AURI, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o strălucire ca de aur (1), a face să pară de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.

POLEITOR, poleitori, s. m. Muncitor care poleiește². [Pr.: -le-i-] – Polei² + suf. -tor.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

APĂRĂTOARE s. I. 1. v. gardă. 2. (reg.) ceatlău, gânj. (~ la sanie.) II. 1. (BOT.; Calamintha clinopodium) (reg.) somnișor. 2. (BOT.; Mentha pulegium) (pop.) izmă proastă, (reg.) busuioc-de-câmp, busuiocul-cerbilor, (Transilv.) polei.

CHICIURĂ s. (MET.) promoroacă, (pop.) brumă, (reg.) bură, chidă, gotcă, polei, promoară, stură. (~ s-a depus pe crengile copacilor.)

GHEȚUȘ s. 1. v. polei. 2. alunecuș, lunecuș, (reg.) răpăguș, (Ban.) rapăg. (Se dă pe ~.)

POLEDIȚĂ s. v. ghețuș, polei.

POLEI s. (MET.) ghețuș, (înv. și reg.) polediță, (reg.) poleială, policie, sticluș. (Afară e ~.)

POLEI s. v. apărătoare, chiciură, promoroacă.

POLEI vb. a sufla, (înv. și pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)

POLEIALĂ s. v. ghețuș, polei.

POLEIRE s. poleit, suflare, (pop.) spoire, spoit. (~ unui obiect cu aur.)

POLEIT adj. suflat, (reg.) poligit. (Obiecte ~.)

POLEIT s. v. poleire.

POLICIE s. v. ghețuș, polei.

POLIGIT adj. v. poleit, suflat.

SPOI vb. v. arginta, auri, farda, lipi, machia, murui, polei, sufla, vopsi.

SPOIRE s. v. argintare, aurire, poleire, poleit, suflare.

SPOIT s. v. argintare, aurire, poleire, poleit, suflare.

STICLUȘ s. v. ghețuș, polei.

SUFLA vb. I. 1. a gâfâi, a pufăi, (reg.) a răsufla. (~ după atâta alergătură.) 2. a-și trage. (Te rog să-ți ~ nasul!) 3. v. cânta. 4. v. suna. 5. v. șopti. 6. a bate, a trece, (reg.) a vântura. (Crivățul rece ~ peste sat.) II. v. polei.

SUFLARE s. I. 1. v. respirație. 2. suflu. (Dintr-o ~ a făcut să zboare hârtia de pe masă.) 3. tragere. (~ nasului.) 4. v. bătaie. 5. adiere, boare, pală, suflu, undă, (rar) scutur, (Olt.) reveneală. (Nu se simțea nici o ~ de vânt.) II. 1. v. poleire. 2. (TEHN.) sablaj, sablare, sablat. (~ unei piese metalice.)

SUFLAT adj. poleit, (reg.) poligit. (Obiecte ~.)

polei s. n., art. poleiul

polei vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, imperf. 3 sg. poleia; conj. prez. 3 sg. și pl. poleiască

poleire s. f., g.-d. art. poleirii; pl. poleiri

poleit s. n.

LUSTRU n. 1) Strălucire a suprafeței unui obiect, obținută prin șlefuire, poleire sau frecare. 2) Luciu pe care îl capătă unele obiecte de îmbrăcăminte, din cauza uzării. 3) fig. Strălucire aparentă care produce o impresie înșelătoare; spoială; poleială; pospăială. [Sil. lus-tru] /<fr. lustre, it. lustro

A LUSTRUI ~iesc tranz. (obiecte, suprafețe) A supune unor operații speciale (frecare, poleire, șlefuire etc.) pentru a da lustru. ~ o mobilă. /lustru + suf. ~ui

A METALIZA ~ez tranz. (obiecte) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil (în scop protector sau decorativ); a spoi; a polei; a sufla. /<fr. métalliser

A POLEI ~iesc tranz. 1) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu metal inoxidabil (în scop protector sau/și decorativ); a sufla; a spoi. 2) fig. (despre lumină sau surse de lumină) A învălui într-o lumină strălucitoare; a face să strălucească (ca poleiul). 3) fig. (stari de lucruri, situatii etc.) A prezenta într-o lumină mai favorabilă decât este în realitate; a înfrumuseța. /<sl. polijati

POLEI ~iuri n. 1) Strat subțire de gheață format pe suprafața solului, pe copaci, pe orice obiect lăsat în aer liber. 2) fig. Luciu al suprafeței unor obiecte. /v. a polei

POLEIALĂ ~ieli f. 1) v. A POLEI. 2) Strat subțire de metal nobil cu care este poleit un obiect. 3) fig. Strălucire aparentă (fizică sau spirituală) care produce o impresie înșelătoare; spoială; pospăială; lustru. /a polei + suf. ~eală

POLEITOR ~i m. Muncitor specializat în operații de poleire. [Sil. -le-i-] /a polei + suf. ~tor

A SPOI ~iesc tranz. 1) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un metal inoxidabil (în scop protector sau/și decorativ); a polei; a sufla; a metaliza. ~ cu cositor. 2) rar A acoperi cu (un strat subțire de) var; a vărui. 3) (corpuri) A unge pe deasupra cu ou sau cu grăsime (pentru înfrumusețare). 4) iron. A da cu fard; a farda; a sulimeni. /<sl. supojiti

A SUFLA suflu 1. intranz. 1) A expira cu putere; a elimina forțat aerul. ~ în ceai. ~ în foc. ◊ A-i ~ cuiva în borș (sau ~ în borșul cuiva) a se amesteca nepoftit în treburile cuiva. 2) A introduce și a scoate aerul din plămâni; a respira. ◊ A nu mai ~ a) a fi mort; b) a nu se opune; a tăcea chitic; a nu crâcni. 3) (despre vânt) A purta curenți de aer; a bate. 4) (despre instrumente muzicale de suflat) A produce sunete caracteristice. 2. tranz. 1) (substanțe pulverulente sau obiecte ușoare) A îndepărta cu ajutorul unui curent de aer. ◊ Slab de-l suflă vântul foarte slab. A-i ~ cuiva ceva de sub nas a lua foarte operativ și fără nici o jenă un lucru de la cineva. 2) fam. (persoane) A înlătura ușor și repede (dintr-o funcție). 3) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu un strat subțire de metal inoxidabil, în scop protector sau decorativ; a spoi; a polei; a metaliza. 4) (obiecte de sticlă) A confecționa prin introducerea aerului într-o masă de sticlă topită (dându-i forma dorită). 5) (conducte, recipiente, suprafețe etc.) A curăța cu ajutorul unui jet de substanță gazoasă. ◊ ~ nasul a da afară mucozitățile din nas. 6) (texte, replici, răspunsuri) A comunica încet ca să audă numai adresatul (la teatru, la școală); a șopti. 7) (date, informații etc.) A aduce la cunoștință pe ascuns. ◊ A nu ~ (nici) un cuvânt a nu scoate o vorbă. [Sil. su-fla] /<lat. sufflare

argintuire, argintuiri, s.f. (înv. și pop.) argintare, poleire sau ferecare cu argint

înarginti, înargintesc, vb. IV (reg., înv.) a polei cu argint, a arginta, a argintui.

întrarginta vb. I (înv.) a polei cu argint, a arginta.

întrargintat, -ă, adj. (înv.) poleit cu argint, argintat.

mâzgărie s.f. (reg.) alunecuș, polei.

aur, s. m. – Metal prețios de culoare galbenă strălucitoare. – Istr. aur. Lat. aurum (Pușcariu 170; Candrea-Dens., 118; REW 800; DAR); cf. alb. ar, it., sp. oro, engad., v. prov. aur, fr. or, port. ouro. Der. aura, vb. (rar, a auri); aurar, s. m. (meșter care lucrează obiecte de aur; țigan care caută pepite de aur; odinioară munceau sub supravegherea marelui armaș, și plăteau soției domnitorului un dram (3,38 gr.) de aur în chip de contribuție anuală), pe care Pușcariu 171 și DAR îl derivă direct din lat. aurārius (atrăgînd atenția apoi că rezultatul normal ar fi *arar, Pușcariu, Lr., 18, a admis o analogie cu aur; este vorba mai probabil de o der. internă în rom., cu suf. de agent -ar); aurăreasă, s. f. (nevasta căutătorului de aur); aurărie, s. f. (activitate de aurar; aurire, poleire cu aur); aurel, adj. (aurit), cuvînt artificial, inventat probabil de Bolintineanu; auret, s. n. (obiecte de aur); auri, vb. (a acoperi cu un strat subțire de aur), pe care Pușcariu 172 și DAR îl consideră drept reprezentant direct al lat. aurire; aurică, s. f. (pătlagină, Lantana Camara); auritură, s. f. (aurire); auriu, adj. (de culoarea aurului); auros, adj. (aurifer). – Der. neol. aurifer, adj.; auripigment, s. m.

