BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Locuitor din orașul Bizanț sau din Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care se referă la Bizanț, care este propriu Bizanțului, din vremea împărăției bizantine. – Din fr. byzantin, lat. byzantinus.

ICONOCLASM s. n. Mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX, în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptată împotriva aristocrației laice și ecleziastice. – Din fr. iconoclasme.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

ÎMPĂRAT s. (livr.) cezar, (în Imperiul bizantin) basileu, (pop.) crai, (înv.) chesar, imperator, împărăție.

HLAMIDĂ ~e f. 1) (în antichitatea greacă și romană) Mantie confecționată dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă de culoare albă sau roșie, purtată la ceremonii sau în călătorii, fiind prinsă cu o agrafă pe umăr. 2) (în Imperiul bizantin) Mantie împărătească sau arhierească. /<sl. hlamida, fr. chlamyde

ICONOCLASM n. (în Imperiul Bizantin) Mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX, îndreptată împotriva aristocrației laice și ecleziastice, sub forma luptei contra cultului icoanelor. [Sil. -no-clasm] /<fr. iconoclasme

ANNONA s.f. 1. (Ist.; în Roma antică în perioada imperiului) Obligație a populației de a aproviziona orașele și armata. 2. (În Imperiul Bizantin) Tain al soldaților. [< lat. annona].

BIZANTIN, -Ă adj. 1. De (ca) la Bizanț, din timpul Imperiului bizantin. ◊ Stil bizantin = artă caracterizată prin predominarea cupolei, a suprafețelor și a liniilor curbe în arhitectură și printr-o variată bogăție de culori în ornamentație. 2. (Fig.) Intrigant, perfid, corupt. [Cf. fr. byzantin, it. bisantino, lat. bysantinus].

DEMĂ s.f. 1. Împărțire administrativă în Grecia antică și în Imperiul bizantin. 2. Miliție orășenească și funcție politică în Bizanț. [< fr. dème, cf. gr. demos – popor].

DOMINAT s.n. (Ist.) Regim monarhic totalitar al Imperiului roman de după Dioclețian, moștenit și de Imperiul bizantin. [< lat. dominatus, cf. it. dominato].

PREPOZIT s.m. (Ist.) 1. Reprezentant al puterii superioare, așezat temporar în fruntea unei colectivități sau a unui oficiu special din Imperiul roman. ♦ Mare maestru al palatului în Imperiul bizantin. 2. Ecleziast care conduce o prepozitură. 3. Șef, superior, conducător. [Cf. fr. préposite, it. preposito, lat. praepositus].

THEMĂ s.f. (Ist.) Unitate teritorial-administrativă și militară a Imperiului bizantin, în care cele două puteri – ostășească și civilă – erau încredințate unui strateg, numit de împărat și dependent direct de acesta. [Cf. gr. thema].

DESPOT s.m. 1. (Ist.) Suveran cu puteri absolute, care guverna arbitrar, după bunul său plac, neîngrădit de nici o lege; tiran. ♦ (Fig.) Om tiranic, excesiv de autoritar cu ceilalți. 2. Guvernator autonom al unei provincii din Imperiul bizantin. [Cf. ngr. despotis, fr. despote, gr. despotes – stăpîn].

ICONOCLASM s.n. Mișcare social-politică și religioasă a nobilimii militare și a maselor populare din Imperiul bizantin împotriva aristocrației laice și ecleziastice, care a luat forma luptei împotriva cultului icoanelor. [< fr. iconoclasme]

curopalat (curopalați), s. m. – Majordom, camerier domnesc al Imperiului Bizantin. Ngr. ϰουροπαλάτη. Sec. XVII.

Bizantin (Imperiul ~) s. propriu m.

ANNONA s. f. 1. (în Roma antică, în perioada imperiului) obligație a populației de a aproviziona orașele și armata. 2. (în Imperiul Bizantin) tain al soldaților. (< lat. annona)

BIZANTIN, -Ă adj. 1. propriu Bizanțului sau Imperiului Bizantin. ♦ artă ~ă = artă caracterizată prin predominarea cupolei, a suprafețelor și liniilor curbe în arhitectură și printr-o varietate de culori în ornamentație. 2. (fig.) intrigant; perfid, corupt. (< fr. byzantin, lat. bysantinus)

BIZANTINISM s. n. 1. caracter, influență bizantină (în arhitectură, ornamentație).^[1] ◊ stil specific culturii și artei, modului de viață și mentalității din Imperiul Bizantin; mod de a acționa prin corupție, dezordine (politică) și intrigă. 2. predilecție pentru disputele subtile și inutile. (< fr. byzantinisme)

CUBICULUM s. n. 1. cameră de culcare în casele romane. ◊ camera mortuară în galeriile catacombelor. 2. (în Imperiul Bizantin) cancelaria personală a împăratului. (< lat. cubiculum)

DEMĂ s. f. unitate administrativ-teritorială în vechea Atică și în Imperiul Bizantin. (< fr. déme, cf. gr. demos, popor)

DESPOT/DESPOT s. m. 1. guvernator autonom al unei provincii din Imperiul Bizantin. 2. (în evul mediu) suveran cu puteri absolute, care guverna după bunul său plac; tiran. 3. (fig.) om tiranic, excesiv de autoritar. (< ngr. despotis, fr. despote, cf. gr. despotes, stăpân)

DOMINAT s. n. regim monarhic totalitar al Imperiului Roman de după Dioclețian, moștenit și de Imperiul Bizantin. (< lat. dominatus)

DRONGAR s. m. înalt funcționar militar în Imperiul Bizantin. (< fr. drongaire)

HETAIRIE s. f. 1. (în Grecia antică) asociație aristocratică, adesea secretă, cu caracter politic. 2. (în Imperiul Bizantin) corp de gardă imperială compus din mercenari străini. 3. (în Grecia modernă) societate literară sau politică; eterie. (< fr. hétaïrie, gr. hetaireia)

ICONOCLASM s. n. mișcare social-politică și religioasă a nobilimii militare și a maselor populare din Imperiul Bizantin, care a luat forma luptei împotriva cultului icoanelor. (< fr. iconoclasme)

LOGOTHET s. m. administrator al finanțelor în Imperiul Bizantin. (< fr. logothète, gr. logothetes)

PREPOZIT s. m. 1. reprezentant al puterii superioare, temporar în fruntea unei colectivități sau a unui oficiu special din Imperiul Roman. ◊ mare maestru al palatului în Imperiul Bizantin. 2. cleric catolic de rang înalt care îndeplinește o funcție administrativă importantă. (< lat. praepositus, germ. Präpositus)

THEMĂ s. f. diviziune teritorial-administrativă și militară a Imperiului Bizantin în care cele două puteri – ostășească și civilă – erau încredințate unui strateg numit de împărat și dependent direct de acesta. (< fr. thème, gr. thema)

împărat (împărați), s. m. – Suveran absolut al unui imperiu. – Mr. ampirat. La.t imperator (Pușcariu 785; Candrea-Dens., 824; REW 4305; DAR), cf. alb. mbret (Philippide, II, 644), prov. emperaire, it. imperadore, fr. empereur, sp. emperador. Der. de la nominativ, ca în alb., apare și în alte cazuri de nume de persoană, cf. băiat, drac, om. Der. împărăteasă, s. f. (soție de împărat; femeie care conduce un imperiu; nume de plante, Bryonia alba, Atropa Belladonna; la albine, matcă), cu suf. -easă, ca bucătăreasă, cărturăreasă (nu are nici o legătură cu lat. tîrzie imperatrissa, Densusianu, Hlr., 160); împărățel, s. m. (pasăre, aușel, Troglodytes parvulus), cf. numele său fr. roitelet, sp. reyezuelo; împărătesc, adj. (imperial); împărătește, adv. (ca împărații); împărăți, vb. (înv., a proclama pe cineva împărat; a domni); împărăție, s. f. (imperiu, în mod tradițional imperiul bizantin iar apoi cel turc); împărătiță, s. f. (împărăteasă, fată de împărat), cu suf. -iță; împărătuș, s. m. (aușel).

BIZANȚ v. Imperiul Bizantin

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

pantomimă, mod de exprimare artistică a acțiunii, gândurilor, sentimentelor prin mișcare corporală, mișcare a mâinilor (gestică) și expresie a feței (mimică). P. are o origine arhaică, fiind poate una din primele forme de comunicare ale oamenilor și făcând parte integrantă din ceremoniile cultice și din alte fenomene sincretice*. În antic., p. era însoțită de muzică și se desfășura de ex. în cadrul tragediei* gr. De-a lungul vremii, p. a căpătat diverse forme și întrebuințări în spectacole și ceremonii, fiind prezentă și în Imperiul Bizantin (spectacolele cu măști) și în Renaștere* (antractele din Commedia dell’arte), apoi în baletele* fr. și în spectacolele engl. (masque). O dată cu sec. 18, p. este cuprinsă în baletele clasice (al căror ctitor a fost J.G. Noverre) – perpetuate până astăzi – și în baletele moderne (în care s-au produs transformări, prin sitlizarea mișcării și concentrarea simbolică a gestului precumpănind chiar asupra elementului coregrafie*). P. a stat la baza primelor filme, a filmelor mute, în care a făcut o adevărată epocă și a determinat stilul inimitabil și etern poetic al actorului Charles Chaplin, în renumitul personaj Charlot. Astfel p. se afirmă constant, în fiecare epocă, și capătă variate forme de expresie și de spectacol, fiind viabilă și astăzi, fie în arta mimilor, fie în balete.

Bizanț, colonie grecească întemeiată pe Bosfor în sec. 7 î. Hr., care a luat o mare dezvoltare ulterior, devenind sub Constantin cel Mare capitala întregului Imperiu roman sub numele de Constantinopol (330 d. Hr.), apoi capitala Imperiului roman de răsărit și a Imperiului bizantin până în 1453, când a fost cucerit de turci, luând numele de Istanbul. Aici ființează Patriarhia ecumenică ortodoxă, de care țin canonic toate patriarhiile autonome și autocefale ale Bisericii ortodoxe.

iconoclasm s. n. Mișcare religioasă eretică din Imperiul bizantin din sec. 8 d. Hr., care, sub influența religiei islamice, urmărea eliminarea cultului icoanelor cu sprijinul împăratului Leon III Isaurul, erezie condamnată de Sinodul VII ecumenic (al doilea de la Niceea) din anul 787, convocat de împărăteasa Irina (780-790); erezia apare mai târziu la husiți și la albigenzi. – Din fr. iconoclasme.

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT v. Imperiul Bizantin.

*bizantín, -ă adj. (lat. byzantinus). De la saŭ ca la Bizanțiŭ. Fig. Subtil, minuțios, zadarnic: discusiunĭ bizantine. Perfid: purtare bizantină. Imperiu bizantin, imperiu de Orient. Stil bizantin, un stil foarte frumos, particular monumentelor orientale medievale și caracterizat pin prezența cupoleĭ ca al bisericiĭ Sf. Sofia din Constantinopole și al celeĭ din Curtea de Argeș.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În sec. 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

SARDES (SARDIS), oraș antic în V Asiei Mici. Cap. Regatului Lidiei (650-550 î. Hr.), apoi reședința unei satrapii persane (din 546 î. Hr.). Ocupat de Alexandru cel Mare (334 î. Hr.). În epoca elenistică a aparținut Seleucizilor, apoi Pergamului și Romei (din 133 î. Hr.). Cucerit de Timur Lenk (1402). Distrus în urma unui puternic cutremur (17 d. Hr.), a fost refăcut, devenind unul dintre marile orașe din Asia Mică și în timpul Imperiului Bizantin. Azi Sert (Turcia).

PAEONIA, regiune antică în N Greciei, Macedoniei și V Bulgariei actuale, pe valea râului Vardar. Invadată succesiv de persani (490 î. Hr.) și macedoneni (358 î. Hr.), a devenit parte a prov. romane Macedonia (148 î. Hr.), iar mai târziu a fost inclusă în Imperiul Bizantin.

PAFLAGONIA (PAPHLAGONIA), regiune istorică în N Asiei Mici, în zona de litoral a Mării Negre. Locuită de paflagoni, a fost sediul coloniei grecești Sinope, fiind inclusă în Regatul Lidiei (sec. 6 î. Hr.) și apoi în Persia (sec. 6-4 î. Hr.). După cucerirea macedoneană (333 î. Hr.) a lui Alexandru cel Mare, a fost condusă de diadohi locali. Pompei a încorporat zona costieră în provincia romană Pont și Bitinia (65 î. Hr.). Anexată de Augustus și inclusă în provincia Galatia (6 d. Hr.). Sub Dioclețian formează o provincie independentă. A făcut parte din Imperiul Bizantin până în 1071, când după bătălia de la Manzikert, toate ținuturile de coastă au fost pierdute în favoarea turcilor selgiucizi, iar în sec. 14 a fost ocupată de turcii otomani.

OSTROGORSKI, Gheorghi Aleksandrovici (1902-1976), istoric sârb de origine rusă. Prof. univ. la Belgrad. Specialist în bizantologie („Istoria Imperiului bizantin”). Fondator (1948) și director (1948-1976), al Institutului de Istorie Bizantină al Academiei Sârbe de Științe.

SINOP (SINOPE), oraș în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe țărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller”) omonime. Reparații navale. Expl. și prelucr. lemnului. Piață agricolă. Export de tutun, lemn și fructe. Ruinele unei fortificații bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turcești, aparține conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreținut interesante relații cu domnul Mircea cel Bătrân al Țării Românești. Întemeiat în c. 630 î. Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î. Hr., în anul 63 î. Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componența Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 și 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârșitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Șchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componența Imperiului Otoman. În cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt și scufundat flota turcă.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbește o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

RAVENNA, oraș în NNE Italiei (Emilia-Romagna), situat la confl. râului Ronco cu Montone, la 8 km V de Marea Adriatică, de care este legat prin canalul Marina di Ravenna; 136,6 mii loc. (2003). Nod feroviar. Rafinărie de petrol. Ind. chimică (îngrășăminte, cauciuc sintetic, mase plastice), a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă, încălțămintei și alim. (zahăr, conserve, vin). Zăcăminte de gaz metan. Centru comercial. Muzeu Național de Antichități; pinacotecă; Biblioteca Classense cu c. 1.800 de manuscrise și incunabule, între care și o ediție rară, din 1369, a lucrării lui Dante „Divina Comedie”. Monumente de arhitectură bizantină și vestigii romane; Amfiteatru; Poarta Aurea; bazilicile San Vitale (525-547), de plan octogonal, cu notabile mozaicuri (reprezentând pe împăratul Iustinian și pe soția sa, Teodora, cu suitele lor) și decorații în marmură, San Apollinare Nuovo (535-549), cu mozaicuri și o campanilă (870-878) și și San Apollinare in Classe (sec. 6), ci mozaicuri; catedrală (370-390), cu o campanilă cilindrică din sec. 10, distrusă în 1733 și reconstruită imediat; mausoleele principesei Galla Placidia (440 d. Hr.), sora împăratului Honorius, cu mozaic în interior și al regelui ostrogot Teodoric (520), de plan circular; Baptisteriu (sec. 5); biserica Santa Maria in Porto Fuori (1069); biserica San Francesco (sec. 12) cu mormântul lui Dante Alighieri, palatul fortificat Rocca Brancaleona, datând din perioada venețiană (sec. 15-16); Loggia del Giardinio (1508) ș.a. Monumente paleocreștine din R. au fost incluse (din 1996) în lista Patrimoniului cultural universal. Centru turistic. Stațiune balneară. Primii locuitori au venit aici din Aquileia. Ocupat de etrusci și apoi de gali, intră sub autoritatea romană (în 191 î. Hr.) ca municipiu. Important port militar în epoca imperială romană, devine capitala Imperiului Roman de Apus (402-476) și apoi capitala Regatului ostrogot (493-540), după care evoluează ca centru înfloritor în cadrul Imperiului Bizantin (540-700). Centrul Exarhatului cu același nume, menționat documentar în 584. Ocupat de longobarzi (751) și apoi de franci (754), care l-au donat papei (756), devenind domeniu pontifical (cu excepția perioadelor de ocupație venețiană, 1441-1509, și franceză, 1796-1815), până în 1859 când a intrat în componența Regatului Sardiniei.

bizantin a. 1. care este din Bizanțiu; stil bizantin, particular monumentelor medievale din Constantinopole și caracterizat prin prezența cupolei: cel mai mare monument în acel stil e biserica Sf. Sofia și, la noi, mânăstirea Curții de Argeș; 2. privitor la acest oraș: Imperiu bizantin, nume dat Imperiului de Orient, dela Constantin până la luarea Constantinopolei de Turci (395 – 1453); 3. fig. subtil, zadarnic, oțios: discuțiune bizantină.

