea persoană nu mai are legături sexuale. 10 vt (Îae; d. femei) Nu mai are menstruație. 11 vt (Îae) A murit. 12 vt A permite cuiva ceva. 13 vt A avea posibilitatea de a face ceva. 14 vi A-i fi sortit. 15 vt A nu pedepsi pe cineva pentru o vină. 16 vt A trece cu vederea greșelile cuiva. 17 vt (D. divinitate) A acorda mântuirea cuiva care a greșit și apoi s-a pocăit. 18 vt (Îe) Dumnezeu să-l ~te (sau Fie ~t) Despre cei morți nu mai trebuie reținut nimic rău. 19 vt (Îe) Doamne ~tă-mă A fi conștient că a spus sau a gândit ceva necuviincios. 20 vt A scuza. 21-22 vt (Îe) Mă ~ți Expresie politicoasă stereotipă care introduce o replică sau o rugăminte. 23 vr A se împăca cu cineva într-un moment solemn, cerându-și iertare unul altuia. 24 vr (Îvp) A se spovedi. 25 vt (Înv) A săruta pe cineva la despărțire. 26 vt (Înv) A-și lua rămas-bun înainte de a părăsi pe cineva. 27 vr (Înv) A renunța la ceva.

BULCIUG s.n. (Trans. SV) Iertăciune (la morți). [Îngerii] stau amîndoi deasupra lăzii și ascultă cum popii îm cer bulciugul. IERT., 15^r. Etimologie: magh. bolcsú „rămas bun”. Vezi și bulciuș, bulciușag. substantiv neutru

LADĂ s.f. (Ban., Trans. SV) Sicriu. Ladĕ. Cisia. Arca. AC, 349. Îngerul care mi-au dat Dumnezeu în sfîntui botez și îngerul carele mi-au luat sufletul stau amîndoi deasupra lăzii și ascultă cum popii îmi cer bulciugul. IERT., 15^r. Etimologie: magh. lada, germ. Lade. Cf. scr., pol. Iad, ucr. lado. Cf. copîrșeu, coșciug (2).

CERE (cer) I. vb. tr. 1 A exprima cuiva dorința de a i se da, de a i se acorda, de a i se îngădui ceva: cere și ți se va da; ~ dreptate; ~ un sfat; (P): de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere; ~ voie; ~ iertare; ~ cuvîntul ¶ 2 A arăta prețul cît voește să capete, să i se dea pe un lucru: cît ceri pe mîrțoaga asta? ¶ 3 A se ruga să i se dea de pomană, a cerși: ~ de pomană; (P): cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are ¶ 4 A se adresa cuiva spre a lua în căsătorie: ~ o fată de la părinți, ~ de nevastă ¶ 5 A dori, a pofti; (P): ochii văd, inima cere; 👉 ACRU ¶ 6 A căuta ca un lucru de trebuință: grînele au început să se ceară ¶ 7 A avea nevoie, a fi de lipsă: boii cer multă îngrijire. II. vb. refl. 1 A se ruga să i se dea voie să facă ceva: găinăreasa se ceru... să o lase și pe dînsa să se ducă la preumblare (ISP.) ¶ 2 A fi cu tragere de inimă, a dori tare: băiatul se cere la carte ¶ 3 A fi de nevoie, a fi de lipsă: se cere să fim și noi acolo ¶ 4 unipers. se cere, se cuvine, se cade, trebue [lat. quaerĕre].

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Învechit și popular, în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărman în folosul bogatului. RUSSO, O. 25. ◊ (Substantivat) În slobozi și în robi Același sînge curge; și toți au trup și oase. NEGRUZZI, S. II 188. ♦ (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Despre orașe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare și frumos. KOGĂLNICEANU, S. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricții, neîmpiedicat de nimic pentru a acționa; care are posibilitatea de a acționa după propria sa voință sau dorință. Mai stați, mai aveți răbdare, Că apoi veți fi slobode să umblați la tîrg și la horă. DUMITRIU, N. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, își zise apoi că și-au luat noapte bună, și deci pînă mîine dimineață slobod este să facă ce-i place. REBREANU, R. I 91. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblînd prin casele altora să vază și să gîndească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, Î. 19. Slobod e să beau și eu, Slobod e pe banul meu. BIBICESCU, P. P. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. – Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. SADOVEANU, O. VII 25. A avea mînă slobodă = a fi darnic, generos. Înălțimei-voastre gînd bun și mînă slobodă ca să ne dați cît se poate mai multă mîncare și băuturică, zise Setilă! CREANGĂ, P. 259. Cu inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniștit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor pînă la moarte... Mergi cu inima slobodă. GALACTION, O. I 157. Cînd se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-și ceară ea întîi iertare și văzu trandafirii ofiliți și urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. STĂNOIU, C. I. 205. A rămîne pe voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziția (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec. HOGAȘ, M. N. 63. ♦ (Referitor la situația civilă) Fără obligații față de altcineva; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă înlăuntru și vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru și frumos la masă. El își socoti: Ian caută mișaua ce face!... Ea se socotește acuma slobodă. SBIERA, P. 229. ♦ Neîmpiedicat, nestînjenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. ◊ (Adverbial) Oștile englezești înaintară slobod pe țărmul Franciei. ODOBESCU, S. I 4. Asupra acestor canaluri sînt 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, Î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ținut la închisoare, care nu e întemnițat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, C. 306. ◊ Fig. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creștete flamuri de soare. DEȘLIU, G. 38. ♦ Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați... D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați, Drum să-i arătați, Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoșul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. STĂNOIU, C. I. 201. Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap și-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod ești de la mine. ISPIRESCU, M. V. 52. 4. (Despre oameni și despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ține seama de regulile bunei-cuviințe, prea familiar, licențios. Cu cît era slobozi și șagalnici cu femeile în adunările lor începute și sfîrșite cu mese mari și lăutari, cu atît sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, a nu-și măsura cuvintele; a flecări. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate merge, prin care se poate trece fără obstacole. Moșnege, lasă drumul slobod, Să treacă zmeii mei în tropot. BENIUC, V. 15. Drumul era slobod: tîrgul aștepta domn nou. SADOVEANU, O. VII 154. ♦ (Despre locuri, spații, scaune) Care nu e ocupat; gol. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii odihneau cîțiva bătrîni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. 6. (Despre lucruri care leagă, fixează, strîng, apasă) Care permite mișcările, care nu strînge; larg. Dădea mereu din cap să-și lărgească dîrlogii, pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Expr. A da (cuiva) frîu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, v. frîu. 7. (Despre unități de timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite, în care nu se muncește. Avînd zi slobodă, a rămas cu copilul. SADOVEANU, D. P. 90. N-am vreme care să-mi fie slobodă decît duminica. KOGĂLNICEANU, S. 55.

MIE, mii, num. card. Numărul care e egal cu zece sute; p. ext. foarte mulți (sau multe). a) (Adjectival) Preoți munții mari, Păsări lăutari, Păsărele mii Și stele făclii ALECSANDRI, P. P. 3. b) (Substantivat) Las’că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. CREANGĂ, P. 271. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. Unde merge mia, meargă și suta. ◊ (Înaintea unui substantiv de care se leagă prin prep. «de») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine. Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. Sar în joc ștergare albe, Rîd la soare mii de salbe. BELDICEANU, P. 56. Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (Popular, urmînd după substantivul pe care îl determină) Și cu nădragi de Anglie, Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adv. Cu miile (sau cu mia) = în număr foarte mare, cu duiumul, cu nemiluita. Fluturii cu miile Joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier! EMINESCU, O. I 25. ◊ Expr. Mii și sute (sau mii și mii, mii de mii) = extrem de mulți. Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac, printre năsip. CREANGĂ, P. 264. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. Opt se pornesc, Patru se-ntîlnesc, Mii și mii se clatină (Berbecii), GOROVEI, C. 22. A face mii și fărîme v. fărîmă.

ÎNDURARE s., interj. 1. s. iertare, indulgență, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 2. interj. iertare!, (înv.) aman! 3. s. milă, milostivire, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel aflat în nenorocire.) 4. s. (BIS.) ajutor, grație, har, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divină.)