pocosti, pocostesc, vb. IV 1. (înv.; despre picturi) a acoperi cu un strat protector de lac; a pocostui, a vernisa. 2. (reg.; despre obiecte de metal) a acoperi cu un strat subțire de metal prețios; a polei, a sufla. 3. (reg.; despre ouă) a încondeia.

pocostit, pocostită, adj. (reg.) 1. (despre obiecte de metal) care a fost acoperit cu un strat subțire de metal prețios; poleit. 2. (despre ouă) încondeiat.

polediște s.f. (reg.) polei.

poledița, pers. 3 sg. poledițează, vb. I (reg.) a se face polei, a se polidi.

polediță, poledițe, s.f. (înv. și reg.) 1. polei. 2. chiciură. 3. brumă.

polegniță s.f. (reg.) 1. polei. 2. brumă. 3. zăpadă.

polei¹ s.m. (reg.) plantă asemănătoare cu busuiocul, ce crește prin luminișurile pădurii; busuiocul-cerbilor.

polei² s.m. pl. (reg.) nume dat unor ființe supranaturale din basme.

policie¹, s.f. sg. (reg.) 1. polei. 2. chiciură. 3. (în forma: polici) ninsoare în formă de mici particule sferice; mielușei.

polidi, pers. 3 sg. polidește, vb. IV (reg.) a se face polei, a poledița.

posiclit, -ă, adj. (reg.) 1. murdar; unsuros. 2. (despre timp) neguros, mohorât, întunecat. 3. (în expr.) a fi leit poseclit = a fi foarte asemănător (cu cineva, cu ceva); a fi leit poleit.

pucingă, s.f. (reg.) unealtă de cizmărie cu care se netezește, se poleiește sau se lustruiește pielea.

leit (leită), adj. – 1. Poleit, lustruit, strălucitor. – 2. Care vine ca inelul pe deget, care corespunde perfect. – 3. Potrivit, asemănător. De la un verb care nu se conjugă, provenit din sl. lijati, lĕją, lĕješi „a topi” (Cihac, II, 168; Conev 76). Sensul ar fi de „făcut după model”, cf. fr. moulé, cf. Iordan, BF, IX, 149.

DESPOLEIT, -Ă, despoleiți, -te, adj. (Rar) Care și-a pierdut poleiala. – Din des¹- + poleit.

polegniță (-țe), s. f. – Brumă; polei. – Var. polejniță, poleghiță, polighiță, poliviță. Sb., cr. poledica (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Tiktin). În Trans.

polei (poleiuri), s. m. – Busuiocul-cerbilor (Mentha pulegium). – Var. polai. Lat. pulegium, prin intermediul sl., cf. slov., ceh., pol., rus. polej (Cihac, II, 274; Tiktin), mag. polaj.

polei (poleiesc, poleit), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal. Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei. – Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleiește); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subțire de gheață), cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și polegniță.

A ARESTA a achiziționa, a aciolisi, a agăța, a atârna, a băciui, a băga (pe cineva) la întristare, a chepegi, a ciuguli, a deșerta, a dubi, a găbji, a gărdui, a hămui, a imprima, a îmbarca, a împacheta, a încălța, a înfia, a lăcui, a lega, a lua în chirie, a lua în jbilț, a năși, a pironi, a polei, a popri, a prinde în jbilț, a prinde, a priponi, a pune căpăstru cuiva, a pune (pe cineva) la popreală, a rașcheta, a răzui, a săcui, a sălta, a schimba diagrama / domiciliul (cuiva), a strica (cuiva) codolanul, a țurghiuni.

ARESTAT achiziționat, aciolat, aciolisit, agățat, căzut, dubit, gărduit, hămuit, imprimat, îmbarcat, împachetat, înhămat, lăcuit, legat, pironit, poleit, poprit, săcuit.

ARGINTAT, -Ă, argintați, -te, adj. Acoperit cu un strat subțire de argint, poleit, suflat cu argint. ♦ Fig. Cu luciu ca de argint; argintiu. – V. arginta.

BULETIN METEOROLOGIC DE AVIAȚIE informare făcută periodic asupra condițiilor de stare a vremii dintr-un interval de timp trecut și asupra evoluției probabile a timpului pentru diferite perioade utilizând: temperatura, presiunea atmosferică, viteza și intensitatea vântului, nebulozitatea, fenomene hidrometeorologice (ceață, polei, lapoviță, ploaie, ninsoare). Servește navigației aeriene și este înmânat conducătorilor de zbor și echipajelor aeronavelor, fiind întocmit de către stațiile meteorologice care deservesc aviația militară sau civilă.

AURI, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur, a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o strălucire ca de aur, a face să pară de aur; a polei. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur. [Pr.: a-u-] – Din aur.

AURIRE, auriri, s. f. Acțiunea de a auri (1); poleire cu aur. [Pr.: a-u-]

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. (Adesea fig.) Suflat, poleit cu aur sau imitînd poleiala aurului. ◊ Expr. Fie-ți (sau să-ți fie) gura aurită! = să se realizeze ceea ce spui! ♦ Cusut sau țesut cu fir de aur sau auriu. – V. auri.

polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide.

poleit, -ă, poleiți, -te adj. (intl.) 1. arestat. 2. îmbrăcat în haine de deținut.

POSECLIT, -Ă, posecliți, -te, adj. (Rar, în expr.) Leit-poseclit = chiar ca..., aidoma; leit-poleit.

POCOSTIT, -Ă, pocostiți, -te, adj. (Reg.) Lustruit, poleit. – Din pocosti (< ucr. pokostyty „a lăcui”).

aurít, -ă adj. Poleit cu aur. – Fals și foarte urît daurit (după fr. doré).

leít, -ă adj. (d. vsl. litĭ și liĭati-lĭeĭon, a turna, adică „turnat, absolut potrivit”. V. leĭcă 2, poleĭesc, sleĭesc, polivacĭ). Fam. Aidoma, absolut identic: acest băĭat e leit tată-su, fata e leită mă-sa. Leit poleit, absolut asemenea la chip.

1) poléĭ m., pl. tot așa (nsl. ceh. pol. polej, rus. poléĭ, germ. polei, ung. nsl. polaj, d. lat. pulejum și pulegium, de unde vine și it. puleggio și poleggio, fr. pouliot). Trans. Un fel de mintă care crește pin bălțĭ și care se întrebuințează în medicină ca stimulant și stomahic (méntha pulégium saŭ pulégium vulgáre). – Se numește și busuĭocu cerbilor.

poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper cu poleĭală, cu văpsea aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s’a poleit pin lume.

poleít, -ă adj. Acoperit cu poleĭală. Fig. Cĭoplit, civilizat. Leit poleit, absolut identic, aidoma: acest băĭat e leit poleit tată-su.

!polei¹ s. n., art. poleiul; pl. poleiuri

polei² (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, imperf. 3 sg. poleia; conj. prez. 3 să poleiască

poleire s. f., g.-d. art. poleirii; pl. poleiri

poleit s. n.

alunecà v. 1. a scăpa, a cădea pe un loc neted: să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse EM.; 2. fig. a greși, a se abate dela datorie: nu alunecase până atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa ISP. [V. luneca].

alunecuș n. 1. loc, ghiață pe care s’alunecă; 2. poleiu.

argintat a. poleit cu argint: frâie țintuite și argintate șele AL.

argint(u)ì v. 1. a polei sau a fereca cu argint; 2. fig. și acum luna argintește tot Egipetul antic EM.

argintuit a. 1. poleit cu argint; 2. fig. luna argintuită GR. AL.

armășie f. 1. odinioară, funcțiunea Armașului: buzduganul armășiei de argint și poleit NEGR.; 2. azi, numele unei varietăți a jocului în arșici (v. armaș).

aurì v. 1. a polei sau a sufla cu aur; 2. a se dauri: sub privirea-i s’aurește unda lină din Bosfor BOL. [Lat. AURESCERE].

aurit n. 1. poleit, suflat cu aur: tron aurit; 2. auriu: cu păr aurit; 3. fig. dorit, ales: atunci vă veți ’ntoarce la vremile aurite EM.

coral n. sau mărgean 1. specie de arbust ca piatra de vârtos, de obiceiu roșu, produs în mare de o aglomerațiune de polipi: coralul se pescuiește pe coastele Mediteranei, se lucrează și se poleiește în formă de obiecte de ornament; 2. roșu ca coralul: pe a lui buze de coral EM.

nărămzat a. stacojiu: cort mare poleit și nărămzat POP.

lustruì v. a da lustru, a polei.

timin n. veche monedă turcească, servind de salbă, ce se purta pe frunte ca o podoabă: bani de cap timin, jumătate poleiți, jumătate albi Od. [Turc. TIMIN].

polegniță f. Tr. V. poleiu.

poleì v. 1. a lustrui; 2. a acoperi cu un strat de metal lucitor: s’o poleiască cu aur; 3. fig. a împodobi, a sclivisi. [Lat. POLIRE, printr’un intermediar slav].

poleit a. daurit: leit poleit, aidoma. ║ n. lucrare de a polei.

poleitor m. cel ce poleiește.

poleiu n. ploaie înghețată ce cade pe plante. [Și vechiu Mold. polegniță = serb. POLEDIȚA, poleiu].

poleiu m. Tr. Bot. busuiocu-cerbilor. [Ung. POLAJ].

tripoli n. substanță minerală galbenă sau roșie, ce servă la poleit.