Bizantin (Imperiul) n. V. Vocabular.

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor.

Turci m. pl. ramura cea mai civilizată din grupul etnic al Turcomanilor, se așezară în Azia pe ruinele Statului Abasizilor, pătrunseră în sec. XIV în Europa, unde fundară în sec. XV un Stat puternic pe ruinele imperiului bizantin, Stat care ajunse la apogeul său, sub Soliman I.

BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Bizanț sau din Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care aparține Bizanțului sau Imperiului Bizantin ori bizantinilor (1), privitor la Bizanț ori la Imperiul Bizantin sau la bizantini. – Din fr. byzantin, lat. byzantinus.

SOLID¹, solizi, s. m. 1. Monedă de aur care a circulat în Imperiul Roman și în Imperiul Bizantin. 2. Monedă mică de argint sau de bronz emisă și în Țările Române în sec. XVII. – Din lat. solidus.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În Antichitate și în Evul Mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Om excesiv de autoritar, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, adj. 1. De la Bizanț, din vremea împărăției bizantine, propriu Bizanțului. Cărți vechi, multe din ele grecești, pline de învățătură bizantină EMINESCU, N. 38. ◊ Imperiul bizantin = imperiul roman de răsărit (care a ființat între anii 395 și 1453). Stil bizantin = stil propriu artei creștine, dezvoltat pe teritoriul imperiului roman de răsărit; se caracterizează prin predominarea cupolei și a liniilor curbe în arhitectură, prin marea bogăție de culori și aurituri, prin formalism și lipsă de expresivitate. Biserica [Trei Ierarhi], de stil mestecat gotic și bizantin, e pe dinuntru zugrăvită. NEGRUZZI, S. I 284. (Eliptic) Într-un ungher neobservat am găsit o veche icoană bizantină. GALACTION, O. I 245. 2. Fig. După moravurile claselor dominante din Bizanț; corupt, perfid.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: despot.

ICONOCLAST, -Ă, iconoclaști, -ste, s. m. și f. Partizan al unei mișcări din imperiul bizantin (secolele al VIII-lea și al IX-lea) îndreptate împotriva mănăstirilor și pămînturilor mănăstirești. Sculptura... fiind alungată din biserica răsăritului încă din timpul iconoclaștilor... ornamentele săpate nu se păstrară. ODOBESCU, S. I 451.

GREACĂ s. f. (cf. lat. Graecus, fr. grec, grecque): limbă indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei răspândiți în sudul Italiei, în Sicilia, în Albania, în Iugoslavia, în Bulgaria, în România, în Cipru, în sudul Ukrainei, în Africa, în America, în Australia etc. Limba g. a fost a treia limbă indo-europeană (după vedică și sanscrită) care a servit ca mijloc de exprimare a unei civilizații de mare prestigiu (în filozofie, în literatură, în retorică). A fost singura limbă străină respectată și cultivată de romani, deoarece îi era recunoscută superioritatea, iar influența ei asupra limbii și literaturii latine a fost foarte mare. Folosea alfabetul împrumutat de la fenicieni, alfabet care a stat apoi la baza celui latin (din care s-au format ulterior toate alfabetele occidentale europene) și a celui chirilic. G. a fost limba oficială a imperiului bizantin, până la căderea Constantinopolului sub turci (1453) și, parțial, limbă de cult. Istoria limbii g. cuprinde trei etape: a) greaca veche (elina) atestată prin inscripțiile de la Micene ce datează din secolul al XIV-lea î.e.n. În această limbă a scris Homer celebrele sale poeme – Iliada și Odiseea (probabil în sec. al IX-lea – al VIII-lea î.e.n.). Se presupune că era scindată în cinci dialecte: dialectul ionic – în care a scris marele istoric Herodot, dialectul atic – în care au scris marii tragici Eschil, Sofocle și Euripide și marii filozofi Platon și Aristotel, dialectul eolic – în care au scris Hesiod, Alceu și Sapho; dialectul doric – în care au scris poetul Pindar și învățatul Arhimede; dialectul aheean. Contopindu-se treptat între ele, pe baza dialectului atic, aceste dialecte au dat naștere, în secolele al IV-lea -al III-lea î.e.n., limbii grecești comune denumită koiné, care a devenit, datorită prestigiului civilizației grecești în vremea împăratului Alexandru cel Mare, limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt; b) greaca medie (bizantină), vorbită între secolele al VI-lea – al XV-lea e. n. și devenită limba oficială a imperiului bizantin. Aceasta a contribuit mult la crearea unei civilizații balcanice unitare și explică multe dintre trăsăturile lingvistice comune pe care le au popoarele din această zonă. c) greaca modernă (neogreaca), constituită prin secolul al XVI-lea, când limba greacă începuse să-și restrângă influența și folosirea. Este limba vorbită astăzi în Grecia. În secolul al XVIII-lea e. n., limba g. a fost promovată de fanarioți ca limbă a afacerilor și a culturii în Moldova și Țara Românească, creându-se astfel un puternic curent grecizant.

SCHLUMBERGER [ʃlömberʒé], Gustav Leon (1844-1929), istoric francez de origine germană. Specialist în istoria bizantină („Sigiliografia Imperiului Bizantin”, „Epopeea bizantină la sfârșitul sec. X”, „Bizanțul și cruciadele”). M. de onoare al Acad. Române (1906).

ROMANAT 1. Romanați, numele fostului județ oltean, în formă de plural. 2. Romănații, moșie veche în f. jd. Teleorman (BCI XI 17). 3. Romănăței s. (16 B VI 156). 4. Valea Rumînaților t. olt. (16 B II 132). 5. Cf. Romonați s. 6. Romanațul, toponim în jd. Gorj, singular format din plural. Numele pare derivat din calendaristicul Roman, dar acesta circulă puțin în Oltenia, lipsește în Muntenia și pare mai curînd de origine bizantină prin sufixul -al; de comparat și cu termenul romanat care, în Bulgaria se dădea, înainte de 1908, celor care plecau la lucru în Rumclia orientală, autonomă (Weig, Dicționarul blg- germ.), al cărui nume, prin canal turc, Rum-ili, reprezintă medievalul „Romania”, nume oficial al Imperiului Bizantin în ultimele secole ale existenței sale; deci romanat ar însemna romaniot. Hasdeu a propus etimologia Romanates, care ar fi dat Rumînați; Bogrea pe gr. Pομανᾶτος, cu suf. grec. -atos, ca în Vasilați (Drăg 281). Cf. și ipoteza lui N. Iorga pentru Rumînați din Revelații toponimice pt. Istoria Romînilor, Ac. Rom. 1941, cu recensia I. Donat (AO XX 279) și Gh. Ivănescu (BIFR IX).

ÎMPĂRAT s. (livr.) cezar, (în Imperiul bizantin) basileu, (pop.) crai, (înv.) chesar, imperator. împărăție.

SEVASTOPOL, oraș în SE Ucrainei, în SV pen. Crimeea, pe țărmul golfului omonim al Mării Negre, la 64 km de Simferopol; 378 mii loc. (2001). Port comercial și bază militară navală. Arsenal. Constr. navale. Ind.textilă, de prelucr. a lemnului și alim. Staqțiune balneară. Muzeu de istorie. Teatre. Catedralele Sf. Vladimir (1888) și Sfinții Petru și Pavel (1843-1848). Pe un promontoriu din apropierea orașului se află ruinele coloniei grecești Chersones, întemeiată în 421 î. Hr. perioadă în care întreținea relații comerciale cu orașele Tomis, Histria și Callatis de pe țărmul de V al Mării Negre. A făcut parte din Regatul Bosporan sau Bosporul Cimmerian, apoi din Regatul Pont; anexat de Imp. Roman în anul 63 î. Hr., iar mai târziu, de la sfârșitul sec. 4, de Imp. Bizantin (până în sec. 10), când a cunoscut o dezvoltare economică remarcabilă; în Ev. med. s-a numit Herson sau Corsun. Cucerit în 989 de Vladimir I Sveatoslavici, mare cneaz de Kiev (980-1015), care l-a inclus în stăpânirile sale; după 1204 a intrat în dependență de Imperiul Bizantin de Trapezunt. Din a doua jumătate a sec. 13 aici s-au așezat negustori genovezi, ca au făcut un negoț bănos invidiat de puternicii locului. În 1299 a fost devastat de căpetenia mongolă-tătară Nogai, iar la sfârșitul sec. 14 de către conducătorul Edighei; pentru mai multe sec. s-a aflat sub stăpânirea tătarilor crâmleni. În 1783 Imperiul Rus a cucerit Crimeea, și al 3 iun. același an, aici s-a încheiat construirea unei fortărețe, iar apoi orașul și portul s-au numit S. în amintirea anticului oraș grecesc (10 febr. 1784), inaugurat în 1804, unde a fost instalată o puternică bază militară navală. În timpul Războiului Crimeei (1853-1856) a rezistat aproape un an (1854-1855) asediului anglo-franco-sard. Orașul devastat de bombardamente a fost reconstruit; în timpul Războilui Civil din Rusia (1918-1920) a fost sediul trupelor albgardiste ce luptau împotriva bolșevicilor. În al Doilea Război Mondial, în 1941-1942, S. a luptat eroic, timp de 250 de zile, împotriva încercuirii armatelor germane, fapt titlul de oraș-erou. Reconstruit din nou după distrugerile suferite de pe urma asediului german, a devenit principala bază navală rusească la Marea Neagră. Parlamentul Federației Ruse l-a proclamat oraș rusesc în 1993; mai târziu, la 9 iun. 1995, s-a semnat un acord între Federația Rusă și Ucraina referitor la împărțirea flotei exsovietice din Marea Neagră cu baza la S. (reconfirmat la 28 mai 1997), Federației Ruse revenindu-i 4/5 din flotă, iar Ucrainei 1/5, stipulându-se că baza navală de la S. să fie folosită în comun. Săpăturile arheologice începute în 1827 (sistematic din 1876) au dat la iveală numeroase vestigii ale civilizațiilor care s-au succedat aici din sec. 5 î. Hr. până în sec. 11-13.

apocrisiar sm [At: ȘINCAI, HR. II, 41/9 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: lat apocrisiarius] 1-2 (Ist; îvr) Dregător (în Imperiul Bizantin și, pex, și în Imperiul Otoman), însărcinat cu transmiterea răspunsurilor și a edictelor împăratului (sau ale sultanului). 3-4 Mandatar (sau trimis) al papilor, al patriarhilor.

demă sf [At: CONTEMPORANUL, IV, 854 / Pl: ~me / E: ngr, fr déme] 1 Diviziune administrativă în Grecia antică și în Imperiul Bizantin. 2 Miliție orășenească. 3 Facțiune politică în Bizanț.

despot, ~ă smf [At: M. COSTIN, O. 281 / A și: ~pot / V: (înv) dis~ / Pl: ~oți, ~e / E: fr despote, ngr δεσπότης] 1 (Ant) Conducător cu puteri discreționare Si: tiran. 2-3 (Fig) Persoană excesiv de autoritară, (care nu ține seama de alții sau) care vrea să-și impună cu orice preț voința. 4 (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii.

iconoclasm sn [At: DN³ / Pl: (nob) ~e / E: fr iconoclasme] Mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptată împotriva aristocrației ecleziastice și laice Si: (îvr) iconomahie.

Alexe încă dintr-o epocă foarte veche, grecii foloseau numele personale Aîexas (atestat la Plutarh), Alexias (atestat la Xenofon, Teofrast), Alexis (la Aris- totel), Alexios etc. în mod curent aceste nume sînt considerate ca derivate directe din verbul alexo „a apăra”, formă de origine indo-europeană. Dar, cum majoritatea numelor grecești terminate în -as sînt la origine hipocoristice, este posibilă considerarea formelor amintite mai sus ca abrevieri ale unor compuse cu alex- (numărul acestora este destul de mare: alături de foarte cunoscutul Alexandros, apar Aléxarhos, Aléxippos, Alexámenos, Alexiklés, Alexídemos, Alexikrátes etc.). Aléxios, redat în latină prin Alexius, purtat în primele secole ale erei noastre de cîțiva martiri, devine nume creștin și calendaristic, răspîndindu-se astfel în Europa (de o mare popularitate s-a bucurat numele în Imperiul bizantin, în Franța medievală etc.). Prin intermediar slav, numele ajunge și la noi, unde a avut într-o vreme o anumită popularitate. în calendarul popular românesc este cunoscută sărbătoarea numită Alexiile de la 17 martie, ținută „de teama șerpilor și a șoarecilor”. Sub numele creștin al sfîntului s-au păstrat, cu siguranță, elemente ale unor vechi credințe și rituri magice, legate de venirea primăverii. Interesante sînt credințele legate de animale („în această zi nu e bine nici măcar a gîndi la gîngănii, jigănii sau gujulii, a le pomeni sau vorbi despre dînsele și a le pronunța numele, căci atunci... tot anul îți vor ieși înainte și te vor mușca”), anumite practici magice derivate din acestea (pentru ca jivinele să nu se poată atinge de vite, li se „leagă gura”, adică se leagă foarfecele cu ață) sau credințe din domeniul meteorologiei populare („dacă broaștele cîntă înainte de Alexii, e semn că va ninge de timpuriu”). Formele sub care a circulat și circulă numele la noi sînt: Alexe, Alexa, Alexie, Alexei, Alexu, Olexa, Alexina, Alex (modern), derivatele confundîndu-se cu cele ale lui -> Alexandru. • Engl. Alexis, fr. Alexis, Alex, germ. Alexius, it. Alessio, magh. Alex, Alexia, bg. Aleksie, Aleksia, rus. Aleksei, Aleksina etc. O Scriitorii Aleksei Nikolaevici Tolstoi, Aleksei Maximovici Peșkov (Maxim Gorki), Aleksis Kivi, Alexis Saint-Leger (Saint John Perse) etc. □ Poemul Sfintui Alexis, din sec. 11, este unul din cele mai vechi texte franceze de mare întindere, Alexiada, titlul unei lucrări de Ana Comnena (1083 – 1148), închinată tatălui ei, împăratul bizantin Alexie Comnenul, în care se fac și referiri la români.