MÍE num. card., s. f. I. Num. card. (Adesea în componența unor numerale cardinale compuse) Numărul care, în numărătoare, are locul între 999 și 1001. 1. (Cu valoare adjectivală; de obicei, precedă substantivul determinat, de care este legat prin prep. „de”) Scoseși întru pustie patru mie de bărrbați. COD. VOR. 36/17, cf. 168/11. Mîncători era ca cinci mie de bărbați. CORESI, EV. 256, cf. 282, 327. O mie de anii ca o dzi. id. l. 185/2. Într-acea dzi cădzură . . . așa ca la trei mie de bărbați (a. 1 582). CCR 78/22. Cu 10 pîini cinci mie de năroade sătură (a. 1642). CP 369/28. Un om era datoriu altuia o mie de talanți (a. 1642). GCR I, 95/37, cf. 96/5. Iară carii mîncară era patru mie de oameni. N. TEST. (1648), 21^r/1. Au săturat cu 5 pite cinci mii de oameni (a. 1 678). GCR I, 238/10. O mie de ani Doamne intru ochii tăi, ca dzua de ieri care au trecut (a. 1 692). id. ib. 296/37.0 mie și o sută de zloți tăt&răști (a. 1 785). URICARIUL, XXV, 11, cf. ȘINCAI, HR. II, 62/22. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir (a. 1812). GCR II, 210/16, cf. URICARIUL, XXV, 289, BUIDAI-DELEANU, LEX., lb, BARCIANU, V., COSTINESCU. Era. . . îmbrăcat: Cu antereu de canavașă Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie Petece pe ei o mie. CREANGĂ, P. 148, cf. SIMIONESCU, F. R. 404. Trece unul, zece, o sută, o mie. . . de valuri. GALAN, Z. R. 382. Vai, mîndruțo, gura ta Pentru multe nu o-aș da: Pentr-un galben, pentru doi, Pentru două mii de boi. JARNIK-BÎRSEANU, D. cf. ISPIRESCU, L. 36. Mai bună e o bucată de pîne goală, în pace, decît o mie de dulcețuri cu ceartă. ZANNE, P. IV, 53, cf. II, 822. Decît o mie de ani răi, mai bine unul bun. DDRF. Aduci pe dracul în casă cu lăutari și apoi nu-l poți scoate cu o mie de popi, se spune, în glumă, despre o nevastă nepotrivită. Cf. ZANNE, P. VI, 579. (Prin exagerare) Îți cer o mie de iertări. NEGRUZZI, S. I, 47. A împăturit gînditor demisia în patru, în opt, în șaisprezece, a rupt-o repede, dar meticulos, într-o mie de bucățele. GALAN, B. I, 27. (E x p r.) Îl trec o mie de nădușeli (sau de sudori), se spune despre cineva care izbutește cu mare greutate să facă ceva sau care se află într-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. II, 645. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Roata D[umne]zeului înturearecu și înturearecu în o mie rodeaște-se. PSALT. 128. Dentre voi vor goni pre o sută pre zeace mii (a. 1 560). GCR I, 4/8. Cînd amu au o sută de talanți, nu foarte sînt săraci, ce încă și o mie jeluiesc. CORESI, EV. 431, cf. 1. Las'că te fac eu s-o cunoști și dintr-o mie. CREANGĂ, P. 271. Sută, cum lași tu pe unul munca ta să o mănînce Și tu, mie, cum lași suta în durere să te-mbrace? BELDICEANU, în CV 1 950, nr. 5, 18. D-amiazi pînă în chindie Tăia Novac șapte mie. POP., ap. GCR II, 304. Tu te duci, bade sărace. Eu cu dorul tău ce-oi face? – Da tu, mîndr-ai face bine, Că mai sînt voinici ca mine! – Lasă, bade, las' să fie Chiar o sută, chiar o mie. JARNIK-BÎRSEANU D. 109. (Prin exagerare) Bolnavul zice o mie, Doftorul face ce știe. PANN, P. V. III,140/3.Mai bine o pasăre în colivie decît o mie pe casă. ZANNE, P. I, 580. Dă cu o mînă și ia cu o mie. id. ib. II, 240. (În formule fixe, în poezia populară) Frunză verde dintr-o mie, Altul nu-mi trebuie mie. jJARNIK-BÎRSEANU, d. 35. Floricică dintr-o mie, Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! id. ib. 164. (Expr.) Dintr-o mie să pui mîna pe el (sau pe ea), se zice despre un om mîndru, falnic. CIAUȘANU, GL. Îi dă (cuiva) o mie înainte, se spune despre un om foarte priceput, inteligent. Cf. ZANNE, P. V, 426. ♦ (La pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Pomeni în veacu leage asa cuvîntu ce dzise în mii de neamuri. PSALT. 218, cf. 256. În mii de griji slăbeaște-și sufletul. CORESI, EV. 289, cf. 3, 234, 282. Vreadnic de mii de laude ești. BIBLIA (1688), [prefață] 8/12. Mii de dezmierdări deșarte (a. 1750). GCR, II, 47/30. Amfilog împărat. . . au plecat la Ierusalim cu atîte mii de oști (cca 1 750). id. ib. 55/34. Deaca în gura a doi sau trei stă și să află adevărul, cu cît mai mult cînd cu mii de guri îi strigă lumea. MOLNAR, RET. 100/8. Cum iarăși întîmplarea a putut să întocmească minunata orînduială a stelelor, a planeților și a comeților care de mii de ani păzesc între dînșii aceeași depărtare. MARCOVICI, C. 12/24, cf. 16/9. Între mii de dobitoace, o, ce multă felurime ! CONACHI, P. 269, cf. 104, 275. Căci mii de glasuri stinse d-al tiraniei fer În strigări dureroase s-au înălțat la cer. ALEXANDRESCU, M. 10. Mii de duhuri ies la lună. ALECSANDRI, P. I, 12. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. id. ib. 176; Cînd tăia tata porcul și-l pîrlea și-l opărea și-l învălea iute cu paie. . . eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei. CREANGĂ, A. 41. Îi venea să se dea la umbră sub cîte un copaci. . . în care miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Sar în joc ștergare albe, Rîd la soare mii de salbe. BELDICEANU, p. 56. Mii de cai în herghelie. EFTIMIU, Î. 14. Se plantează astăzi atîtea mii. . . de flori. CONTEMP. 1961, nr. 782,1/4, cf. ȘEZ. V, 106. (Întărit prin repetare) Podu Mogoșoaiei era înțesat de mii și mii de oameni. CAMIL PETRESCU, O. II, 508. ◊ (Cu elipsa substantivului determinat) Că mai bire o dzi în curțile tale decătu mii. PSALT. 174. Cădea-va de partea ta mii și înturearece de-a dereapta ta. ib. 191, cf. 316. Cum goneaște unul mii și doi rădică untunearece. CORESI, ap. GCR Î, 16/9, cf. id. ev. 194, 274. Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le taie capetele Și le schimbă numele (Moara). FUNDESCU, ap. GCR II, 370. (întărit prin repetare) Opt se pornesc, Patru se-ntîlnesc, Mii și mii se clatină (Berbecii, cînd se bat). GOROVEI, C. 22. (L o c. a d v.) Cu miile (sau, rar, cu mia) = în cantitate sau în număr foarte mare. Dumnedzău le adaoge cu miile binele și darurile. VARLAAM, C. 279, cf. LB, BARCIANU, V., DDRF. În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier ! EMINESCU, O. I, 25. Fluturi cu miile joacă pe cîmpie. IOSIF, P. 61. ◊ (Și la sg.; în corelație cu „sută”) Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decît spun bărbații lucrurile cele mai serioase. CARAGIALE, O. I, 231. Lupul frică n-are de mii și sute de oi. ZANNE, P. I, 150. Mii și sute de întîmplări de la mînă pînă la gură. id. ib. II, 242. (Cu elipsa substantivului determinat) Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Frunză verde-a mărului Nu crede feciorului. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute. id. ib, 276. Mai bine un iepure și-n mînă, de cît mii și sute prin crînguri. ZANNE, P. I, 489. (Loc. adv.) Cu mia și cu suta = în cantitate sau în număr foarte mare. Cu mia și cu suta Gălbănași ț-oi număra. ȘEZ. IV, 225. (Expr.) A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, necazuri etc. Cf. CIAȘANU, GL. 2. (Numărul abstract corespunzător) Trec la periodul următor, carile este a miilor. ASACHI, I, 6/2. Mia este și ea considerată ca o unitate. CLIMESCU, A. 10. 3. (Intră în componența numeralului adverbial corespunzător) Cf. LB, DDRF. Am o grebliță Cu cinci dințișori, Pre zi îm trebe De o mie de ori (Mîna). GCR II, 369. ◊ (Prin exagerare) Aflarea tiparului, mulțumită, de o mie de ori mulțumită aceluia care cel dintîi a găsit această artă. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Decît așa viață, mai bine moarte de o mie de ori. CREANGĂ, P. 222, cf. 118. Ți-am spus noi sau nu ți-am spus de-o mie de ori să nu mai lucrezi de capul tău? PREDA, D. 134, cf. 34. ◊ (La pl.; prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat) Repetează de mii de ori ideea sa. HELIADE, O. II, 20. Un prilej de întîlnire De mii de ori îl aprinde. CONACHI, P. 84, cf. 102. O slujnică . . . vede . . . furca cea minunată torcînd singură fire de aur, de mii de ori mai subțiri decît părul din cap. CREANGĂ, P. 96. 4. (Popular, cu valoare de numeral ordinal) Omul ăl d-o mie. ALR II 2 339/79, cf. 2339/191, 284, 531, 812, 899, 987. ♦ (În componența numerelor care indică anii calendaristici, pe lîngă substantivul determinat „an”) Era și cursul anilor cel de la mîntuire O mie și șase sute și noao zeci și noao (a. 1700). GCR I, 332/11. (Cu elipsa substantivului determinat) În o mie nouă sute patruzeci și cinci a luat sfîrșit cel de-al doilea război mondial. II. S. f. (Ieșit din uz) Bancnotă a cărei valoare era de o mie (II) de lei; (familiar) miar (2). – Pl.: mii și (învechit și regional) mie. – Lat. milia (pl. lui miile).