șlefuì v. 1. a netezi, a aclivisi; 2. fig. a polei: a-și șlefui versurile. [Nemț. SCHLEIFEN].

AURI auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur (1), a polei sau a sufla cu aur. ♦ Fig. A da o strălucire ca de aur (1), a face să pară de aur. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur (1). [Pr.: a-u-] – Din aur.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

POLEITOR, poleitori, s. m. (Rar) Muncitor care poleiește². [Pr.: -le-i-] – Polei² + suf. -tor.

ALUNECA, alunec, vb. I. Intranz. (în concurență cu luneca) 1. (Despre ființe) A-și pierde echilibrul, călcînd pe o suprafață lucioasă; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. Se dusese... pe lîngă rîu, călcînd pe pietrele cele mari să nu alunece în apa iute. DUMITRIU, N. 180. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. 2. (Despre obiecte) A se deplasa de la locul unde era așezat, fixat, susținut. Pachetul a alunecat de sub braț. ◊ Și singură-n răcoare, de baie se gătește... Rochița de pe umeri alunecă, dispare. ALECSANDRI, P. III 277. 3. A se mișca cu ușurință, lin, fără zgomot și fără a întîmpina vreo rezistență sau vreun obstacol; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gîrla între sălcii; în luntre-un copil de pescar Tot plescăie undița-n apă. IOSIF, T. 134. ◊ (Poetic) De sus, vîntul aluneca pe văi. DUMITRIU, N. 187. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. Și pas cu pas pe urma ei [Luceafărul] Alunecă-n odaie. EMINESCU, O. I 168. Aurora, o nimfă de soare prea iubită. Se deșteaptă și-n aer alunecă zîmbind. ALEXANDRESCU, M. 108. ◊ Expr. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit, de observat, de sezisat; a scăpa de sub control, de sub supraveghere. Șireată și abilă, Nadina îi aluneca mereu printre degete ca argintul-viu. REBREANU, R. I 259. Niciodată nu spunea unde se duce și ce face. Un fel de rușine mă oprea să-i iau socoteala. Îmi aluneca printre degete. BART, E. 227.

APRINS², -Ă, aprinși, -se, adj. 1. (Despre foc) În stare de ardere; arzînd. 2. (Despre obiecte sau aparate de iluminat) Care arde dînd lumină. Un frînar... cu un felinar mic, aprins fără rost, în mină, trecu prin vagon. DUMITRIU, B. F. 8. Stelele... Luceau ca niște candeli aprinse p-un mormînt. ALEXANDRESCU, P. 140. ♦ Luminat. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate,; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. (Despre ochi) Strălucitor, învăpăiat (de o stare psihică sau fizică neobișnuită). Copilul... îi urmărea cu ochi aprinși. SAHIA, N. 101. Zărind Frumoasa jucărie, Aprinșii-i ochi mai mult s-aprind. COȘBUC, P. I 68. 3. Încins, înfierbîntat, ars. Pînă-n aprinse nisipuri, O liberă lume începe s-apară. BANUȘ, B. 113. Viața va ieși în cale Să bea cu buzele aprinse Din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. ◊ Fig. Și-n capul lui aprins și fără odihnă mișuiesc noroade de gînduri răzvrătite. VLAHUȚĂ, O. A. 153. Aprinși de curiozitate, ne acățarăm ca mîțile pe o scară. ALECSANDRI, C. 26. 4. Fig. Roșu la față, îmbujorat. Ea îl fixa așteptîndu-i răspunsul, roșie, cu obrajii aprinși. BART, E. 350. Noul chiriaș era [un] om... cu ochii bulbucați și fața buhăită și aprinsă de beție. ARDELEANU, D. 18. Iat-o veselă și-aprinsă; Joacă hora! COȘBUC, P. I 97. ♦ Înroșit (de un aflux de sînge). Caii... cu coame răsfirate, Cu nările aprinse... La sunete de luptă pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, P. 144. ◊ (Despre culori) Puternic, violent, bătător la ochi; p. ext. (despre obiecte) de o culoare vie. Roșu-aprins. ◊ Vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. 5. Fig. Pasionat, înflăcărat. Aprinsul cîntec s-a-nălțat. BANUȘ, B. 112. La popotă, la sfîrșitul mesei, era discuție aprinsă. BRĂESCU, V. A. 32. ♦ (Adverbial) Ea-nalță pruncul slab... Și-apoi... aprins, sălbatic – îl sărută. TOMA, C. V. 146. Vorbește aprins, împiedicîndu-se. SAHIA, N. 40. Jocul se-ncinge sălbatic și-aprins. COȘBUC, P. I 143. 6. (Despre grîne, alimente etc.) Încins, stricat (printr-un început de fermentație). Jămle (= jimble) făcute cu făină aprinsă. ALECSANDRI, T. 1355.

ARGINTAT, -Ă, argintați, -te, adj. Acoperit cu un strat subțire de argint, poleit, suflat cu argint. Căută cu mîna tremurătoare într-o chisea de Nürenberg, cu figuri albastre și argintate. DUMITRIU, B. F. 52. Vin crai cu argintate coifuri. GOGA, P. 10. ♦ Fig. Cu luciu de argint, argintiu. Veneau într-una Voci de motoare, Argintate cocoare. BENIUC, V. 123. Catarg și pînze argintate Abia ușor sînt legănate. MACEDONSKI, O. I 153.

ARMĂȘIE s. f. (Învechit) Funcția de mare-armaș. Sfîrșind hatmanul, îndată pre Movil-a îmbrăcat C-un contuș frumos de nurcă, și Ștefan în mîni i-a dat Buzduganul armășiei de argint și poleit. NEGRUZZI, S. I 133. ♦ Instituția în fruntea căreia se afla marele-armaș.

ASPECT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta, de a se înfățișa al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. Masa a fost întinsă cu aspect de sărbătoare. SAHIA, N. 59. [M. Sadoveanu] știe să dea prin cuvinte – cît pot da cuvintele – aspectul pictural al lucrurilor. IBRĂILEANU, S. 20. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Șiroaiele ploaiei... deteră capului său aspectul unui berbece plouat. EMINESCU, N. 34. ◊ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere, sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică unor anumite limbi (rusă, engleză etc.) și care arată durata sau gradul de realizare a acțiunii unui verb (începerea acțiunii, terminarea acțiunii etc.). în limba rusă, din punctul de vedere al aspectului, verbele se împart în perfective și imperfective. – Pl. și: (1, învechit) aspecturi (ALECSANDRI, P. III 103).

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

BORDURĂ, borduri, s. f. Fîșie, bandă sau dungă aplicată ca garnitură sau podoabă pe marginea unui obiect; chenar. O basma roșie cu bordură de fir. ODOBESCU, S. I 414. ◊ (Poetic) Soarele apusese după un lung șir de nori... pre care îi poleia cu o bordură de purpur. NEGRUZZI, S. I 236. ♦ Margine a unui lucru, servind ca întărire, făcută de obicei dintr-un material mai rezistent. Cărămizi pentru borduri ▭ Bordura trotuarului = șirul de pietre de granit care mărginește latura de către drum a trotuarului. Călcînd pe bordura trotuarului, ca să nu-ți depărtezi privirile de șină... te-ai împiedicat și-ai căzut. PAS, Z. I 16.

AURI, auresc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi cu un strat subțire de aur, a polei sau a sufla cu aur. Du-te și fă o mulțime de furci de tors, una mai frumoasă decît alta. Apoi ia și le aurește pe toate. MARIAN, O. II 91. ◊ Fig. A da o strălucire ca de aur, a face să pară de aur, a polei. Te-am dus pe culmi, ca ochii tăi să-mi crească întinderea de zări... Să-mi aurești cu raza lor pămîntul. TOMA, C. V. 126. Soarele scăpăta grăbit după deal, aurind vîrful copacilor. BUJOR, S. 28. Eu voi să aud unda și cerul să-l privesc, Să văd a aurorei mult veselă zîmbire, Razele dimineții ce norii auresc. ALEXANDRESCU, P. 28.4 ◊ Refl. Sub privirea-i s-aurește Unda lină din Bosfor. BOLINTINEANU, P. I 233. 2. Refl. (În basme) A se preface în aur. Îndată i se auri lina [mielușelului]. ISPIRESCU, L. 65.

AURIRE s. f. Acțiunea de a auri; poleire. Aurirea unui obiect. - Pronunțat: a-u-.