Ana Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume feminine, Ana reproduce un vechi nume personal ebr. Hannāh, purtat de mai multe personaje biblice. Specialiștii apropie numele ebraic de vb. hānan „a avea milă, a binevoi” (prezent și în alte nume de aceeași origine, cel mai cunoscut fiind desigur Ion), divergență de păreri existînd numai în ceea ce privește forma originară a numelui. În mod curent, se consideră că Hannāh provine dintr-un substantiv cu sensul „milă, bunăvoință”, dar, dat fiind specificul vechii onomastici biblice, este preferabilă o altă interpretare, care include numele în discuție în familia teoforicelor frazeologice: Hannāh ar fi deci o abreviere, prin eliminarea numelui divinității, dintr-o frază verbală, care însemna „Iahve a avut milă, Iahve s-a îndurat” (și i-a dăruit, potrivit textului biblic, Anei un fiu). Redat în greacă și latină prin Anna, ebr. Hannāh se răspîndește în toată Europa. Ilustrativă pentru frecvența numelui în Occident este o statistică întocmită după registrele de botez din Anglia, în perioada 1600-1900 ; ocupînd locul al treilea (după Elizabeth și Mary), Anne era purtat la 1600 de 10% din fetele înregistrate, iar în 1700 de 14%. De o mare popularitate s-a bucurat numele în Imperiul bizantin, iar din sec. 11 și la slavii răsăriteni (în anul 988, Vladimir cel Mare, cneazul Kievului, se căsătorește cu Anna, sora împăratului bizantin Basilius; în prima jumătate a sec. 11, Anna de Kiev, ajunge regină a Franței); în sec. 15, Ana era cel mai frecvent prenume feminin ucrainean, după Maria, așa cum reiese din pomelnicul de la Horodiște, din 1484. Prin intermediul slavilor numele a ajuns și la români, cunoscînd o rapidă răspîndire în toate regiunile și devenind, din punct de vedere al frecvenței, al treilea nume de botez feminin. împrumutate sau create pe teren românesc, aproape toate formele și derivatele care apar în vechile noastre documente, începînd cu sec. 15 sînt și astăzi frecvent folosite fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente: Anica, Nica, Anicuța, Nicuța, Cuța, Anișca, Nișca, Nișcuța, Anișoara, Anișor, Anița, Nița, Anuca, Anușa, Nușa, Anușca, Anuța, Mița, Uța, Anca, Ancuța. Din secolul trecut au început să apară și forme occidentale, ca Aneta, Neta, Netti, Netuța (derivat românesc), Anita, Anina, Ani, Nana etc. Deosebit de interesantă este apariția numelui Ana în diferite credințe, obiceiuri sau creații populare românești. în descîntece, de exemplu, Ana este prima dintre cele nouă zîne invocate să-i ajute pe bolnavi („Ană buziană” atrage atenția și datorită epitetului, un derivat de la boz, plantă cu recunoscute proprietăți curative încă din antichitate și din care era făcută cununa zeului Pan); surprinzătoare sînt și două ghicitori în care Ana este identificată cu lumina („Ana grasa / Umple casa” și „Ana subțirica / Umple ulcica”, răspunsurile fiind ziua și opaițul). Aducînd și alte exemple extrem de interesante, B. P. Hasdeu sugera legătura dintre „Zîna Ana” și zeița Anna Perenna, veche divinitate italică identificată mai tîrziu cu sora Didonei. Sărbătorită cu mare fast la romani în luna martie, în aceeași perioadă cu zeul Marte, Anna pare să fie la origine o divinitate a lunii, așa cum spune Ovidiu în Faste: „Unii Luna o cred, căci cu luni împlinește ea anul” (aici ar apare legătura cu ghicitorile noastre!). S-ar putea deci ca Ana din folclorul românesc să fie o reminiscență din perioada daco-romană, peste care s-a suprapus mai tîrziu numele de origine ebraică (în ceea ce privește lat. Anna unii îl consideră de origine etruscă, iar alții, o formație latină dela anus „babă”, întrucît Anna din Bovillae este, în mitologia romană, numele unei bătrîne care ar fi salvat poporul de la foamete). • Numele circulă în toate limbile europene sub formele Anne, Anna, Hanna sau Ana. O Dintre personalitățile istoriei și culturii care au purtat acest nume: Ana Ipătescu, eroină a Revoluției din 1848, scriitoarea franceză de origine română Anna Elisabeth, contesă de Noailles (născută Brâncoveanu). Ana Comnena, erudită prințesă bizantină, autoarea Alexiadei, reginele Ana de Bretagne, Ana de Austria, Ana Stuart (sub ea se unesc Scoția și Anglia sub numele de Marea Britanie). □ Dintre personajele din operele literare sau muzicale care au contribuit la răspîndirea numelui, Ie amintim pe Anna Karenina din romanul cu același nume de L. N. Tolstoi, Anna Fierling din Mutter Courage de B. Brecht, Anna Boleyn din opera cu același nume de G. Donizetti, Anna Sergheevna din Doamna cu cățelul de A. P. Cehov, Anne d’Orgel din romanul lui R. Radiguet, Bal la contele d’Orgel, Ana Cristie din drama lui E. O’Neill, Ana Fedotovna din povestirea lui Pușkin după care a fost creat libretul operei Dama de pică de Ceaikovski, Anna din diferitele prelucrări ale legendei lui Don Juan, Anna din tragedia lui L. Pirrandelo, Viața pe care ți-am dat-o; Ana din romanul Ion de L. Rebreanu, Ana din Moara cu noroc de I. Slavici, Ana din romanul cu același nume de D. Zamfirescu, Anița din povestirile lui M. Sadoveanu.

patriciu sm [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 226^v/6 / V: (înv) ~chie, ~chiu, ~ițiu / Pl: ~ii, (rar) ~ci / E: ngr πατρίκιος, lat patricius] 1 Titlu instituit în Imperiul Roman de către Constantin cel Mare, păstrat și în Imperiul Bizantin, reprezentând cel mai înalt rang după împărat. 2 (Ccr) Persoană care avea acest titlu. 3-6 (Înv) Patrician (1-4). 7 (Asr) Aristocrat.

pavlichian, ~ă [At: IORGA, S. N. 94 / V: ~cean / P: ~chi-an / Pl: ~ieni, ~iene / E: slv павликиꙝнинъ] 1-2 a, smf (Care este) participant la mișcarea socială antifeudală din sec. VI-IX din Imperiul Bizantin, care-și îmbrăca protestul în haină religioasă, pretinzând că adepții săi sunt urmași fideli ai apostolului Pavel și preconizând suprimarea ierarhiei bisericești, simplificarea cultului, abolirea cultului icoanelor etc.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Cosma Izvoarele latine din epoca imperială atestă existența numelor pers. Cosmas, Cosmia, Cosmos (de la acesta s-a format și derivatul Cosminus), împrumuturi din onomastica grecilor și corespondente ale lui Kosmas, Kosmia, Kosmos. În ceea ce privește etimonul numelui păstrat pînă astăzi la aproape toate popoarele europene, Kosmas, unii specialiști sînt de părere că la origine ar fi fost un hipocoristic (ca o mare parte din antroponimele grecești în -as) de la un mai vechi compus cu tema subst. kósmos sau al vb. kosmein. În greaca veche kósmos avea două sensuri: „ordine” și „ornament, podoabă”. Primul dintre acestea este continuat de actualul cosmos (de aici și cosmic, cosmografie, cosmopolit – la origine „cetățean al lumii”, compus cu gr. polites „cetățean”), folosit cu semnificația pe care o cunoaștem astăzi începînd de la filozofii pitagoreeni; al doilea sens al lui kósmos s-a păstrat în derivatul cosmetic (de la gr. kosmeticós, format de la vb. kosmein „a împodobi”). Dintre cele trei nume grecești amintite, cel mai frecvent, Kósmas a avut șansa să pătrundă în onomasticonul creștin și să se răspîndească atît în apusul cît și în răsăritul Europei. Dintre diferitele persoane cu acest nume sanctificate de biserică, cultul cel mai cunoscut îl are un medic celebru și martir din sec. 3-4, care împreună cu → Damian este amintit în vechi legende hagiografice cu evidente urme păgîne ale cultului lui Esculap. Cultul acestui cuplu renumit era cunoscut în Europa încă din sec . 6, atît în Imperiul bizantin (grecii îi numesc anargyroi, adică „doctori fără arginți”, pentru că tratau și vindecau gratuit) cît și la Roma, unde prin sec. 12 – 14 erau atît de mulți artiști cu acest nume, încît erau desemnați în grup prin cuv. cosmati, arta lor chemîndu-se cosmatesca. Popularitatea lui Cósma și Damian explică și larga lor arie de „patronaj” care acoperă întreg domeniul medicinii și farmaciei (sînt „protectorii” chirurgilor, medicilor, farmaciștilor, apără de epidemii și de ... abcese, iar la huțuli chiar de ger, această ultimă atribuție datorîndu-se însă unei etiomologii populare: bezsrebreniki „fără arginți” a fost transformată în bezmerznyk „care nu îngheață”). Ajuns la români prin intermediar slav, Cosma (Cozma) apare în documentele noastre atît în Țara Românească cît și în Moldova, din sec. 15. Numărul mare al derivatelor (Cosmache, Cosmat, Cozman, Cozmea, Cozmiță, Cuzmin, Cozmin etc.) și prezența în toponimie (Codrii Cosminulni, Cosmești, Cosmeni etc.) dovedește vechimea, răspîndirea și frecvența lui Cosma (Cozma) în onomastica noastră. Probabil că și un alt nume destul de mult discutat, Cuza, este la origine tot un hipoc. al lui Cozma, așa cum este Kuzea în rusă, Kuza, Kuze și Kuzo în bulgară etc. Se bucură astăzi de mare favoare derivatul Cosmín (pe care îl foloseau și romanii), nume vechi la noi de cel puțin 500 de ani. ☐ Fr. Cosme, Côme, germ. Kosmas, it. Cósimo, sp. Cosme, magh. Kozma și Kozima, bg. Kozma sau Kuzma, rus. Kosma, Kuzima.

themă sf [At: DN³ / E: cf gr Θέμα] (Ist) Unitate teritorial-administrativă și militară a Imperiului Bizantin, în care cele două puteri – ostășească și civilă – erau încredințate unui strateg, numit de împărat și dependent direct de acesta.

prepozit sm [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 242^v/5 / S și: ~pos~ / V: (înv) prop~ / Pl: ~iți / E: lat praepositus, ger Präpositus] 1 (Înv) Căpetenie. 2 (În ierarhia bisericii catolice) Cleric de rang înalt, care îndeplinește o funcție administrativă importantă. 3 (Înv) Reprezentant al puterii, cu funcție temporară în fruntea unei colectivități sau a unui oficiu special din Imperiul roman. 4 (Înv) Mare maestru al palatului în Imperiul bizantin.

Leontin Dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai răspîndite și frecvente în Europa par a fi Léon, Léonte și derivatele lor Leonída și Leontín, fem. Leontína. Pe cît de rare sînt astăzi numele de animale în antroponimie (de ex. Lupu, Ursu, Vulpe etc. sînt păstrate doar ca nume de familie) pe atît de frecvente erau în trecut, originea folosirii lor fiind în strînsă legătură cu epoca comunităților totemice. În cadrul orînduirii gentilice exista credința că fiecare gintă și chiar familie se trage dintr-un animal, considerat totem (cuvîntul aparține limbii unor indieni din America de Nord, ododem „ginta sa”) și respectat ca protector al grupului respectiv. Credința în totem generează cultul animalelor, cunoscut în India, Egipt, Orientul Apropiat etc. și cu interesante reminiscențe pînă în mitologia greacă și religia creștină. Cu siguranță că leul, regele animalelor, care n-a încetat nici astăzi să fie un simbol frecvent al puterii, nu era printre ultimele animale care se bucurau de o favoare deosebită în antichitate. Probe în acest sens aduce Lais din vechea antroponimie ebraică sau gr. Léon interesant mai ales pentru discuția de față. Atestat cu mare frecvență și continuitate încă din operele unor vechi autori ca Herodot și Tucidide, num. pers. Léon (leon, leontos „leu”) – în latină îi corespunde cognomenul Leo (leo, leonis) – a avut șansa de a pătrunde în onomastica creștină (faptul nu ne miră, întrucît leul, în Biblie este și simbol al puterii lui Dumnezeu, iar în primele secole ale erei noastre – al curajului de a îmbrățișa noua religie) ca apoi, devenit calendaristic, să se răspîndească în Europa. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte două nume grecești din aceeași familie, Leonídas sau Leonídes și Leontios. Primul, atestat aproximativ în aceeași epocă, ca și Léon, dar mult mai cunoscut decît acesta, din istoria Spartei, este la origine un patronim (adică un nume care arată descendența pe linie paternă) format cu suf. -ides de la Léon (în mod logic, acesta este mai vechi, după cum Ion trebuie să fie mai vechi decît lonescu, în care suf. -escu are aceeași funcție ca gr. -ides); redat în latină prin Leónidas și purtat, printre alții, de un martir din anul 202, vechiul patronim devine un răspîndit nume calendaristic. Al doilea, Leóntios, la origine o formă diminutivală, atestat mai tîrziu și frecvent mai ales în epoca creștină (în lat. Leóntius) se răspîndește tot prin intermediul calendarului. Corespondentul feminin al lui Leontius este un derivat cu suf. -ina, Leontina, pe baza căruia a fost ulterior creat și masc. Leontínus. Dacă în Occident sînt continuate formele latine, la popoarele slave de sud și răsărit și, prin intermediul lor, la români, sînt continuate formele grecești. După cum reiese din documente, numele în discuție nu au avut niciodată la noi o frecvență prea mare, iar Leonida sau Leonid par a fi de influență neogrecească. Dintre formele atestate în onomastica românească amintim: Leon, Lion, Leoncea, Aleon, Leontie, Leonte (frecvent), Leonties, Aliontie, Leontin etc., la care trebuie adăugate calcurile Leva (slav) și Leul (românesc). Cele mai frecvente astăzi ca prenume sînt Leontin și Leontina; mult mai rare Leonia, Leonela și Leoneta, recent influențe apusene. Leonida pare ieșit din uz, părinții evitîndu-l astăzi mai ales din cauza cunoscutului personaj al lui I.L. Caragiale; apare însă, ce e drept, destul de rar forma Leonid. ☐ Engl. Leo, fr. Léon, Léonce, fem. Léonie, Léone, germ. Leo, Leontine (hipoc. Leone), it. Leone, Leonello, Leoneto, Leonida, Leonzio, fem. Leonella, Leonetta, Leontina, sp., port, Leon, magh. Leo, Leon, Leonidász, fem. Leona, Leontina, bg. Leon, Lev(o), Leonid, Leonti, fem. Leonia, Leontina, rus. Leon, Lev, Leonid, Leontii, fem. Leonia, Leonina, Leontina etc. ☐ Leon, numele a 6 împărați ai Imperiului bizantin și a 13 papi de la Roma; Leonida, nepotul lui Leon, rege al Spartei, între 488-480 î.e.n., celebrul erou de la Termopile, căzut în lupta contra perșilor. ☐ Conu Leonida față cu reacțiunea, comedia lui I.L. Caragiale, Léon Dupuis, personaj din Doamna Bovary de G. Flaubert etc.

Vasile Vechi și frecvent în toate regiunile românești, Vasile continuă la noi numele personal gr. Basíleios, necunoscut în epoca clasică și cu semnificație clară pentru greci, care foloseau și adj. basileios „regal”, un derivat de la basileus „rege, conducător”: în antichitate basileul era conducătorul ginții sau al tribului, apoi cuvîntul era folosit pentru a-l desemna pe „suveran”, iar în Imperiul bizantin, pe împărat. Prin originea și semnificația sa inițială, Vasile este strîns înrudit cu cuvîntul biserică; cuvîntul gr. basiliké (lat. basílica), la origine un adjectiv care însemna „regal”, era folosit în arhitectura greco-romană pentru a desemna un edificiu public ridicat pe cheltuiala imperială (loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare), construit după un anumit plan, păstrat și în primele secole ale creștinismului pentru unele lăcașuri de cult (biserică continuă lat. basilica; este interesant de amintit că grecii foloseau un alt cuvînt pentru „casa domnului”, kyriakon, de la kyrios, „domn, stăpîn”, → Chiriac, păstrat în limbile slave – rus. țerkovi, scr. țrkva, bg. țărkva etc. „biserică” – sau în cele germanice – germ. kirche, oland. kerk, engl. church). Basíleios (de aici lat. Basílius, cognomen sau supranume bine atestat în epigrafia romană și continuat în Occident (pronunțat Vasilios), se răspîndește odată cu noua religie. Deși în apusul Europei, Basílius, fem. Basília au atestări foarte vechi, numele nu s-au bucurat de prea mare popularitate, astăzi fiind destul de puțin folosit. Cu totul alta a fost situația în răsărit, unde mai ales datorită personalității episcopului Vasile cel Mare (330-379), este unul dintre cele mai frecvente nume situație menținută chiar și în zilele noastre și explicabilă acum prin îndelungata tradiție onomastică care îl susține. Au fost emise unele ipoteze potrivit cărora unele forme ale lui Vasile ar fi moștenite direct din latină (de ex. Sînvăsii); continuitatea nu este posibilă atît din motive de ordin lingvistic (B – inițial din Basilius trebuia să se păstreze la fel ca în biserică, din basilica etc.), cît și cultural (formele vechi, care probabil au existat în trecutul îndepărtat, au fost înlocuite odată cu pătrunderea ritului bizantin în formă slavonă; mai mult decît atît, însuși cultul sf. Vasile este mai nou decît cel al lui → Ion, de la care ne-a rămas forma sînziene). La slavi numele este foarte vechi și a fost preluat odată cu trecerea la creștinism (în răsărit, de ex., Vasilii este atestat în Galicia încă de la jumătatea sec. 11, iar în sec. 12 – 13, Vasilko a fost purtat de mai mulți cneji; probabil chiar mai vechi este numele la slavii de sud). Prin intermediul acestora Vasile ajunge și la români, fie pe cale cultă, fie pe cale orală; intrate în circulație, formele împrumutate se diversifică adaptîndu-se sistemului graiurilor, apar numeroase derivate create pe terenul limbii române, de la acestea, prin abreviere, se obțin alte forme și astfel se ajunge la o bogată familie onomastică aparținînd numelui de bază Vasile. Dacă apariția numelui în onomastica românilor este legată de cultul sfîntului amintit celebrat de biserică, acesta nu poate justifica în întregime popularitatea și frecvența lui Vasile (după o statistică pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, într-o zonă restrînsă, acesta apare pe locul al treilea). Ca și în alte cazuri (→ Ion, Gheorghe, Dumitru etc.) trebuie luate în considerație și alte elemente cu o vechime mult mai mare decît creștinismul și păstrate pînă în zilele noastre. Iată numai cîteva dintre cunoscutele manifestări din acest moment crucial al venirii noului an: colindatul și mai ales Plugușorul (vechi obicei care simbolizează îndeletnicirile agricole ale românilor), Vasilca, vergelul (datină legată de profețirea norocului și cunoașterea ursiților), călindariul, diferite vrăjitorii, farmece și descîntece etc. la care se adaugă, în ziua următoare, semănatul și sorcova. Practicate din timpuri foarte vechi și neîntrerupt, datinile amintite au contribuit, fără îndoială, la creșterea faimei numelui care a ajuns să capete o deosebită importanță în conștiința populară. Iată o parte dintre formele sub care a circulat și circulă încă și astăzi numele Vasile (atestările documentare urcă pînă în sec. 15): Vasilie, forma calendaristică cultă, Silie, Vasălie, Vaselie, Vasîlie, Văsălie, Vasile, forma cea mai frecventă specific românească, Vasil, Sile, Vasilaș, Vasilică, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Vasiliță, Sînvăsii(u), Văsiiu, Văsîi, Vasea, Văsel, Văsui(u), Vasilache, Vasilca, Vasca, Vascan etc., fem. Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena, Vasilina, Vasilisa (nume calendaristic separat care reproduce, prin același intermediar, gr. Basilissa – la origine cuvînt comun cu sensul „regină”) etc. Sub influența occidentală s-a folosit într-o vreme și Bazil, foarte rar astăzi. ☐ Fr. Basile, it. Basilio, sp. Basil, magh. Vazul, Baszo, Vaszoly, fem. Vaszilia, bg. Vasil(ii), Vasilia etc., rus. Vasilii (hipoc. frecvent Vasea), Vasilisa etc. ☐ Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iași și întemeietor al Academiei Vasiliene, Vasile (din Scheii Brașovului), primul cronicar de limbă română din Transilvania; filozoful Vasile Conta, istoricul Vasile Pârvan, scriitorii Vasile Aaron, Vasile Cîrlova, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu etc. Din istoria Imperiului bizantin, doi împărați cu numele Vasile (al doilea, zis Bulgaroctonul, cucerește Bulgaria apuseană și desființează primul țarat bulgar). ☐ Don Basilio, personajul lui Beaumarchais din Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro (și operele omonime ale lui Rossini și Mozart).