SCUZĂ s. 1. v. dezvinovățire. 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. v. motiv.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

IERTĂCIUNE s. f. (Învechit) Iertare. Cuconiță, am venit să-mi cer iertăciune. NEGRUZZI, S. III 78. ◊ Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru o necuviință; nu vă supărați. Uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, cînd începi, – adică să fie cu iertăciune, – cînd începi a tăia la palavre vînătorești. ODOBESCU, S. III 45. A-și lua iertăciune = a-și lua rămas bun și a-și cere, pe patul de moarte, iertare de la rude și prieteni, pentru vreo supărare făcută. (Glumeț) Iapa! Las’ pe Dănilă! că știe el unde-a duce-o; să-și ieie iertăciune de la boi și ziua-bună de la car. CREANGĂ, P. 47. ♦ (Rar) Îngăduință, permisiune. Își ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav. BĂLCESCU, O. II 179.

SCUZĂ s. 1. dezvinovățire, disculpare, justificare, (rar) dezvinuire, scuzare. (O ~ neconvingătoare.) 2. iertare, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (Cere ~e.) 3. justificare, motivare, motivație, (rar) scuzare, (înv.) răspuns. (Nu are nici o ~ pentru cele făcute.) 4. motiv, pretext, (înv.) cale, (înv., în Transilv.) șteamăt, (grecism înv.) profasis. (Ce ~ ai invocat pentru a lipsi?)

INDULGENȚĂ s. 1. iertare, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 2. îngăduință, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

ÎNGĂDUINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. iertare, indulgență, îndurare, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~ lor.) 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

MILOSTIVIRE s. 1. îndurare, milă, (livr.) mizericordie, (înv.) mesereare, milcuire, pietate. (A arăta ~ față de cel căzut în nenorocire.) 2. (BIS.) ajutor, grație, har, îndurare, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, inilostivnicie. (~ divină.) 3. milă, pomană, (înv. și pop.) milostenie. (Trăiește din ~ altora.) 4. iertare, indulgență, îndurare, îngăduință, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) erată

MILOSTIVIRE s. f. (Astăzi rar) Acțiunea de a se m i l o s t i v i și rezultatul ei. 1. Milă¹ (I 1, 3), compătimire, îngăduință, indulgență. Nu să ținu în samă pravila cea de milostivire, pentru să cearte mai puțin pre fecior. PRAV. 296. Tăia turcii fără milostivire, după datoria războiului. VĂCĂRESCUL IST. 258. Cu a lui milostivire. . . să arătă om ca noi. VARLAAM-IOASAF, 6^r/27. Nu sînt vrednic a milostivirei și a dragostei tale. MARCOVICI, D. 4/12. Jalnicile tînguiri. . . ar fi adus pre milostivire și pe cele mai nesimțitoare pietre. DRĂGHICI, R. 33/17. Oh! cum ne mărită fără milostivire! NEGRUZZI, S. III, 438. Eu cunosc bine pe domnul meu și știu care va fi milostivirea lui. SADOVEANU, Z. C. 165. Băspunsul. . .nu lăsa domnului și divanului decît speranța în milostivirea Porții și asigurarea unui azil. OȚEȚEA, T. V. 187. ◊ (Învechit, urmat de un adj. pos., în formule de adresare folosite față de o persoană de rang înalt) Mă voi supune în tăcere la orice va găsi cu cale milostivirea ta. FILIMON, O. I, 133. 2. Milă¹ (I 4), grație divină, har dumnezeiesc. Mulțămim milostivirei tale. VARLAAAM, C. 146. Să cer de la milostivirea d[u]mnezăiascâ iertare (a. 1750). GCR II, 47/37. Rugîndu-ne pentru dînsul cătră ceriu ca să-i arăte milostivire. DRĂGHICI, R. 18/3. Milostivirea cerească care vine în ajutorul celor nenorociți. NEGRUZZI, S. III, 207. 3. Binefacere care se face cuiva, ajutor, pomană care se dă cuiva; (concretizat) ceea ce se dă de pomană; milă¹ (II 1), (învechit și popular) milostenie (II 1). Te rog să faci o milostivire și să-mi ierți feciorul să nu meargă la oaste. RETEGANUL, P. III, 7. Milostivirea către săraci, doctor de săraci. ZANNE, P. VIII, 325. 4. Însușirea de a fi milostiv (II); dărnicie, generozitate. Iliiaș Alexandru Vodă era. . . om bun și prea milostiv, cît nu iaste lesne a scrie milostivirea lui. N. COSTIN, LET. II, 7/11. Vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. CREANGĂ, P. 250. – Pl.: milostiviri. – V. milostivi.

rugà v. 1. a cere cu respect, cu umilință: te rog să mă ierți; 2. a implora divinitatea; 3. a face rugăciuni: Domnului să ne rugăm. [Lat. ROGARE].

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, A. 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART, E. 375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA, C. V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106.

iertare sf [At: MINEIUL (1776) 43 ²/2 Pl: ~tări / E: ierta] 1 (Înv) Eliberare a cuiva din robie Si: (înv) iertăciune (1), (rar) iertat¹ (1). 2 (Pex) Eliberare a cuiva de ceva Si: (înv) iertăciune (2), (rar) iertat¹ (2). 3 (Spc; înv) Scutire de serviciul militar Si: (înv) iertăciune (3), (rar) iertat¹ (3). 4 Scăpare a cuiva de ceva Si: (înv) iertăciune (4), (rar) iertat¹ (4). 5 Dispensare a cuiva de o sarcină Si: (înv) iertăciune (5), (rar) iertat¹ (5). 6 Scădere a unei părți din datoria cuiva Si: (înv) iertăciune (6), (rar) iertat¹ (6). 7 Dezlegare a cuiva de un jurământ, o fagăduială Si: (înv) iertăciune (7), (rar) iertat¹ (7). 8 Încetare a urmăririi cuiva Si: (înv) iertăciune (8), (rar) iertat¹ (8). 9 Permisiune acordată cuiva de a face ceva Si: (înv) iertăciune (9), (rar) iertat¹ (9). 10 Posibilitate de a face ceva Si: (înv) iertăciune (10), (rar) iertat¹ (10). 11 Predestinare de a face ceva Si: (înv) iertăciune (11), (rar) iertat¹ (11). 12 Renunțare la pedepsirea cuiva pentru o vină Si: (înv) iertăciune (12). (rar) iertat¹ (12). 13 Trecere cu vederea a greșelilor cuiva Si: (înv) iertăciune (13), (rar) iertat¹ (13). 14 Acordare a mântuirii de către divinitate cuiva care a greșit și apoi s-a pocăit Si: (înv) iertăciune (14), (rar) iertat¹ (14). 15 Scuză. 16 (Îe) A se ruga de ~ A-și cere scuze. 17 (Șîe să am ~ să avem ~) Exprimare politicoasă prin care se captează bunăvoința interlocutorului înaintea unei replici sau a unei rugăminți Si: (înv) să avem iertăciune (16). 18 Împăcare cu cineva într-un moment solemn Si: (înv) iertăciune (17). 19 (Înv) Sărutare la despărțire Si: (înv) iertăciune (18). 20 (Înv) Rămas-bun înainte de a părăsi pe cineva Si: (înv) iertăciune (19). 21 (Înv) Renunțare la un obicei Si: (înv) iertăciune (20). corectat(ă)

SCUZA vb. I. 1. refl. A aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. 2. tr. A accepta scuzele cuiva; a ierta. [P.i. scuz. / < it. scusare, cf. fr. excuser < lat. excusare].