AURIT, -Ă, auriți, -te, adj. 1. Suflat cu aur, poleit sau imitînd poleiala aurului. A adus de nu se știe unde șase cerbi, cu coarne aurite. PAS, L. I 121. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăș mîngîios, Și cadrele-aurite ce de păreți sînt prime Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. ♦ (În basme) De aur. Palaturi aurite. ALECSANDRI, P. I 191. ◊ Expr. Fie-ți gura aurită = fie cum zici, să se realizeze ceea ce spui. 2. Țesut sau cusut cu fir de aur (sau imitînd firele de aur). Peste zobonul de stofă aurită purta un benișel de felendreș. NEGRUZZI, S. I 145. 3. De culoarea aurului, imitînd aurul, auriu. Tu ai plete aurite. ALECSANDRI, P. P. 27. În pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. Și se duse ca să vadă De i-a dat dumnezeu roadă Și de-i grîul răsărit Și de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 145. 4. Fig. Strălucit, frumos, strălucitor. Auritele lumi ale închipuirii. VLAHUȚĂ, O. A. 109. În toată ziua el îi promitea că taina sufletului său își va avea sfîrșitul, că el o va lua de soție, că o soartă aurită o așteaptă. EMINESCU, N. 40. Zînă drăgălașă cu glasul aurit. ALECSANDRI, P. A. 109. – Pronunțat: a-u-.

GHEȚUȘ, ghețușuri, s. n. Strat subțire de gheață format iarna pe drumuri, după o ploaie urmată de îngheț; polei. S-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Ghețușul trosnea sub pași. EMINESCU, N. 88. ♦ Lunecuș pe care se dau copiii iarna. Luneca de multe ori de-a săniușul pe luciul foilor, ca pe un ghețuș, cînd valea scobora prea repede. HOGAȘ, M. N. 131.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj. 1. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor; în opoziție cu slab) Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline și rotunde. Însuși Cîrlig mîna căluțul gras ca pepenele; în urma căruței Lina ducea de funie un juncan. CAMILAR, TEM. 87. Aceeași mînă grasă și cu păr s-a-ntins spre sonerie. SAHIA, N. 82. O păreche de boi... țintați în frunte, ciolănoși și grași. CREANGĂ, P. 38. ♦ (Tipogr.) Litere grase = caractere aldine. ♦ Fig. (Despre sume de bani, de obicei peiorativ) Foarte mare. Prețuri grase. Bacșiș gras. ♦ Fig. (Despre culori) Compact și strălucitor. Lipsea vegetația vînjoasă, verdele crud al copacilor și gras al ierbii. C. PETRESCU, A. 314. ♦ Fig. (Despre rîs) Sănătos, plin. Trăilă rîse liniștit, un rîs gras, dar nu răspunse. DUMITRIU, V. L. 48. 2. Care conține multe grăsimi, bogat în grăsimi. Substanțe grase. Țesut gras. Lapte gras. Întreprinderi prelucrătoare de materiale grase: săpun, stearină, oleină și lumînări. ♦ (Despre carne) Care are multă grăsime. ♦ (Despre mîncări) Gătit cu multă grăsime. ◊ Fig. Ministrul care trece de-a fi organizat mai temeinic școala e același sub care s-a dat învățămîntului religios mai multă întindere și clerului porții grase mai multe. ARGHEZI, P. T. 12. 3. (Chim., numai în expr.) Acid gras = acid care se combină cu glicerina formînd grăsimile. 4. (Despre plante și despre fructele lor) (Cu fructul) plin, cărnos și moale. Fasole grasă. Ardei grași. Prune grase. ♦ (Despre iarbă) Cu firul gros și plin de sevă. Încet-încet, cu cît iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creșteau. CAMILAR, TEM. 203. Frunză verde iarbă grasă, Cîntă cucu-n sihla deasă. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (Despre pămînt) Fertil, roditor. Îi pămînt gras ca untul, și uitați-vă ce pîne albă crește. CAMILAR, N. I 248. Ia în palmă, te rog, puțin pămînt ucrainean. Este foarte gras și n-are nevoie de nici o substanță chimică. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ Fig. Va fi o toamnă grasă și doldora de rod! DEȘLIU, G. 49.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

DESPLETI, despletesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la ceva care este împletit: frînghie, bici, mai ales părul împletit, cosițele) A desface din împletitură. Despletește frînghia. ▭ S-o fi văzut despletindu-și bogatul păr ca mierea arsă. M. I. CARAGIALE, C. 73. Se întreabă trist izvorul: «Unde mi-i crăiasa oare? Părul moale despletindu-și, Fața-n apa mea privindu-și, Să m-atingă visătoare Cu piciorul?» EMINESCU, O. I 122. ◊ Fig. Noaptea își despletea șuvițele de neguri pînă ce luna plină, portocalie, își arăta fața prin zdrențele norilor poleiți. BART, E. 316. ◊ (Complementul indică persoana căreia i se despletește părul) Vîntul... merge la copile ce culeg laur de in Și rîzînd le despletește. ALECSANDRI, P. A. 132. ◊ Refl. (Subiectul este persoana care-și despletește părul) Fata a rămas pe malul lacului, plîngînd pe Făt-Frumos și despletindu-se de deznădejde. GALACTION, O. I 325. ◊ Fig. Para focului, înaltă, se despletea în plete roșii. CAMILAR, N. I 91. ♦ Refl. Fig. (Despre rîuri și pîraie) A se răsfira. Din culmi gîlgîiau apele despletindu-se în adînc. CAMILAR, N. I 55.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: despot.

DOGORI, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. Intranz. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiau după o lună și era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei, cald și rumen, pe peretele din față. DELAVRANCEA, H. TUD. 25. Soarele dogorea. ODOBESCU, S. III 179. ◊ Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului. RETEGANUL, P. III 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Și de moartea mea vorbesc! ANT. LIT. POP. I 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Față Albă Mi-a pîrlit. TEODORESCU, P. P. 639. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of! Ghiță, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima! CONTEMPORANUL, V_I 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare. ODOBESCU, S. I 129. ♦ (Neobișnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasa: ne-a adus un cearșaf dogorit cu fierul. C. PETRESCU, R. DR. 99. 4. Intranz. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoție, de boală, de căldura focului, uneori și de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înțepător. C. PETRESCU, C. V. 230. ◊ Tranz. (Cu inversarea construcției) Valuri de fierbințeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. VLAHUȚĂ, O. A. 127. (Expr.) A dogori obrazul cuiva (de rușine) = a face pe cineva de rușine. I-am dogorit obrazul părintelui de rușine. CREANGĂ, A. 10. ◊ Refl. (Cu o construcție neobișnuită) Da ce are mititelul? – Ce să aibă, ia arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, V_I 291. – Variantă: dogorî vb. IV.

HATMAN, hatmani, s. m. (Învechit) 1. (În orînduirea feudală) Unul dintre cei dintîi boieri de sfat în Moldova, însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri în timp de pace și de război, mare-spătar (v. spătar). Hatmanul se uită mirat La marele vornic. COȘBUC, P. I 289. Lăpușneanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri. ALECSANDRI, P. P. 175. Marele hatman era cap al călărașilor și mai mare peste toată armata, călărime și pedestrime. BĂLCESCU, O. I 122. 2. Titlu purtat odinioară de marii generali sau comandanți ai oștilor polone și ai oștilor căzăcești (v. otoman); comandant suprem al unei forțe armate. Sobiețki a venit cu toată puterea sa și cu toți hatmanii țării leșești. ALECSANDRI, T. II 11. – Accentuat și: hatman.

IAN interj. (Popular) 1. (Înaintea unei propoziții imperative) Ia (1). Ian să vă uitați numai la capul lui. SBIERA, P. 147. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii... – Ian zvîrle-l tu întăi. CREANGĂ, P. 56. Ian vezi, soro, ce minune! ALECSANDRI, P. A. 52. Ian ieși, mîndră, pînă-n drum! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 411. 2. Ia (2). Ian așa te vreu! NEGRUZZI, S. I 222. ◊ (Înaintea unei completive directe, atrage atenția asupra acesteia) Cînd, la urma tuturor, Ian, că venea-ncetișor... Dolca. ALECSANDRI, P. P. 55. Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. id. ib. 134.

CUMPLIT, -Ă, cumpliți, -te, adj. (Despre oameni) Groaznic, înspăimîntător, teribil; crud, nemilos, feroce. Să se aleagă unul dintre voi, care să meargă și să afurisească pe acest proclet și vrăjmaș cumplit. CREANGĂ, P. Crud și cumplit este omul acesta. NEGRUZZI, S. I 162. Lăpușneanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. ALECSANDRI, P. P. 175. ◊ (Despre fenomene și despre abstracte) Zile cumplite de pîndă. BANUȘ, B. 83. Și tot palatul plin era De plîns cumplit. COȘBUC, P. I 146. Și cum a pornit el din pădure, pe loc s-a și stîrnit un vifor cumplit. CREANGĂ, P. 143. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă Cînd zărește despre soare Cîrduri, cîrduri de cucoare. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ (Familiar, despre mîncări și băuturi) Foarte bun, gustos. Mergem la cumătrul Grigore care ține restaurant în Moși... cu mititei cumpliți și cu țuică servită în căni de pămînt. PAS, Z. I 19. Avram Bucluc... servi mai întîi două rînduri de rachiuri cumplite. C. PETRESCU, Î. II 135. ◊ (Adverbial, cu valoare de superlativ) Tare, strașnic, mult, mare, bine. Puseră- căldarea cu laptele pe foc și-o lăsă ca să fiarbă așa de cumplit, de săreau stropii tot cît curtea. RETEGANUL, P. III 24. Neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. ISPIRESCU, L. 45. Cic-auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mîhnit în sufletul său. CREANGĂ, P. 110. Liniile semnului astrologie se mișcau cumplit. EMINESCU, N. 48. Pămîntul clătindu-se și cutremurîndu-se cumplit, pe unele locuri a crăpat tare. ȘEZ. I 232.