zelot sm [At: FM (1842), 151¹/18 / Pl: ~oți / E: fr zélote] 1 (Îvr) Zelator (1). 2 (Mpl) Membru al unei grupări politice din Palestina, care reprezenta interesele păturilor mijlocii și care lupta împotriva marii preoțimi iudaice și a dominației romane Si: (îvr) zelator (3). 3 (Rar) Conducător spiritual al unui grup de credincioși în anumite confrerii sau asociații religioase. 4 (Mpl) Membru al unei grupări politice radicale din Tesalonic, care s-a aflat în fruntea puternicei răscoale populare din Imperiul Bizantin între anii 1342 și 1349.

zostă sf [At: ȘINCAI, HR. I, 188/13 / Pl: ~te / E: gr ζωστή] (Îvr) 1 Titlu care se acorda soțiilor de demnitari în Imperiul Bizantin. 2 Persoană care avea titlul de zostă (1).

MARCĂ² s. f. I. 1. (Învechit) Stemă. Soarele și luna ce în marcă sînt arătate Bine ne vesteaște de a măriii sale vrednicie și dreptate (a. 1786). BV II, 311. Mi-au dat răspuns că. . . ar fi fost marcă austriecească într-un brad și locuitorii Moldovei ar fi scos-o (a. 1804). URICARIUL, IV, 91/16, cf. VII, 83. Pe bourul. . . și noi românii Moldovei în marca țărei noastre de la strămoși îl clironomirăm. AR (1829), 200²/9, cf. GENILIE, G. 141/5. În carul de transport al lui Bem. . . s-au aflat și un sigiliu, în care se vedeau săpate alăturea marcele (armele, insigna) Ungariei și ale Poloniei. BARIȚIU, P. A. II, 431. Pe acoperământul de stofă. . . se vede cusută pajura cu două capete, marca imperiului bizantin. XENOPOL, I. R. IV, 114. Ospățul avea loc în odaia spătăriei. Era o sală împodobită. . . cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur-împrejur pe păreții albi. SADOVEANU, O. X, 143, cf. IX, 250. ♦ Blazon, emblemă. Două paveze, din care pe una era marca generalului feldmareșal. CR (1830), 301²/16. Fiindcă băietul este curățăl, o să-l îmbrace. . . c-un frac nu știu mai cum, pe bumbii căruia să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I, 298. Marca de familie a Băsărăbeștilor era trei capete de arab. XENOPOL, I. R. III, 118. ♦ (Rar) Insignă. Cf. POLIZU. Epoleturile, palașca și marca de la chiveră vei putea să mi le trimeți pe Dunărea la Viena. KOGĂLNICEANU, s. 111. 2. Semn (NEGULICI, STAMATI, D., LM, DDRF), în special semn făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-1 deosebi de altele asemănătoare (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U.). ♦ S p e c. (De obicei în sintagma marca fabricii sau marcă de fabrică) Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse (prin indicarea felului, locului de fabricație etc.). Camera insistă ca enunțarea și înregistrarea mărcilor de fabrică să rămînă și pe viitor în atribuțiunea Camerelor. GOLOGAN, C. R. 119. Ne strîngeam roată în jurul lui Buium, privind cu ochii lacomi la bogățiile nepomenite ce le scotea. . . sticle verzi, mirositoare, pînzeturi cu mărci aurite. BRĂESCU, A. 26. Baloturile. . . poartă pe dînsele mărci, contra-mărci și semne care arată locul de origine, societatea exploatatoare. SADOVEANU, O. IX, 320, cf. 297. Colectivul uzinei. . . trebuie să ridice mereu prestigiul mărcii fabricii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2397. Marca fabricii constituie garanția. . . pentru calitatea bună a produselor. ib. 1960, nr. 4830. ◊ L o c. adj. De marcă = a) (despre produse) de bună calitate. Vin de marcă; b) f i g. (despre oameni) de seamă, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, ap. CADE. Un orator de mare marcă. . . numea odată orașul Ploiești, Atena. id. O. V, 225. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd produsul în discuție) Tip, model de fabricație. Nellu. . . închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. O nouă marcă de coniac. CONTEMP. 1950, nr. 224, 2/6. ◊ (Eliptic) Automobilul viră. . . făcînd front cu alte mașini așezate pe două rînduri, toate lucioase și noi, toate uriașe și scumpe, ca o expoziție de mărci. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Marcă de încărcare = însemnare făcută pe flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 3. F i g. Semn distinctiv, trăsătură specifică; pecete. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Brezeanu este. . . unul dintre rarele fenomene cari pune adine marca lor pe o întreagă epocă artistică. CARAGIALE, O. III, 186, cf. ODOBESCU, S. I, 218. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Acolo unde există caracteristici gramaticale, desigur nu se poate spune că topica e singura marcă. SCL 1957, 443, cf. 1956, 195. II. 1. Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, in baza unei convenții, poate înlocui banii. V. j e t o n. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Păscarii. . . cereau bani și nu mai vroiau să ieie mărci, cum era pînă acum. CONTEMPORANUL, VI_1; 117, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fisă de metal cu număr de ordine, cu care muncitorii pontează prezenta la lucru. Cf. V. ROM. decembrie 1953, 169. 2. (Adesea determinat prin „de siguranță”) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. DICȚ. ◊ E x p r. A face (sau a avea) marcă bună = (despre trenuri) a fi bine garat. CV 1950, nr. 5, 30. – Pl. : mărci și (învechit) marce. – Din ngr. μάρκα, fr. marque. – Cf. germ. M a r k e.

!Bizantin (Imperiul ~) s. propriu n. art.

besant s.m. (ist.) Veche monedă de aur din Imperiul Bizantin. • pl. -ți. /<fr. besant; cf. lat. byzantium, monedă din Bizanț.

bizantin, -ă subst., adj. 1 s.m. (la pl.) Populație care locuia în Bizanț sau în Imperiul Bizantin; (și la sg.) persoană care făcea parte din populația de bază a Bizanțului ori a Imperiului Bizantin sau era originară de acolo. 2 adj. Care aparține Bizanțului sau Imperiului Bizantin, care se referă la Bizanț sau la Imperiul Bizantin; propriu Bizanțului sau Imperiului Bizantin. ◊ Stil bizantin = stil dezvoltat în sec. 6-15 pe teritoriul Imperiului Bizantin, caracterizat printr-o mare varietate de forme și prin bogăția culorilor, prin ornamentație, prin predominarea cupolei, a suprafețelor și a liniilor curbe în arhitectură. Biserica Sf. Sofia din Constantinopol este reprezentativă pentru stilul bizantin. Pictură bizantină = pictură, mai ales sacră, caracterizată de un spiritualism deosebit, exprimat în reprezentări extrem de stilizate, hieratice. Muzică bizantină = muzică exclusiv vocală, cultivată în Biserica Ortodoxă, care a apărut în Bizanț în primele secole d.Hr., avînd la origine surse ebraice, siriene și grecești și ale cărei genuri specifice sînt imnul, canonul, troparul. ◊ Imperiul Bizantin = nume dat Imperiului Roman de Răsărit din sec. 4 d.Hr. pînă la căderea Constantinopolului sub turci. 3 adj. Fig. (despre oameni) Intrigant, perfid, corupt. • pl. -i, -e. /<fr. byzantin, lat. byzantīnus, -a, -um; cf. nm. pr. Bizanț, vechiul nume al orașului Constantinopol, azi Istanbul (Turcia).

bizantinism s.n. 1 Caracter, influență bizantină (în arhitectură, ornamentație etc.). ♦ Stil specific culturii și artei, modului de viață și mentalității din Imperiul Bizantin. 2 Fig. Mod de a acționa în viața publică și particulară caracterizat prin intrigi, prin corupție, prin neorînduială, prin dispute subtile, pedante și inutile etc. E primejdios să se preamărească acest bizantinism al funcțiilor (MAIOR.). • pl. -e. /<fr. byzantinisme.

*BIZANTINISM sbst. Neorînduială politică (asemenea aceleia din vechiul imperiu bizantin) [fr.].

ETNARHIE s. f. provincie a Imperiului Roman, Bizantin sau Otoman având o anumită comunitate etnică. (< fr. ethnarchie)

IOAN, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanți: 1. I. I Tzimiskes (969-976). Comandant militar care, inițial, l-a sprijinit pe Nicefor II Focas apoi, împreună cu împărăteasa Teofano, l-au asasinat, preluând tronul. A luptat împotriva lui Sveatoslav (971) și a supus partea de NE a Bulgariei; în anii 974-975, a recucerit o mare parte parte din Siria. 2. I. II Comnen (1118-1143). A luptat împotriva pecenegilor (1121), venețienilor (1123-1126), sârbilor (1124), ungurilor (1129), turcilor selgiucizi și l-a obligat pe Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, să-l recunoască drept suzeran. 3. I. III Ducas Vatațes, suveran al Imp. Bizantin de la Niceea (1222-1254). A purtat lupte cu Imp. Latin, a cucerit terit. din Asia Mică, precum și ins. Samos, Lesbos ș.a (1225). 4. I. V Paleolog (1341-1391), efectiv din 1354 (sau 1355). Domnia i-a fost tulburată de războiul civil dintre gruparea Cantacuzinilor și cea a Paleologilor; în 1369, a acceptat unirea cu Biserica Romei. În timpul său, otomanii cuceresc o parte din stăpânirile bizantine, din 1373, imperiul devenind vasal față de aceștia. 5. I. VI Cantacuzino (1341-1354 sau 1355), exponent al intereselor marii aristocrații. A înăbușit răscoala zeloților din Salonic (1349) și a pierdut însemnate terit. în lupta cu Ștefan Dușan (din 1347), cu toate că făcuse apel la ajutorul otomanilor. 6. I. VIII Paleolog (1425-1448). În încercarea de a obține sprijinul Occidentului împotriva turcilor otomani, a acceptat unirea bisericilor din Constantinopol și Roma (Conciliul de la Ferrra-Florența, 1438-1445), care nu a fost pusă în practică.

PSELLOS, Mihail (c. 1018-1078 sau 1096), om politic, filozof, teolog și istoric bizantin. Demnitar al Imperiului, apoi „consul al filozofilor” în Academia din Constantinopol; căzând în dizgrație, s-a călugărit cu numele de Mihai, care i-a și rămas (primul nume fiind Constantin). Fascinația pentru neoplatonism este trăsătura dominantă a operei sale; a scris trei comentarii la „Oracolele caldeene”, încercând să pună în evidență ceea ce este în ele conform cu doctrina creștină. „Cronografia” sa, care relatează istoria Imp. Bizantin între 976 și 1077, este un însemnat izvor pentru cunoașterea crizei imperiului în a doua jumătate a sec. 11. A scris, de asemenea, lucrări de muzicologie și matematică. Corespondențe, discursuri.

SOLID¹ (< lat.) s.m. 1. Monedă de aur care a circulat în imperiile roman și bizantin (bătut prima dată în 312 de Constantin cel Mare). 2. Monedă mică de argint sau de bronz emisă și în Țările Române în sec. 17.

Romeo Prenume exclusiv masculin cunoscut în toate țările europene (dar puțin frecvent), Roméo își datorează răspîndirea tragediei lui Shakespeare. Numele este cu siguranță mai vechi decît opera care l-a făcut celebru; pentru a înțelege originea și semnificația sa va trebui să pornim tot de la numele Romei (→ Roman, Romulus). După edictul împăratului Caracalla (sec. 3 e.n.) toți locuitorii imperiului capătă cetățenie romană, putînd fi deci desemnați prin termenul romanus care inițial era folosit numai pentru cei din Roma. Grecii, care denumeau „cetatea eternă” Rome, încep să se numească romaioi (pluralul lui romaios sau romeos „locuitor al Romei”, apoi „cetățean al Imperiului roman”; grecii bizantini se numeau romei, Constantinopolul – Noua Romă, iar limba greacă modernă este cunoscută și astăzi sub numele romaika). Pătruns în latina tîrzie, romaeus din gr. romeos, începe să fie folosit apoi pentru cei care mergeau în pelerinaj la Roma; așa se face că it., sp. romeo și provensalul romieu sînt sinonime cu rom. hagiu, iar supranumele Romeo este identic, ca semnificație originară, cu rom. Hagiu, astăzi nume de familie. Purtat de un carmelitan sanctificat de biserica romană, Romeo devine nume calendaristic și deci nume de botez. ☐ Tragedia lui Shakespeare a inspirat numeroase creații muzicale: operele lui G. Benda (1776), N. Zingarelli (1796), V. Bellini (1830), Ch. Gounod (1867), R. Zandonai (1921), H. Sutermeister (1940), B. Blacher (1950), simfonia dramatică a lui H. Berlioz (1839), muzica de scenă a lui R. Strauss (1887), baletul lui S. Prokofiev (1935).

*impériŭ n. (lat. imperium, d. ímpero, -áre, a porunci). Împărăție, stat guvernat de un împărat, considerat ca superior regatuluĭ și supus unor legĭ maĭ absolute. (În Europa, pînă la 1919, era un imperiŭ absolut: Rusia, și treĭ constituționale: Germania, Austria și Turcia). Comandament, autoritate: a exercita un imperiŭ despotic. Forță, putere: a fi supt imperiu friciĭ. – Imperiu roman, fundat de Aŭgúst (29 în ainte de Hristos) și împărțit la moartea luĭ Teodosiŭ (395 după Hr.) în doŭă: Imperiu de Orient saŭ Bizantin, care a subsistat pînă la cucerirea Constantinopoluluĭ de Turcĭ (1453). Imperiu romano-germanic, numit și sfînt, fundat de Otone (962), desființat pin abdicarea împăratuluĭ austriac Francisc II (1806) și reconstituit la 1871 de regele Prusiiĭ Wilhelm III în urma înfrîngeriĭ suferite de Francia. Imperiu latin, fundat la Constantinopol la 1204 de Balduin de Flandra, șefu cruciaților, distrus la 1261. Imperiu româno-bulgăresc, un stat format în sec. XII pin unirea Românilor cu Bulgariĭ și desființat după lupta de la Cosova, cu Turciĭ (1389). Imperiu ceresc, imperiu chinezesc. – Stilu imperiuluĭ (fr. empire) e stilu domniiĭ luĭ Napoleon I. Chear de la Revoluțiune, grație unuĭ studiu maĭ adînc al antichitățiĭ și influențeĭ particulare a pictoruluĭ David, arta decorativă, deja simplificată la sfîrșitu domniiĭ luĭ Ludovic XVI, s’a caracterizat pin contururĭ și profilurĭ maĭ cumpătate și maĭ severe. Zidurile fură ornate cu fresce. Scaunele, mesele și alte mobile luară forme imitate după cele antice. Această pseŭdoantichitate, redată în lemn de mahon garnisit cu bronzurĭ aurite, fu adoptată de Napoleon și constitui stilu imperiuluĭ. Arhitecțiĭ Percier și Fontaine îndreptară în această direcțiune mobilarea rezidențelor imperiale. Stilu imperiuluĭ, cu toată rigiditatea luĭ, nu e lipsit de oare-care măreție.