SCUZA vb. I. refl. a aduce, a-și cere scuze; a se dezvinovăți. II. tr. a accepta scuzele cuiva; a ierta. (< it. scusare, fr. excuser)

CERȘI, cerșesc, vb. IV. Intranz. 1. A cere de pomană, a cere milă, a umbla cu cerșitul. Ea cere lucru; cere și- roagă să muncească, Nu-i trebuie pomană și nu vrea să cerșească. COȘBUC, P. II 1S7. S-au întîlnit pe uliță cu o muiere bătrînă, care cerșea de la trecători. RETEGANUL, P. II 37. Bată-te crucea, bogat... Toată iarna ți-am cerșit Să-mi dai două-trei parale, Să iau mălăiaș și sare, Că-mi mor copiii de foame. TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. El se da tot mai aproape și cerșea copilărește. EMINESCU, O. I 104. ◊ Tranz. Inimile vor viață, Nu se frîng așa-n neștire, Cerșind pietrelor iubire Și foc sloiului de gheață. VLAHUȚĂ, O. AL. 68. 2. A cere cu stăruință și înjosindu-se ca un cerșitor. În tină, la picioare, Iertare veți cerși plîngînd. NECULUȚĂ, Ț. D. 52. Trepădam... prin antecamerele Senatului, cerșind voturi pentru încetățenirea unui cetățean de care să se fi mîndrit o cetate. CARAGIALE, O. VII 295. ◊ Fig. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127.

MILUI, miluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A dărui cuiva ceva din milă, a da cuiva pomană. Nu numai că n-a miluit în viața lui pe nimeni, dar el lua... și bucățica de pîine din gura orfanului. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Îi miluia cîte-o vecină bună cu cîte ceva. RETEGANUL, P. I 42. Eu sînt cerșitoriul pe care l-ai miluit colo la pod. CREANGĂ, P. 300. 2. A se arăta milostiv față de cineva, a arăta milă cuiva; a se îndura de cineva. Doamne, miluiește și iartă pre păcătoasa Calipso! NEGRUZZI, S. I 220. ♦ (Rar) A solicita mila cuiva, a cere îndurarea cuiva. Fata-ngălbinea Tot mai tare... mă-sa-n rugare Pe toți sfinții miluia. COȘBUC, P. II 214. – Prez. ind. și: milui (STANCU, D. 276).

IERTARE ~ări f. Exprimare a regretului (față de cineva) pentru o greșeală involuntară; scuză. A cere ~. ◊ Să am (avem) ~! a) să nu vă supărați; să mă scuzați!; b) nu sunt (suntem) de acord. /v. a (se) ierta

pardon [At: INSTR. D. 1/7 / Pl: (rar) ~oane / E: ger Pardon, fr pardon] 1-2 sn (Înv; cu verbele „a cere”, „a da”, „a avea” etc.) Absolvire (de o pedeapsă sau) de o obligație. 3 sn Iertare. 4 sn Scuză. 5 i Folosit ca formulă de politețe, exprimă scuze. 6 i Cuvânt cu care se cere o permisiune. 7 i Cuvânt cu care se cere îngăduința. 8-9 i (Fam; gmț; îe) ~ cu capul spart Se spune ca răspuns unei persoane care își cere scuze după ce (te-a lovit zdravăn sau) ți-a cauzat un prejudiciu grav. 10 sn (Fam; euf) Cur. 11 sn (Fam; euf) Penis.

slobozenie sf [At: (a. 1644) PANAITESCU, O. Ț. 116 / Pl: ~ii / E: slobozi + -enie] 1 (Îvp) Libertate cetățenească și politică. 2 (Înv; îs) Carte de ~ Act prin care se certifică eliberarea din robie. 3 (Înv; îas) Act prin care soțul care părăsește domiciliul conjugal acordă independență celuilalt. 4 (Înv) Stare a țăranilor eliberați din robie. 5 (Înv) Libertate de a acționa conform voinței și dorinței proprii. 6 (Rar) Lipsă de încadrare într-o formă organizată de activitate (serviciu, școală etc.). 7 (Înv; cu determinări care precizează sensul) Libertate a conștiinței, a ideilor, a confesiunilor etc. 8 (Înv) Manifestare liberă. 9 (Înv) Defecare (6). 10 (Înv) Independență națională Si: slobozie (5). 11 (Îvp) Eliberare (din închisoare, din robie, din captivitate etc.) Si: slobozie (6). 12 (Înv) Iertare de datorii. 13 (Rar) Moarte. 14 (Rar) Eliberare psihică. 15 (Îvp; adesea în legătură cu verbele „a cere”, „a da”, „a avea” etc.) Permisiune. 16 (Îvp; îlav) Cu ~ În mod liber. 17 (Înv; șîs carte domnească de ~) Autorizație (2). 18 (Înv) Îndrăzneală. 19 (Înv; îlav) Cu ~, cu toată ~ia Cu îndrăzneală. 20 (Înv; îal) Cu sinceritate. 21 (Înv; îe) A-și da (sau a-și lua) ~ A-și permite. 22 (Înv) Toleranță. 23 (Înv) Concediu (1).

IISUS HRISTOS (Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua „Mântuitorul”, iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, „unsul lui Dumnezeu”), întemeietorul creștinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creștină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul din cauza nașterii lui Mesia, „Regele Iudeilor”) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, Iosif și Maria s-au refugiat cu el în Egipt, revenind după trei ani, în Nazaret, unde Iisus Hristos și-a petrecut copilăria și tinerețea până la vârsta de 30 de ani. Înainte de a-și începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul Ioan în râul Iordan. Înconjurat de 12 ucenici, Iisus Hristos a propovăduit o nouă învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte” (susținând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domnește asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit și prigonit de autoritățile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morți). În ultima săptămână a vieții sale pământești, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină și a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui Iuda Escarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în fața sinedriului, Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentință acceptată și de Pilat, care, deși l-a găsit nevinovat, a cedat în fața mulțimii fanatizate. Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Galileii, dar s-au întors la vestea că Iisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineața celei dintâi zile a săptămânii). Iisus Hristos a stat de vorbă cu apostolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate semințiile lumii și să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după Înviere, Iisus Hristos s-a înălțat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învățăturii creștine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întruchipat de Duhul Sfânt și al Fecioarei Maria, Dumnezeu și om în același timp, cele două firi, divină și umană, neamestecându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Nașterea Domnului – 25 dec.; Tăierea împrejur – 1 ian.; Botezul Domnului – 6 ian.; Întâmpinarea Domnului – 2 febr.; Schimbarea la Față – 6 aug.) și altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim – Duminica Floriilor, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului).