LEIT, -Ă, leiți, -te, adj. 1. (Mai ales în expr.) A fi leit sau leit-poleit, leit-poseclit = a fi asemănător cu..., a fi întocmai, la fel, aidoma cu... Sultănica era leită-poleită răposatul. DELAVRANCEA, S. 11. Mumă-sa cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-seu. ISPIRESCU, L. 144. Trei lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite «lulele romînești». ODOBESCU, S. II 288. ◊ (Adverbial) Crucile care sîngerau în cimitir, la para focului de sub troiță, erau leit aceste trunchiuri de goruni. GALACTION, O. I 268. 2. (Despre îmbrăcăminte) Turnat (pe corp). Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau bine hainele nemțești leite pe trup. SLAVICI, O. I 329. Fracul îl strînge... dar croitorul încredințează că parcă e leit pe trupul său. NEGRUZZI, S. I 238. ♦ (Despre oameni) Îmbrăcat într-o haină ca turnată pe corp. Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai val-vîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji. EMINESCU, O. I 147. ♦ Fig. (Despre păr, rar) Desfăcut, răsfirat (pe spate și pe umeri). Albă, dalbă fată... Cu păr aurit, Pe umeri leit. ODOBESCU, S. III 200. 3. (Rar; în poezia populară) Netezit, lustruit, strălucitor. Un porumb frumos, leit... Despre apus a venit. ALECSANDRI, P. P. 395. – Pronunțat: le-it.

MĂNUNCHI, mănunchiuri, s. n. 1. Grup de mai multe fire (de grîu, iarbă, flori, paie etc.), cîte poți cuprinde cu mîna. V. fascicul, buchet. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Tinerele-i plete. ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. Duceți pe Sura la grajd și-i dați un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III 19. ◊ Fig. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante: sociale, economice... intelectuale, care lucrează în aceeași direcție. GHEREA, ST. CR. III 80. ♦ Legătură de mai multe obiecte de același fel, strînse laolaltă. Un mănunchi negru de pene de cocor... împodobea căciula cea ungurească. ISPIRESCU, M. V. 43. 2. Mîner de lemn, de os sau de metal, la unele unelte și arme. Mănunchiul săbiei întoarse era bătut în pietre scumpe. SADOVEANU, O. VII 91. Paloș oțelit, Cu mănunchiul poleit. ALECSANDRI, P. P. 137. Secerile mărunțele, Cu dinții de floricele, Cu mănunchi de viorele. TEODORESCU, P. P. 150. – Pl. și: (m.) mănunchi. - Variante: mănuchi, mănuchiuri (ODOBESCU, S. III 57), s. n., și mănunchi (id. ib. I 480), s. m., mănunche (D. ZAMFIRESCU, R. 76) s. n.

NARAMZAT, -Ă, naramzați, -te, adj. (Rar) Naramziu. (Atestat în forma narămzat) Nalță-se... Un cort mare și rotat, Poleit și narămzat. ALECSANDRI, P. P. 77. – Variante: narămzat, -ă, nărîmzat, -ă (STANCU, D. 50, PĂSCULESCU, L. P. 239), nerămzat, -ă (ODOBESCU, S. II 427) adj.

NETEZIȘ, netezișuri, s. n. Suprafață întinsă, plană, netedă (1). M-am hotărît, în sfîrșit, să mă urnesc din nămolul cleios și să ies, cît mai degrabă, la neteziș. CAZABAN, V. 79. Vremea din moșoroi face neteziș. DELAVRANCEA, S. 214. E un joc fermecător de scîntei pe netezișul alb, poleit de soare. VLAHUȚĂ, O. A. 385.

NINS, -Ă, ninși, -se, adj. Acoperit de zăpadă. E-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlnești o casă cu lumini aprinse. TOPÎRCEANU, B. 12. Iar cînd bietul bătrîn intră pe ușă nins și plin de frig, eu tresar de bucurie și-l primesc cu un «bună vremea» cald și repetat de cîteva ori în șir. PĂUN-PINCIO, P. 97. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. ♦ Fig. Cărunt. Deși bătrîn și nins, în trupu-i drept și falnic ardea un suflet de flacără. SADOVEANU, O. I 248. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici. IOSIF, PATR. 9. ◊ Expr. Nins de ani (sau de vreme) = bătrîn, cu părul alb. Atîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul. ANGHEL, PR. 91.

PERGAMENT, (2) pergamente, s. n. 1. Piele (de oaie, de vițel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea și folosită în trecut în loc de hîrtie. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească. GANE, N. I 169. Despot, pe malul mării născut, e fiu curat Lui lacob Eraclidul... – Crezi? – I-am văzut chiar spița pe pergament lucrată. ALECSANDRI, T. II 85. 2. Document scris pe o astfel de piele. Cărturarii cercetară pergamentele. SADOVEANU, O. VII 112. Bibliotecile cu rafturi și zăbrele Sînt pline De tomuri grele, Pergamente și colecții vechi neprețuite, Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. Un pat și o masă pline cu pergamente și hîrtii. EMINESCU, N. 52. ◊ Fig. Eu eram chemată să șterg pata ce ea pusese pe pergamentul neamului și să-i poleiesc din nou blazonul șters. VLAHUȚĂ, O. AL. I 60. 3. (Și în forma hîrtie pergament) Hîrtie translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile și umezeala, folosită ta împachetarea alimentelor sau la închiderea ermetică a borcanelor de conserve. Casa se prefăcu într-o peșteră cu păreții negri ca cerneala, lumînarea de ceară într-un cărbune plutitor în aer, cărțile în beșici mari de steclă la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56.

RUMENIU, -IE, rumenii, adj. Roșiatic. Lumina lunii se schimbă în polei rumeniu. DELAVRANCEA, T. 25. Vrăbiile ciripeau în merii cu bobocii rumenii. La TDRG. ◊ (Substantivat) I se păru mai tînără și mai frumoasă în rumeniul zorilor. CAMILAR, N. II 386.

POCOSTIT, -Ă, pocostiți, -te, adj. (Regional) Lustruit, poleit. Pe față de masă, Covor de mătasă... Lingurițe pocostite, Furculițe frumos grijite. MARIAN, NU. 500. Talgere poleite, Linguri pocostite, Poate pentru dumneavoastră gătite. SEVASTOS, N. 395.

POLEI¹ s. n. Pojghița de gheață care se formează pe pămînt sau pe obiecte prin înghețarea ploii sau a zăpezii topite. V. ghețuș. Afară era polei grozav. CARAGIALE, P. 14. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. ♦ (Regional) Promoroacă, chiciură. Poleiul a început să se scuture mai întîi de pe frunze. SLAVICI, V. P. 159.

POLEI ², poleiesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi (un material sau un obiect) cu un strat subțire de aur sau de argint, a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hîrtie colorată etc. (Mai ales în metafore și comparații) Moraliștii în secolul nostru sînt siliți, ca spițerii, a polei hapurile ce voiesc a da bolnavilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 105. 2. Fig. A îmbrăca într-o lumină aurie sau argintie, a da un luciu strălucitor, a face să strălucească. Luna iese deasupra codrilor la răsărit și poleiește cîmpiile în vale și Moldova depărtată, pe prund. SADOVEANU, O. I 76. Și cum gîndea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. Și-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă și o polei. GÎRLEANU, L. 44. Iată lacul. Luna plină Poleindu-l, îl străbate; El aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Refl. Cînd prindeau a se polei vîrfurile trestiilor... bătrînul pleca domol, cu pași măsurați, spre casă. BART, S. M. 61. Cît ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată și rece. HOGAȘ, M. N. 92. ♦ A înfrumuseța, uneori nemotivat, o situație, un aspect, o idee. A polei realitatea.

POLEIALĂ, poleieli, s. f. 1. Faptul de a polei; strat de metal, mai ales de aur sau de argint, cu care se poleiește. (Atestat în forma polială) Pereții erau numai oglinzi, tavanurile numai polială și pardoseala numai chilimuri și catifele. POPESCU, B. II 61. ♦ Foaie subțire de metal de culoare aurie sau argintie cu care se învelesc unele obiecte. Șocolată învelită în poleială. ♦ Fig. Ceea ce încearcă să dea un aspect bun, frumos, valoros unor lucruri lipsite de conținut; lustru, spoială. O inteligență foarte puțin pătrunzătoare, foarte slabă, dar cu poleială franțuzească. GHEREA, ST. CR. I 281. Ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. CARAGIALE, N. S. I 7. 2. Cizelare, șlefuire a unui obiect sau, fig., a unei opere literare, științifice. Fiindcă această comedie are să facă parte din repertoriul meu dramatic... aș dori să-i dau cea mai de pe urmă poleială. ALECSANDRI, S. 63. – Variantă: polială s. f.