SOLID¹, solizi, s. m. Monedă de aur care a circulat în Imperiul roman și în cel bizantin. – Din lat. solidus.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

solid¹ sm [At: M. D. ENC. / Pl: ~izi / E: lat solidus] 1 Monedă de aur care a circulat în Imperiul Roman și în cel Bizantin. 2 Monedă mică de argint sau de bronz care a circulat în diverse țări și în țările române în secolul al XVII-lea.

KASTORÍA, oraș în NV Greciei, pe malul lacului Kastorias; 15,6 mii loc. (1991). Centru comercial și sediul unei Arhiepiscopii ortodoxe. Aici se află 54 de biserici bizantine și medievale târzii (sec. 12-16). Identificat cu anticul Celetrum, ocupat de romani în anul 200 î. Hr., a făcut parte din Imperiul Roman și apoi din cel Bizantin. Cucerit de turci, care l-au numit Kesriye, s-a aflat în stăpânirea acestora între 1385 și 1912.

PETRU (?-1197), boier vlah din Târnovo. Conducător, împreună cu fratele său Asan, al răscoalei vlahilor și bulgarilor împotriva stăpânirii bizantine (1185-1187), în urma căreia s-a format Imperiul Vlaho-Bulgar (al doilea țarat bulgar), condus de dinastia Asăneștilor. A domnit ca țar între anii 1187 și 1197.

Iustin Prenumele Iustín și Iustína, nu prea frecvente la noi, reproduc pe cale cultă numele pers. lat. Iustínus, Iustína. Frecvente încă din epoca imperială, acestea sînt derivate cu suf. -inus (-ina) de la cognomenul Iústus, a cărui semnificație era clară pentru romani (ca și pentru vorbitorii limbilor romanice), întrucît corespunde adj. iustus „just, drept, conform legii” și este derivat de la subst. ius, gen. iuris „drept” (din aceeași familie fac parte și justețe, justiție, juridic, jurisprudență). De la Iustinus s-a format și lustiniánus, devenit renumit mai ales datorită împăratului bizantin Iustinian. Deși Iustín și Iustína sînt nume calendaristice, ele nu au fost populare la români; ceva mai mult sînt folosite începînd cu secolul trecut, datorită modei numelor romane. ☐ Fr. Juste, Justin, Justine, germ. Justus, Justa, Justin, Justina, it. Giusto, Giusta, Giustino, Giustina, magh. Jusztusz, Jusztin, Jusztina, bg. Iustin, Iustina, rus. Iust, Iustin (popular Ustin), Iustina, ucr. Ustini, scr. Just, Justin, Justina etc. ☐ Iustinus, istoric roman din sec. 2 î.e.n., autor al unei compilații unde se găsesc și informații cu privire la daci; Iustinian, împărat bizantin (527 – 565), trac de origine, a încercat restabilirea Imperiului roman și a codificat dreptul civil roman (Codul lui Iustinian).

HENRI DE FLANDRA și HAINAUT, împărat latin de Constantinopol (1206-1216). A luptat cu bizantinii (1211-1214), pe care i-a înfrânt, stabilind granițele imperiului prin Pacea de la Nymphayon (1214).

Asanești m. pl. dinastie româno-bulgari, întemeiată în 1186, de frații Petru și Asan, Români de neam, cari la 1158 se răsculară asupra Bizantinilor, îi învinseră și formară împreună cu Bulgarii imperiul româno-bulgar, care dură până la 1393. Această dinastie numără șapte Domni: ASAN I, fundatorul ei (1186-1196); PETRU, fratele celui precedent (1196-1197); IOANIȚIU, numit și CALOIAN, fratele lor mai tânăr, se luptă victorios cu Bizantinii și cu Frâncii (1197-1207); BORILĂ, numit și Florilă, nepot de soră al lui Ioanițiu (1207-1218); IOAN ASAN II, fiul lui Asan I, făcu întinse cuceriri (1218-1241); IOAN CăLIMAN-ASAN (1241-1246), și IOAN MIHAIL ASAN (1246-1257), sub cari imperiul decăzu. V. Ioanițiu.

EPARHIE s. f. 1. circumscripție administrativă în Imperiul Roman de Răsărit. 2. subdiviziune a diecezei în biserica bizantină, condusă de un episcop; episcopie. (< fr. eparchie, gr. eparkhia)

HᾹRŪN AR-RAȘID, calif arab (786-809) din dinastia Abbasizilor. În timpul lungii sale domnii, califatul (cu capitala la Bagdad), cunoaște o epocă de dezvoltare economică, politică și culturală, în pofida necurmatelor războaie cu bizantinii (791-809), cele mai multe victorioase. A stabilit relații cu Imperiul Chinez și, se pare, cu împăratul Carol cel Mare. Curtea sa, aflată un timp sub influența vizirilor de origine persană, era renumită prin bogăție și pentru rafinamentul și valoarea intelectualilor pe care-i adăpostea. Apare ca personaj principal în „O mie și una de nopți”.

GIBBON [ghíbən], Edward (1737-1794), istoric iluminist britanic. Opera sa „Istoria declinului și căderii Imperiului Roman” prezintă evoluția Imp. Roman și, apoi, a Imp. Bizantin din 180 până în 1453. Memorii.

ISTRIA (ISTRA), peninsulă de formă triunghiulară pe țărmul de NE al M. Adriatice (Croația și Slovenia), între G. Triest și Rijeka; 3,9 mii km². Lungime: c. 100 km. Relief de podiș calcaros (pod. Karst), mai înalt în NE (alt. max.: 1.396 m, vf. Učka), cu sol steril. Climă mediteraneană. Expl. de cărbune, marmură și bauxită. Viticultură. Măslini și pomicultură. Stațiuni balneoclimaterice (Opatija și Pula). Turism. Locuiți inițial de istri, cucerită de romani în 177 î. Hr. și transformată în colonie, a fost invadată în sec. 5-8 de vizigoți, ostrogoți, bizantini și longobarzi, franci, slavi și avari. Înglobată în Sfântul Imperiu German în sec. 10, ulterior înfeudată patriarhilor de Aquileea (1208-1480). Dominată de Veneția (sec. 15-18) până la Tratatul de la Campo Formio (1797), când a fost cedată Austriei. Între 1805 și 1815 a făcat parte din Regatul Italic al lui Napoleon. Anexată de Italia în 1920; atribuită Iugoslaviei prin Tratatul de la Paris (1947). În 1954, în baza unui acord italo-iugoslav partea de NV a I. a fost împărțită în două zone, aparținând, respectiv, Italiei și Iugoslaviei. În 1991, ca urmare a dezmembrării federației iugoslave, I. a fost împărțită între Croația și Slovenia.

ANGHELOS, dinastie de împărați bizantini (1185-1204), întemeiată de Isac II (1185-1195). În timpul ei s-a înăsprit exploatarea fiscală și s-a consolidat puterea marilor feudali. În urma răscoalei valahilor și bulgarilor (1185-1186) s-a creat statul condus de dinastia Asăneștilor, iar participanții la cea de-a patra cruciadă (1202-1204) au cucerit capitala bizantină (apr. 1204), ceea ce a marcat sfîrșitul dinastiei, precum și crearea Imperiului Latin de Constantinopol.

ANNONA (cuv. lat.) s. f. 1. (În Roma antică în perioada imperiului) Obligație a populației de a aproviziona orașele și armata. 2. (În Imp. Bizantin) Tain al soldaților (militaris annona).

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

CAPUA, oraș antic în S Italiei. Întemeiat în sec. 7 î. Hr. de etrusci, cucerit de samniți (sec. 5 î. Hr.), distrus de romani (212 î. Hr.). Recolonizat de către aceștia, înflorește în timpul Republicii și mai ales al Imperiului; celebru prin școala de gladiatori de unde a pornit în 73 î. Hr. răscoala lui Spartacus. După succesive ocupații ostrogote și bizantine, orașul a fost definitiv distrus de arabi (840). Azi Santa Maria Capua Vetere.

SARAZÍNI (SARACENI) (< gr. sarakenoï, lat. saraceni) s. m. pl. Termenul apare atestat în Antic.; în V Europei (îndeosebi în Galia, Italia și Provence), începând din sec. 8, el desemna, în general, pe locuitorii Imperiului arabo-musulman care efectuează incursiuni, jafuri și raiduri devastatoare. Se pare că această denumire a ajuns în V Europei și prin intermediul bizantinilor și al participanților la Cruciade. De asemenea denumirea este atribuită și populațiilor nomade care pendulează în ținuturile deșertice dintre Siria și Arabia Saudită.

SKOPJE [skópie], capitala Macedoniei, situată în N țării, pe valea fl. Vardar, într-o depresiune înconjurată de m-ții Suna, Crina și Jakupica; 467,2 mii loc. (2002). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Ind. siderurgică (oțel, crom), constr. de mașini agricole, chimică, electrotehnică a mat. de constr. (ciment, cărămizi), de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, sticlăriei, poligrafică, cosmeticii (săpun), alim. (zahăr, bere, țigarete, conserve de legume și fructe). Producție de covoare. Artizanat. Piață pentru cereale, fructe, tutun. Târg internațional de mostre. Universitate (1949). Academia macedoneană de Științe și Arte (1967). Muzeul Macedoniei (1924), Muzeu de științele naturii (1926). Teatru național. Bazar. Fragmente din apeductul roman. Biserica mănăstirii bizantine Nerezi (1164), cu fresce din sec. 12; bisericile Sf. Pantelimon (sec. 12) și Sf. Spas (sec. 19); moscheea Isa-beg (1476); baia turcească; vestigiile unei fortărețe; han medieval turcesc. Capitala Iliriei antice cu numele Scupi, orașul a fost cucerit de romani la sfârșitul sec. 1 î. Hr. și inclus în prov. romană Moesia (apoi Moesia Superior), a cărei principal centru urban a fost, cu rangul de colonia; din timpul domniei împăratului Dioclețian (din c. 297), Scupi a devenit centrul prov. romane de sine stătătoare Dardania. În anul 518, orașul a fost distrus total de un cutremur și refăcut în același sec. de către împăratul bizantin Iustinian I, în apropierea vechiului S. Cucerit de slavi (sfârșitul sec. 7), a intrat în componența Imp. Bulgar (din sec. 9), apoi, din 976, în Imp. Macedonean a lui Samuil, iar după căderea acestuia, a revenit Imp. Bizantin. În 1282 a fost inclus în statul sârb, devenind în sec. 13-14, un important centru comercial, iar din timpul domniei lui Ștefan Dușan (1331-1355), capitala imperiului acestui, unde s-a proclamat, în 16 apr. 1346, împărat. Cucerit (în 1392) de turcii otomani, care l-au numit Usbük și l-au stăpânit până în 1912. Între 1912 și 1918 a făcut parte din statul sârb, apoi din cel iugoslav. Centrul ad-tiv al Macedoniei în cadrul federației iugoslave (din 1945), din 1991 a devenit capitala statului macedonean suveran. Reconstruit după cutremurul din 26 iul. 1963, când peste 80% din clădirile orașului au căzut în ruină, 1.070 de persoane au murit și peste 120.000 oameni au rămas fără adăpost.

NICEEA (NICAEA), oraș în Asia Mică, în Bitinia, întemeiat în 316 î. Hr. de Antigonos I, pe locul anticului Ankore, ulterior Antigoneia (311 î. Hr.). Reședința suveranilor Bitiniei elenistice (din 280 î. Hr.). În 74 î. Hr. a fost cucerit de romani. Important centru economic și cultural al Imp. Bizantin. Cucerit de turcii selgiucizi (c. 1081), a fost capitala sultanatului acestora, până când a fost cucerit de cruciați (1097), care l-au redat bizantinilor. În 1204, când Constantinopolul a intrat în stăpânirea cruciaților, Theodor Lascaris s-a retras, împreună cu o parte din aristocrați, la N., întemeind Imperiul de la N. (1204-1261). În iul. 1261, Alexios Strategopulos, general al împăratului Mihail VIII Paleolog, a recucerit Constantinopolul, Curtea de la N. mutându-se în vechea capitală. La N. au avut, în 325 și 787, două sinoade ecumenice, primul împotriva arianismului și al doilea împotriva iconoclaștilor. Azi Iznik (Turcia).

IUSTIN, numele a doi împărați bizantini: I. I (518-527). Originar din Illiria; a emis un decret împotriva arienilor. I. II (565-578), nepotul și urmașul lui Iustinian I. A timpul domniei sale, Imperiul a cunoscut o perioadă de recul în fața atacurilor longobarzilor, avarilor, slavilor și perșilor; i-a persecutat pe monofiziți.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

PROCOPIU din Cezareea (c. 500-c. 565), istoric bizantin. Ca secretar al generalului Belizarie, a participat la campania de cucerire a Italiei. A criticat regimul autoritar al lui Iustinian („Istoria secretă”). În lucrarea „Războiul” prezintă războaiele Imperiului cu perșii, vandalii și ostrogoții, iar în „Despre edificii” dă informații privitoare la spațiul dunăreano-pontic.

Constantin Unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume actuale, Constantin reproduce cognomenul lat. Constantínus, atestat destul de tîrziu (împăratul Constantin cel Mare, sec. 4 e.n.). După cum ușor se poate observa, Constantinus este un derivat cu suf. -inus de la Constantius (fem. Constantia), cognomen roman frecvent dar și nume gentilic, răspîndit în epoca post-clasică. Constantius provine, la rîndul lui, din cognomenul Constans, gen. Constantis, atestat prima dată în sec. 2 e.n., prezent și în inscripțiile din Dacia (la 138, un procurator cu acest nume), format pe baza adj. constans, constantis „constant, ferm”, participiul verbului lat. consto „a fi ferm, puternic” – compus al verbului sto „a sta”, după model grecesc. Dacă în apusul Europei sînt mai frecvente formele provenind din Constantius (biserica catolică păstrează amintirea unui martir din timpul lui Marcus Aurelius și a unei martire din timpul lui Nero), în răsăritul Europei s-a răspîndit forma Constantin, mai ales datorită faimei împăratului Constantin cel Mare, sprijinitor al creștinismului, considerat de biserica de rit grecesc egal al apostolilor. Forma gr. Konstantinos pătrunde, prin intermediar slav, și în română, unde numele este atestat, împreună cu o bogată serie de hipocoristice și derivate, încă de la finele sec. 14 și începutul sec. 15. Printre primele care apar în documentele din Țara Românească (prezente și în antroponimia popoarelor sud-slave; bulgari, sîrbi, croați) cităm pe Coia (1492), Coica (1424), Constandin (1412), Costea (cel mai vechi, din 1389), Costinca (1469). În Moldova, în actele emise în timpul lui Ștefan cel Mare, apar și Costachi, Coste, Costin etc. În general, hipocoristicele și derivatele lor, în mare majoritate identice sau asemănătoare cu cele din limbile slave, albaneză, greacă etc., se formează din temele obținute printr-o falsă analiză – Costa – (prima parte a numelui) și – din – (partea finală a numelui). Iată seriile formate din cele două teme: Costa, Costea, Costache, Tache, Tăchel, Tăchiță, Costăchel, Costăchiță, Costan, Costel, Costică, Costin sau Cota, Costaș, Tică, Ticu, Ticuș, Ticuță, Costilă, Costiță, Codin, Codina, Cotan, Cotea, Cotinel, Cocea, Cociu, Coia, Coica, Condea, Coța, Coca, Conea etc., Dinu și Dina, Dinică, Dincea, Diniță, Dinuț, Dinuță, Dincu, Dincă, Dincuță, Dicu, Dică, Dicuț, Didea, Dițu, Dița; Tin, Tina, Tinică etc. Multe din numele înșirate mai sus sînt cunoscute astăzi și ca nume de familie; dintre hipocoristicele foarte frecvente, folosite și independent, în general cunoscute, notăm pe Costică, Costel, Dinu și Dina, Dinuțu, Codin. Pentru feminin este frecventă și forma Constánța (cu hipoc. Tanța, Tănțica, Tănțel, Tanți etc.), provenită dintr-un mai vechi Constántia. În ultima vreme pentru masculin este folosit și Constant (împrumutat probabil din franceză). ☐ Fr. Constans, Constant, Constantin, Constance, it. Constanzo, Constanza, germ. Konstantin (hipoc. Kunst), Konstanze (hipoc. Stanzi), sp. Constancio, Constancia, Constantius, rus. Konstantin, Konstantina, magh. Konstancia, Konstantina, Konstantin etc. ☐ Împăratul roman Constantin cel Mare (Flavius Valerius Constantinus), 306-337, primul împărat creștin (a decretat creștinismul religie de stat), a unificat Imperiul roman, a recucerit regiunile de la nord de Dunăre (în timpul său a fost construit valul de apărare cunoscut sub numele „Brazda lui Novac”). Dintre mulții împărați bizantini cu numele de Constantin, îi amintim doar pe Constantin Porfirogenetul (autor al unor scrieri care oferă informații prețioase asupra românilor de la sud de Dunăre) și Constantin al Xl-lea Dragases, ultimul împărat bizantin, pierit odată cu căderea Constantinopolului sub turci, la 29 mai 1453. În Țara Românească și Moldova, între 1607 și Unire sînt cunoscuți 10 domni cu acest nume, dintre care îi amintim pe Constantin Șerban Basarab, Constantin Brîncoveanu și Constantin Cantemir. Oameni de știință și cultură români: Constantin Cantacuzino, Dinicu Golescu, C(onstantin) A. Rosetti. În toponimie, numele lui Constantin cel Mare a fost păstrat în Constantinopolis „orașul lui Constantin”, ridicat de celebrul împărat pe locul vechiului Byzantion, între 326 și 330 e.n., devenit capitală a întregului imperiu, din anul 395 numai a Imperiului roman de răsărit, iar, ulterior, din 1453, cînd este cucerit de turci, capitala Imperiului otoman sub numele de Stambul (pînă în 1923). Forma feminină Constanța este numele cunoscutului nostru oraș (pe locul coloniei grecești Tomis), al unui lac alpin situat între R.F. Germania, Austria și Elveția și a orașului vest-german așezat pe malul acestuia.