ȘTIINȚĂ, științe, s. f. 1. Totalitatea cunoștințelor acumulate de omenire în decursul vremurilor; (prin restricție, de obicei la pl. și urmat de determinări arătînd domeniul) totalitatea cunoștințelor dintr-o anumită ramură; specialitate. Profesorul de științe, ciugulindu-și mustața rară și roșcată, încercă de cîteva ori să întrerupă. C. PETRESCU, Î. I 14. Știința nouă... a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. Prin științe și prin arte națiile înfrățite în gîndire și în pace drumul gloriei găsesc. ALEXANDRESCU, M. 16. Om de știință = savant, învățat. Poeți cu harpe coronate, Filozofi, oameni de știință. MACEDONSKI, O. I 37. 2. Pregătire intelectuală, instrucție; învățătură, erudiție. Bunul părinte... atribuind știința mea la vrednicia învățătorului, porunci să cumpere cinci coți postav vișiniu și un beniș, pre care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. Tu, mîndru de-a tale daruri și umflat de-a ta știință, Crezi că mintea ta nu are nimică peste putință. CONACHI, P. 259. Știință de carte = cunoștințe elementare de scris și citit; p. ext. învățătură, cultură. Se apropiase, de acest țăran ciudat, cu deosebită știință de carte C. PETRESCU, A. 318. 3. (De obicei construit cu verbul «a avea»; astăzi rar) Cunoaștere, cunoștință (despre ceva); știre, veste, informație. În acești patruzeci și mai bine de ani nu s-au mai văzut. Și-au scris în vremea asta puține scrisori. Aveau știință numai, aceștia din balta Dunării, că la Bistrița se află cei mai mulți din neamul lor. SADOVEANU, P. M. 38. Să rărmnă la știința posterității cum că Nae Peruzescu a trecut odinioară pe acilea. GANE, N. III 189 Dorim să avem știință despre sănătatea voastră a tutulor. CARAGIALE, O. VII 19. Sînt însărcinat a vă cere științele următoare... GHICA, A. 654. ◊ Expr. (Cu) bună știință v. bun⁴ (VI 3). Cu (sau, învechit) întru știință = știind, fiind conștient. Se ruga pentru iertarea greșelilor mortului pentru cele «întru știință» și pentru cele «întru neștiință». MACEDONSKI, O. III 100. Noi nu știam la sufletul nostru nici o faptă neomenoasă să fi săvîrșit nici cu știință, nici cu neștiință. ISPIRESCU, L. 378 Spre știință = ca să se știe. Aceasta este treaba săvîrșită cu leul de la Nemeea. Una la mînă. Tăiați, copii la răboj, spre știință. ISPIRESCU, U. 33. Jos însemnații spre știință fac cunoscut că nu pot veni la chemări. GHICA, A. 666. (Regional) A avea la știință = a avea cunoștință despre ceva; a ști. De mîncat, ai mîncat boțul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela cînd a pus mămăliga acolo pe teșitură, ai tu la știință? CREANGĂ, P. 146. (Învechit) A avea știință = a se convinge, a fi sigur. Ca să ai mai mare știință că nu spui minciuni vei întreba. KOGĂLNICEANU, S. 49. Cu știința cuiva = cu învoirea, cu știrea cuiva. (Rar) A da știință = a da de veste, a vesti, a da de știre. Cînele, trecînd pe sus, a adulmecat mirosurile și i-a dat... știință. SADOVEANU, B. 228. 4. (Învechit și arhaizant) Conștiință. Tîlharul se cutremură și știința atîtor fapte rele și a prihanei lui învie, în el, întîia oară. GALACTION, O. I 250.- Pl. și: (învechit) științi (SBIERA, P. 120, ALECSANDRI, S. 19, RUSSO, S. 77).

IERTARE s., interj. 1. s. v. absolvire. 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. v. scuză. 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!

GRAȚIE, grații, s. f. 1. Drăgălășie, finețe, gingășie (mai ales în atitudine și în mișcări). Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. ODOBESCU, S. III 75. Și flacăra privirii Și grația zîmbirii În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 51. ◊ (În mitologia romană) Cele trei grații = cele trei zeițe care erau personificarea frumuseții feminine. ♦ (La pl.; ieșit din uz) Farmece, nuri. Ce stranie schimbare în fața-i adorată Ce pînă mai ieri încă de grații strălucea! MACEDONSKI, O. I 248. Nu-i vina mea dacă m-au înzăstrat natura cu grații. ALECSANDRI, T. I 71. ◊ Expr. A face grații = (mai ales despre femei) a căuta să pară drăgălaș, fermecător; (depreciativ) a se strîmba, a face mofturi. Cucoana face grații în balconul ei știindu-se spionată. SADOVEANU, P. S. 165. 2. (Numai în expr.) A intra în grațiile cuiva = a cîștiga încrederea, favoarea, bunăvoința cuiva. 3. (Învechit) Iertare (de pedeapsă); grațiere. Împăratul... mi-a zis: în zadar plîngi, ce-am hotărît – trebuie să se împlinească... dară, de ai vrea o poftă, spune, numai grație nu cere – așa zise. – Nu cer grație, am răspuns împăratului. RETEGANUL, P. V 84. 4. (Cu valoare de prepoziție; construit cu dativul) Datorită, mulțumită. Grație străduinței depuse și-a atins scopul. ▭ Grație ei i-a revenit inspirația poetică. REBREANU, R. I 209. 5. (Învechit și arhaizant; numai în expr.) Anul de grație – fiecare din anii erei creștine. Anul de grație 1830.

IERTARE s., interj. 1. s. absolvire, cruțare, scutire. (~ cuiva de o pedeapsă, de o obligație.) 2. s. (BIS.) dezlegare, pocăință, (înv.) pocaianie. (~ de păcate.) 3. s. scuză, (pop.) iertăciune, (înv.) pardon. (A cere ~.) 4. s. indulgență, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 5. interj. îndurare!, (înv.) aman!

POMANĂ ~eni f. rel. 1) Dar oferit pentru iertarea păcatelor, de sufletul celor morți sau de sănătatea cuiva; binefacere; milostenie. A lua de ~. ◊ De ~ a) în mod gratuit sau la un preț foarte mic; b) în zadar; degeaba. A cere de ~ a cerși. A face ~ cu cineva a-i face un bine cuiva; a ajuta pe cineva. A umbla după ~ a căuta să obțină avantaje nemeritate. De-a cui ~? pentru ce? la ce bun? Ca la ~ în număr mare. 2) Bun (aparținând unui decedat) ce se dăruiește la/după înmormântare. 3) Masă care se face după înmormântare sau după parastas. /<sl. pomĕnu

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie binevenită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care de obicei se dăruiesc (săracilor) diverse obiecte (ale mortului); (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie bine-venită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Masă care se dă după înmormântare sau după parastas și la care se dăruiesc diverse obiecte care au aparținut decedatului; praznic; (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

vamă sf [At: (a. 1415) cf CL 1971, 233 / Pl: vămi, (îrg) vămuri, (înv) ~me / G-D: vămii, (înv) vămei, vamei / E: mg vám] 1 Taxă care se plătește pentru ca o marfă sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. 2 (Înv; șîs ~ma domnească) Taxă (în bani sau în produse) care se percepea pentru intrarea într-o țară, într-un oraș (în scopul vânzării unor mărfuri), pentru folosirea unui pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. (și care constituia în Evul Mediu unul dintre veniturile domnitorului). 3 (Înv; șîs ~ma pământului) Impozit (pe mărfuri sau pe produse) Si: (îrg) vămeșie (5), (îvr) vămeșug, (nob) vămeșerie. 4 (Îlv) A pune ~ A fixa taxa care trebuie plătită pentru ca o marfă sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. 5 (Pop; fig; îal) A fura la drumul mare. 6 (Pop) Taxă (constând în bani sau într-o cantitate procentuală dintr-un produs) care se dă drept plată pentru măcinat, treierat etc. Si: uium, zeciuală. 7 (Reg) Plată (simbolică) pretinsă mirelui ca să-și poată duce mireasa acasă la el Si: iernatic. 8 (Îrg) Profit². 9 (Înv) Drept de a-și însuși veniturile realizate prin perceperea vămii (1-3) care se acorda unei persoane, prin concesiune. 10 (Înv) Perioadă de timp în care se acorda vama (9). 11 Instituție (de stat) prin care se exercită controlul asupra intrării și ieșirii din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport, a unor produse etc. în vederea stabilirii taxelor legale și a încasării lor. 12 Punct (la granița unor țări) unde funcționează instituția vămii (11). 13 Sediu al vămii (11). 14 (Înv; șîs ~ma domnească) Punct unde se stabilea și se percepea taxa pentru intrarea într-o țară, într-un oraș, pentru folosirea unui pod, a unui drum etc. Vz (înv) mitarniță, posadă, scală, tamejnă. 15-18 (Îla) De ~ Care aparține vămii (11-14). 19-22 (Îal) Care are loc la vamă (11-14). 23-26 (Îal) Care se aplică la vamă (11-14). 27 (Reg; îe) A căta ~ma cucului A căuta un lucru care nu există. 28 (Reg; îs) A duce (ceva) prin ~ma cucului A trece o marfă sau un anumit bun prin contrabandă. 29 (Reg; îe) A trece (sau a se strecura) prin vămile (sau ~ma) cucului A trece clandestin peste graniță. 30 (Îe) A trece prin toate vămile A fi supus tuturor probelor, încercărilor. 31-32 Personalul vămii (11-14). 33-34 Conducerea vămii (11-14). 35-36 (Înv) Funcția de vameș (2-3). 37-38 (Înv) Activitatea de vameș (2-3). 39 (În credințele populare; mpl; de obicei determinat prin „văzduhului”) (Fiecare dintre) cele șapte (nouă, douăsprezece, douăzeci și patru, patruzeci și patru sau nouăzeci și nouă) de popasuri prin care se crede că trebuie să treacă sufletul mortului, plătind la fiecare dintre ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a putea ajunge la cer. 40 (Adesea determinat prin „văzduhului”) Taxă pe care se crede că trebuie s-o plătească sufletul mortului la trecerea prin fiecare vamă (41) Si: punte. 41 (Îvr; îe) A-i plăti Dumnezeu (cuiva) vămile A-i ierta (cuiva) păcatele².