POLEIRE, poleiri, s. f. Acțiunea de a polei. 1. Suflare cu aur sau cu argint. 2. Șlefuire; fig. cizelare, înfrumusețare, perfecționare.

POLEIT ¹ s. n. Poleire, șlefuire. Se întreținea din poleitul lentilelor. CAMIL PETRESCU, T. II 212.

POLEIT ², -Ă, poleiți, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat subțire de metal (de obicei de aur sau de argint) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite. CREANGĂ, A. 14. O cetate frumoasă, care de albă ce era părea poleită cu argint. EMINESCU, N. 14. Parveniții, șireții. seamănă în lume cu fierul poleit: cum se-ntrebuințează, îndată s-a roșit. BOLINTINEANU, O. 149. Mihnea a-mbrăcal cioareci albi, tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți. ODOBESCU, S. A. 89. ♦ (Despre păr) Blond, auriu. Născu doi feciori... Cu cosițe poleite Și cu fețe înflorite. ALECSANDRI, P. II 181. ◊ (Poetic) Sub norii subțiri și dezlînați, cu margini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frîntă. BART, S. M. 38. 2. (În expr.) Leit-poleit v. leit.

PORT ⁴, porturi, s. n. 1. Loc situat pe malul unei mări, al unui fluviu sau al altei ape navigabile, apărat de valuri și de curenți, amenajat cu toate instalațiile necesare pentru acostarea, încărcarea, descărcarea și repararea navelor. V. chei. În coșuri avea lămîi și portocale, cu care venise desigur din port, de la Dunăre. DUMITRIU, N. 104. După cîțiva pași se opriră ca să privească la un vapor care intra în port. BART, E. 163. Zgomotul din port pătrunde slab de tot în încăperea scundă. DUNĂREANU, N. II. 2. Oraș care are un astfel de loc amenajat. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arșița zilei un oraș mort... un oraș fantomă. BART, E. 19. Chinuit de dor, de dragostea Axiniei, a plecat în lume s-o întîlnească.... a rătăcit pe mări, prin porturi. DUNĂREANU, N. 101.

PORTOCALIU, -IE, portocalii, adj. Galben-roșiatic, de culoarea portocalei. Dincolo de mal, într-un smîrc, umblau cu pași rari cocostîrci cu pliscuri portocalii. SADOVEANU, O. VIII 124. Noaptea își despletea șuvițele de neguri pînă ce luna plină, portocalie, își arăta fața prin zdrențele norilor poleiți. BART, E. 316. Sus pe cer se vede soarele portocaliu, absolut rotund, cînd mai strălucitor, cînd mai opac. CARAGIALE, O. VII 96. ♦ (Substantivat, n. sg.) Culoare galben-roșiatică (a doua din spectrul solar, între roșu și galben).

POSECLIT, -Ă, posecliți, -te, adj. (Rar, în expr.) Leit-poseclit = chiar ca...; curat, aidoma; leit-poleit. A găsit însuși pînă acum «printre vase și cioburi de vase preistorice»... trei lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite «lulele romînești». ODOBESCU, S. II 288.

TIMIN, timini, s. m. Veche monedă turcească. Bani de cap timin, jumătate poleiți, jumătate albi. ODOBESCU, S. I 421.

TOMBAC s. n. Aliaj de cupru cu zinc. Fierul, aurul, tombacul, Ardă-l focul să mi-l ardă. EMINESCU, L. P. 147. Acolo îmi străpunse vederile lumina flăcărilor de niște mangale de tombac poleit. ODOBESCU, S. I 292. – Variantă: tumbac (FILIMON, C. 151) s. n.

PREDA, predau, vb. I. 1. Tranz. A da cuiva în primire un obiect care îi revine de drept sau de care trebuie să răspundă; a înmîna, a încredința, a remite, a transmite. A strivit havana în scrumieră... chemînd răstit băiatul cu uniforma de postav și nasturi poleiți, să predea telegrama cu precădere. C. PETRESCU, R. DR. 363. A ieșit vorba că acele scule nu fusese predate la destinația lor. GHICA, A. 625. ♦ (Cu privire la sarcini, situații) A preda o gestiune, (Glumeț) A trecut la birou să anunțe că pleacă și a predat altora grijile sale. C. PETRESCU, A. 467. 2. Refl. A se da învins în mîna dușmanului, a capitula; a se constitui prizonier. Osman-pașa, fiind rănit. s-a predat romînilor. La TDRG. Poarta-i deschisă, Despot!... Cetatea s-a predat Și Tomșa te ajunge; el intră în palat. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ Fig. (Rar, despre animale) Străbătu, în fuga mare, un tărîm stufos și mlăștinos, amenințînd cu darde scurte... un mistreț gata a se preda. ODOBESCU, S. III 74. ◊ Tranz. A da pe cineva în mîna sau în puterea cuiva, spre a dispune de el. Codre, codre, dușman ești: Tu voinici-i amăgești, îi aduni și îi primești, Tu-i predai, iar nu-i ferești. TEODORESCU, P. P. 295. 3. Tranz. A transmite în mod sistematic și organizat (în cadrul unei instituții de învățămînt) cunoștințe dintr-un domeniu științific; a comunica o serie de cunoștințe, de rezultate ale cercetării științifice. Privi fix în ochii «profesorului» cu nasul de vultur, care-i preda, cu atîta gravitate și amănunt, primele noțiuni asupra noii sale meserii. SAHIA, N. 102. Sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie în colegiu. NEGRUZZI, S. I 334.

ȚĂRUȘ, țăruși, s. m. Par scurt și ascuțit la un capăt, care se înfige în pămînt și servește pentru a se fixa sau a se lega ceva de el sau pentru a stabili un hotar, o linie. Inginerii tîrau lanțuri și băteau țăruși. C. PETRESCU, R. DR. 184. Toată averea-i era o coșniță, o manta, niște hîrburi și un pat de scînduri făcut pe țăruși bătuți în pămînt. DUNĂREANU, N. 16. Luai șaua și desagii din spetele Pisicuții și o priponii de un țăruș. HOGAȘ, M. N. 66. Chiajna... adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir și legat jur împrejur cu țăruși poleiți. ODOBESCU, S. I 173. ◊ Expr. (Popular) A i se strînge (cuiva) funia de țăruș = a i se apropia (cuiva) sfîrșitul vieții, a îmbătrîni. – Variantă: țărușă (RUSSO, S. 93, TEODORESCU, P. P. 477) s. f.

ȚINTIRIM, țintirimuri, s. n. (Transilv., Mold.) Cimitir. Mormîntul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o floare. SADOVEANU, O. VIII 125. Mă duc acolo-n țintirimul unde-n poleiul alb al lunii, Sub cruci de lemn slăbit de vremuri, își dorm odihna lor străbunii. GOGA, C. P. 12. Și țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se așază. EMINESCU, O. I 69. – Variante: ținterim (CREANGĂ, A. 142, RUSSO, S. 100), cintirim (NEGRUZZI, S. II 77) s. n.^[1]

ȚURLOI, țurloaie, s. n. 1. (Învechit) Jgheab, țeavă prin care curge apa (din izvor, din cișmea, din saca etc.). Din al treilea rezervoriu se aducea altădată apă, pe țurloaie. BOLINTINEANU, la CADE. 2. Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; trișcă. Își umflă... cimpoiul, cu cele trei țurloaie ale lui, apoi îl lăsă să-și tremure singur suflul ușor. CAMIL PETRESCU, O. I 623. 3. Fluierul piciorului (v. tibia); p. ext. toată partea piciorului de la genunchi în jos. Curse sînge pînă la țurloaiele cailor. DELAVRANCEA, O. II 29. Hîrca sta-n sus cu ceafa și țurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. CARAGIALE, M. 23. Șede-n apă pînă-n sapă Și-n noroi pînă-n țurloi. TEODORESCU, P. P. 517. 4. Țurțur de gheață. Roțile morii erau grele de polei și de țurloi, dar se-nvîrteau, fiindcă apa creștea. SLAVICI, V. P. 159. – Pl. și: (4, m.) țurloi. – Variantă: țîrloi (MARIAN, INS. 42) s. n.

ZENIT s. n. 1. Punct de intersecție al verticalei locului cu sfera cerească, situat deasupra capului observatorului. Lumina limpede a zilei cînd soarele e la zenit. se urmează cu aceleași nuanțe și intensități pe suprafața Oltului. BOGZA, C. O. 236. Cînd soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arșița zilei un oraș mort, adormit printr-o vrajă. BART, E. 19.