Baldovin Foarte rar în onomastica noastră contemporană, Baldovin (fem. Baldovina) este un vechi nume de origine germanică, atestat încă din sec. 7 în Franța sub formele Baldavin, Baldovin, Badovin și în sec. 8, în Italia, sub forma longobardă Paldoin (în anul 568, longobarzii, din triburile germanilor răsăriteni, cuceresc nordul Italiei, amintirea lor fiind păstrată pînă astăzi în numele provinciei Lombardia). Compus din elementele bald „îndrăzneț, puternic”, și win „prieten”, frecvente în antroponimia germanică, numele ar avea sensul „prieten îndrăzneț, prieten puternic”. Devenit calendaristic și răspîndit mai ales în regiunile germanice și Franța (aici numele a fost popularizat și de către literatura medievală), Baldovin devine cunoscut în sec. 13 și în răsăritul Europei, ca urmare a Cruciadelor (în istoria Imperiului latin de răsărit sînt cunoscuți doi împărați cu acest nume: Baldovin I (Boudouin) conte de Flandra, conducătorul Cruciadei a patra și cuceritorul Constantinopolului și Baldovin II, izgonit în anul 1261 de împăratul bizantin Mihail Paleologul). În aceeași perioadă numele este atestat și la slavii de sud (la sîrbi și croați în sec. 12-13, hipoc. Balde, iar în sec. 14, Baldovin) și la români (între 1391 – 1415 un logofăt Baldovin, făcea parte din sfatul domnesc al Țării Românești, în 1559 un alt Baldovin era împroprietărit de domn la Fundeni, lîngă București, iar la 1571 apare în documente și o jupîniță Baldovina, soția unui mare pîrcălab). Cum în secolele următoare sînt atestate și hipoc. Baldea, Baldeș, Bălde (probabil slavii au considerat terminația – ovin drept un sufix compus -ov + -in) sau derivatele toponimice Baldovinești și Băldești, se poate afirma că, deși puțin frecvent, numele a pătruns în onomastica noastră dintr-o epocă veche prin intermediul slavilor de sud (bulgari și sîrbi), pentru Transilvania trebuind să fie luată în considerație influența latino-catolică.

*BIZANTIN adj. 1 🔎 Din Bizanț, privitor la Bizanț ¶ 2 💒 Stil ~, stil particular al monumentelor din Constantinopol care datează din evul mediu, stil caracterizat prin cupole și suprafețe circulare sau curbe; tipul ce mai de seamă al acestui stil este biserica Sfînta-Sofia din Constantinopol (🖼 495) ¶ 3 🔎 imperiul ~, imperiul roman de Orient ¶ 4 fig. Ca la Bizanț, plin de intrigi: această desvelire de intrigi (NEGR.) [fr.].

DOMINÁT (< lat. dominatus) s. n. Sistem de guvernare caracteristic Imp. Roman, bazat pe puterea absolută a împăratului. Procesul de transformare a statului roman din republică în imperiu autocratic, început încă din timpul lui Principatului, s-a încheiat prin reformele inițiate de Dioclețian (284-305) și continuate de Constantin cel Mare (306-337). D. a durat în Occident până în anul 476, iar în orient până la c. 600, când presiunea avaro-slavilor a determinat reorganizarea fundamentală a Imp. Bizantin.

cromatism (< gr. χρῶμα [chroma], „suprafața unui corp”, „culoarea acelui corp, carnația”, apoi „culoare” în general; fr. chromatisme; germ. Chromatik; it. cromaticismo), stare a structurii* muzicale, opusă diatoniei*, constând în general din modificarea acesteia din urmă prin intermediul unor intervale* mai mici decât tonul*. A. Tipologia c. ♦ Cea dintâi definire a c. aparține muzicii antice eline (v. greacă, muzică), unde unitatea de bază a structurii, tetracordul*, era modificată, mai ales în muzica instr. a kitharei*, prin chroma = urcarea treptei imediat inferioare pilonului superior al tetracordului și apariția, în consecință, în afara semitonului* diatonic, a unui semiton cromatic și a unei secunde mărite. Tetracordul cromatic utilizează pași mai mici decât aceia ai celui enarmonic (1). Având nu doar un rol de „colorare”, c. elin constituia baza unuia dintre cele trei genuri (II). ♦ Teoria muzicii medievale a preluat c. în accepțiunea elină, mai ales în teoria muzicii bizantine*, care menține ideea unui tetracord cromatic. În Apus, reflexul acestei situații se recunoaște în teoria hexacordului* în care între hexacordum molle și xehacordum durum se vădește un contrast al treptelor diferit „alterate”. ♦ Muzicile monodice*, atât cele folc. cât și cele tradiționale ale Orientului, cunosc efectele cromatizării sub imperiul mai multor factori: modificări ale tetracordurilor diatonice, diviziuni în diverse intervale – între care și unele cromatice – ale octavei* constitutive ale unui mod (ca în muzicile indiană, persană, arabă), contraste ale treptelor la scara întregului sistem (ca în hexacord), oscilații apropiate ale treptelor. Au luat naștere astfel așa-numitele moduri cromatice sau neocromatice. O caracteristică a c. în cadrul monodiei o constituie comportarea sa „diatonică”, în sensul că sunetele alterate nu se manifestă ca niște sensibile (sau, în cel mai bun caz, doar ca microsensibile), evitând de cele mai multe ori juxtapunerea* sunetului alterat cu cel natural*, printr-o „formulă cromatică întoarsă” (Messiaen). ♦ În folclor, c. este rareori direct, fiind despărțit, în consensul structurii modale diatonice, de intervale mai mari. C. treptat de „alunecare”, apare totuși în portamente* și uzează de el mai ales lăutarii*. Sunt frecvente modurile în care alterarea unui sunet este provizorie (mod cu trepte mobile), sau moduri în care c. apare numai în registurl (1) grav. (ex. în mod mixolidic: fa diez-sol-la-si-do-re-mi-fa becar) sau numai în registrul acut (în modul acustic I: mi becar-fa-sol-la-si-do-re-mi bemol). Modurile în care se utilizează una-două secunde* mărite sunt considerate în muzica populară moduri cromatice (Brăiloiu) (v. mod). Treptele cromatizate (în principiu oricare din trepte poate fi cromatizată) dau naștere unor bogat colorate, complexe, adesea unor moduri polivalente: alternare de minor cu major pe aceeași finală*, sau de structuri diatonice și cromatice (ex. mixolidic urmat de eolic, pe aceeași bază, mobilitatea treptei 3; sau eolic continuat cu eolic, ce candențează frigic, sau locric etc.). Mobilitatea pienilor* din sistemul pentatonic dă naștere adesea „metabolei pentatonice” (Brăiloiu), „metabolei strânse” (Fischer) (v. metabolă). Mobilitatea treptelor poate reprezenta o etapă evolutivă de la pentatonic* spre hexa- sau heptatonie*, când sunetul cromatizat se impune prin frecvență, stabilitate și importanță funcțională. ♦ Apariția caracterului de sensibilă al cromatizării, deci al calchierii funcției tensionale a sunetului cromatizat peste sensibila naturală, se manifestă în polifonia* medievală, unde sensibilizările așa-numitei musica ficta (falsa) transformă subtonul* majorității modurilor în subsemitonium modi*, ceea ce a contribuit treptat la unificarea modurilor în unica structură a tonalității (1) major-minore. Tot această structură este aceea care stabilește deosebirea între semitonul diatonic și cel cromatic, între c. pasagere (un lanț de asemenea sunete cromatice dă naștere așa- numitului c. de alunecare [Chailley]) sau modulante, cele din urmă de o extremă importanță în dezvoltarea armoniei (III, 2). Stabilirea definitivă a gamei* cromatice, în care cele 12 sunete au, principial, o importanță egală, se petrece odată cu realizarea teoretică și practică a temperării* egale. Notația (I) europ. în uz apelează la normele alterației (2-3), sunetele cromatice suitoare notându-se, în general, cu diezi* iar cele coborâtoare cu bemoli*, ținându-se seama totuși ca sensibilile apărute să nu vizeze tonalitățile (2) prea îndepărtate (la diez = si bemol; sol bemol = fa diez); becarul* poate avea, în unele situații, o funcție de alterare. ♦ Cu rădăcini profunde în structura modală și necunoscând efectele „stilului alterat” este c. diatonic. O seamă dintre caracteristicile modalului, între care structura tetracordală, fluctuația treptelor în cadrul unor limite fixe (tetracordul însuși, pilonii cvintei perfecte), intervale primare (cvinta, cvarta) sau cele generatoare ale sistemelor primitive (terța mică, secunda mare) sunt preluate în structura c. diatonic. Geneza acestui cromatism a fost văzută în „amestecul sistemelor” modale, inclusiv între stările lor majore și minore (von der Nüll) sau între o scară diatonică și una cromatică, între diverse părți componente ale unui mod, temporar încorporate în tonalitatea de bază (Vincent), între modurile construite pe aceeași finală (Brelet). La configurarea profilului acestui c., profil ce vehiculează intervalica primară amintită, contribuie anumite legi ce rezultă din mutația (1-3) conjunctă și disjunctă a intervalicii de modal, din evitarea semitonurilor imediat alăturate. Intervalele aparent cromatice – cele primare – sunt aceleași ca și în construcțiile diatonice. Principalul element vehiculator al intervalelor primare este „formula cromatică întoarsă” care, înlănțuită prin ea însăși, dă naștere unui mediu parțial sau total cromatic, anulându-se prin aceasta reperele modale tradiționale: pilonii tetracordurilor sau chiar octava (c. diatonic dovedindu-se, asemenea altor structuri cromatice contemporane, ca un sistem neoctaviant). Ca reper al fluxului cromatic se impune în schimb „cvinta fasciculară”, între ai cărei piloni „fascicolul cromatic” urmează un drum șerpuitor printre treptele alterate și cele nealterate. Acest drum nu este întâmplător, ci se ghidează după formula întoarsă. B. Situația stilistică a c. Orice stare cromatică exacerbată sau generalizată este considerată de către esteticile* clasice sau conservatoare ca fiind expresia unei decadențe ( v. ethos). Sigur este că muzicile folclorice, cel puțin cele din spațiul europ., cunosc mai mult accidental c., în schimb epocile de mare înflorire profesională, de avansată tehinicizare, fac apel frecvent la c. Trecerea de la starea monodică la cea polif. a structurii muzicale a cromatizat (prin sensibilizare) vechile moduri, a condus la eșafodaje multiplu cromatice, ca de ex. cadența (1) dublu-cromatică a lui Machault sau amestecul de moduri, cu sensibilele lor caracteristice, în stilul școlii neerlandeze*: cromatizarea madrigalului* (Gesualdo) devine chiar o manieră, conformă tendințelor manierismului *. ♦ În stilul armonic ce se afirmă deja în baroc* și, plenar, în clasicism, alterarea unităților melodice sau armonice este limitată, păstrându-se echilibrul între diatonia dominantă și efectele alterării ce întăresc caracterul dominantic antrenând de regulă și dominante* intermediare. ♦ Romantismul* extinde tot mai mult sfera c., dezechilibrând raportul acestuia cu diatonia, o dublă acțiune de cromatizare manifestându-se pe de o parte în armonie, unde componentele acordului* sunt alterate, fără obligația rezolvării disonanțelor* intervenite, iar pe de alta în melodie, unde sensibilile apar peste tot; stilul „Tristan” al lui Wagner este simptomatic în acest sens. ♦ Atonalismul* a preluat c. wagnerian, absolutizându-l și desființând, deci, diferența funciară dintre c. și diatonie. Reorganizarea spațiului total-cromatic (dodecafonic) temperat* prin serie* confirmă tocmai egalitatea tututor sunetelor gamei cromatice. Serializarea altor parametri* de către Messiaen și post-serialiști reprezintă extinderea c. în toate componentele structurii. ♦ Coexistența c. modal – cu serialismul* și cu alte sisteme (II, 5) actuale îl situează alături de acestea în tendința înfăptuirii unei ordini total-cromatice. Prezent în forme incipiente în limbajul muzical al școlilor naționale ale sec. 19, c. diatonic a devenit o trăsătură caracteristică pentru limbajul școlilor naționale moderne (Janáček, Bartók, Stravinski, Enescu ș.a.) sau a muzicii contemporane orientate spre modal, constituindu-se pentru moment, chiar într-o replică la adresa dodecafoniei. C. diatonic nu este incompatibil, așa cum o dovedește ultima perioadă de creație a lui Stravinski sau vocabularul unora dintre compozitorii români contemporani, cu o organizare serială ori bazată pe moduri (I, 10) complementare sau „sintetice”.

LUMESC, -EASCĂ, lumești, adj. 1. Care aparține lumii¹, al lumii¹, privitor la lume¹, din lume¹. O astrologie... de origine bizantină bazată pe sistemul care admite Pămîntul de centrul arhitecturii lumești. EMINESCU, N. 45. Nici o putere lumească să te poată învinge cîndva. ȘEZ. III 235. 2. Laic; p. ext. vesel, glumeț. După aceste... cugetări triste, altele mai lumești m-au cuprins. NEGRUZZI, S. I 216. ♦ De dragoste, trupesc. Din dragostea lumească un imperiu se va naște. EMINESCU, O. I 144. Își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34.

SASANÍZI, dinastie de șahi persani (224-651), care a condus o formațiune statală ce a cuprins în hotarele sale terit. dinspre Sogdiana și Georgia până în N Pen. Arabia și de la fl. Indus până la Tigru și Eufrat (terit., integral sau parțial, al actualelor state: Iran, Afghanistan, Iraq, Armenia, Georgia ș.a.); capitala la Ctesifon (azi în ruine, pe malul E al Tigrului, în apropiere de Bagdad). Întemeiată în 224 de Ardașir, un dinast local din Persida (era din neamul lui Sasan, de unde și numele dinastiei), care s-a răsculat împotriva arsacidului Artabanos (Artavaste) V, pe care l-a înfrânt decisiv, punând capăt existenței Regatului parților. Imperiul condus de S. a fost, timp de patru sec., prima mare putere militară a Orientului Mijlociu, considerându-se continuatorul veleităților universale ale Persiei ahemenide. De-a lungul istoriei sale statul sasanid s-a confruntat în E cu kușanii și cu heftaliții (hunii albi), iar în V cu Imp. Roman și cu succesorul acestuia – Imp. Bizantin. Respingând elementele civilizației elenistice, S. au restabilit zoroastrismul ca religie de stat. Între cei mai de seamă reprezentanți ai dinastiei – pe lângă întemeietor – sunt: Șapur I (241-272), Șapur II (309-379), Chosroe/Chosroes I (531-579) – în timpul domniei căruia Imp. S. atinge maxima expansiune terit. și apogeul puterii politice și militare, și Chrosroe II (590-628). Yezdegerd (Yezdigird) III, reprezentant al dinastiei (632-651), după ce a suferit o grea înfrângere în lupta de la Kadisyya (31 mai-1 iun. 637) din partea arabilor, abandonează Ctesifonul și se retrage în munți – unde a supraviețuit până în 651. S. a fost ultima dinastie originară din Persia, înainte de cucerirea arabă, iar stăpânirile lor au devenit parte lumii islamice.

OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz Kayi, venit în sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de beğ (turc.) sau emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și calif (halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel, sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de Gazi („luptător în războiul sfânt” = gaza = cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

SIVAS, oraș în partea central-estică a Turciei, în pod. Anatoliei, la 1.275 m alt., pe cursul superior al fl. Kῑzῑl Ῑrmak, la 362 km E de Ankara; 250,3 mii loc. (2000). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Piață pentru tutun, fructe, legume și animale. Expl. de min. de fier, mangan, cupru și plumb. Ind. Cimentului, textilă (țesături de lână și bumbac), de prelucr. a lemnului și alim. Medresele Sifaiye (1217-1218) și Albastră/Gök (1271). Moschee (sec. 13). Cunoscut în Antic. romană cu numele Sebastea (sau Megalopolis), fiind. cap. prov. Armenia Minor, din 63 î. Hr. Unul dintre principalele orașe din Asia Mică în timpul Imp. Roman (sub Dioclețian) și al celui Bizantin. Cucerit de musulmani în 1080, a devenit înfloritor în timpul turcilor selgiucizi (sec. 12). În campania din 1400 a marelui conducător mongol Timur cel Șchiop împotriva otomanilor, cetatea S., asediată, s-a predat cu condiția să nu se verse sângele asediaților. La predarea cetății (26 aug. 1400), crudul conducător a ordonat îngroparea de vii a 4.000 de locuitori din S. La mijlocul sec. 15, S. a reintrat în stăpânirea Imperiului Otoman.

2) *román, -ă adj. (lat. romanus, d. orașu Roma. V. român). Al vechiĭ Rome: republica romană. Al vechĭuluĭ imperiŭ roman: Dacia a fost provincie romană. Demn de vechiĭ Romanĭ: virtute romană. Catolic: biserica romană. Al Romeĭ actuale: primăria romană. Cifre romane, cifre latine (I, V, X, L, C, D, M = 1, 5, 10, 50, 100, 500, 1000). Arhitectură romană, stilu cu bolte deplin arcate (toscan și compus), care a precedat stilu gotic în evu mediŭ. Școala romană (în pictură), școala luĭ Perugino († 1524). Limbile romane, limbile romanice. S. m. și f. (lat. Romanus). Locuitor din Roma saŭ din imperiu roman: Romaniĭ aŭ stăpînit întreaga lume cunoscută de ceĭ vechĭ. – Arta Romană, arta care, derivată direct din arta latină, se inspiră din stilu bazilicilor și orașelor latine. Edificiile fură maĭ întîĭ acoperite c’o construcțiune de lemn; bolta n’a apărut de cît în seculu X, și maĭ întîĭ în Achitania. Afară de elementele antice, în arta romană se află și elemente orientale și bizantine. Preocupaâĭ să ușureze suporturile să facă echilibru împingeriĭ boltelor pe zidurile laterale, arhitecțiĭ dădură tot maĭ multă importanță stîlpuluĭ (coloaneĭ) și arculuĭ, inventară împărțirea bolteĭ în treĭ (așa numitu trifórium, adică „cu treĭ ușĭ”) și admit și cúpola bizantină pe așa numitele „pendentive”, adică partea bolțiĭ sferice dintre marile arcurĭ ale domeĭ. Zidurile, foarte groase și cu puține ferestre, îs sprijinite de alte zidurĭ construite ca niște proptele. Spațiu interior e strîmt, ĭar planu bazilicilor romane ĭa forma uneĭ crucĭ. Ușile și ferestrele îs de ordinar în semicerc orĭ semicerc cu prelungirĭ paralele. Maĭ ales în detaliile decorațiuniĭ interioare fantazia îșĭ dădu drumu. Arta romană se dezvoltă, începînd din seculu XI, maĭ ales grație ordinelor călugăreștĭ. Principalele școale de arhitectură aŭ fost: cele din Cluny saŭ Burgundia (biserica din Vézelay), din Auvernia (Sfîntu Sernin din Tuluza, Sfîntu Trofim din Arles), din Périgord (Sfîntu Front din Périgueux), din Poitou (bisericile din Poitiers) și din Normandia (bisericile din Caen, Evreux, Rouen, Bayeux).

PISIDIA, regiune istorică în S Asiei Mici, pe teritoriul actual al Turciei, învecinată cu Licia (SV), Caria (V), Frigia (N), Licaonia (E) și Pamfilia (S), inclusă în Imperiul Persan (sec. 6-4 î. Hr.), cucerită de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), P. aparține în epoca elenistică Regatului Seleucid (din 301 î. Hr.), Pergamului (188-133 î. Hr.). Anexată de către provincia romană Cilicia (101 î. Hr.) și ulterior de către Galatia (25 î. Hr.). Sub împăratul Vespasian, în 74 d. Hr., a făcut parte din Licia și Pamfilia. Împăratul Dioclețian a constituit provincia P., pe care a inclus-o în dioceza Asia (c. 297), devenind mai târziu centrul themei bizantine Anatolia. În timpul stăpânirii bizantine a continuat a fi o zonă de revolte. În 1204, bizantinii au cedat turcilor controlul regiunii.

limbă s.f. A I 1 (anat.) elice, pendulă, șubă. Limba are rol important în perceperea gustului, în procesul de masticație și de deglutiție a alimentelor, iar la om și în articularea sunetelor. 2 (med.) limbă cerebriformă = limbă plicaturată, limbă scrotală. Limba cerebriformă este o boală caracterizată prin îngroșarea limbii, a cărei față dorsală se acoperă cu numeroase pliuri transversale neregulate; limbă plicaturată = limbă cerebriformă, limbă scrotală; limbă scrotală = limbă cerebriformă, limbă plicaturată. 3 (anat.; reg.; și, art.), limba beregatei v. Luetă. Omușor. Omușorul gâtlejului (v. omușor). Uvulă. BI (lingv.) 1 idiom, sistem lingvistic, glosie, <înv. și pop.> vorbă. Româna este o limbă romanică. Latina este o limbă moartă. 2 limbă-bază limbă de bază, limbă-mamă. Limba-bază este limba din care provin limbile aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de limbi; limbă comună = koine, limbă obștească. Limba comună este varianta unei limbi care servește comunicării între vorbitori de dialecte sau de graiuri diferite; limbă curentă = limbă de conversație = vorbire cotidiană, vorbire curentă, vorbire obișnuită, vorbire zilnică, <înv. și pop. > vorbă comună, vorbă de obște, vorbă de rând, vorbă de toate zilele limbă de toate zilele, vorbire de toate zilele. Limba curentă este aspectul limbii obișnuit în relațiile dintre oameni. Folosește acest termen cu sensul său din limba curentă; limbă de bază = limbă-bază, limbă-mamă; limbă de lemn = limbaj de lemn; limbă de stat = limbă oficială = <înv.> limbă oficioasă. Limba de stat este limba utilizată în administrația unui stat și în instituțiile acestuia; limbă internațională =limbă universală. Limba internațională este o limbă națională cu largă circulație în afara granițelor națiunii, care este folosită în mod oficial, mai ales în relațiile diplomatice; limbă literară = vorbire cultă, vorbire literară. Limba literară este aspectul cel mai corect și mai îngrijit al limbii unei comunități, codificat prin existența unor norme și consolidat prin scris; limbă-mamă = limbă-bază, limbă de bază; limbă maternă = limbă natală = <înv.> limba maicei, limba-mumă. Limba maternă este limba care se învață în primii ani ai copilăriei, de la părinți; limbă modernă = limbă vie. 0 limbă modernă este o limbă vorbită în zilele noastre sau într-o epocă apropiată de noi; limbă națională = <înv.> limba maicei patrie, limbă naționalicească. Limba națională este limba comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; limbă universală = limbă internațională; limbă populară = limbă vorbită = limbă vulgară = vorbire populară, vorbire dialectală, vorbire regională, <înv.> limbă a obștii, limbă a poporului, limbă poporală. Limba populară este aspectul limbii naționale propriu felului de a vorbi al poporului; limbă vie = limbă modernă; (rar) limbă obștească v. Koine. Limbă comună; (fam.) limbă de toate zilele v. Limbă curentă. Limbă de conversație. Vorbire cotidiană. Vorbire curentă. Vorbire obișnuită. Vorbire zilnică; (înv.) limbă a obștii = limbă a poporului = limbă poporală v. Limbă poporală. Limbă populară. Limbă vulgară. Vorbire populară; limbă naționalicească = (art.) limba maicei patrie v. Limbă națională; limbă oficioasă v. Limbă de stat. Limbă oficială; (art.) limba maicei = limba-mumă v. Limbă maternă. Limbă natală. 3 limbă ariană = limbă indo-ariană = limbă indo-iraniană = ariană (v. arian¹). Limba ariană se vorbește în prezent în India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Afghanistan, Sri Lanka; limbă armeană = armeană (v. armean²). Limba armeană aparține familiei de limbi indo-europene; limbă franceză = franceză (v. francez). Limba franceză este o limbă romanică; limbă germană = germană (v. german), < astăzi rar> nemțească (v. nemțesc). Vorbește destul de bine limba germană; limbă latină = latină, <înv.> latinească (v. latinesc), latinie. Limba latină este o limbă indo-europeanâ din grupul italic; limbă latină clasică = limbă latină literară = latină clasică, latină cultă, latină literară, latină savantă. Limba latină clasică era limba latină folosită în Imperiul Roman, mai ales în scris, de persoanele instruite; limbă latină populară = limbă latină vulgară = latină populară, latină vulgară, latină rustică, <înv.> latină poporană, limbă latină poporană, limbă latină rustică. Limba latină vulgară era limba latină folosită în toate provinciile Imperiului Roman de populația neinstruită; limbă macedoneană = macedoneană (v. macedonean), veche macedoneană (v. vechi²). Limba macedoneană este o limbă indo-europeană înrudită cu greaca veche, vorbită de vechii macedoneni; limbă maghiară = maghiară (v. maghiar), <înv. și reg.> ungurie. Limba maghiară face parte din familia limbilor fino-ugrice; limbă maldiviană = maldiviană. Limba maldiviană se vorbește în Maldive și în India; limbă neogreacă = limbă romaică greacă modernă (v. grec), neogreacă (v. neogrec), romaică. Limba neogreacă este limba greacă din perioada modernă, formată începând cu sec. al XVI-lea, care este diferită de greaca veche și de greaca bizantină; limbă occitană = limbă provensală = occitană, provensală. Limba provensala se vorbește în sudul Franței, în Spania și în Italia; limbă polonă = limbă poloneză = polonă (v. polon), poloneză (v. polonez); <înv. și pop.> limbă leșească. Limba poloneză face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă română = limbă românească = română (v. român), românească (v. românesc), <înv.> românie. Limba română este singura limbă romanică din aria sud-est europeană; limbă sanscrită = sanscrită (v. sanscrit), <înv.> limbă sanscritică. Limba sanscrită este vechea limbă indo-europeană din India, în care sunt redactate majoritatea operelor din literatura clasică a acestei țări; limbă sardă = sardă (v. sard). Limba sardă este o limbă romanică vorbită de sarzi; limbă sarmată = sarmată (v. sarmat). Limba sarmată este limba iraniană veche vorbită de sarmati; limbă sârbo-croată = sârbo-croată. Limba sârbo-croată este limba slavă vorbită de sârbi și de croați în fostul spațiu iugoslav; limbă siriană = siriană (v. sirian), <înv.> limbă sirienească. Limba siriană este o limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, de origine arabă, vorbită de sirieni; limbă slavă comună = slavă comună. Limba slavă comună este limba vorbită de slavi până la începutul sec. al IX-lea, înainte de a se despărți în limbi și dialecte; limbă slavă de cultură = limbă slavonă = slavă de cultură (v. slav), slavonă (v. slavon), slavonă bisericească (v. slavon), <înv.> limbă slavonească, limbă slovenească, slavonie, slovenie. Limba slavă de cultură a fost utilizată, în Evul Mediu, și în Țările Române, ca limbă liturgică și de cancelarie; limbă slavă veche = limbă veche slavă = paleoslavă, slavă veche (v. slav), veche slavă (v. vechi²), <astăzi rar> limbă slavică, <ieșit din uz> bulgară veche (v. bulgar), slavă bulgară (v. slav), slavă bulgărească (v. slav), slavă bisericească (v. slav), slavă veche bisericească (v. slav). Limba slavă veche este o limbă dispărută, de origine indo-europeană; limbă slovacă = slovacă (v. slovac). Limba slovacă face parte din familia limbilor slave, grupul occidental; limbă slovenă = slovenă (v. sloven). Limba slovenă face parte din familia limbilor slave, grupul meridional; limbă spaniolă = spaniolă (v. spaniol). Limba spaniolă este vorbită în Spania și în toate țările Americii Centrale și ale Americii de Sud, cu excepția Braziliei; limbă sumeriană = sumeriană. Limba sumeriană era scrisă cu litere cuneiforme; limbă tătară = tătară (v. tătar). Limba tătară face parte din familia altaică, ramura turcică de vest; limbă toharică toharică. Limba toharică este o limbă indo-europeană vorbită în Antichitate în Asia Centrală și cunoscută din texte scrise cu alfabet hindus, datând din secolele al V-lea-al VH-lea d.Hr.; limbă turcă = turcă (v. turc), turcească (v. turcesc). Limba turcă face parte din familia limbilor turcice; limbă vedică = sanscrită vedică, vedică. Vedele și comentariile vedice sunt scrise în limba vedică; (lapl.) limbi mon-khmere = limbi mon-khmerice; limbi mon-khmerice = limbi mon-khmere. Limbile mon-khmerice alcătuiesc familia de limbi din sud-estul Asiei, vorbite de khmerii din Cambodgia și de alte populații din Vietnam, Laos, Thailanda, Myanmar și din peninsula Malacca; limbi paleoasiatice = limbi paleosiberiene. Limbile paleoasiatice sunt limbile vorbite în Siberia, care nu pot fi grupate într-o familie comună; limbi paleosiberiene = limbi paleoasiatice; (astăzi rar) limbă slavică v. Limbă slavă veche. Limbă veche slavă. Paleoslavă. Slavă veche (v. slav). Veche slavă (v. vechi²); (înv. și pop.) limbă leșească v. Limbă polonă. Limbă poloneză. Polonă (v. polon). Poloneză (v. polonez); (înv.) limbă latină poporană = limbă latină rustică v. Latină populară. Latină vulgară. Limbă latină populară. Limbă latină vulgară; limbă sanscritică v. Limbă sanscrită. Sanscrită (v. sanscrit); limbă sirienească v. Limbă siriană. Siriană (v. sirian); limbă slavonească = limbă slovenească v. Limbă slavă de cultură. Limbă slavonă. Slavă de cultură (v. slav). Slavonă (v. slavon). 4 grai, limbaj, limbaj articulat, vorbire, vorbit¹, <înv. și reg.> vorbă, <înv.> voroavă, langaj. 5 (și limbă naturală) grai, limbaj, limbaj natural. 6 vorbă, vorbire, vorbit¹. Îl recunoaște după limbă. Are o limbă colorată. 7 (art.; fam.) limba șmecherilor = (înv.) limba cârâitorilor = limba hoțească v. Argou. 8 (înv.) v. Cuvânt. Item. Lexem. Termen. Vorbă. II 1 (înv. și pop.) v. Glas. Grai. Voce. 2 (înv.) limbă strâmbă v. Bârfe. Bârfeală. Bârfire. Bârfit¹. Calomnie. Calomniere. Cleveteală. Clevetire. Clevetit. Defăimare. Denigrare. Detractare. Detractie. Discreditare. Infamare. Ponegreală. Ponegrire. Șoaptă. Vituperare. Vituperație. Vorbă. Vorbă de rău. Vorbă rea. III 1 (adesea la pl. limbi; înv. și pop.) v. Neam. Popor. 2 (înv.) v. Iscoadă. Spion. 3 (arg.) v. Delator. Denunțător. Informator. Pârâtor. 4 (arg.) v. Adulator. Lingușitor. C I 1 (la ceasuri) arătător, manoș, mutatău, țaigăr, țărcălam. Limba ceasului indică ora zece. 2 (tehn.; la meliță) cuțit, bătător, condei, fofelniță, cordenci, limboi, lopată, lopătâc, lopățică, tocător. A cumpărat o nouă limbă la meliță. 3 (la cataramă; înv. și pop.) limburuș, limbuș. Limba este cuiul cataramei. 4 (art.; tehn.; la plug; pop.) limba cracilor = craci cu limbă (v. crac). Cu ajutorul limbii cracilor se reglează schimbătorul plugului. 5 (tehn.; pop.) v. Ivăr. încuietoare. Zăvor. 6 (la hădărag; reg.) v. îmblăciu. 7 (la fântână; reg.) v. Cumpănă. 8 (gosp.; reg.) v. Pilug. Pisălog. II 1 ascuțiș, lamă, lamină, pană, pânză, tăiș, custură, gură, leafa², plasă¹, tăiuș, <înv. și reg.> ascuțit¹, cuțitură, buză. Apucă securea de limbă. 2 (la ciocan; înv.) v. Pană. III (tehn.) 1 (la car, la căruță sau la sanie) furcă, pisc, cârlig, grui², popârțac², splină. De limbă se fixează proțapul. 2 (la car; reg.) v. Tânjală. 3 (la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tanjăluță. IV (Muz.) 1 (la instrumente muzicale de suflat; rar) v. Ancie. Pană. 2 (la pian, orgă etc.; rar) v. Clapă. Tastă. Tușă¹. 3 (la instrumenele cu coarde; pop.) v. Tastieră. V 1 încălțător. Folosește o limbă pentru a-și pune pantofii. 2 (pesc.; la plasa de pescuit) gârlici, pridvor, tindă. 3 (pesc.) ureche, zâmboc. Limba este ciocul cârligului de undiță care reține peștele prins. 4 (art.; constr.; la acoperișul casei; reg.) limba-caprei v. Cătușă. Chingă. 5 (tehn.; la fierăstrău; reg.) v. Cheie. Cordar. Întinzător. Strună¹. 6 (înv.) v. Bară. Lingou. VI 1 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bucată, fâșie, petic, sprânceană, <înv.> platoviță. I-a luat abuziv o limbă de teren. O limbă de pădure a fost tăiată. 2 (rar) v. Șuviță. 3 (rar) v. Fâșie. Panglică. Șuviță. D I (bot.) 1 (și, reg, limba-boului, limba-vecinei) Phyllocactus ackermanni; talpa-ursului (v. talpă), bostan, broască, palmă, stoletnic. 2 (art.) limba-boului = a Anchusa officinalis; miruță, otrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limba-boului-cea-mică, roșii (v. roșu); b Anchusa italica; miruță, orcanetă; c Agave americana; agavă, haluz, roadă, săbor, spin; d (reg.) v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); e (reg.) v. Dragavei. Ștevie. Ștevie-creață (Rumex crispus); f (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); g (reg.) v. Limba-peștelui (Limonium vulgare); h (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); i (reg.)v. Sică (Statice gmelini); limba-cerbului = a Scolopendrium vulgare; năvalnic, scolopendră², cerbar, ferigă, iarba-ciutei (v. iarbă), limar, limba-boului, limba-oii, limbariță, limba-vacii, limba-vecinei, podbal, razele-soarelui (v. rază), spasul-dracului (v. spas), spata-dracului (v. spată); b (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); c (reg.) v. Splină. Splină-de-aur (Chrysosplenium alternifolium); d (reg.) v. Turiță (Galium aparine); e (reg.) v. Unghia-ciutei (v. unghie¹) (Ceterach officinarum); limba-cucului = a Botrychium lunaria; colan, dragoste, iarba-dragostei (v. iarbă), limba-șarpelui, limbar, lunarie, <înv.>lunărică, lunăriță; b (reg.) v. Iarbă-mare (Stellaria holostea); c (reg.; și limba-căii) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); d (reg.) v. Palma-Maicii-Domnului (v. palmă) (Orchis maculata); e (reg.) v. Palma-pământului (v. palmă) (Gymnadenia conopea); f (reg.) v. Poroinic (Orchis mascula); limba-mării = a Iberis semperflorens; lilicele (v. lilicea); b Iberis umbellata; iberis, lilicele (v. lilicea), limbușoară, omățăl, punga-ciobanului (v. pungă), saști, traista-ciobanului (v. traistă); limba-mielului = a Borrago officinalis; boranță, boranță-roșie, otrățel, alior, arăriel, arățel, laptele-câinelui v. (lapte), limba-boului, limba-câinelui, limba-mielușelului, mierea-ursului (v. miere); b (reg.) v. Otrățel (Cynoglossum officinale); limba-oii = a Cirsium canum; pălămidă¹; b (reg.) v. Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c (reg.) v. Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); d (reg.) v. Pătlagină (Plantago major); e (reg.) v. Pătlagină (Plantago gentianoides); f (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); g (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-peștelui = a Limonium vulgare; limba-boului; b (reg.) v. Sică (Statice gmelini); limba-soacrei = Opuntia ficus-indica și Opuntia vulgaris; broască, opunția, palmă-cu-spini, stoletnic; limba-șarpelui = a Ophioglossum vulgatum; grăitoare-de-rău (v. grăitor); b Peucedanum latifolia; floarea-țigăncii (v. floare), leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic; c (reg.) v. Ferigă (Dryopteris filix-mas); d (reg.) v. Limba-cucului (Botrychium lunaria); e (reg.) v. Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); f (reg.) v. Stupitul-cucului (v. stupit) (Cardamine pratensis); (reg.) limbă-de-piatră Pinguicula vulgaris și Pinguicula alpina; foaie-grasă, îngrășătoare; (art.) limba-apei v. a Broasca-apei (v. broască) (Potamogeton lucens); b Broscariță (Potamogeton natans); limba-bălții = limba-bălților v. a Limbariță (Alisma plantago-aquatica); b Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-boierului v. Avrămeasă. Avrămească. Barba-boierului (v. barbă) (Ajuga laxmanni); limba-boului-cea-mică v. Limba-boului. Miruță. Otrățel (Anchusa officinalis); limba-broaștei v. a Iarba-broaștei (v. iarbă) (Hydrocharis morsus-ranae); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Pătlagină (Plantago major); d Pătlagină. Pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata); limba-câinelui v. a Otrățel (Cynoglossum officinale); b Pieptănariță (Cynosurus cristatus); c Măseaua-ciutei (v. măsea) (Erythronium dens caniș); d Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului. Otrățel (Borrago officinalis); limba-gâștei v. Bob-de-țarină (v. bob¹) (Lathyrus sylvester); limba-mielușelului v. Boranță. Boranță-roșie. Otrățel. Limba-mielului (Borrago officinalis); limba-mânzului v. Pătlagină. Pătlagină-bună. Pătlagină-mică. Pătlagină-moale (Plantago media); limba-păsării v. Liliuță (Anthericum ramosum); limba-păsăricii v. Cuscută. Torței (Cuscuta epithymum); limba-șopârlei v. Dornic (Falcaria vulgaris); limba-vacii v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Limbariță (Alisma plantago-aquatica); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); limba-vecinei v. a Limba-cerbului. Năvalnic (Scolopendrium vulgare); b Podbal (Tussilago farfara); c Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum); d Lemnul-Maicii-Domnului (v. lemn) (Santolina chamaecyparissus). II (iht.) 1 limbă-de-mare = a Solea nasuta sau Solea lascaris; șoarece-de-mare; b Solea impar; glosă², șoarece-de-mare. 2 (rar) v. Cambulă. Cambu-lă-de-liman (Pleuronectes flesus).