Ispas, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreștină de pomenire a morților (a moșilor și strămoșilor), marcată prin ospăț funerar și danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniți moșii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureș, moșii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor și Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creștină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morților. Înălțarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor și a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătorește la 40 de zile după Paști. „Când a si pe la Ispas / Noi ți-om da urdă și caș” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, „fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar și pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paștile Cailor, tradiție de sorginte creștină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziți caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: „Si-aț, voi cai, blăstămați, / Șohănit să n-aveț saț / Numa’ vara la Ispas, / Ș-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ „mântuitor” < praznic supasa vuznesenja „sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului”.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin rapotare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

trece [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / Pzi: trec; Mp 4 (înv) trecum / E: ml traicere] 1 vi (Determinat de „dincolo”, „de cealaltă parte” etc. sau de substantive introduse prin pp „peste”) A merge dincolo sau de cealaltă parte a unui loc (străbătându-l de-a curmezișul). 2-3 vti A depăși un obstacol (apă, munți, ziduri etc.) pentrua ajunge de cealaltă parte. 4 vt (Pop; îe) Darea ~ marea Cu bani se poate face orice. 5 vt (Pfm; îe) A ~ hopul (sau gârla) A scăpa de o greutate, de o primejdie. 6 vt (Pfm; îe) Nu zi hop, până nu ~ci șanțul Nu te lăuda prea devreme cu o izbândă încă nesigură. 7 vt (Pop; îe) A ~ mările negre A pleca departe, fără intenția de a se mai întoarce. 8 vt (Olt; îe) A ~ (pe cineva) Oltul (sau Dunărea) A certa (pe cineva) foarte rău. 9 vt (Pop; îe) A ~ orice hotare A depăși orice limite. 10 vt (Fam; îe) A ~ pragul casei sau a-i ~ (cuiva) pragul A intra în casa cuiva. 11 vt (C. i. un drum) A traversa (2). 12 vi (Cu determinări introduse prin pp „peste”, „pe”) A păși peste cineva sau ceva (călcând în picioare, zdrobind). 13 vi (Îe) A ~ peste... A nu da atenție Si: a desconsidera, a ignora. 14 vi (Îe) A ~ peste cadavre A fi lipsit de scrupule în atingerea scopului. 15 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „în”, „din”, „în”) A se duce într-alt loc. 16 vi (Îe) A ~ la (sau, înv, cu) cineva sau în rândurile cuiva (sau a ceva) ori de (sau, înv, în) partea cuiva A se alătura cuiva (sau la ceva). 17 vi (Îe) A ~ la inamic (sau la dușman) sau (înv) a ~ în partea vrăjmașului A se coaliza cu dușmanul. 18 vt (Îe) A ~ pe planul al doilea A fi considerat ca având o importanță secundară. 19 vt (Îe) A ~ (ceva) pe curat A copia ceva, fără greșeli sau corecturi, pe altă foaie sau pe alt caiet Si: a transcrie (2). 20 vi (Fig; determinat prin „din viață”, „din lume”; șîe a ~ în cealaltă lume sau în neant, în neființă, la Domnul, la cele veșnice) A muri¹. 21 vt A transporta (dincolo de...). 22 vt A face să ajungă (de la unul la altul) până la... Si: a da, a înmâna, a preda, a remite, a transmite (1). 23 vi (Îe) A ~ din mână în mână A ajunge pe rând de la unul la altul, din stăpânirea unuia în stăpânirea altuia. 24 vi (D. bani, fonduri; îe) A-i – (cuiva) prin mână (sau prin mâini) A-i administra. 25 vi (D. probleme, afaceri, treburi; îae) A fi de competența cuiva. 26 vi (Îe) Îi trec mulți bani prin mâini Se spune când cineva risipește bani mulți. 27 vi A intra din posesia, de sub jurisdicția sau din administrarea cuiva în cea a altcuiva. 28 vi (D. abstracte; cu determinări introduse prin pp „asupra”, „la”, înv, „spre”) A se transmite (3). 29 vi (Îe) A ~ din generație în generație (sau din tată în fiu) A se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. 30 vi (Pfm; îe) A ~ din gură în gură A se transmite prin tradiție orală, de la om la om. 31 vi (Pfm; îe) A ~ din ureche în ureche A se transmite de la unul la altul prin viu grai. 32 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) din gură în gură ca câinii prin tărbăceală Se spune despre cineva care este bârfit, ponegrit, pe rând, de mai multe persoane. 33 vi (D. boli) A se transmite (10). 34 vi (D. averi, proprietăți etc.) A face să revină cuiva Si: a da, a lăsa, a transmite (5). 35 vi (D. acte, cereri) A fi dat cuiva spre rezolvare. 36 vi (Urmat de determinări locale sau finale introduse mai ales prin pp „spre”, „la”) A înainta într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 37 vi (D. munți, râuri) A urma o anumită direcție. 38 vi (Udp „la”) A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou domeniu, spre un nou câmp de activitate. 39 vi (îe) A ~ la acțiune (sau la fapte sau de la vorbe la fapte) A întreprinde o acțiune, o faptă Si: a acționa. 40 vi (îe) A ~ la ordinea zilei A lua în discuție problemele înscrise pe ordinea de zi a unei adunări. 41 vi (Mai ales urmat de determinări în care alternează „de la” cu „la” sau „din” cu „în”) A schimba o stare, o situație, un sentiment, o atitudine, o idee, o preocupare etc. cu alta. 42 vt (Îe) A ~ în rezervă A integra (pe cineva) în cadrele de rezervă ale armatei. 43 vi (Udp „în”, rar, „la”) A se transforma (1). 44 vi (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „pe la”) A se abate pe undeva sau pe la cineva. 45 vt (Îvp) A ocoli. 46 vt (Fa,; îe) A ~ cu vederea A nu lua ceva în nume de rău Si: a ierta, a uita. 47 vt (Fam; îae; și, înv, îe a ~ cu ochii) A nu lua în seamă (pe cineva sau ceva) Si: a desconsidera, a nesocoti. 48 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub tăcere (sau, înv, cu tăcerea) A lăsa la o parte în mod intenționat. 49 vt (Înv; îe) A ~ cu condeiul A nu pomeni în scris. 50 vt (Înv; îlv) A ~ cu pomenirea A nu menționa. 51 vt (Înv; îlv) A ~ cu uitarea A uita. 52 vt (Înv; îlv) A ~ cu auzirea (sau cu auzul) A nu asculta. 53 vi (Înv; îe) A-i ~ (cuiva ceva) din vedere A-i scăpa cuiva ceva din vedere Si: a omite. 54 vt (Înv) A nu se ocupa de cineva sau de ceva Si: a abandona. 55 vt (Înv; c. i. de obicei o rugăminte, o cerere) A nu lua în considerare Si: a neglija, a nesocoti. 56 vt (înv; c. i. o dispoziție, o poruncă, o lege etc.) A nu respecta. 57 vt (îvp) A lăsa la o parte Si: a omite. 58 vt (Bis; înv; c. i. greșeli, păcate etc.) A ierta. 59 vt (C. i. un examen, o clasă) A susține cu succes Si: a promova. 60 vt (C. i. un elev) A declara reușit la un examen, promovat la o materie, absolvent al unei clase Si: a promova. 