VARIETATE, varietăți, s. f. 1. Faptul că un lucru prezintă mai multe aspecte deosebite între ele; felurime, diversitate. [Leib] privește în vitrina magazinului la varietatea stofelor. SAHIA, N. 98. Iată întinsa și strălucitoarea baltă a Poleiului, vestită pentru mulțimea și varietatea peștilor ei. VLAHUȚĂ, R. P. 14. Cînd ne gîndim ce varietate de subiecte tratează Lenau, ni se pare că e imposibil a afla ce e caracteristic tuturora. IONESCU-RION, C. 81. 2. Formă (diferită), soi (deosebit). În diferite regiuni ale U.R.S.S., prin introducerea largă a mașinilor, munca de pe ogoare se transformă tot mai mult într-o varietate a muncii industriale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2789. Teatru de varietăți = varieteu. ◊ (Eliptic) În curînd ea va debuta pe scena varietăților. ALECSANDRI, O. P. 130. ♦ (Biol.) Grup de indivizi care se diferențiază prin unele mici particularități morfologice în cadrul unei specii. Varietate de grîu. ▭ Diferite specii [de păsări] precum și varietățile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor. ODOBESCU, S. III 27

VOAL, voaluri, s. n. 1. Țesătură fină, de obicei transparentă (de mătase, de lînă sau de bumbac) folosită la ornamentarea sau la confecționarea unor obiecte vestimentare femeiești; țesătură transparentă cu care femeile își acoperă capul sau fața (uneori și partea superioară a corpului, v. văl). Avea gîtul înfășurat într-un guler de voal și dantelă neagră pînă aproape de urechi. CAMIL PETRESCU, N. 105. Prin voalul des, abia se zărea fața fragedă și ochii viai ai tinerei necunoscute. BASSARABESCU, S. N. 140. Mai toate poartă rochi subțiri... de voal. MACEDONSKI, O. III 38. ◊ Fig. O ceață ușoară, un voal imperceptibil se așterne peste ape. BOGZA, C. O. 138. Prin voalul diafan al serii se poleiau cupolele din Scutari. BART, E. 44. 2. Faptul de a se voala; înnegrire a unui material fotografic fotosensibil, datorită unui defect de fabricație, developării prelungite, luminii difuze care îl impresionează accidental etc.

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol². A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer¹ (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

ȘICUI, șicuiesc, vb. IV. Tranz. A polei, a împodobi cu șic². Cu var văruită, Cu șic șicuită, Cu aur boltită. PAMFILE, la CADE.

SPAȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; numai la sg.) Formă de bază a materiei, care se prezintă ca un întreg neîntrerupt, cu trei dimensiuni. Formele de bază ale oricărei existențe sînt spațiul și timpul, și o existență în afara timpului este o absurditate tot atît de mare ca și o existență în afara spațiului. ENGELS, A. 62. Am început să studiez filozofia din timpurile mai noi și mai ales problema spațiului și timpului. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente nu sînt situate în același plan. Spațiu cosmic v. cosmic. 2. Întindere nemărginită în care se văd corpurile cerești (v. cer); întinderea, locul care ne înconjoară. Spațiile interplanetare sînt străbătute de razele ultraviolete emise de soare. MARINESCU, P. A. 41. Cartea îndeplinește... minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu. SADOVEANU, E. 43. Coșbuc își încheie strofa făcînd să vibreze, deodată, de poezia verii, tot spațiul dintre noi și muntele îndepărtat: «Și tot văzduhul era plin de cîntece ciripitoare». IBRĂILEANU, S. 142. ◊ Spațiu aerian = porțiune, din atmosferă situată deasupra unei țări și în care își exercită autoritatea statul respectiv. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. Privirile noastre uimite, însetate de spațiu, zboară peste munții a trei județe, în rariștea deschisă din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. I 94. 3. Loc delimitat, suprafață limitată. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Avea spațiu și aer, soare cald s-o poleiască. MACEDONSKI, O. I 75. ◊ Spațiu locativ v. locativ. ♦ Cadru. El simte... fiecare simțimînt al eroilor săi... încît i-ar trebui spațiul larg al unui roman pentru a le exprima. GHEREA, ST. CR. I 358. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Distanță, interval, loc liber între obiecte. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rîndurile culese; p. ext. piesă care servește la obținerea acestui interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, fragment de timp; răstimp. Pîn-acum, într-un spațiu de timp mai mult de un an... tot timpul se consumă în intrigi. GHICA, A. 766. Poate fi ceva mai fioros decît a petrece cu un om în toată puterea vieței, și în spațiul de cîteva minute a-l vide mort? NEGRUZZI, S. I 310. – Pl. și: (învechit) spațiuri (ALEXANDRESCU, M. 41).

SPIȚER, spițeri, s. m. (Învechit și popular) Farmacist. Daniel Scavinschi... rămăind orfan în tînără vrîstă, se duse... la o rudă a sa ce era spițer. NEGRUZZI, S. I 205. Cursurile însă de morală nu plac astăzi; de aceea moraliștii în secolul nostru sînt siliți, ca spițerii, a polei hapurile ce voiesc a da bolnavilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 105. – Variantă: (regional) șpițer (ȘEZ. I 172) s. m.

SPOI, spoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A vărui. Nimănui nu i-a ajuns varul să spoiască în întregime casa. STANCU, D. 217. ◊ Refl. pas. Au ales bordeiul pentru oameni, au chibzuit întrebuințarea bordeielor celorlalte. Mai nădăjduiau în șase săptămîni de vreme frumoasă. Se puteau spoi pereții. SADOVEANU, P. M. 13. ♦ A mînji. O să-ți spoiesc la noapte poarta cu păcură. – Spoiește-o, dacă ai poftă să te ciomăgească taica. STANCU, D. 79. Erai pus să fierbi scrobeală în curte, cu grijă să nu iasă nici subțire, nici groasă... Dacă greșeai, lucrătoarele și lucrătorii te spoiau cu pensula pe nas și te certau. PAS, Z. I 270. Vornicul... își spoiește fața cu cărbune. SEVASTOS, N. 333. 2. A acoperi cu un strat subțire de metal (care nu coclește). V. polei, sufla. După ce s-a dus a doua zi zmeul de acasă, ea ia vătraiul acela și... îl spoiește cu aur. SBIERA, P. 63. ♦ Refl. Fig. A-și însuși (în mod superficial) maniere civilizate. Mi-am pus în gînd să fug chiar astăzi în capitală, ca să mă mai spoiesc în lumea cea mare. ALECSANDRI, T. I 346. 3. A unge. Uleie cu albine ține două-trei... să aibă miere în casă pentru spoit... colacii. STANCU, D. 89. 4. (Peiorativ) A sulimeni, a farda. Halal de tine dacă vei ști Să-ți spoiești bine fruntea, obrazu. ALECSANDRI, T. I 118.

SPOIT², -Ă, spoiți, -te, adj. 1. Văruit. O odaie cu tavanul de bîrne spoite. DUMITRIU, N. 125. 2. (Despre obiecte de metal) Acoperit cu un strat subțire de metal (care nu coclește). V. poleit, suflat. Căldărarii pletoși cu tingirile de aramă spoite în cîrcă. C. PETRESCU, A. R. 8. 3. (Peiorativ) Sulimenit, fardat. Era... spoită, voind să se arate mai albă și mai rumenă de cum era aievea. ISPIRESCU, U. 21.