ALUZIE Figură* de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunț este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificație generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunțului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracțiunilor ori un paralelism situațional. în versurile lui Gr. Alexandrescu: Pamasul și Olimpul cu fală se priviră/ Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. • Apropiată uneori de perifraza* literară, având de regulă o funcție evocatoare și adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri și poate fi realizată în combinație cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza*). Aluzia mitologică: Apolo-i profesor de mandolină./ Pan lecții dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică:... mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) – aluzie la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină; aluzia biblică/religioasă: însuși domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) – aluzie la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora; Pavel din Tars e-acum zaraf sărac/ Și Chrisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită../Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) – aluzie la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, devenită imn național al României (Deșteaptă-te române...); „Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”V Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee” în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali; vezi și INTERTEXTUALITATE. Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puțintel a ploaie/ Atunci se cheamă că e timp frumos.../Iar fumul de ogeac se lasă-n jos/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Așteptăm să vedem prin columne de aur/ evul de foc cu steaguri pășind/ și fiicele noastre ieșind/ să pună pe frunțile porților laur (Blaga). Vezi și PARAFRAZĂ. M.M.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

SARDINIA (SARDEGNA [sardéña]), ins. italiană în bazinul vestic al M. Mediterane, situată șa c. 200 km V de țărmul peninsular; 24 mii km²; 265 km lungime, 145 km lățime max. Țărm neregulat, cu golfuri largi (golfurile Cagliari, Oristano, Orosei, Palmas, Asinara ș.a.). C 90% din supr. ins. este muntoasă și de podiș. În partea de E se înaltă un masiv muntos vechi (Monti del Gennargentu), cu alt max. de 1.834 m (Punta de la Marmora), în S și SV se extind câmpia și depr. Campidano, în NV C. Sassari, iar în rest câmpii litorale. Climă mediteraneană. Vegetație de maquis și de frigana. Expl. de cărbuni, de min. de plumb și zinc. Culturi de cereale. Plantații de măslini, citrice și viță de vie. Creșterea animalelor. Orașe pr.: Cagliari, Sassari, Olbia, Iglesias. Locuită inițial de sarzi, liguri și iberi, a fost colonizată în sec. 8 î. Hr. de fenicieni, apoi de greci, din sec. 6 î. Hr. de cartaginezi, iar în 238 î. Hr. a intrat în componența Imp. Roman. Stăpânită de vandali (c. 456-534), de Imp. Bizantin (534-550), de ostrogoți (550-553) și din nou Imp. Bizantin (553-sec. 8). În sec. 8-11 a suferit de pe urma atacurilor arabilor veniți din N Africii și Pen. Iberică, care au reușit să se înstăpânească pe o porțiune a ins. Papa Benedict VIII, considerând ins. ca fiind parte a patrimoniului Sf. Petru, a făcut apel la pisani și genovezi, care au organizat în 1015 o expediție comună, prin care au înlăturat pe arabi; eliberarea S. a potențat pretențiile Papalității, a permis pisanilor așezarea în ins. și a introdus o dură rivalitate pisano-genoveză pentru stăpânire aici (sec. 12-14). În sec. 13-14 S. a deținut un rol important în schimburile maritime dintre Pen. Italică, Maghreb, Provence și Catalonia. Cucerită în 1326 de aragonezi – cărora le fusese concedată ca feud de Papalitate (1297) -, ins. s-a aflat în dependență catalană, apoi spaniolă (până în sec. 17). În 1708 a fost ocupată de englezi în timpul Războiului de Secesiune la tronul Spaniei, iar prin Tratatul de pace de la Rastatt (1714), revenea Imperiului Habsburgic; în 1718 Tratatul de pace de la Londra hotăra ca s. să revină lui Vittorio Amedeo II (a primit-o la 8 aug. 1720, cedând în schimb ins. Sicilia), care în 1720, împreună cu NV Italiei (Piemontul) a pus bazele Regatului S. În sec. 19, Regatul S. a constituit nucleul în jurul căruia s-a realizat unificarea Italiei. Din 1948, reg. autonomă cu statul special, în care majoritatea loc. vorbesc limba sardă.

PERSÁN, -Ă (< fr.; de la n. pr. Persia) s. m. și f. (La pl.) Populație de origine indoeuropeană, stabilită la sfârșitul milen. 2 și la începutul milen. 1 î. Hr. în podișul Iran, unde în sec. 8-4 î. Hr. a pus bazele Imperiul Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Începând din 1935 Persia ia numele de Iran; de religie musulmană șiită. V. Iran. ♦ Persoană care aparține acestui popor. 2. Adj. Care aparține Persiei sau persanilor, referitor la Persia sau la persani. ◊ Artă p. = artă dezvoltată pe teritoriul Persiei (Iran), ale cărui origini se situează în milen. 5 î. Hr. anterioare colonizării persane. O mare înflorire cunoaște a. p. în perioada Ahemenizilor (sec. 8-4 î. Hr.), care se distinge printr-un caracter eclectic datorat influențelor artei de pe teritoriile cucerite. Construcțiile principale sunt palatele monumentale (Persepolis, Susa, Pasargadae), cu porți triumfale și săli cu coloane, caracteristică fiind apadana (sala de audiențe); coloanele au capiteluri reprezentând capete de tauri, iar pereții sunt decorați cu basoreliefuri în marmură (Persepolis) sau cu panouri de cărămizi smălțuite și policrome („Friza arcașilor” de la Susa). S-au construit morminte rupestre (mormintele lui Darius I și Artaxerxes II de la Naqsh-i-Rustam). O nouă etapă a înflorire a a. p. are loc în perioada Sasanizilor (sec. 3-7), când se construiesc palate colosale, la Firūzabad, Bishâpur, Ctesifon, decorate cu stucaturi și mozaicuri. Caracteristice sunt altoreliefurile și basoreliefurile rupestre cu subiecte narative de vânătoare sau de bătălie (Naqsh-i-Rustam, Taq-i Bostan). Artele decorative (ceramica, textilele, artele metalului), de o mare fantezie și execuție desăvârșită, au cunoscut o largă dezvoltare, influențând arta bizantină și intrând apoi în repertoriul artei europene medievale. După sec. 7 se va produce o sinteză a tradițiilor locale și a artei arabe. ◊ Pisica p. = rasă de pisică cu părul lung și mătăsos, având mai multe varietăți, care diferă prin colorația părului și a ochilor. ◊ Covor p. (și substantivat, n.) = covor de calitate superioară (la origine lucrat în Persia), cu bătătura alcătuită din fire înnodate și tăiate la o anumită lungime pe toată suprafața covorului. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de persani, scrisă cu alfabet arab, care este limba oficială în Iran și una din limbile oficiale în Afghanistan. V. limbi iraniene.

Candid Prenume nu prea frecvente în vremea noastră, Candid și fem. Candida, provin din lat. Cándidus, Candida, folosite inițial cu valoare de cognomen și atestate în inscripțiile întregului imperiu, dar într-o perioadă relativ tîrzie (60 e.n.). Datorită semnificației sale, ușor simțită și de vorbitorii limbii române, numele s-a impus în onomastica creștină (cultul unei sfinte Candida se celebrează la Napoli). Cognomenul latinesc corespunde adj. candidus „pur, senin, sincer”, sensuri mai tîrzii, dezvoltate din sensul primar „luminos” (adjectivul este legat de verbul candeo, candere „a fi incandescent, a străluci”). Interesant ni se pare să amintim că alte două cuvinte românești (alături de neologismele candid „plin de candoare, curat, nevinovat” și candoare, „puritate, morală, nevinovăție”) fac parte din aceeași familie; este vorba de candelă „lampă primitivă cu ulei care se pune la icoane sau morminte” (intrat în română printr-un intermediar slav) și chiar candidat „persoană care candidează, aspiră la un post, o funcție, un titlu etc.” (intrat, prin franceză, din lat. candidatus; la romani, persoanele care ajungeau să dețină o funcție publică îmbrăcau toga albă – „candida”). Multă vreme s-a crezut că rom. Cîndea ar fi continuarea directă a latinescului Candidus. Numele este într-adevăr vechi și răspîndit (un Cîndea, fiul lui Șerb, apare ca stăpîn în cîteva sate din Gorj încă din anul 1469, un alt Cîndea în 1486, iar satul Cîndești – jud. Buzău – este atestat prima oară în 1491), dar anumite motive de ordin istorico-cultural nu permit o continuitate a numelui personal latinesc Candidus în onomastica românească. Cînda, Cîndu, Cîndea, Cîndelea trebuie puse în legătură cu numele asemănătoare din limbile slave (de ex. bg. Căndea, Căndio, Căndel sau rus. Chindea, Chindei, Cîndei etc.), forme ale unor nume care apar în calendarul bisericii de rit bizantin (fie Achindin, fie Chindin, ambele de origine grecească). În română Candíd, Candída sînt împrumutate din apusul Europei, în epoca modernă, și sînt destul de rar folosite. ☐ Fr. Candide, it. Candido, Candida, magh. Kandid, Kandida, rus. Candid, Candida sau Candidii, Candidia etc. ☐ Numele masculin este cunoscut astăzi mai ales datorită protagonistului romanului lui Voltaire, Candid sau Despre optimism, iar femininul, prin personajul Candida Morell din comedia Candida de G.B. Shaw.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.