61 vi A înainta în treptele învățământului, promovând într-o clasă superioară, într-un an de învățământ superior. 62 vt A face față cu bine unei probe (dificile), unei încercări, unei verificări. 63 vt (Udp „în” sau, înv, „la”; c. i. un act, o petiție, o socoteală etc.) A înscrie într-un registru Si: a înregistra. 64 vt (C. i. numele cuiva) A introduce într-o rubrică, într-un catalog etc. Si: a înmatricula, a înscrie. 65 vt (C. i. informații, date etc.) A însemna în ceva Si: a nota. 66 vt A copia ceva Si: a transcrie (1). 67 vt (îe) A ~ în (sau, înv, la) cont ori, pop, a ~ la (sau, înv, în) socoteală A înscrie la rubrica datoriilor. 68 vt (îae) A introduce în nota de plată suma pentru o altă consumație. 69 vt (Fam; îe) A – (pe cineva sau ceva) la (sau în) condică (sau, pfm, catastif) A ține minte faptele cuiva în vederea unei răzbunări, a unei pedepse etc. ulterioare. 70 vt (C. i. imobile, bunuri materiale etc.) A înscrie pe numele cuiva, care este desemnat ca moștenitor. 71 vt A repartiza pe cineva undeva. 72 vi (D. persoane, vehicule) A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau a ceva, pe lângă cineva sau ceva). 73 vi (Pop; îe) ~ ca pe lângă o moară pustie Se spune despre cineva care trece pe lângă o casă cunoscută fără să intre sau pe lângă o persoană cunoscută fără să o salute. 74 vi (Pop; îe) A ~ecut baba cu colacii (rar, colacul) A fi prea târziu, momentul oportun fiind pierdut. 75 vi (Îe) A ~ neobservat A nu fi remarcat. 76 vi (Reg; îe) A ~ în treabă A-și vedea de treabă. 77 vi (Pfm; îe) A nu-i ~ (cuiva) pe dinainte A avea mare respect sau considerație față de cineva. 78 vi (Pfm; îe) Nu-i ~ nimeni pe dinainte Se spune despre cineva care nu se lasă întrecut, depășit. 79 vi (Fam; îe) A ~ înainte A continua ceva. 80 vz (Fam;îae) A aborda alt subiect. 81 vi (Pfm; îe) A-i(cuiva) pe la (sau pe lângă) nas A scăpa ocazia. 82 vi (Pop; îe) A ~ecut de mult pe-acolo Se spune despre cineva care are multă experiență. 83 vt (Îe) A~în revistă A lua în considerație fapte, evenimente în succesiunea și în desfășurarea lor. 84 vt (Îae) A inspecta trapele adunate în acest scop (într-o anumită formație). 85 vi A merge unul după altul, formând un convoi, o coloană Si: a se perinda, a se succeda. 86 vi (D. vehicule cu rată fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit. 87 vi (D. vehicule cu rată fixă) A sosi și a pleca din stație. 88 vi (D. dramuri, șosele) A avea traseul prin... 89 vi (D. nave, ambarcațiuni) A se deplasa plutind Si: a pluti. 90 vi (D. păsări, insecte) A străbate văzduhul în zbor Si: a zbura. 91 vi (Mai ales d. proiectile, săgeți etc.) A străbate aerul. 92 vi (D. vânt) A sufla. 93 vi (D. pârâuri) A merge la vale. 94 vi (D. ape mari curgătoare) A avea cursul prin... Si: a curge. 95 vi (Pfm; îe) Are să (sau trebuie să) (mai) ~eacă (multă) apă pe gârlă (sau pe Dunăre, pe vale etc.) Se va scurge (sau va trebui să se scurgă) mult timp. 96 vi (D. corpuri cerești sau d. nori) A se mișca pe cer. 97 vi (D. lumină sau d. umbră) A se întinde peste (locuri, ființe, lucruri etc.). 98 vi (D. o expresie a feței, a ochilor) A apărea pentru scurt timp. 99 vi (Șfg; urmat de determinări locale introduse mai ales prin pp „de”) A merge mai departe de... 100 vi (Cu determinarea „înainte”) A o lua înaintea cuiva Si: a depăși. 101 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) înainte A ocupa locul, rândul înaintea altcuiva. 102 vi (Fig; îae) A depăși pe cineva în merite, demnități, ranguri. 103 vi (Îvp; mai ales cu determinări ca „de aici”, „de acolo”) A pleca (mai departe) Si: a porni. 104 vi (D. ape) A depăși un anumit nivel. 105 vt (Fam; îe) A ~ marginile sau măsura (ori, înv, măsurile) A exagera (1). 106 vt (Fam; îae) A depăși limitele bunei cuviințe. 107 vi (Mai ales udp „de”, „peste”) A fi mai mare sau mai mult decât o anumită mărime, cantitate, valoare Si: a depăși. 108 vi (Pfm; îe) ~eacă de la mine (sau de la tine etc.)! Se spune când se face o concesie. 109 vi (Udp „de”) A ajunge până dincolo de... 110 vt (Îrg) A depăși (ca mărime, cantitate, valoare) limita obișnuită, normală Si: a întrece. 111-112 vtr (Pop; îe) A-l ~ sau a se ~ cu șaga (ori cu gluma, cu deochiul, cu dedeochiul) A exagera cu gluma Si: a se obrăznici. 113 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva) cu bătaia A bate pe cineva foarte tare. 114 vr (Îvp; îe) A se ~ A întrece măsura. 115 vr (Pfm; îe) A se ~ cu firea A lua lucrurile prea în serios. 116 vr (Pop; îe) A se ~ cu lenea A exagera cu lenea. 117 vrim (Pop; îe) A se ~ de șagă (sau de glumă, rar, de glumie) A începe să fie un lucru serios. 118 vrim (Pop; îae) A se merge prea departe cu gluma. 119 vt (Înv) A fi superior într-o anumită privință față de cineva Si: a întrece. 120 vi (Rar; îe) A ~ de sine A depăși propria sa valoare Si: a se depăși. 121 vi (Îvp) A fi în plus Si: a prisosi. 122 vr (Fam; mai ales urmat de determinări ca „din băut”, „din pahare”, „din beție”) A bea prea mult Si: a se ameți, (pop) a se afuma. 123 vt A atinge (mai ales cu palma, cu degetele) un corp, un obiect cu o mișcare ușoară, de alunecare pe suprafața lui Si: a mângâia, a netezi. 124 vi (Pfm; îe) A ~ cu buretele (peste ceva) A da uitării. 125 vi (Udp „prin”) A străbate printr-un corp de la o margine la alta, făcând o spărtură, o tăietură, o deschizătură Si: a pătrunde, a răzbi, a străpunge. 126 vt (Îe) A ~ (pe cineva) prin (sau sub) sabie (sau prin, sub tăișul (ori ascuțișul) săbiei) sau a ~ (pe cineva) pe sub paloș (ori sabie) A omorî. 127 vt (Îe) A ~ (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie A distruge cu forța armată sau prin incendiu. 128 vi A fi străpuns de un corp ascuțit care iese pe partea cealaltă, făcând o tăietură, o spărtură. 129 vi (D. lumină) A străbate printr-un corp transparent. 130 vi (D. foc; c. i. carnea) A pătrunde în întregime prin... 131 vi (Reg; c. i. anumite materiale) A folosi până la terminare Si: a consuma. 132 vi (Udp „prin”, înv, „printru”, „pe”) A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust Si: a pătrunde, a răzbate, a se strecura. 133 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva ceva) printre degete A lăsa să-i scape ceva Si: a pierde. 134 vi (Reg; îe) A ~ prin el (sau ea, ele, ei) A avea diaree. 135 vi (Cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra în... 136 vt (Urmat de determinări ca „prin sită”, „prin ciur”) A cerne (1). 137 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) prin sită (sau prin ciur) A examina (pe cineva sau ceva) în mod temeinic, amănunțit. 138 vi (Pop; îe) A nu ~ prin sită A fi nefolositor, rău. 139 vi (Pfm; îe) A ~ (și) prin ciur și prin dârmon (ori prin sită, rar, prin ciurel, prin veșcă) sau a ~ prin foc și prin apă ori, înv, a ~ pintru foc și apă A răzbate prin multe greutăți. 