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

STRĂBATE, străbat, vb. III. 1. Tranz. A intra într-un corp și a trece printr-însul, pătrunzîndu-l de la o margine la alta; a răzbi. Clinchetul tălăngilor de la gîtul vitelor se aude uneori străbătînd... aerul rece al înălțimilor. BOGZA, C. O. 74. M-a străbătut un glonte prin furca pieptului și mi-a ieșit pe lîngă șira spinării. SADOVEANU, P. M. 125. O fulgerare roșie străbate luminișul. GÎRLEANU, L. 14. Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Un cutremur străbătu mulțimea. DUMITRIU, N. 98. E un sfîrșit de toamnă, ploios și umed, Negurile s-au lăsat jos și cern o ploaie măruntă și deasă care te străbate. ANGHEL-IOSIF, C. L. 167. ◊ Intranz. Prin perdelele de la ferestre străbătea lumina slabă. DUMITRIU, N. 65. O rază de soare străbătu deodată în fund și lumină grămezile de mere galbene și roșii. SADOVEANU, E. 123. Prin petece străbate sîngele, iar nenorocitul privește așa de trist cu ochii săi sinceri. GHEREA, ST. CR. II 87. (Fig.) Cînd îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazăzi și cînd închipuirea mea străbătea în taina lor adîncă și liniștită, mi se părea că ceva mă soarbe, că întreaga mea ființă se subție, ca suptă de o gură nevăzută. HOGAȘ, M. N. 152. 2. Tranz. A merge pe un teritoriu întins, parcurgîndu-l de la un capăt la altul; a cutreiera. Fluiera un viers de voinicie, străbătînd poienile deșarte. SADOVEANU, N. P. 375. Merg... Pe potecă fără soare Ori străbat în pas alene Luminișuri fără flori. TOPÎRCEANU, B. 21. Străbatem codrul de brazi, așternut pe poalele muntelui «Piatra» și ieșim iarăși în luminiș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 150. Îți dau catarg lîngă catarg, Oștiri spre a străbate Pămîntu-n lung și marea-n larg. EMINESCU, O. I 178. ◊ Fig. Gîndul meu în sboru-i străbate orizontul. ALECSANDRI, T. II 154. ◊ Intranz. Parcă străbate-o săgeată De-a lungul cîmpiilor reci. COȘBUC, P. II 9. De-aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă. RUSSO, S. 36. 3. Intranz. A-și face loc (cu greu) printr-o mulțime; a trece, a se strecura, a răzbi, a răzbate. Pavel se lupta să străbată prin înghesuială, ajutat de glasuri silitoare. REBREANU, R. II 93. ◊ Fig. Prin toate lucrările lui Bălcescu străbate ideea înaintată că făuritorii istoriei nu sînt capetele încoronate, ci noroadele muncitoare. SADOVEANU, E. 50. Prin ramuri suspine străbat. Acum cu sfială m-apropii De banca pe care ai stat. TOPÎRCEANU, B. 80. ◊ Tranz. Străbăturăm, cu destulă osteneală, mulțimea ce era adunată ca să admire pe Zoe; și ajunserăm pînă la dînsa. BOLINTINEANU, O. 386. ♦ (Cu determinări locale care indică ținta) A ajunge la... Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate, Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate. EMINESCU, O. I 96. Semenic de pe cetate, Spune mîndrei sănătate, Că la ea nu pot străbate. HODOȘ, P. P. 110. ♦ Fig. A izbuti, a reuși. Am cîteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s-a făcut oarecare caz... La sfîrșit tot străbați. Viața nu e atît de ingrată. C. PETRESCU, Î. II 265.

SUFLARE, suflări, s. f. Acțiunea de a sufla și rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respirație, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viață. Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. COȘBUC, P. I 259. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. VLAHUȚĂ, O. AL. 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătînd într-o suflare, țară lungă, mare, lată. EFTIMIU, Î. 35. ◊ Expr. Fără (de) suflare = fără viață, mort; (prin exagerare) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobișnuite). O mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În genunchi, fără suflare... Așteptam dorit răspunsul. CONACHI, P. 100. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri. (Fig.) Șipul cu rachiu își dăduse și el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAȘ, M. N. 181. ♦ Respirație la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conține. Uh! ce frig... îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, O. I 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Ființă, viețuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simțea în solemna tăcere a pustiului. BART, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și de Aliuță. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 139. 3. Operație prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o mașină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matrițe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Fînețele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntului. SADOVEANU, O. I 151. O puternică suflare de vînt trecătoare și iute... se stinse tînguios și jalnic. HOGAȘ, M. N. 175. Eu aștept cu nepăsare a furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I 144. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. FILIMON, C. 95.

ZLATAUST, sl. „Gură de aur” supranumele Iui Ioan patriarhul C-polei din sec.; în Sinaxarul, mss 1081 f° 64 (BAR), simplu: „Zlatoust”. 1. Zlat b. (17 B I 222); – Stan (ib. II 357); -e (ib. 246). 2. Zlata f. (16 A I 275, III 125; 16 B V 49; Răc 10); Zlătescu. 3. Zlatca b. (16 A III 29).

FENOMENE ATMOSFERICE. Subst. Fenomen atmosferic, fenomen al naturii, fenomen meteorologic. Precipitații. Ploaie, ploicică (dim.), ploiță, ploișoară (rar); aversă, ploaie torențială, rupere de nori, potop. Bură, burniță, burnițeală, buroaică (rar). Zăpadă, nea (înv., reg. și poetic), omăt (pop.), ometiță (reg.), ninsoare, ningău (pop.), fulguială, fulguire, fulguit; viscol, viscoleală, viscolire, viforire (pop.), vifor (pop.), viforeală (pop.), viforniță (pop.). Lapoviță, zloată. Brumă; chiciură, promoroacă. Polei. Grindină, piatră (pop.), măzăriche. Ceață, negură, negureală (pop.), înnegurare, burhai (rar), bură (pop.), pîclă. Rouă, roușoară (dim.), rouță (rar), rourare. Nor, norișor (dim.), noruț, nouraș,nourel (pop.), noruleț. Descărcări electrice; fulger, fulgerare, fulgerație, fulgerătură (rar), fulgurație; trăsnet, trăsnitură, tunet. Vînt, vîntuleț (dim.), vîntișor, curent de aer, suflare, boare, briză; furtună, vijelie, vîntoasă, vîntoaie (pop.); uragan, ciclon, taifun, tornadă; Vîrtej, trombă. Curcubeu. Auroră boreală (polară, australă). Buletin meteorologic, starea vremii. Meteorologie. Stație meteorologică. Meteorolog. Adj. Atmosferic. Ploios, pluvios (livr.), pluvial; burnițos. De zăpadă. Brumat, promorocit. Cețos, încețoșat; neguros, înnegurat, neguriu (rar), pîclos, împîclit. Rourat, rouros (rar), înrourat. Noros, înnorat, înnourat. Trăsnitor (rar); fulgerat. Vîntos, viforos (pop.), viforatic (pop.), furtunos, vijelios. Meteorologic. Vb. A cădea precipitații; a ploua, a cădea ploaie, a ploua cu găleata; a picura, a cerne, a bura, a burnița. A ninge, a cădea zăpadă; a fulgui. A cădea brumă, a bruma (rar); a cădea polei (reg.). A bate grindina (piatra), a grindina (rar). A se încețoșa, a se lăsa ceața, a se înnegura, a se împîcli. A (se) roura, a (se) înroura, a cădea rouă. A (se) înnora, a se aduna norii. A fulgera, a trăsni, a cădea trăsnete. A sufla (a bate) vîntul, a vîntura (rar), a vîrteji, a vîrtejui (rar), a se învîrteji. V. ceață, ploaie, vînt, zăpadă.

APĂRĂTOARE s. 1. gardă, (rar) strajă, (înv.) scut. (~ la sabie.) 2. (reg.) ceatlău, gînj. (~ la sanie.) 3. (BOT.; Calamintha clinopodium) (reg.) somnișor. 4. (BOT.: Mentha pulegium) (pop.) izmă proastă, (reg.) busuioc-de-cîmp, busuiocul-cerbilor, (Transilv.) polei.

CHICIURĂ s. (MET.) promoroacă, (pop.) brumă, (reg.) bură, chidă, gotcă, polei, promoară, stură. (~ s-a depus pe crengile copacilor.)

POLEI, Lupul (Sur VII), < subst.

GHEȚUȘ s. 1. polei, (înv. și reg.) polediță, (reg.) poleială, policie, sticluș. (Afară e ~.) 2. alunecuș, lunecuș, (reg.) răpăguș, (Ban.) rapăg. (Se dă pe ~.)

arginta vt [At: PONT, F. 268 / V: (înv) ~ti, ~nți / Pzi: ~tez / E: argint] 1 A acoperi cu un strat de argint (1) Si: (înv) argintui (1) Vz polei, auri. 2 (Fig) A face să aibă luciul și strălucirea argintului (1) Si: (înv) argintui (2).

argintare sf [At: PONI, F., 268 / V: (rar) ~tire, ~nțire / Pl: ~tări / E: arginta] Acoperire a unui obiect cu un strat de argint (1) Si: (rar) argintat², (înv) argintuire, (înv) argintuit² Cf aurire, poleire.

polediță s. v. GHEȚUȘ. POLEI.

POLEI s. ghețuș, (înv. și reg.) polediță, (reg.) poleială, policie, sticluș. (Afară e ~.)

polei s. v. APĂRĂTOARE. CHICIURĂ. PROMOROACĂ.

POLEI vb. a sufla, (înv. și pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)

poleială s. v. GHEȚUȘ. POLEI.

POLEIRE s. poleit, suflare, (pop.) spoire, spoit. (~ unui obiect cu aur.)

POLEIT adj. suflat, (reg.) poligit. (Obiecte ~.)

POLEIT s. poleire, suflare, (pop.) spoire, spoit. (~ unui obiect cu argint.)

policie s. v. GHEȚUȘ. POLEI.

poligit adj. v. POLEIT. SUFLAT.

auritor, ~oare [At: DA ms / V: d- / P: a-u~ / Pl: ~i, ~oare / E: auri + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care poleiește cu aur (1). 3 a Care luminează, făcând să strălucească. 4 a Care dă un aspect ca de aur. 5 smf, a (Persoană) care țese cu aur (34). 6 smf, a (Persoană) care brodează cu aur (34).

PROMOROACĂ s. (MET.) chiciură, (pop.) brumă, (reg.) bură, chidă, gotcă, polei, promoară, stură. (~ s-a depus pe crengile copacilor.)

spoi vb. v. ARGINTA. AURI. FARDA. LIPI. MACHIA. MURUI. POLEI. SUFLA. VOPSI.