IERTĂCIUNE s. f. (Învechit) Iertare. Cuconiță, am venit să-mi cer iertăciune. NEGRUZZI, S. III 78. ◊ Expr. Să fie cu iertăciune, formulă prin care se cer cuiva scuze pentru o necuviință; nu vă supărați. Uite, mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua, cînd începi, – adică să fie cu iertăciune, – cînd începi a tăia la palavre vînătorești. ODOBESCU, S. III 45. A-și lua iertăciune = a-și lua rămas bun și a-și cere, pe patul de moarte, iertare de la rude și prieteni, pentru vreo supărare făcută. (Glumeț) Iapa! Las’ pe Dănilă! că știe el unde-a duce-o; să-și ieie iertăciune de la boi și ziua-bună de la car. CREANGĂ, P. 47. ♦ (Rar) Îngăduință, permisiune. Își ceru iertăciune a nu primi, fiind bolnav. BĂLCESCU, O. II 179.