140 vi (Pfm; îae) A fi om încercat, cu experiență. 141 vt (C. i. lichide) A supune unei operații de filtrare, de strecurare. 142 vt (C. i. un produs alimentar) A da printr-un aparat sau printr-un obiect de bucătărie (mașină de tocat carne, strecurătoare, râzătoare etc.). 143 vi (Udp „prin”, „printre”) A înainta printr-un spațiu gol. 144 vi (Pop; îe) A ~ pe sub foc și sabie A avea de înfruntat multe pericole (mai ales în timp de război). 145 vi (Reg; îe) A ~ prin vămile cucului A merge clandestin dintr-o țară în alta. 146 vi (Reg; îe) A ~ sub furcile (sau sub furci) caudine A suporta condiții umilitoare. 147 vt (Îe) A ~ (ceva) prin foc A dezinfecta prin intermediul focului. 148 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva ceva) prin cap (sau prin gând, prin minte, îvr, prin cuget, prin creieri) sau, pop, a ~ prin socotința cuiva A se gândi la ceva Si: a chibzui, a reflecta. 149 vi (Fam; îcn; îae) A avea de gând Si: a intenționa. 150 vi (Pfm; d. întâmplări, situații etc.; îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) nici prin vis sau nici prin cap, nici prin minte A depăși orice putere de închipuire. 151 vi (Udp „prin”) A înainta făcându-și loc prin... sau printre... Si: a răzbate, a răzbi. 152 vi (Pfm; îe) A ~ ca un câine (sau ca câinele sau, rar, ca gâscă) prin apă A nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. 153 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) prin toate apele A calomnia pe cineva Si: a ponegri. 154 vt (Îvr; c.i. pagini, file) A parcurge. 155 vt (Reg; îe) A ~ (ceva) cu gândul A depăna în gând Si: a-și aminti, a rememora. 156 vi (C. i. un teritoriu) A merge de-a curmezișul, parcurgându-l de la un capăt la altul Si: a traversa (2). 157 vi (C. i. o localitate) A străbate prin... 158 vt (Înv; c. i. un drum, o distanță) A străbate de la un capăt la altul Si: a parcurge. 159 vi (D. foc, flăcări) A se întinde peste... Si: a se propaga. 160 vi (Fig; udp „prin”) A avea de trăit, de suferit, de îndurat. 161 vt A face să intre în (sau pe)... Si: a băga, a introduce. 162 vt A petrece peste..., prin..., pe după... 163 vt (Subiectul indică anumite stări fiziologice) A copleși (pe cineva) cu putere, fără a putea fi oprite Si: (pop) a năpădi, a podidi. 164 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) nădușelile (sau sudorile) ori a-l ~ o mie de (sau mii de) nădușeli (sau de sudori) sau a-l ~ nădușeli (sau sudori) reci și calde sau a-l ~ nădușelile morții (sau nădușeli de moarte, sudori de moarte) A transpira abundent (din cauza căldurii, a efortului fizic, a emoției, a spaimei etc.). 165 vt (Pfm; îae) A depune mari eforturi. 166 vt (Pfm; îae; șîe a-l ~ cu rece și cu cald) A fi zguduit de o emoție puternică. 167 vt (Pfm; îe) A-l ~ (toate) răcorile (sau căldurile) A se speria tare Si: a se îngrozi, a se înspăimânta. 168 vt (Ban; Olt; îe) A-l ~ apa A transpira (1). 169 vt (Olt; îe) Mă (te etc.) ~ apa pe sub limbă Se spune atunci când este foarte frig. 170 vt (Pop; subiectul indică excremente și urină) A nu putea fi reținut. 171 vi (D. unități de timp) A se desfășura (apropiindu-se de sfârșit) Si: a se scurge, (reg) a pești¹, (îrg) a se tămânda (2). 172 vi (Pop; îe) (Mai) ~ ce (sau cât) (mai) ~ După un timp (nu prea lung). 173 vi (Pfm; îe) Pe (sau, îvr, de) zi ce ~ Pe măsură ce se scurge timpul. 174 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A lua sfârșit Si: a se încheia, a se sfârși. 175 vi (D. un interval de timp, o perioadă, o epocă) A nu mai fi actual. 176 vi (Pfm; îe) ~ timpul sau vremea ori ceasul A fi târziu. 177 vi (Pfm; d. timp) A ~ în galop A se scurge foarte repede. 178 vi (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) vremea sau a ~ vremea (cuiva) A scăpa momentul, ocazia favorabilă pentru a face ceva. 179 vi (Pfm; îae; și îe a ~ trece timpul (ori anii) peste cineva, sau, înv, a ~ de zile) A îmbătrâni. 180 vt (Îvr) A amâna (5). 181 vi A dispărea (după o bucată de vreme) Si: a pieri. 182 vi (D. suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe Si: a se alina, a se calma, a se potoli. 183 vi (Rar; îe) A~ din modă A ieși din modă Si: a se demoda. 184 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) de pe inimă A se răzbuna. 185 vi (Fam; îe) A-i ~ (cuiva) pofta de mâncare A nu mai avea senzație de foame. 186 vi (Reg; gmț; îae) A muri. 187 vi (D. ploaie, vânt etc.) A înceta. 188 vr (D. foc, flacără) A se stinge. 189 vi (D. termene) A expira (9). 190 vt A petrece un timp, o epocă, o perioadă din viață Si: a trăi (10). 191 vt (Pop; îe) A-și ~ viața în izlaș A duce o viață îmbelșugată. 192 vt (Pop; îae; șîe a-și ~ vremea) A-și irosi timpul. 193 vi (Fam; îe) A-și ~ din vreme A face să treacă timpul mai ușor, mai repede. 194 vr (Înv) A avea loc Si: a se întâmpla, a se petrece. 195 vi (D. ființe) A depăși o anumită vârstă, o anumită etapă din viață, o anumită limită de timp. 196 vt (îvp; subiectul indică persoane) A depăși (cu bine) o anumită perioadă de timp, un anumit interval. 197 vr (D. plante, flori) A se veșteji. 198 vr (Fig; d. persoane; pex; d. părți ale corpului omenesc) A-și pierde vigoarea, frăgezimea tinereții Si: a îmbătrâni, a se ofili, a se uza, a se veșteji. 199 vr (D. fructe) A li se termina sezonul. 200 vr (D. fructe, semințe, plante) A se coace prea tare (nefiind culese sau recoltate la timp). 201 vr (Reg; d. alimente, materiale etc.; cu determinări introduse prin pp „cu”, „de”) A fi supus prea mult timp fierberii sau unui alt proces de transformare. 202 vr (D. anumite materiale) A se întrebuința până la epuizare Si: a se consuma, a se topi (14). 203 vrp (Pop; d. alimente) A se mânca. 204 vrp (Pop; d. produse, mărfuri) A avea căutare Si: a se vinde. 205 vr (Pfm; îe) A se ~ ca pâinea caldă A se vinde repede, ușor. 206 vr (Pop; rar; d. meserii) A avea căutare. 207 vt (Îrg; c. i. produse, mărfuri) A vinde. 208 vt (Îvr; c. i. bani) A face să circule. 209-210 vir (Îvp; în forma negativă) A nu putea fi luat în seamă. 211 vrim (Înv; adesea în construcții negative) A avea succes Si: a reuși. 212 vi (Determinat de un element predicativ suplimentar introdus prin pp „de”, „drept”, rar, „ca”) A fi considerat... 213 vi (Pop) A fi acceptabil. 214 vi (Pfm; îe) Treacă-meargă sau treacă și meargă sau, rar, meargă-treacă sau treacă! Se poate admite. 215 vt (Pop; în forma negativă) A nu ierta. 216 vr (Pop; îe) A se ~ din pahare (sau din băut) A bea prea mult. 217 vr (Pop; îe) A se ~ cu firea A se emoționa (1). 218 vt (Spt; îe) A ~ pe banca de rezervă A păstra un jucător (ca rezervă) în timpul unui meci pentru înlocuirea unui coechipier. 219 vt (Fam; îe) A ~ pe linia moartă (pe cineva) A-i conferi cuiva niște sarcini neimportante. 220 vt (C. i. bani) A vira într-un cont. 221 vi (Pfm; îe) A ~ prin ceva ca prin brânză A pătrunde cu ușurință în ceva.